Saturday, April 18, 2009

ULTIMA INVIERE cu Prea Fericitul Patriarh Teoctist. Dorul Lui Hristos. Pastorala Patriarhului Romaniei: CRESTINII NU MOR NICIODATA - VIDEO/FOTO/DOC







Pastorala PF Parinte Patriarh Teoctist la sarbatoarea Invierii Domnului - 2007
+ T E O C T I S T
DIN MILOSTIVIREA LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL BUCURESTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI SI DOBROGEI,
LOCTIITOR AL CEZAREEI CAPADOCIEI,
SI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE

IUBITULUI NOSTRU CLER, CINULUI MONAHAL
SI DREPTCREDINCIOSILOR CRESTINI,
HAR SI PACE DE LA DUMNEZEU-TATAL,
IAR DE LA NOI, ARHIEREASCA BINECUVANTARE

Iubiti Parinti, slujitori ai sfintelor altare,
Iubiti fii si fiice duhovnicesti,


Hristos a inviat!

Pe drept cuvant ziua aceasta a invierii Domnului, atat de dorita de crestinatate, este numita de preainteleptii alcatuitori de cantari bisericesti: "aleasa si sfanta zi, imparateasa si doamna, al praznicelor praznic si sarbatoare a sarbatorilor". Ea intrece in stralucire dumnezeiasca orice alta sarbatoare, prin frumusetea praznuirii si prin bogatia adevarurilor mantuitoare pe care ni le revarsa in suflete. Cerul si pamantul impreuna se bucura astazi, ingerii si oamenii se veselesc pentru ca, sfaramand portile iadului, din mormant a inviat Hristos, si dusmanul cel mai mare al omului, moartea, a fost biruit. Inviind Iisus, "parga celor adormiti" (1 Cor. 15, 20) am primit incredintarea ca si noi, impreuna cu El, vom birui moartea si vom deveni partasi ai vietii celei vesnice si ai imparatiei lui Dumnezeu. Praznicul de astazi al Invierii Domnului ne reveleaza esenta insasi a credintei noastre: nadejdea de a fi impreuna cu Dumnezeu, de a fi partasi vietii Lui celei vesnice. Aceasta ne-o arata Insusi Mantuitorul Hristos, Care la Cina cea de Taina din foisorul mare, asternut de ucenici, dupa ce i-a privit cu duiosie, le-a zis: "Cu dor am dorit sa mananc aceste Pasti cu voi mai inainte ca Eu sa patimesc" (Lc. 22, 15).

Ce inseamna, oare, acest dor al lui Hristos? Oamenii sunt cuprinsi de dor atunci cand simt absenta persoanei dragi, cand traiesc golul lasat in suflet de absenta acesteia, aducand-o insa prin iubire in memorie, facand-o prezenta intr-un anume fel. Dorul exprima nevoia dupa celalalt, dorinta de a petrece timpul impreuna cu cel indragit. Dorul este legat, asadar, de iubirea profunda pentru cineva. Numai in masura in care iubim si simtim lipsa celuilalt, ne este dor de el. Cine nu-l doreste pe celalalt este lipsit de iubirea izvorata din Dumnezeu si se instraineaza. Asadar, inaltimea iubirii si, deci, a dorului ne-o descopera Dumnezeu, Care, lasand cele nouazeci si noua de oi in munti, a coborat dupa oaia cea pierduta, adica dupa firea noastra omeneasca, pe care afland-o in starea de suferinta si durere, a luat-o pe umerii Sai, a facut-o a Lui adica, si a readus-o la frumusetea cea dintai. Aceasta pentru ca "cine iubeste nu sfatuieste numai, nu indreapta, nu pedepseste, ci ia asupra sa greselile celui iubit de el. Iubirea e participare la viata celuilalt, iesire din noi insine, jertfa". Asadar, acel dor al Domnului Hristos inseamna dorinta de a fi si a ramane impreuna cu apostolii. Si nu a spus simplu: "am dorit", ci "cu dor am dorit", aratand prin aceasta dragostea netarmurita fata de ucenici si negraita pretuire a celor cu care se afla la Cina cea de Taina.

Dreptmaritori crestini,
Aceasta dragoste si pretuire nu s-au oprit insa numai la apostoli, in noaptea Cinei celei de Taina, ci ne cuprinde si pe noi, cei de astazi, care credem in cuvantul Evangheliei Sale. Acest adevar il intareste Mantuitorul Hristos in rugaciunea Sa arhiereasca din gradina Ghetsimani, inaltata catre Tatal ceresc: "nu numai pentru ei Ma rog, ci si pentru cei ce prin cuvantul lor vor crede in Mine, pentru ca toti sa fie una, asa cum Tu, Parinte, esti intru Mine si Eu intru Tine" (In. 17, 20-21). Intelegem limpede ca si cu noi doreste Hristos sa manance Pastile, adica sa praznuiasca. Si, mai mult, am putea spune: nu numai cu noi, ci si cu ceilalti semeni ai nostri, intrucat toti oamenii sunt chemati la mantuire si la cunostinta adevarului si, in masura in care raspund chemarii, sunt poftiti la nunta Fiului de Imparat. Talcuind aceste cuvinte ale Domnului, dumnezeiescul Ioan Gura de Aur ne spune ca astfel ne-a aratat Hristos dragostea Sa cea negraita, grabindu-Se spre patima pentru a ne aduce cat mai curand izbavirea din moarte: "atunci avea sa se faca mantuirea lumii, ca aveau sa fie date Sfintele Taine, ca prin moartea Sa avea sa se puna capat tuturor pricinilor pline de tristete. Atat ii era la inima lui Hristos rastignirea!" Hristos a iubit rastignirea pentru ca prin Patima Sa a realizat restaurarea omului, innoirea lui.

Iata, asadar, o insusire a lui Dumnezeu, pe care ziua invierii ne-o pune la suflet: dorinta Mantuitorului Hristos de a fi cu noi, dorinta Sa de a ne face partasi bogatiei vietii Sale. Iar daca Dumnezeu doreste sa fie cu noi, inseamna ca si noi suntem chemati sa-I raspundem cu dorul nostru de a fi impreuna cu El. Mantuitorul Hristos vorbeste de dorul de a fi impreuna cu ucenicii Sai la o masa, mai bine spus la Cina cea de Taina. Deseori, atunci cand zugraveste imparatia cerurilor, Domnul nostru Iisus Hristos Se foloseste in parabolele Sale de imaginea mesei, a cinei, a nuntii. Aceasta intrucat masa este cel mai bun prilej de a ne intalni cu celalalt, de a ne bucura de prezenta celui drag, de chipul lui, de zambetul lui, de glasul lui, de a ne manifesta dragostea fata de el. Nu multimea sau felurimea bucatelor dau bucuria unei astfel de intalniri, ci prezenta nemijlocita a persoanei care ne este draga.

Spuneam ca dorul exprima mai ales lipsa celui drag, fiind simtit cand acesta nu este cu noi. Ce am putea spune insa despre intalnirea cu Hristos? Oare dupa Inviere si Inaltare este absent? La aceasta intrebare ne-a raspuns Insusi Mantuitorul, cand a grait: "iata, Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului" (Mt. 28, 20). Hristos Domnul continua sa fie prezent in Biserica Sa, adica in mijlocul nostru, al celor adunati in numele Sau, iar intalnirea cu El o traim cel mai intens in Taina Sfintei Euharistii. La Cina cea de Taina Mantuitorul a incredintat apostolilor si prin ei noua, celor ce am urmat marturisirii lor, dumnezeiasca Taina a Euharistiei: impartasirea cu Trupul si Sangele Sau. De atunci pana astazi, la fiecare Sfanta Liturghie care se savarseste de catre Biserica, primind Trupul si Sangele lui Hristos, ne impartasim de prezenta Lui, suntem impreuna cu El. Nu ne mai aflam singuri in calatoria zbuciumata a acestei vieti, ci Il avem pe Hristos impreuna calator. In Biserica, prin Sfanta Euharistie, invatam ca ori de cate ori ne adunam pentru a fi in comuniune cu Hristos prin Trupul si Sangele Lui ne intalnim, de fapt, cu El. Astfel, sarbatorile la care participam nu sunt simple comemorari, amintiri ale unor fapte petrecute candva in trecut, de care facem numai pomenire, ci intalnire reala cu Dumnezeu. Aceasta este, de altfel, si menirea Bisericii: de a ni-L face prezent pe Dumnezeu, aici si acum, de a ne pune in legatura nemijlocita cu El.

Iubitii mei,
In Sfanta Liturghie ne daruim lui Dumnezeu pe noi insine, viata noastra si intreaga lume, raspunzand astfel dorintei de comuniune, de impartasire a lui Hristos cu noi. Impartasirea cu Trupul si Sangele Mantuitorului Iisus Hristos este datatoare de negraita bucurie, asemenea bucuriei traite de cei doi ucenici care, calatorind spre Emaus, dupa ce L-au intalnit si L-au recunoscut "intru frangerea painii", au rostit acele cuvinte inaltatoare de implinire a dorului dupa Invatatorul lor: "oare, nu ardea in noi inima noastra cand ne vorbea pe cale si ne talcuia Scripturile?" (Lc. 24, 32).

Impartasindu-ne, deci, cu Trupul si Sangele lui Hristos, devenim fii ai Tatalui Ceresc, martori ai Lui in fata lumii in care traim: in familiile noastre, la locul nostru de munca, si oriunde am intalni vreun semen din orice colt al pamantului, sa-l imbratisam cu dragostea si cu dorul lui Hristos. In felul acesta dovedim ca El este intru noi, si atunci "vedem lumea prin ochiul lui Dumnezeu", cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul. Comuniunea noastra cu Dumnezeu invioreaza intreaga noastra viata: lucrarea si indatoririle noastre fata de Biserica si fata de societate le vom implini, nu ca pentru oameni, ci ca pentru Dumnezeu, si in toate vom da marturie ca Pastile nu numai ne-au trecut din moarte la viata cea vesnica, ci si viata pamanteasca poate deveni un izvor de putere si salas al Duhului Sfant pentru innoirea si sfintirea lumii. Sta in puterea vointei noastre, iubiti frati si surori in Domnul, ca orice clipa a vietii noastre sa o oferim jertfa bineplacuta lui Dumnezeu si semenilor.

Iubiti Parinti slujitori ai sfintelor altare,
Dragi frati si surori in Domnul,

Tara noastra, Romania, este acum membra cu drepturi depline in marea familie europeana, desi stramosii nostri au trait intotdeauna cu constiinta ca apartin Europei si s-au straduit sa-i dea continut de tara europeana. Avem deci datoria ca si noi - dupa pilda inaintasilor - sa-i dam valoare acestei sanse binecuvantate de Dumnezeu, de a face roditoare darurile proprii poporului roman in intalnirea cu semenii nostri din Europa. Chiar daca am fi tentati sa ne asteptam inainte de toate la bunastarea materiala, care, de altfel, este fireasca, sa nu ne limitam la foloasele care ne-ar veni de la Uniunea Europeana, la ceea ce am putea castiga noi, ci sa ne preocupe si gandul de a darui din spiritualitatea noastra fratilor nostri europeni. Sa daruim din bogatia dragostei si credintei, a bunei randuieli si a disciplinei de familie, a cinstei, a demnitatii si a omeniei, mostenite de la stramosii nostri si exprimate in cultura noastra crestina. Sa daruim bucuria pe care o traim in zilele de sarbatoare ale Pastilor, bucuria si stralucirea Sfintei Invieri, prilej de sarbatoare a familiei, dar si a sufletului, a vietii de familie. Sa ne imbogatim sufleteste reciproc cu fratii si surorile intru Domnul, din Europa si din lume. Vom putea implini acest schimb de valori avand noi mai intai la inima ceea ce dorim sa daruim, bine stiind ca nu putem darui ceea ce nu avem.

Privind acum in jurul nostru, adica acasa la noi, ne intristeaza dureros ceea ce auzim si vedem, nu numai suferinta si lipsurile celor bolnavi, orfani, dar si raceala si indiferenta fata de valorile nemuritoare ale credintei noastre: indepartarea de Dumnezeu, de luminile vietii de familie, de semeni, tratati cu indiferenta sau aflati in robia pacatelor, cazuti in consumul drogurilor, si mai ales acele desfigurari ale tineretii, alunecand pe calea pierzaniei trupesti si sufletesti, care contribuie la scaderea nasterii de prunci, nemaipomenite in viata parintilor si inaintasilor nostri. Pe ei ne cheama sa-i slujim Domnul Hristos cel inviat, pe acesti "frati mai mici" ai Sai (Mt. 25, 40), cum ii numeste El Insusi. De aceea, adresam parintesc indemn catre parintii slujitori ai sfintelor altare, catre bunii credinciosi si credincioase ca sa sporeasca in iubirea si slujirea ajutorarii tuturor acestora care poarta chipul lui Hristos in fiinta lor, pentru a deveni fii ai Sai. De aceea, iubiti frati si surori, apropiati-va cu grija si cu dragoste de acesti purtatori ai chipului lui Hristos, indiferent de starea lor, si ajutati-i, ca in felul acesta sa impliniti lucrare de ajutorare, "totdeauna sporind in lucrul Domnului, stiind ca osteneala voastra nu va fi zadarnica" (1 Cor. 10, 58).

Nu pot trece cu vederea rolul si pilda parintilor de familie de a veghea cu grija la cresterea copilasilor spre a-i inscrie la scoala, spre a-i ingriji in familie ca in societate sa se comporte dupa traditia noastra crestina si romaneasca. Dar catre ei indrept si indemnul Sf. Ap. Pavel, care scrie: "Parintilor, nu-i intaratati pe copiii vostri spre manie; dimpotriva, cresteti-i intru invatatura si certarea Domnului" (Efes. 6, 4). In acelasi duh si cu acelasi dor, exprimat de Domnul nostru Hristos la Cina cea de Taina, ma adresez fratilor slujitori si crestini ai celorlalte Biserici din tara noastra, ca sa folosim aceste sfinte zile pentru a ne apropia impreuna de Hristos cel inviat spre a continua legatura frateasca de dialog si dragoste, raspunzand chemarii Sfintelor Pasti, care ni se adreseaza: "Ziua invierii! Si sa ne luminam cu praznuirea si unul pe altul sa ne imbratisam..."

Datori suntem sa ne adancim neincetat in taina comuniunii noastre crestine, in taina impreuna vietuirii cu Mantuitorul Hristos, Cel Care ne doreste si Se afla intre noi pururea, bine stiind ca de fiecare data apropierea de El ne imbogateste viata cu noi si noi sensuri. Sa dorim cu mult dor impartasirea de Trupul si Sangele lui Hristos Cel inviat, impartasire care, incepand de aici, din lumea aceasta vremelnica, se va desavarsi cand vom pasi pragul vesniciei si Il vom vedea pe Mantuitorul nostru fata catre fata, asa dupa cum ne rugam la fiecare Sfanta Liturghie, dar mai ales in aceste zile de Pasti: "O, Pastile cele mari si preasfintite, Hristoase! O, Intelepciunea si Cuvantul lui Dumnezeu si Puterea! Da-ne noua sa ne impartasim cu Tine, mai adevarat, in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale!"

Urmand Mantuitorului Hristos, Care Se adreseaza ucenicilor Sai prin cuvintele: "cu dor am dorit sa mananc aceste Pasti cu voi" (Lc. 22, 15), si incredintandu-va in aceasta sfanta si prealuminata noapte a Invierii Domnului de iubirea si pretuirea mea, cu dor am dorit sa va intampin cu acest cuvant pastoral, cunoscandu-va bogatia sufleteasca cu care ati imbratisat zidirile de biserici, de sfinte locasuri monahale, ajutorarea copiilor orfani, implicarea in opera caritativa a Sfintei noastre Biserici. In aceste sentimente de dragoste parinteasca, va ofer lumina Sfintelor Pasti din Lumina lui Hristos din candela Paraclisului resedintei Sf. Patriarhii spre a o avea totdeauna in inimile dumneavoastra si ale pruncilor dumneavoastra, adresandu-va tuturor vestirea cea mantuitoare:

Hristos a inviat!

Al vostru parinte duhovnicesc, pururi catre Preasfanta Treime rugator,

+ T E O C T I S T

Arhiepiscopul Bucurestilor,
Mitropolitul Munteniei si Dobrogei,
Loctiitor al Cezareei Capadociei,
si
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane




MIHAI EMINESCU, poetul crestin: Învierea si Deşteaptă-te, Române! MIHAI EMINESCU, ziaristul crestin, in TIMPUL: Omul Moral, Iisus Hristos


Învierea
Mihai Eminescu

Prin ziduri innegrite, prin izul umezelii,
Al mortii rece spirit se strecura-n tacere;
Un singur glas ingana cuvintele de miere,
Inchise in tratajul stravechii evanghelii.

C-un muc in mâni mosneagul cu barba ca zapada,
Din carti cu file unse norodul il invata,
Ca moartea e in lupta cu vecinica viata,
Ca de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si prada.

O muzica adanca si plina de blandete
Patrunde tânguioasă puternicile bolti:
"Pieirea, Doamne sfinte, cazu in orice colt,
Inveninand pre insusi izvorul de viete,

Nimica inainte-ti e omul ca un fulg,
S-acest nimic iti cere o raza mângâioasa,
In pâlcuri sunatoare de plansete duioase
A noastre rugi, Parinte, organelor se smulg".

Apoi din nou tacere, cutremur si sfiala
Si negrul intuneric se sperie de soapte...
Douasprezece pasuri rasuna... miez de noapte...
Deodata-n negre ziduri lumina da navala.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie...
Colo-n altar se uita si preoti si popor,
Cum din mormant rasare Christos invingator,
Iar inimile toate s-unesc in armonie:

"Cantari si laude-naltam
Noi, Tie unuia,
Primindu-l cu psalme si ramuri,
Plecati-va neamuri,
Cantand Aleluia!

Christos au inviat din morti,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte calcand-o,
Lunina ducand-o
Celor din morminte!"

* * *

Deşteaptă-te, Române, preot al libertăţii,
Nu plînge pe cenuşa geniilor străbuni,
E timp să nalţi stindardul în numele Dreptăţii,
E timp să-ţi calci tiranii, e timp să te răzbuni.

Mihai Eminescu, Deşteaptă-te, Române, 1866, text inedit reprodus după Poezii inedite ediţia Petru Creţia, Manuscriptum, 1991, nr. 82, anul XXII
* * *
Invierea
“Si iarasi bat la poarta cu degetele moi florile primaverii si unde acum cinci sute de ani turmele lui Bucur ciobanul se pierdeau in orizontul sesului, astazi mii de gradini contrasteaza in tanara verdeata cu zidurile albe si acoperemintele stralucite ale caselor si cu turnurile bisericilor; iar duiosul ritm al clopotelor ne vesteste vechea si trista legenda ca astazi inca Hristos e in mormant, ca maine se va inalta din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicandu-si fruntea sa radioasa la ceruri. Trista, si mangaietoare legenda! Iata doua mii de ani aproape de cand ea au ridicat popoare din intuneric, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, doua mii de ani de cand biografia fiului lui Dumnezeu e cartea dupa care se creste omenirea. Invataturile lui Budha, viata lui Socrat si principiile stoicilor, cararea spre virtute a chinezului La-o-tse, de se asemanatoare cu invatatmintele crestinismului, n-au avut atata influenta, n-au ridicat atata pe om ca evanghelia, aceasta simpla si populara biografie a blandului Nazarinean, a carui inima a fost strapunsa de cele mai mari dureri morale si fizice, si nu pentru El, pentru binele si mantuirea altora. Si un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mandrie si dispret de semenii lui; si Socrat a baut paharul cu venin, dar l-a baut cu nepasarea caracteristica virtutii civice a antichitatii. Nu nepasare, nu dispret: suferinta si amaraciunea intreaga a mortii au patruns inima Mielului simtitor si in momentele supreme, au incoltit iubirea in inima lui si si-au incheiat viata pamanteasca cerand de la Tatal-Sau din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii sai, nu din mandrie, nu din sentiment de datorie civica, ci din iubire, a ramas de atunci cea mai inalta forma a existentei umane, acel sambure de adevar care dizolva adanca dizarmonie si asprimea luptei pentru existenta ce bantuie natura intreaga. (...) Omul trebue sa aiba inaintea lui un om ca tip de perfectiune dupa care sa-si modeleze caracterul si faptele. Precum arta moderna isi datoreste renasterea modelelor antice, astfel cresterea lumii noua se datoreste prototipului omului moral, Iisus Hristos. Dupa El incearca crestinul a-si modela viata sa proprie, incearca combatand instinctele si pornirile pamantesti din sine…”
M.Eminescu, “Timpul”, 12 aprilie 1881

COBORAREA Sfintei Lumini la Ierusalim, la Sfantul Mormant al Mantuitorului nostru Iisus Hristos - VIDEO

RADU GYR: Rugaciune. PROHODUL necenzurat


Rugăciune
Radu Gyr

Stapâne-nsângerat, Domn al luminii
şi Veşnicie limpede, Iisuse !
Tu, care ai primit pe frunte spinii
şi cuie-adânci în mâinile-ţi supuse,

Tu, Domn al Răstignirii şi-nvierii
care din cruce ne-ai făcut lumina
şi Răsărit din rănile tacerii
şi cântec din osânda-ţi fără vină -

dă-ne-ncleştarea Ta, dă-ne puterea
din ceasul pironirii-nsângerate,
să ne primim şi cuiele şi fierea
ca Tine-n marea Ta sigurătate.

Pe fruntea ţării zâmbetul ţi-l pune
şi Neamul care-acum osânda-şi duce
învaţă-l Tu amara rugăciune
din clipele suirilor pe cruce.

Cu mâna Ta ca borangicul lunii,
din răni opreşte sângele fierbinte,
închide-n piepturi geamătul furtunii,
sărută-i ţării lacrimile sfinte !

şi sus pe crucea crâncenă, pe care
stă Neamul nostru-nsângerat, Tu scrie,
Iisuse, un aprins inel de soare,
ca semn al Învierii ce-o sa vină.

şi spune morţilor din lut să nu blesteme,
ci sub trifoi, sub dâmburi, sub secară,
să-aştepte paşii Tăi calcând prin ţară
şi semnul munţilor ce vor aprinde steme.

şi spune morţilor de sub troiţe sfinte
că va veni cândva o dimineaţă
când Neamu-ntreg va fulgera la viaţă,
cuminecat prin morţii din morminte.




http://www.razbointrucuvant.ro/

PROHODUL a fost CENZURAT pe ascuns de catre Patriarhie.

Au fost eliminate din el 13 strofe pe motiv ca sunt "antisemite"...



PROHODUL DOMNULUI ŞI MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

- PASAJELE CENZURATE -


Din STAREA ÎNTÂI au fost eliminate total:

56. Urmaşii lui Iuda,
Din izvor adăpaţi
Şi cu mană săturaţi demult, în pustiu,
În mormânt îl pun pe Hrănitorul lor.

58. Îngâmfat Israil,
Ucigaşe popor !
Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,
Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti ?

62. Pizmăreţ popor,
Ucigaş blestemat !
Ruşinează-te măcar, înviind Hristos,
De mahrama şi de giulgiurile Lui.

Din STAREA A DOUA au fost eliminate total:

33. Tu, ca Cel ce eşti
De viaţă dătător, Cuvinte,
Pe iudei nu i-ai ucis, fiind răstignit;
Ba chiar şi pe morţii lor îi înviezi.

42. O, neam jidovesc
Îndărătnic, ce-ai primit arvuna !
Cunoscut-ai ridicarea Bisericii;
Pentru ce dar pe Hristos L-ai osândit ?

51. O, iudeilor !
Ruşinaţi-vă măcar de morţii
Înviaţi de Dătătorul vieţii lor,
Cel pe Care, plini de pizmă, L-aţi ucis.

(Acesta din urmă este singurul caz în care nu a avut loc o eliminare totală, însă - esenţial pentru manipulatori - a fost schimbat "O,iudeilor !" cu "Fariseilor" !!!).

61. Cel făr de-nceput,
Veşnice Părinte, Fiu şi Duh Sfânt,
Întăreşte stăpânirea mpăratilor
Împotriva duşmanilor, ca un bun.


Din STAREA A TREIA au fost eliminate total:

7. Cei hrăniţi cu mană
Lovesc cu piciorul
În Binefăcătorul.

9. O, ce nebunie !
Pe Hristos omoară
Cei ce-au ucis pe profeţi.

12. Zis-a înţeleptul:
"Groap-adâncă este
Gâtlejul jidovilor."

13. La viclenii jidovi,
Căile lor strâmbe
Curse şi ciulini sunt.

24. Pier răstignitorii,
Împărate-a toate,
Dumnezeiescule Fiu.

25. Toţi pier, împreună,
În groapa pierzării,
Bărbaţii sângiuirilor.

BECALI de Paste acasa: dupa familie, prietenii mei sunt pomii si oile

BASESCU de Paste in Bucovina s-a rugat la Mormantul lui Stefan cel Mare si Sfant

EVA IOVA, Foaia Romaneasca: "Budapesta asista la asimilarea totală şi definitivă a românilor din Ungaria". Bucurestiul la fel?

În Ungaria, cuvântul scris românesc este incomod
Fundaţia Publică pentru Minorităţi din Ungaria a decis în Joia Mare: săptămânalul „Foaia românească” va primi pentru acest an doar 50% din suma de finanţare destinată presei scrise româneşti din Ungaria (13,8 milioane forinţi). Cealaltă jumătate a fost votată pentru susţinerea revistei Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria, „Cronica”, care până acum a apărut lunar şi de un an bilunar, iar de pe acum vrea să apară săptămânal.
„Foaia românească”, revista tradiţională a românilor din Ungaria apare din anul 1951. Revista cu apariţie lunară în primii ani, din 1978 apare săptămânal. Pe lângă tradiţie, atuurile acestei publicaţii sunt că până acum a supravieţuit tuturor schimbărilor, fiind azi o revistă vie, cu mulţi abonaţi, iar varianta online (www.foaia.hu) este citită lunar de 10–11 mii de cititori. „Foaia” a fost înfiinţată şi este editată şi azi de Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, principala organizaţie civilă a românilor de aici, care este o uniune a asociaţiilor locale româneşti.
„Cronica” este o publicaţie a AŢRU, ce apare din 2001 şi este în primul rând o portavoce a conducerii Autoguvernării pe Ţară. Cei care vor s-o citească, cu chiu cu vai pot încerca la adresa: www.atruroman.hu. Arhiva n-o căutaţi, pentru că nu are. Pentru necunoscători, în două cuvinte despre AŢRU: este aleasă pe baza foarte democraticei Legi a Minorităţilor din Ungaria de către numeroşi neromâni şi astfel este compusă din numeroase persoane care nu au nici o legătură cu comunitatea românească din Ungaria, nu cunosc limba, cultura, tradiţiile române.
Membrii Curatoriului (= consiliul de administraţie) Fundaţiei Publice pentru Minorităţi, care cu toţii sunt delegaţi ai autoguvernărilor pe ţară a naţionalităţilor, au spus cu gura că decizia nu a fost una politică. Însă, e una să spui cu gura, şi să faci altceva cu fapta. Iar noi nu suntem proşti. Înţelegem mai bine din fapte, decât din vorbe.
Mesajul transmis de Curatoriu către comunitatea românească din Ungaria este unul pe care-l înţelegem foarte bine:
1. Băgaţi-vă pumnul în gură şi înghiţiţi tot!
2. Acceptaţi odată pentru totdeauna că în această ţară singurul for legitim este Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria. Nici să nu vă mai treacă prin cap altceva!
3. Nu mai faceţi scandal! Nu mai adunaţi semnături, pentru că părerea voastră nu interesează pe nimeni! Bucuraţi-vă că mai existaţi!
4. E criză financiară. Să nu vreţi mai mulţi bani!

Vremurile sunt cum sunt, ne acomodăm, dar niciodată nu o să acceptăm nedreptatea care s-a făcut revistei româneşti cu un trecut de aproape 60 de ani, care este o moştenire incontestabilă a comunităţii noastre. S-au înjumătăţit banii „Foii” pentru a se da unei gazete de perete a AŢRU, care nu va deranja niciodată pe nimeni la Budapesta şi care va asista la asimilarea totală şi definitivă a românilor din Ungaria.
Şi încă ceva: e o porcărie parşivă să dai vina pe criză, să iai banii dintr-o parte şi să-i bagi în buzunarele altora, care se prefac că scriu revistă românească.

Eva Iova
Redactor Sef Foaia Romaneasca
http://www.evaiova.blogspot.com/

CORNELIU VLAD: Evenimentele din R. Moldova nu si-au consumat energia

Situaţia tulbure şi tensionată din R. Moldova se prelungeşte. Declaraţiile publice şi reacţiile de presă curg, şi ele, în continuare. Din noianul de interpretări, multe din ele marcate emoţional, se poate reconstitui, în mare, mersul şi sensul evenimentelor. Victoria în alegeri a comuniştilor, mai amplă decât se estima, a declanşat manifestaţii populare la Chişinău. Nu greşim dacă le considerăm spontane, căci tinerii de pretutindeni reacţionează astfel (cazul Franţei este notoriu). Reacţia vehementă a tinerilor împotriva echipei Voronin şi a partidului său este pe deplin explicabilă, în condiţiile aspiraţiei proeuropene, tot mai accentuată în republică, şi ale cronicizării conflictului de pe Nistru. Lozincile lor nu au fost însă cele mai fericit alese. Revolta împotriva rezultatului alegerilor nu-şi are rostul, căci alegerile au fost apreciate în general corecte de către organizaţiile internaţionale care le-au monitorizat.
Apoi: nu sunt excluse nici “încurajări” din exterior. Deutsche Welle aminteşte, în context, că R. Moldova găzduieşte ONG-uri de tipul USAID şi National Democratic Institute, iar “Revoluţia Twitter, de la platforma de comunicare prin care tinerii şi-au transmis mesajele legate de participarea la proteste, noutatea acestui tip de comunicare indică din nou o posibilă implicare a unor organizaţii străine”.
Pe de altă parte, se comentează mult şi prezenţa “oamenilor în negru”, care au fost printre cei mai agitaţi manifestanţi şi au lansat scandările cele mai provocatoare, dar au şi comis acte provocatoare, violente, de vandalism. O reţetă sigură de compromitere a unei acţiuni declanşate, în mod clar, cu bune intenţii.
Trebuie recunoscut că regimul Voronin, oricât de departe ar fi el de democraţie, a reuşit o guvernare mai bună decât precedentele preşedinţii de la Chişinău. Populaţiei i s-au dat unele satisfacţii materiale concrete, iar Partidul Comuniştilor, bine organizat şi disciplinat (pe principiul leninist) este singurul partid multietnic din republică. În schimb, Opoziţia este fărâmiţată (nu mai puţin de patru partide se declară liberale) şi luptă nu numai împotriva comuniştilor, dar şi între diversele ei facţiuni.
Cine pierde, cine câştigă?
Cine a declanşat actualele tulburări, care se îndepărtează tot mai mult de regulile democraţiei? Tinerii moldoveni nu acţionează întotdeauna, asemenea celor din Occident (de altfel, nici aceştia în mod consecvent), conform tiparelor democratice. Poliţia nu ştie nici ea cum să gestioneze, tot în cadru democratic, asemenea derapaje. Nu întâmplător, în unele comentarii de presă, se sugerează UE şi altor instituţii occidentale să acorde asistenţă şi autorităţilor, şi Opoziţiei (constituită în partide sau spontană, cea a tinerilor), pentru a aşeza lupta politică pe criteriile legii.
Cine are de câştigat de pe urma acestor evenimente? În orice caz, nu populaţia acestui stat, cel mai sărăcit din Europa. Aparent, pentru moment, au câştigat Voronin şi ai săi. Au profitat de împrejurări pentru a introduce vize pentru cetăţenii români, au marcat reuşite în discreditarea Opoziţiei şi a mişcărilor tinerilor, ridică noi bariere în calea procesului de apropiere a republicii de Europa, iar prin aceasta, şi de România. Dar lucrurile sunt în mişcare, şi evoluţia lor prea puţin previzibilă.
Corneliu Vlad

Friday, April 17, 2009

CHISINAU, Kishinev, Кишинёв sau Kishinever? Cetatenia.ro contra "revolutiei" kaki

Pe masura ce trec zilele, situatia de la Chisinau in loc sa se clarifice pare sa intre si mai adanc in mlastina dezinformarii. Parca de abia acum incepe, de fapt, atacul asupra actualei Moldove. Cine il da, insa? Aceasta este intrebarea. Si, mai ales, cu ce scop?

Daca ar fi fost mana democratizatoare a Washington-ului am fi aflat de mult: am fi urmarit socati "noua revolutie portocalie" live la CNN, non-stop, pana la caderea Puterii de la Chisinau, si, acum, probabil, am fi stat relaxati si fericiti, bucurandu-ne de Invierea Domnului, impreuna, romani de pe ambele maluri ale Prutului. Si totusi, atentie, prima reactie oficiala a Statelor Unite a venit de-abia ieri, la 10 zile de la evenimentele din 7 aprilie.
O reacTie foarte ascutita, ca o lama cu doua taisuri. Dupa critica fireasca fata de abuzurile asupra studentilor, a tinerilor, comunicatul Departamentului de Stat spune: "Toate partidele trebuie sa se comporte responsabil". Si: "Subliniem ca nu exista nici o scuza pentru violenta, ca cea care a avut loc pe 7 aprilie". Nici o scuza, carevasazica.
Scenariul evenimentelor din 7 aprilie se transforma, iata, dintr-unul care parea calchiat dupa cel al mineriadei din 13-15 iunie 1990 in cel premergator "revolutiei" din decembrie 1989. Mai precis, suntem in perioada ante-revolutionara. A "presiunilor internationale", a Declaratiei de la Budapesta si a excursiilor lui Brucan si Iliescu in diverse capitale ale lumii. Numai ca, de data aceasta, nu concorda capitalele turistilor revolutionari de ieri cu cele de azi.
Daca ar fi fost mana pacificatoare cu forta a Moscovei pentru o "revolutie rosie" n-am mai fi avut ce scrie azi. Era de mult "pa"! Practic, in 7 aprilie, asa, mai pe seara, ca da bine la rating, Voronin ar fi fost legat fedeles, judecat sumar si, daca nu impuscat in "valtoarea evenimentelor", atunci aruncat intr-o duba si trimis la varul sau, Smirnov, in Transnistria, poate chiar in celula unui alt "coleg", Ilie Ilascu. Tot ieri, mergand pe urmele lui Voronin, seful Federatiei Ruse, Medvedev, a dat de inteles ca Romania ar fi stat in spatele actiunii din 7 aprilie. O acuza periculoasa, la care sunt foarte curios cum va raspunde Romania. Daca va raspunde.
Este adevArat: cadre ale "opozitiei" au facut diverse ture pe la Ambasada Romaniei, mai pe poarta din fata, mai pe din dos. Dar nu este relevant. Apoi, Romania nu este reprezentata de interesele unuia sau altuia, indiferent ce haina ar imbraca, ci de politica de stat, exprimata de presedintele tarii. Mult mai interesant ar fi sa observam, de exemplu, ca familia "opozantului" Urechean a fost singura beneficiara in regim special a redobandirii cetateniei romane in timpul Guvernarii PSD, printr-un decret semnat cu manuta premierului Nastase. Sau ca Filat s-a gandit, inainte de alegeri, sa fie primul "moldovean" care renunta la cetatenia romana, dobandita cu atata greutate, de basarabenii "de rand", fara pile de partid sau de (alt) stat. Sau ca, sau ca.

Vezi si


MONAHUL Savatie: "Opoziţia" de la Chisinau calcă pe cadavrele băieţilor pentru a ajunge mai sus

Opoziţia a început vînătoarea băieţilor din primele rînduri

Ieri coaliţia partidelor de opoziţie a organizat la Chişinău o conferinţă de presă. Principala grijă a opoziţiei este sa-şi scape pielea şi să-şi mai adauge vreun procent două după renumerarea voturilor. Pentru aceasta ei s-au dezis încă o dată de protestatarii din primele rînduri. Şi nu doar că s-au dezis, dar au început vînătoarea lor pentru a-i da pe mîna justiţiei.

Preşedintele PLDM s-a lăudat că are 60 de ore de filmări din piaţă pe care le va pune la dispoziţia poliţiei pentru a-i identifica pe toţi cei implicaţi în acte de violenţă. Opoziţia încearcă tragerea la răspundere individuală a participanţilor la evenimentele din 6-7 aprilie.

Culmea nebuniei este că opoziţia acum se luptă cu Voronin să-i demonstreze că nu avea voie să elibereze protestatarii reţinuţi. Probabil vom ajunge să vedem cum opoziţia va deschide un birou în care turnătorii vor putea raporta despre fiecare persoană pe care au văzut-o cu o piatră în mînă sau cu o brichetă.

Aşa o “opoziţie” îi trebuia lui Voronin!

Între timp morţii ies din beciurile securităţii unul după altul. Un băiat frumos de la Soroca, în vîrstă de 26 de ani, a fost luat ieri de părinţi în sicriu vidat, deoarece era mort de 9 zile. Am zis-o şi o repet: cred că în prima şi a doua noapte au fost ucişi cîteva zeci de băieţi, iar alţii cîteva sute vor muri în următoarele săptămîni din cauza hemoragiilor interne. Majoritatea dintre ei sînt cei din primele rînduri. Nimeni dintre politicieni nu se gîndeşte la ei şi la familiile îndurerate. Dimpotrivă, se suie cu picioarele pe cadavrele lor sfinte pentru a ajunge mai sus.
http://savatie.wordpress.com/

VLAD CUBREACOV ii da replica replicii lui Dan Dungaciu: Cine impune Linia Nistrului în Biserică? PLUS doua comentarii: Dungaciu, PPCD si Mitropolia

REPLICA REPLICII sau cine impune Linia Nistrului în Biserică?Acum, după încheierea campaniei electorale din Republica Moldova şi consumarea violenţelor de la Chişinău, mi-am făcut timp pentru a parcurge „amicalele” “Precizări” ale sociologului bucureştean Dan Dungaciu la replica mea dată unor idei ale sale despre lipsa de legitimitate a Mitropoliei Basarabiei în întreaga Republică Moldova. Replica mea nu apăruse de dragul polemicii, ci pentru că am găsit acele idei în măsură să ne dăuneze nouă, românilor din afara României, în special celor din Basarabia şi Transnistria, dar şi celor de pe Valea Timocului, care au o problematică bisericească analogă cu cea a românilor din Transnistria. Mai simplu, pentru că mi-am văzut, ca român, ameninţate interesele naturale şi legitime tocmai de acolo de unde nu mă aşteptam. Am simţit nevoia să mă apăr, pentru că respectivele idei ale lui Dan Dungaciu nu sunt nişte idei oarecare, ci unele care mă vizează direct, după cum îi vizează pe toţi românii din afara României de azi. Tonul replicii mele a fost unul de firească indignare, nicidecum de „dăscăleală” „răstită”, cum îl categoriseşte preopinentul meu din Bucureşti.

Ce făcusem eu? Refutasem câteva sofisme ale sociologului bucureştean specializat în probleme basarabene. Acele sofisme priveau un subiect intern, adică românesc, şi se rezumau la faptul că reactivarea Mitropoliei Basarabiei ar fi fost un „semn al statului român” în relaţia României cu Republica Moldova, că, „la CEDO, Biserica Ortodoxă Română“, luptând continuu, ar fi fost sprijinită de avocatul John Warwick Montgomery, că recunoaşterea în Republica Moldova a “celor trei” (de fapt patru) episcopii constitutive ale Mitropoliei Basarabiei ar fi „o problemă“, că una din aceste patru eparhii constitutive, Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria, ar fi „lipsită de justificare canonică“, că românii ar fi venetici peste Nistru, că la Dubăsari nu ar fi fost niciodată episcopie, că Mitropolia Basarabiei a creat Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria din neavând ce face şi premeditat, mai având şi conştiinţa că „deranjează Moscova“, că România nu a avut niciodată „legitimitate peste Nistru“, fapt care ar putea duce, „pe bună dreptate“, la „protestele Patriarhiei ruse“. Nimic mai mult. Aici era obiectul replicii mele.

Ce a făcut Dan Dungaciu? A tăcut mâlc despre toate acestea, eschivându-se să răspundă punctual şi să precizeze, cum ne-am fi aşteptat, de ce reactivarea Mitropoliei Basarabiei ar fi fost un „semn al statului român“, de ce şi pentru cine anume ar fi „o problemă” reactivarea eparhiilor constitutive ale Mitropoliei Basarabiei, de ce ar fi „lipsită de justificare canonică” Episcopia Dubăsarilor şi a toată Transnistria şi în faţa cui ar trebui să se justifice canonic şi să se legitimeze Mitropolia Basarabiei, de ce Patriarhia Moscovei ar fi îndreptăţită cu adevărat să protesteze contra noastră? Preopinentul meu a schimbat obiectul discuţiei, ducând vorba în altă parte, în zona ipoteticului şi a virtualităţilor. Dânsul a recurs la clasicul procedeu al atacului deschis la persoană, cu tot cortegiul de elemente menite a mă decredibiliza ca exponent al Mitropoliei Basarabiei. Dan Dungaciu vorbeşte despre o inexistentă “Biserică Ortodoxă Moldovenească“, atribuindu-mi insidios şi pe nedrept paternitatea, sugerarea, lansarea publică, promovarea şi încurajarea ideii de “autocefalie” “moldovenească”. El mă prezintă de-a dreptul ca pe un “obsedat“, ca pe unul care ar săpa, “încă din 1990” la rădăcina Ortodoxiei româneşti, ca pe un adevărat blestem şi pericol naţional! Insinuările şi falsurile, însuşirea şi reproducerea fără jenă a argumentaţiilor trase de păr ale adversarilor Mitropoliei Basarabiei, reproşurile şi interogaţiile teatrale nu lipsesc din arsenalul utilizat. Pentru ca portretul pe care mi-l zugrăveşte să fie cât mai întunecat, Dan Dungaciu mă dă şi laş, pe motiv că nu mi-am pus mintea cu uneltele serviciilor secrete şi o mână de idioţi utili care au dezlănţuit anul trecut istericalele bine regizate din umbră contra Mitropoliei Basarabiei (La acest subiect va trebui să revin în mod special cu o altă ocazie). Iau seamă totodată că Dan Dungaciu, într-un gest de „amicală” generozitate, găseşte totuşi cu cale să-mi acorde (ar trebui să-i fiu recunoscător, nu?) “tot dreptul din lume” de a mă angaja “în orice proiect politic”, de a mă raporta la perioada interbelică cum doresc şi de a susţine “orice proiect în legătură cu viitorul Mitropoliei Basarabiei”. Nu au lipsit nici consideraţiunile de ordin general, menite a-mi umbri bunul nume sau de a mă jigni. Chiar din capul locului Dan Dungaciu scrie „Constat că, de la o vreme, domnul Vlad Cubreacov răspunde prompt unor intervenţii din presă ale subsemnatului, fie de la Bucureşti fie de la Chişinău. Pesemne o fi dispărut autorii şi temele din R. Moldova care să-i fi suscitat interesul, agenda de preocupări a domniei sale devenind, în ultima vreme, precumpănitor externă.” Găsesc potrivit să precizez, nu pentru a mă justifica, că preocupările mele au fost şi sunt precumpănitor interne. preocuparea pentru condiţia românilor din partea transnistreană a Republicii Moldova nu este una externă, după cum nici una dintre replicile date oricărui „expert” român, chemat sau nechemat, nu le consider date în exterior. Vădit iritat de îndrăzneala de a-i fi dat o replică punctuală, Dan Dungaciu nu face nici o precizare în legătură cu falsurile şi sofismele strecurate în interviul său acordat revistei “Observatorul cultural” şi recurge la un atac deschis împotriva mea, atribuintu-mi pe nedrept idei străine, printre care cea a “autocefaliei Bisericii Ortodoxe Moldoveneşti“.

Mai constat că Dan Dungaciu se ia în Post Scriptum şi de capul Înaltpreasfinţitului nostru Mitropolit Petru Păduraru, căruia îi reproşează fără temei, în spiritul cultivat de publicaţia „Timpul”, că ar fi alergat cu “întăriri” din urma replicii mele, aliniindu-se, chipurile, unor idei ce ar constitui „expresia absolută a moldovenismului“. În fond, atât.

Dacă Dan Dungaciu tot a găsit mai cu cale să schimbe discuţia despre lipsa de legitimitate a Bisericii noastre în partea transnistreană a Republicii Moldova, ca şi despre buna dreptate a Bisericii ruse de a protesta contra noastră, cu discuţia despre „autocefalia Bisericii Ortodoxe Moldoveneşti“, să vorbim mai întâi despe „autocefalie“, ca să putem reveni mai uşor la obiectul replicii noastre iniţiale.

Aşadar, ce este cu această idee a autocefaliei „moldoveneşti”? Dan Dungaciu, care nu ştiu exact ce preocupări, precumpănitor interne sau externe, avea în acea perioadă, îmi atribuie paternitatea acestei idei „revoluţionare” care m-ar „obseda” „încă din 1990, când a(m) şi înscris-o în programul Frontului Popular la Congresul II al partidului“, idee care, potrivit lui Dan Dungaciu, „a intrat în adormire, dar nu a ieşit din joc definitiv” şi “este scoasă la lumină cu intermitenţe, iar acum doi ani începuse să se reactiveze şi plutea, tacit, în aerul Chişinău, dar nu numai“, în condiţiile în care „şi la Bucureşti au existat voci care o acreditau discret - şi nu prea“.

Este necesar să amintesc că, în plină epocă sovietică, pe când URSS-ul era încă în picioare, iar regimul de la Bucureşti negocia un nou Tratat de bază cu URSS-ul, Congresul al II-lea al Frontului Popular din Moldova, convocat la Chişinău în zilele de 30 iunie şi 1 iulie 1990, a adoptat Rezoluţia cu privire la Biserica naţională. Am apelat acum la ceea ce a mai rămas după incendierea şi devastarea Parlamentului din „minuţioasa (mea) arhivă” despre care scrie (cu invidie, cu reproş?) Dan Dungaciu şi am găsit textul acelui document. Îmi pare potrivit să readuc în atenţie şi titlurile celorlate documente ale Congresului nostru cu adevărat „revoluţionar”: Rezoluţiile „Cu privire la raportul dintre FPM şi puterea de stat”, „Cu privire la denumirea republicii” (Republica Română Moldova), „Cu privire la repunerea în drepturi a etnonimului „popor român” şi a glotonimului „limba română”", „Cu privire la abolirea cultului personalităţii lui Lenin”, „Cu privire la statutul armatei sovietice pe teritoriul Republicii Moldova”, „Cu privire la situaţia ecologică din Republica Moldova”, „Cu privire la schimbarea denumirii Pieţei Victoriei”, „Cu privire la schimbarea denumirii Palatului „Octombrie”", „Cu privire la convocarea Marii Adunări Naţionale”, „Cu privire la trecerea Republicii Moldova la economia de piaţă”, Apelul către conlocuitorii de alte naţionalităţi din Republica Moldova şi Apelul către guvernele Republicii Moldova şi României.

Acum să vedem textul acelui document al Congresului FPM la care ne trimite denunţător Dan Dungaciu, fără a-l cita, ca să-mi poată incrimina paternitatea şi slujirea ideii „politice” de „autocefalie” „ca expresie absolută a moldovenismului“, în legătură cu o „„etnie moldovenească” capabilă să fundamenteze eclezial şi etnic un asemenea proiect“:

„Rezoluţia Congresului al II-lea al Frontului Popular din Moldova cu privire la Biserica Naţională

Până astăzi Imperiul Bisericesc Rus ţine în supunere forţată toată populaţia ortodoxă românească din teritoriile anexate de URSS. În virtutea faptului că majoritatea membrilor Frontului Popular din Moldova o alcătuiesc românii de confesiune ortodoxă, Congresul consideră vital necesată, în interesul naţiunii române, independenţa autocefală a acelei părţi a Bisericii Ortodoxe Române, care a fost încorporată anticanonic de către Patriarhia Rusească în 1940, iar apoi în 1944. Pentru viitoarea Biserică independentă, autocefală şi unitară în organizarea sa, Frontul Popular din Moldova propune o titulatură adecvată: Biserica Ortodoxă Autocefală Română a Basarabiei, Transnistriei şi Bucovinei de Nord.

Această Biserică îi va cuprinde pe toţi credincioşii de religie ortodoxă, care locuiesc pe teritoriile istorice româneşti din actuala URSS, precum şi pe toţi credincioşii români din diasporă, care vor accepta benevol primatul Bisericii Noastre. Biserica Ortodoxă Autocefală Română a Basarabiei, Transnistriei şi Bucovinei de Nord îşi va păstra unitatea dogmatică, canonică cu Biserica Ecumenică a Răsăritului. Viitoarea Biserică autocefală va avea conducere sinodală ierarhică, potrivit învăţăturii şi canoanelor Bisericii Ecumenice a Răsăritului, tradiţiei sale, şi se va administra autonom prin organe proprii reprezentative, alese din clerul şi poporul român, prin votul credincioşilor şi constituite în conformitate cu dispoziţiile unui viitor Statut al Bisericii.” („Ţara”, nr. 1 (serie nouă), 1990, „Literarura şi arta”, nr. 28, 12 iulie 1990).

Câtă „etnie moldovenească” şi câtă „experisie absolută a moldovenismului” este în acest document al căutărilor noastre romantice din perioada ocupaţiei sovietice, să judece fiecare de la obraz şi să-şi amintească ce făcea el concret, în acea vreme dificilă, pentru realizarea la răsărit de Prut a idealului românesc de libertate şi demnitate. Recitind acum documentul, îl găsesc a fi unul românesc, adecvat contextului politic al timpului respectiv, având tentă antiimperială şi răspunzând nevoii noastre de emancipare şi de ieşire din împilarea celor cărora le fuseserăm lăsaţi pradă în 1940. Aşa vedeam noi, românii din răsărit, lucrurile pe timpul când pe malul stâng al Prutului preşedinte era Mihail Sergheevici Gorbaciov, iar pe cel drept - Ion Iliescu în primul său mandat în care la Bucureşti erau la modă mineriadele. Nici un alt partid politic din stânga sau din dreapta Prutului nu a abordat chestiunea bisericească de la noi nici până atunci şi nici după. Doar PPCD a avut în permanenţă în centrul preocupărilor sale chestiunea organizării bisericeşti a românilor înstrăinaţi în 1940.

Pentru o înţelegere completă şi o interpretare onestă a felului în care a evoluat modul nostru de percepere şi abordare a chestiunii bisericeşti din Republica Moldova, modul nostru de căutare sinceră a unor soluţii realiste şi adecvate interesului naţional, este util totuşi să amintesc că la distanţă de un an şi jumătate, la doar jumătate de an de la proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova şi recunoaşterea ei de către România, Congresul al III-lea al Frontului Popular Creştin Democrat din 16 februarie 1992 a adoptat Programul FPCD, acel Program despre care, greşind anul, scrie Dan Dungaciu. Capitolul V al Programului - REUNIFICAREA BISERICEASCĂ - are următorul cuprins: „Frontul Popular Creştin Democrat consideră restabilirea unităţii bisericeşti a neamului românesc drept o necesitate vitală şi un scop primordial realizabil prin voinţa lui Dumnezeu şi prin activitatea conştientă şi permanentă a fiecărui român ortodox.

Restabilirea unităţii bisericeşti a naţiunii române ca formă a unităţii spirituale nu e condiţionată de factori politico-economici şi se poate realiza în funcţie de voinţa şi interesul naţional. Totodată, e cât se poate de firească tendinţa concetăţenilor noştri de alte neamuri şi confesiuni de a se reintegra instituţional Bisericilor respective din Ţară.

Principiul etnicităţii nu permite instituirea unei noi Biserici Ortodoxe Autocefale în teritoriile româneşti ocupate. Numai prin revenirea în sânul Patriarhiei Române, create în 1925 şi prin contribuţia directă a Basarabiei şi Bucovinei, este posibilă reaşezarea Bisericii noastre pe noi temeiuri ale slujirii lui Dumnezeu în mijlocul naţiei româneşti.

Sub aspect procedural, în virtutea îndelungatei administrări străine, reintegrarea bisericească va trebui să însemne pentru Basarabia şi Bucovina:

lărgirea autonomiei locale bisericeşti basarabene şi bucovinene;
confirmarea pe post de parohi a tuturor preoţilor slujitori actualmente în teritoriile înstrăinate;
crearea unui regim preferenţial pentru basarabeni şi bucovineni la admiterea în instituţiile de învăţământ teologic din cuprinsul Patriarhiei Române şi altor patriarhii;
rămânerea tuturor parohiilor din Basarabia şi Bucovina la stilul calendaristic practicat în prezent: vechi sau nou.
În plus, se impune ridicarea Eparhiei din Chişinău la gradul cuvenit de mitropolie cu avansarea arhiereului locului în rang de mitropolit al Basarabiei, care devine în mod automat şi membru permanent al Sfântului Sinod.

Voinţa şi interesele clericilor şi mirenilor vor fi reprezentate şi de delegaţii basarabeni şi bucovineni în Adunarea Naţională Bisericească de la Bucureşti” („Ţara”, nr. 8, 25 februarie 1992). Iată că Dan Dungaciu din Bucureşti, mai nou călător şi pe la Tiraspol, caută cu lumânarea o „expresie absolută a moldovenismului” în acest document, profetic atunci, al PPCD. Sunt fericit că, împreună cu alţi colegi ai mei, am avut inspiraţia să redactăm şi să adoptăm cele două Rezoluţii citate integral aici. Ele sunt legate direct şi organic, arătând o linie evolutivă de gândire într-un context politic în foarte rapidă şi profundă schimbare de la Imperiul sovietic la independenţa Republicii Moldova.

Abia apoi a urmat prima întâlnire a Patriarhilor Teoctist şi Alexei al II-lea la Constantinopol şi Comunicatul de presă al Sfântului Sinod al Patriarhiei Române, din 9 aprilie 1992, prin care se arăta că Biserica noastră Ortodoxă Română nu a recunoscut niciodată consecinţele nefaste pe plan bisericesc ale Pactului Ribbentrop-Molotov, încurajându-i indirect pe românii ortodocşi de la răsărit de Prut să iasă din prizonieratul canonic al Patriarhiei Moscovei.

Am fost mai bine de un deceniu şi jumătate în miezul acestei minunate lucrări de refacere a unităţii noastre spirituale prin reactivarea, creşterea şi legalizarea Mitropoliei Basarabiei şi sunt fericit ca mi s-a oferit această rarisimă ocazie. Nici eu şi nici colegii mei de partid nu ne-am precupeţit niciodată puterile, timpul sau priceperea pentru a servi întâi de toate cu fapta concretă Mitropolia Basarabiei şi Biserica Mamă Ortodoxă Română, fără a-i sfida sau condamna cu aroganţă pe cei care, cu voie sau fără voie, rămân în prizonieratul canonic rusesc. Unii ca Dan Dungaciu, care doar au comentat de pe tuşă, hrănindu-şi comentariile din faptele altora, dându-şi cu părerea, scriind articole, analize, dar şi Rapoarte pe ici, pe colo, ştiu asta prea bine. O ştiu şi neprietenii Mitropoliei Basarabiei. Dar, ca povestea să fie rotundă ca o gogoaşă, numai bună de înghiţit de cei cărora le este destinată, Dan Dungaciu scrie în acelaşi inconfundabil stil insidios: „Ideea autocefaliei îşi schimbă iarăşi regimul de funcţionare şi redevine politică. Deloc surprinzător, reapariţia pe scenă se petrece la Chişinău. Surprinzător, cel care o (re)lansează nu este altul decât domnul Cubreacov, deputat în Parlamentul de la Chişinău. În 3 şi 5 august 2008, invitat în cadrul unor emisiuni televizate la un post privat de la Chişinău, domnul Vlad Cubreacov lansează public ideea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Moldoveneşti. Mărturisesc că perplexitatea mea, şi nu numai a mea, a fost mare. Aşteptam o clarificare, o lămurire din partea domniei sale. Clarificare care nu a mai venit.” Aici se adevereşte o vorbă veche românească: Îi arăţi omului luna şi el se uită la deget. La 3 august 2008 am fost invitatul emisiunii „Post factum” de la Euro TV Chişinău. Emisiunea, transmisă în reluare la 5 august 2008, a fost consacrată integral Mitropoliei Basarabiei în contextul atacurilor concertate asupra ei din partea unor grupări interesate, printre acestea şi publicaţia chişinăuiană „Timpul”, la care scrie de luni bune Dan Dungaciu, o foaie care a atacat şi a sabotat metodic Mitropolia Basarabiei şi care serveşte, în opinia mea, cauza rusească, cel puţin în partea de asistare mediatică permanentă a unui soldat al intereselor ruseşti, securistul Valeriu Pasat.

Emisiunea televizată este disponibilă pe site-ul respectivului post de televiziune www.eutv.md, dar şi pe blogul meu http://cubreacov.wordpress.com. Cine doreşte să o vizioneze, o poate face oricând. Nu am vorbit nici în cadrul respectivei emisiuni şi nici cu alte ocazii despre o Biserică Ortodoxă MOLDOVENEASCĂ. Am discutat despre Mitropolia Basarabiei, despre istoria ei, despre atacurile la care Mitropolia a fost supusă pe nedrept de mai mulţi cavaleri ai ordinului „Steaua României”, printre care şi unele unelte ale intereselor ruseşti cu care Dan Dungaciu se are de bine la Chişinău, despre ROMÂNITATEA majorităţii credincioşilor ei şi despre imperialismul bisericesc rus. Am invocat ideea de autocefalie doar ca idee-test tocmai pentru a demonstra o dată în plus caracterul ROMÂNESC al Mitropoliei Basarabiei şi imposibilitatea realizării acestei idei de care Patriarhia Moscovei se teme ca dracul de tămâie. Este adevărat că ideea de autocefalie, doar cu valoare de test şi în replică la acuzaţiile absurde de imperialism românesc pe care reprezentanţii Moscovei le-au tot vehiculat în timpul convorbirilor de la mănăstirea Troyan, ideea de autocefalie reciproc agreată şi reciproc acordată, a fost avansată de delegaţia Patriarhiei Române. Reacţia delegaţiei ruse a fost promptă şi furibundă, expresia ei concentrându-se în trei cuvinte vociferate de episcopul Mark Golovkov de Egorievsk, vicepreşedinte al Sectorului Relaţii Externe Bisericeşti al Patriarhiei Moscovei: „Eto rumânskaia provokaţia!!!“.

Într-un interviu acordat jurnalistului Igor Burciu la scurt timp după întâlnirea de la mănăstirea Troyan am arătat că „Delegaţia noastră a propus coexistenţa în înţelegere frăţească şi într-ajutorare a celor două mitropolii, fiecare exprimând una din cele două tradiţii bisericeşti. Partea rusă a respins categoric această propunere. O reacţie vehementă din partea delegaţiei ruse a avut şi propunerea să fie luată în calcul o eventuală acordare, in extremis, peste ani de zile, de către cele două Patriarhii, a autocefaliei pentru Ortodoxia din Republica Moldova. PS Marchel Mihăiescu şi PS Mark de Egorievsk au respins această idee, calificând-o drept o provocare, întrucât, după cum s-au exprimat aceştia, „Biserica Română încalcă astăzi teritoriul canonic al Patriarhiei Ruse şi aceasta e o dovadă că va înghiţi chiar a doua zi o eventuală Biserică autocefală din Moldova, constituită din români”. Delegaţia rusă nu a trecut testul solomonic cu cele două mame, una adevărată şi alta vitregă. Mama adevărată a arătat că preferă să rămână chiar fără copil, numai ca acestuia să i se păstreze viaţa, mama vitregă a arătat însă că preferă, mai degrabă, despicarea pruncului decât întoarcerea lui la sânul mamei adevărate.“

Jurnalistul Igor Burciu s-a interesat în special şi de părerea mea privind legitimitatea Mitropoliei noastre în teritoriile Republicii Moldova, ocupate militar de Federaţia Rusă, anticipând cumva ideea păguboasă a lui Dan Dungaciu despre lipsa noastră de legitimitate peste Nistru şi pretinsul drept de protest al Patriarhiei Ruse: “Actuala Episcopie Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria este persoană juridică moldoveană, iar Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a luat act cu binecuvântare de reactivarea şi înregistrarea ei, fapt ce a trezit o reacţie furibundă a structurii locale a Patriarhiei Moscovei şi a structurilor de securitate ale regimului ilegal de la Tiraspol. Cum comentaţi această situaţie?” Răspunsul meu a fost univoc, chiar dacă trezeşte iritarea unora: “Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române într-adevăr a luat act cu binecuvântare de reactivarea şi înregistrarea juridică a acestei eparhii a Mitropoliei Basarabiei, întrucât, potrivit statutului Mitropoliei Basarabiei şi legislaţiei în vigoare, activitatea cultului se desfăşoară în întreg cuprinsul Republicii Moldova şi nu poate fi îngrădită pe motive de separatism teritorial. Mitropolia Basarabiei a avut şi are credincioşi dincolo de Nistru şi aceştia nu pot fi lăsaţi fără asistenţă spirituală. Este vorba de acei credincioşi care sunt buni cetăţeni ai Republicii Moldova şi nu recunosc legitimitatea regimului separatist cu care Patriarhia Moscovei se află în relaţii de complicitate şi întrajutorare. Căpeteniile separatiste au fost decorate, ca formă de legitimare morală, cu cele mai înalte distincţii ale Patriarhiei din preajma Kremlinului. Regimul implantat de Rusia la Tiraspol îşi vede acum ameninţată funcţia de control spiritual asupra confraţilor noştri din Moldova de peste Nistru şi îşi face deja o ţintă predilectă din cea mai de răsărit eparhie a Bisericii noastre, tot aşa cum nu pierde nici o ocazie să obstrucţioneze învăţământul cu predare în limba română cu alfabet latin. Mitropolia Basarabiei, care a trecut prin zece ani de prigonire metodică din partea autorităţilor de la Chişinău, nu va ceda însă în faţa regimului separatist şi îşi va desfăşura lucrarea ei mântuitoare la răsărit de Nistru. Conflictul Mitropoliei Basarabiei cu regimul separatist din Transnistria este de natură geospirituală şi va constitui un test de patriotism şi loialitate şi pentru autorităţile de la Chişinău.” (Rusia simte că pierde controlul spiritual asupra românilor din Transnistria, “Flux”, ediţia de vineri, nr. 44, 02 noiembrie 2007).

De ce ideea lui Dan Dungaciu, idee pe care am putea-o numi convenţional LINIA NISTRULUI, este dăunătoare interesului nostru naţional? Pentru că aduce subtil în discuţie o altă idee rusească, cea de „teritoriu canonic”. Moscova recurge la noţiunea de „teritoriu canonic” pentru a-şi delimita sferele de influenţă şi control prin intermediul Bisericii. Am arătat cu diverse ocazii că pe noi nu teritoriile, ci oamenii ne interesează, pentru că nu ne frământă duhul stăpânirii peste alţii, ci dorinţa comuniunii între fraţi. Mitropolia Basarabiei, având ca teritoriu canonic întreaga Republică Moldova, este singura mitropolie românească din lume care dă expresie concretă şi ideii de extrateritorialitate, prin statutul său superior de Exarhat al Plaiurilor. Secole la rând şi Mitropoliţii Moldovei şi Sucevei au deţinut rangul de Exarhi ai Plaiurilor cu jurisdicţie peste românii din întreg Maramureşul istoric, din Pocuţia şi din întreaga Transnistrie. Acest statut de Exarhat al Plaiurilor, atribuit în premieră mitropoliţilor români de Chişinău în 1995, este un element care atestă o remarcabilă adecvare a Patriarhiei Române la noile realităţi politice determinate de „evoluţii istorice faste, dar diferite de precedentele interbelice“. Faptul că Mitropolia Basarabiei nu deţine personalitate juridică românească, ci, prin înregistrarea de către Guvernul de la Chişinău, personalitate juridică moldoveană, confirmă o evoluţie istorică fastă diferită de precedentul istoric. Ideea lipsei de legitimitate a Mitropoliei Basarabiei asupra credincioşilor săi de peste Nistru consună cu planul diversionist, lansat de Moscova prin intermediul lui Stanislav Belkovski, de partajare a Republicii Moldova şi de legitimare internaţională a regimului ofiţerului FSB Igor Smirnov creditat moral de Patriarhia Moscovei. Anume acea Moscovă pe care Dan Dungaciu o vede plină de legitimităţi canonice la Broşteni, Butor, Butuceni, Cerniţa, Cioburciu, Cobasna, Cocieri, Corjova, Coşniţa, Delacău, Doibani, Doroţcaia, Dubăsari, Dubău, Goianul Nou, Haraba, Hârjău, Hârtop, Jura, Lunga, Lunga Nouă, Mălăieşti, Mocra, Molochişul Mic, Molovata Nouă, Pârâta, Plopi, Podoima, Podoimiţa, Popencu, Raşcov, Sărăţei, Stroieşti, Slobozia, Speia, Teiu, Tocmagiu, Ulmu, Ulmul Mic, Vadul Turcului, Valea Adâncă, Vărăncău, Zăzuleni, ca să invoc doar câteva localităţi „ruseşti” străvechi din partea transnistreană a Republicii Moldova.

Ideea acreditată de Dan Dungaciu, de LINIE A NISTRULUI în Biserica noastră, este consonantă şi cu planul diversionist rusesc, lansat prin intermeduiul lui Dumitru Braghiş, de dare a raioanelor din stânga Nistrului în concesiune Rusiei pentru o perioadă de 30 de ani.

La Bucureşti, din câte cunosc, în afară de sociologul Dan Dungaciu, doar comentatorul de origine găgăuză basarabeană Dan Ciachir, unul din denigratorii virulenţi ai Patriarhului nostru Daniel, a mai pus la îndoială dreptul Mitropoliei Basarabiei cu reşedinţa în Chişinău de a avea o structură constitutivă pentru credincioşii săi români de peste Nistru, cetăţeni ai Republicii Moldova.

Trebuie să atrag atenţia că cine umblă cu ideea de LINIE A NISTRULUI toarnă apă şi la moara celor care forţează impunerea dinspre Belgrad a păguboasei idei de LINIE A DUNĂRII în cazul românilor ortodocşi din Timoc, spaţiu canonic organic legat bisericeşte, timp de secole, de Ortodoxia românească de la nord de Dunăre. Nu m-ar mira să-i aud pe unii „comentatori” bucureşteni susţinând că şi Episcopia Dacia Felix cu sediul la Vârşeţ sau Protopopiatul Ortodox Român al Daciei Ripensis cu sediul la Mălainiţa ar fi şi ele lipsite de legitimitate canonică şi că Biserica Sârbă ar putea „protesta” „pe bună dreptate” că românii sunt români între Timoc, Dunăre şi Morava, ca şi dincolo de Nistru.

Ah, da! Să nu uit de apropoul lui Dan Dungaciu despre Lista celor care, încurcând voit canoanele cu politica, i-au persecutat pe credincioşii şi clericii Mitropoliei Basarabiei, servindu-se de pretextul imaginarei legături cauzale a Statului Român cel dătător-de-semne cu Mitropolia noastră. Şirul de nume invocate de mine nu avea pretenţia de a fi o listă propriu-zisă şi cu atât mai mult una exhaustivă. Am avut clar în vedere doar deceniul negru, 1992-2002, al marii prigoane împotriva Mitropoliei Basarabiei. Înţeleg că Dan Dungaciu şi-a dorit o listă extinsă în timp, exhaustivă şi bine actualizată, pentru a-şi cunoaşte companionii sau confraţii întru idee. Ei bine, nu evit deloc să o fac, îi dau satisfacţie preopinentului şi adaug lesne şi alte nume, că, Slavă Domnului!, este de unde. Ideea lui Dan Dungaciu despre legătura dintre Statul Român şi Mitropolia Basarabiei a mai fost enunţată public, după 2002, (în ordinea înverşunării) de înalte feţe bisericeşti şi politiceşti ca: episcopul Marchel Mihăiescu, arhiepiscopul Iustinian Ovcinnikov, mitropolitul Vladimir Cantarean, banditul Igor Smirnov, episcopul Mark Golovkov de Egorievsk, mitropolitul Agatanghel Savvin de Odesa, patriarhul Pavle Stoevici-Goiko al Serbiei, patriarhii Alexei al II-lea Ridiger şi Kiril Gundeaev ai Rusiei, preşedintele Partidului Socialist din Moldova Victor Morev, jurnalistul Victor Josu şi de Dumitru Braghiş. Bineînţeles că lista neprietenilor Mitropoliei Basarabiei este cu mult mai cuprinzătoare. Însă nu toţi dintre aceştia invocă ideea promovată de Dan Dungaciu despre inventatele legături cauzale ale Mitropoliei Basarabiei cu Statul Român de azi. Pentru motive de corectitudine a documentării, trebuie să atrag atenţia că zelul persecutor al celorlalţi neprieteni ai Mitropoliei Basarabiei se sprijină pe alte pretexte, la fel de perfide, dar nu despre asta era vorba aici şi acum, ci despre strâmba şi demna de respins idee cum că o dată cu reactivarea Mitropoliei Basarabiei Statul Român i-ar fi transmis cuiva nu mai ştiu ce soi de semne foarte coerente.

Am aşternut acum, din fuga condeiului, aceste câteva consideraţii, fără pretenţia de a epuiza subiectul. Sper să am ocazia şi timpul necesar să revin la el. Până atunci să ne auzim numai de bine.

Le urez Sărbători luminate de Sfintele Paşti tuturor românilor, oriunde s-ar afla, dar mai cu seamă fraţilor noştri de peste Nistru, care aşteaptă solidaritatea noastră şi binecuvântările Bisericii mame. Hristos a înviat cu adevărat!

Vlad Cubreacov,

Reprezentant al Mitropoliei Basarabiei la CEDO

GIGI BECALI, liber! VIDEO: Mi-a dat Dumnezeu o palmă ca să mă pot spovedi! Doamne, ajuta!


REALITATEA.NET - Gigi Becali, eliberat: Mi-a dat Dumnezeu o palmă ca să mă pot spovedi

REALITATEA.NET - Gigi Becali, eliberat: Mi-a dat Dumnezeu o palmă ca să mă pot spovedi
Gigi Becali a ieşit, în această seară, din arestul Direcţiei de Cercetări Penale, el fiind aşteptat de zeci de susţinători. Becali a mulţumit presei pentru sprijinul acordat, el afirmând că nu poate da prea multe declaraţii, pentru că s-a împărtăşit.

"Vreau să mulţumesc trusturilor de presă şi nu doresc nici celui mai aprig duşman al meu să ajungă aici. Vreau să-i mulţumesc trustului lui Vântu şi trustului lui Voiculescu, care mi-au luat apărarea cât am stat în puşcărie. Chiar în ghearele morţii de voi fi, dacă Domnul va fi cu mine, de cine mă voi teme!? De multe ori mi-am pierdut speranţa, dar m-au întărit cuvintele Domnului", au fost primele declaraţii ale lui Becali după ce a fost eliberat.

Gigi Becali nu a vrut să facă prea multe declaraţii, pentru că "este Săptămâna Mare".

"În primul şi primul rând, chiar azi de dimineaţă a venit duhovnicul meu şi m-am împărtăşit, şi prea multe declaraţii nu vreau să fac acum în Săptămâna Mare, şi vreau să ştiţi că nu m-aş fi putut împărtăşi niciodată cu atâta curăţenie", a mărturisit Becali.

După ce a fost eliberat, Gigi Becali a mers direct la biserica din Pipera pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu.

Pe Cruce


Pe cruce

Vasile Voiculescu

Iisus murea pe cruce. Sub arsita grozava
Pălea curata-i frunte ce-o sangerase spinii
Pe stancile Golgotei tot cerul Palestinii
Parea ca varsa lava.

Si chiar in clipa mortii hulira carturarii
Cu fierea otelita il adapau strajerii…
Radea cu hohot gloata cu spasmele durerii
Si-l ocarau talharii.

Zdrobita, la picioare-i zacea plângând Maria
Si-adanc zbucnea blestemul din inima-i de mama
Alaturi Magdalena, in lunga ei marama,
Tipa vazand urgia.

Departe ucenicii priveau fara putere…
N-aveau decat sa fuga in lumea cea pribeaga
Cu el se naruise nadejdea lor intreaga
Si fara mangaiere.

Tarziu, porni multimea in palcuri spre cetate
Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite
Trecura fariseii cu fetele smerite
Si barbile-argintate.

Maslini fara de frunze dormeau mocnind pe coaste
In vale,ca-ntr-o pâcla, dormea Ierusalimul,
Pe cruce somnul mortii dormea de-acum sublimul
Iisus, vegheat de oaste.

ROMANII DIN UNGARIA - La poalele Golgotei

La poalele Golgotei

Motto: „Iar ei, luând arginţii, au făcut aşa cum au fost învăţaţi.” (Matei 28:15)

În momentul când scriu aceste rânduri, deja peste 700 de români din toată lumea au semnat petiţia online pentru susţinerea apariţiei săptămânalului „Foaia românească”. Conducătorii principalelor noastre instituţii şi persoane particulare, români simpli din satele noastre tradiţionale au scris scrisori, emailuri, au făcut liste cu alte sute de semnături, unii chiar au venit personal la redacţie să-şi iscălească numele pe scrisoarea de protest.

Cel mai mult dintre toate m-au impresionat totuşi semnăturile online ale numeroşilor români din Chişinău, Republica Moldova. În timp ce în ţara lor este revoluţie, se fraudează alegeri, se falsifică adevăruri, ei se simt responsabili (şi) pentru mănunchiul de români din Ungaria şi luptă alături de ei contra desfiinţării unei reviste. Nu avem cuvinte să le mulţumim. Ştim doar că semnătura fiecărui român de dincolo de Prut înseamnă pentru noi, românii din Ungaria, o lecţie. O lecţie cum să-ţi păstrezi limba şi identitatea şi în cele mai vitrege condiţii. Cum să lupţi pentru adevăr şi pentru dreptate. Cum să nu laşi să domnească răul şi minciuna.

Suntem în Săptămâna Patimilor, săptămâna în care ne spovedim, ne mărturisim păcatele, ne căim şi cerem iertare pentru tot răul ce l-am făcut în viaţa noastră. Aceasta este săptămâna pe care o începem cu tristeţe, pentru că ne amintim de trădarea lui Iuda, de răstignirea lui Hristos pe cruce, dar o încheiem în linişte şi lumină, deoarece credem în Înviere, în izbânda binelui asupra răului. La începutul acestei săptămâni, când aştern pe hârtie aceste gânduri, asupra existenţei săptămânalului „Foaia românească” stăpâneşte incertitudinea. Soarta ei se va decide în Joia Mare (Nota mea: S-a decis deja: pe Cruce cu romanii). Cei care vor lua decizia finală, membrii Curatoriului Fundaţiei Publice pentru Minorităţi, vor hotărî dacă revista noastră tradiţională va mai dispune de fondurile necesare apariţiei (la care Ungaria se obligă prin lege) sau, după 30 de ani de apariţie săptămânală, se va reduce la apariţie lunară, aşa cum era prin anii 1950–60, după care încetul cu încetul se va desfiinţa total.

La fel ca în vremurile când Iisus trăia pe pământ, şi azi se găsesc destui oameni asemănători cu Iuda Iscarioteanul, care pentru 30 de arginţi îşi vând aproapele, neamul, fratele. Din voinţa de a avea şi mai mulţi bani (şi nicidecum pentru a face o gazetă săptămânală mai bună), Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria i-a trădat, şi nu pentru prima dată, pe românii din Ungaria. Să mârşăveşti la desfiinţarea unei instituţii a comunităţii din care pretinzi că faci parte, este o trădare de cel mai înalt nivel. Fundaţia Publică este pusă în rolul judecătorului, exact aşa cum era Pilat. În acest moment nu putem şti dacă istoria se va repeta şi membrii Curatoriului măcar îşi vor spăla simbolic mâinile, votând apoi, totuşi, după voinţa AŢRU.

Un lucru este cert: trădarea Foii s-a făcut din interior, dar asistă la ea toate neamurile Ungariei, pentru că în Curatoriu sunt reprezentate toate cele 13 naţionalităţi şi partidele ungureşti ale ţării. Departe de noi voinţa de a ne asemăna cu Cel care şi-a luat asupra Lui păcatele noastre, care a suferit toată umilinţa semenilor săi şi care i-a răsplătit numai cu dragoste. Noi suntem plini de păcate. Noi nu i-am iubit pe cei care în numele nostru au furat şi fură bani în continuare de la stat. Noi nu i-am susţinut pe cei care au votat contra limbii strămoşilor noştri. Şi nu i-am ajutat nici pe cei care au vrut să păcălească şcoala în care au învăţat părinţii, bunicii noştri şi sperăm că vor învăţa şi nepoţii noştri.

Avem credinţa că toate acestea sunt lucruri sfinte, pe care trebuie să le apărăm cu orice preţ. Şi orice atentat împotriva sufletului unui neam este o palmă pe obrazul lui Hristos. Iar dacă nu am crede în Înviere, ce rost ar mai avea toate luptele noastre pământeşti?

Eva Iova

Joia Mare, 16 aprilie 2009


SI ROMANII DIN UNGARIA sunt pusi pe Cruce. "Foaia romaneasca" este condamnata la moarte

Decizia de vinerea trecuta a Comisiei de presa a Fundatiei Publice pentru Minoritati, fata de „Foaia romaneasca", saptamanalul cu un trecut de 58 de ani al romanilor din Ungaria este una categorica: desfiintarea, imposibilitatea de functionare, adica moartea.
Decizia finala a fost luata, ieri, în Joia Mare, de catre Curatoriul Fundatiei Publice, care însa, de obicei, voteaza tot ce propune comisia. Practic, Foaia a fost pusa pe Cruce. Propunerea Comisiei de presa este ca redactia „Foii romanesti" nu va mai fi un atelier de creatie al comunitatii noastre, cum a fost mai bine de jumatate de secol. Revista va putea aparea la fel ca în anii 1950-70, lunar sau maximum bilunar. Da, la Budapesta se va lua aceasta decizie, dar ea este propusa de catre asa-numita Autoguvernare pe Tara a Romanilor din Ungaria, care demonstreaza din nou ca nici nu este romaneasca si nici nu reprezinta interesele romanilor din Ungaria.
Toata lumea stie ca Autoguvernarea Romanilor este cuibul etnobusiness-ului, dar toti asista la acest abuz, dealtfel legal, care se face în numele romanilor! Stie Parlamentul, stie Oficiul Primului Ministru, stie Presedintele tarii, stie Departamentul pentru Minoritati din Budapesta, cum se stie foarte bine si în Bucuresti, de la Presedintie pana la Departamentul pentru Romanii de Pretutindeni.
Autoguvernarea pe Tara - unealta ungurilor pentru asimilarea totala si definitiva a romanilor din aceasta tara - pana în acest moment (cu toate ca ravagii a facut în mai multe parti), nu a reusit sa desfiinteze nici o institutie romaneasca. Dar acum, credem ca au gasit momentul si partenerii potriviti. Pe motiv ca vor sa-si faca propriul saptamanal (în care sa scrie nu stim ce si nu stim de catre cine), vor distruge ceea ce aceasta comunitate a sustinut vreme de atatea decenii. Conducerea ATRU, cam slaba la gandire si fara identitate, fara sentimente romanesti, crede ca prin desfiintarea saptamanalului „Foaia romaneasca" poate închide gura oamenilor, poate îngradi gandirea romanilor din Ungaria. Se înseala singuri!
Prin parsivenia tipica, editorialistul anonim al Kronicii va încerca sa ne convinga (adica, sa-i abureasca pe romanii din Ungaria), argumentand ca, din pacate, criza a ajuns si la noi. Cu toate ca criza a ajuns, de fapt, doar la ei. În mintea lor. Sa distrugi un bun pe care l-a creat o comunitate, în numele acelei comunitati, este o anormalitate.
Este o noua dovada ca ATRU reprezinta doar interesele unui mic grup de oameni, ale celor care îi servesc orbeste, nu pun întrebari si nicidecum nu îi ia la rost pentru ca se cheltuiesc milioane de forinti anual pentru doua Passat-uri sau pentru salarii grosolane, fara munca si fara pricepere.
Cu data de 27 februarie am trimis o scrisoare directorului general al Departamentului pentru Minoritati de la Budapesta, în care am descris situatia presei scrise a romanilor din Ungaria, solicitandu-i sustinerea pentru saptamanalul traditional al romanilor. Cum este, de altfel, prevazut textual în protocolul bilateral dintre guvernele roman si maghiar. Pana în ziua de azi nu am primit nici un raspuns. La fel cum nu am primit raspuns nici de la presedintele Sólyom László, care aflandu-se într-o vizita oficiala la Jula, a preluat un dosar si o scrisoare deschisa în care se prezinta toate abuzurile si falsurile de la alegerile de autoguvernari minoritare romanesti. Asta a fost acum 2 ani. Din pacate, nici presedintele tarii noastre nu si-a gasit trei minute libere sa ne raspunda!
În ce priveste Bucurestiul, acesta motaie. Poate ar fi timpul sa se trezeasca. În caz contrar, va demonstra din nou, cum din pacate a mai facut-o, ca Romania i-a parasit pe romanii din Ungaria si nici nu mai vrea sa se îngrijeasca de ei.
Un material de Eva Iova

STUDIU: UN FALS filosof al religiilor - Andrei Pleşu - despre unul autentic: Mircea Eliade

Motto: “Aş vrea să pot scrie odată acest lucru grozav: teroarea istoriei este teroarea omului faţă de om (…). Viitoarele capodopere ale literaturii universale se vor crea pornind de la această terifiantă experienţă” (Mircea Eliade, 29 ian.1944)

Aservit comandamentelor politice dinainte de 1989, Andrei Pleşu l-a “reconsiderat” pe Eliade într-un articol scris şi publicat prin 1984-1985, cuprins în volumul post-decembrist Limba păsărilor (1994). Recenzând cartea apărută la fosta Editură Politică condusă înainte de 1990 de Valter Roman, tatăl premierului de după Revoluţia din decembrie 1989, George Pruteanu scria că autorul textelor disparate cuprinse în ea reuşeşte performanţa “să nu renunţe la comprehensiunea jovială chiar şi a adevărurilor solemne”. Rândurile lui Pruteanu denotă simpatia faţă de “angelologul” Pleşu, cum îi plăcea prin acei ani să fie numit. Dar si nivelarea materialist-dialectică încurajând “modul jovial” de înţelegere a adevărurilor solemne. După un an de frecventare a mediilor occidentale în calitate de ataşat cultural la Londra şi la Lisabona, Mircea Eliade observase că unii scriitori au tendinţa de a-şi însuşi “filozofia la modă a timpului în care trăiesc, chiar în aspectele ei cele mai sterile şi mai vulgare” (Jurnal, 29 mai 1941).

Pentru ca lucrările ştiinţifice ale lui Eliade să nu dăuneze materialismului şi nivelării culturale din comunism, ele au fost tipărite cu mare greutate şi multă parcimonie (1). La data “reconsiderării” istoricului religiilor, publicul românesc era foarte avid de Eliade. Poate de aceea în articolul său, spre a mai tempera spiritele înfierbântate de ecoul sucesului marelui Eliade, Andrei Pleşu plasează din start două neadevăruri crase, ambele cu vădite tendinţe manipulatorii în sensul micşorării realei aprecieri de care s-a bucurat (2) faimosul istoric al religiilor. De o certă vioiciune în exprimarea falsurilor şi a incoerenţelor ideatice menite a ilustra o aşa-zisă componentă sud-est europeană a gândirii lui Eliade, nomenklaturistului nu-i reuşeşte altceva decât să demonstreze duplicitatea culturii comuniste a cărei victimă predilectă a fost şi continuă să fie Mircea Eliade.

Cum am menţionat deja, articolul debutează cu nişte informaţii bibliografice dubioase. “Primul text monografic dedicat, în Occident, lui Mircea Eliade a apărut în 1963”, notează Pleşu desconsiderând adevărul care nu era greu de aflat: deja în 1960 era apărută cartea lui Welbon, Image of Man, an anthropogeny by a Historian of Religions: Mircea Eliade (v. M. Eliade, Contribuţii biobliografice, de M. Handoca, 1980, pp.98-99). Pleşu scrie aceste lucruri făcându-se că nu ştie de cartea lui Handoca, aflată în majoritatea bibliotecilor publice din Bucureşti. Oricum, dacă cineva ar fi vrut să comenteze neadevărurile strecurate de el ca din întâmplare, teroarea ideologică permanentă determina refuzul articolelor cu accente critice, catalogate a priori drept “atac la persoană”. În plus, revistele importante se aflau sub controlul comuniştilor internaţionalişti, adică a grupării “literare” din care Pleşu făcea parte (v. Cartea albă a securităţii, 1996).

Desigur Mircea Eliade era perfect la curent cu duplicitatea acestei mafii literare care deţinea poziţile cheie în cultura română şi care amâna cât putea publicarea operelor sale. De aceea filosoful religiilor n-a ezitat să-i dea biografului său 3000 de franci francezi (v. Jurnalul) ca acesta să poată plăti în 1980 tipărirea volumului Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice, indiferent unde. Numai că această soluţie implica riscul desconsiderării cărţilor astfel apărute, şi atunci, ca şi acum.

In fraza care succede primeia: “A urmat o destul de lungă tăcere, după care însă, începând din 1976 exegeza (…) a intrat într-o fază de acumulare galopantă”, atât partea cu “lunga tăcere”, cât si imaginarea unui moment -1976- în care situaţia s-ar fi îmbunătăţit sînt pure invenţii ale lui Andrei Pleşu care nu pot fi probate prin nimic. După 1963 până la volumul din 1976 a lui Saliba nu a urmat nici o “o tăcere”, fie ea lungă ori scurtă, cum doreşte, prin cel de-al doilea neadevăr, a-şi induce în eroare cititorii fostul conducător a tinerilor comunişti din Institutul de Istoria Artei.
Pentru că tezei de doctorat de la Northwestern University din 1960, i-au urmat cartea americanului Altizer din 1963 (singura amintită de Pleşu), urmată şi ea de teza de doctorat despre Le Thème du Temps dans l’oeuvre de Mircea Eliade prezentată la Université catholique de Louvain în1965. Un an mai târziu apărea în Italia la Università di Bari o altă teză dedicată operei lui Mircea Eliade. In America s-a publicat în 1968 exegeza lui Schreiber, The value of History and of Jesus Christ în the works of Mircea Eliade, iar în 1969 apărea masiva lucrare de 460 p. (Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade) în care Eliade era omagiat de cele mai mari personalităţi ale timpului (G. Tucci, P.Ricoeur, G.Dumezil, G. Scholem, W. Mueller, E.Benz, U. Bianchi, E.Junger, G. Spaltmann, universitarii spanioli de origine română: Vintilă Horia, George Uscătescu şi scriitorii Emil Cioran şi Vigil Ierunca, etc.).

Myth and Symbol din 1969 - pe care auto-intitulatul “filosof al religiilor”(3) se face că nu-l ştie (cum “nu-l ştie” nici Editura Humanitas care în două decenii n-a avut timp să afle de existenţa volumului, pentru a-l traduce şi tipări în româneşte) -, a fost urmat în America de două teze de doctorat despre Mircea Eliade în 1970, trei în 1971, două în 1972 şi una la Toronto în 1973. Între 1973 şi 1976 în Japonia s-au tradus şi tipărit în 13 volume operele marelui istoric al religiilor, desigur însoţite de felurite exegeze ale gândirii savantului. In 1974 s-au publicat trei doctorate despre Eliade la Louvain, unul la Otawa în 1975, alte două la Louvain în 1975, iar în 1976 nu a apărut doar “Homo religiosusin Mircea Eliade a lui Saliba, ci şi un volum de exegeză semnat de profesorul de la Universitatea din Roma, Leo Lugarini, Tema del sacro: R. Otto e Mircea Eliade.
Aşadar de o “tăcere destul de lungă”, - pe care n-am greşi prea mult s-o numim “tăcere totală” -, nu poate fi vorba decât în ce priveşte receptarea ştiinţifică a operei de filosofia religiilor scrisă de un istoric al artei. Precizarea noastră nu ţine de biografia lui Pleşu. Ea are în vedere mai ales iubirea de frumos a acestuia. Intr-adevăr, acel opus magnum al său apărut în 2003 încântă privirea cu vrăbiile sale stilizate. Agăţate pe sârmă una lângă alta, cele trei înaripate se regăsesc cu precizie în susul fiecărei pagini din cele 280 ale cărţii: şi pentru bucuria artistică şi să nu se uite că este vorba de o carte Despre îngeri!

In ce-l priveşte pe Eliade, numai în perioada celor 14 ani avuţi în vedere de Pleşu (între 1963 si 1976) despre numeroasele sale cărţi de istoria religiilor s-au scris vreo 20 de lucrări de doctorat în SUA, Canada şi Europa occidentală, fără a mai pune la socoteală studiile ample care i-au fost consacrate de diverşi autori occidentali în 6 volume colective apărute pe la diferite universităţi în această perioadă (v. M. Handoca, Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice, 1980, pp.100-101) asta desigur fără a considera că anul 1976 ar fi produs vreo schimbare în ritmul de apariţie a exegezelor la opera lui Eliade.

Cum bine se ştie, dar se ocultează în mod răuvoitor, Mircea Eliade a fost membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece universităţi. Generaţii întregi au învăţat în Occident carte după lucrările lui. Marele istoric ale religiilor a fost permanent onorat de lumea academică pentru activitatea sa ştiinţifică. “Acumularea galopantă” (apud. Pleşu) a preţuirii sale ca istoric al religiilor a culminat cu tipărirea (post-mortem) la Macmillan (New York, 1987) a celor 8 volume duble la care profesorul de la Chicago a fost redactor şef: Mircea Eliade, The Encyclopedia of Religions (16 volume). Citarea culegerii de “studii omagiale publicată de H.P.Duerr” (unde există şi un articol scris de Culianu) ca un fel de culme atinsă în 1984, chiar un adevărat Everest al aprecierii de care s-a bucurat faimosul istoric al religiilor aduce o notă înveselitoare în articolul lui Pleşu.

În fapt, prin toate onorurile academice care i s-au conferit, Eliade a fost răsplătit de confraţii săi de-a lungul întregii vieţi pentru profunzimea gândirii sale şi pentru reala îmbogăţire a patrimoniului de valori culturale a omenirii. Mircea Eliade nu este un produs al unor maşinaţii politice puse în funcţiune din timp. El n-a fost predestinat de alţii să ocupe o poziţie proeminentă. Eliade n-a ajuns la premii si onoruri pe criterii extra-culturale, într-o atmosferă de teroare ideologică exercitată constant în România ciuntită şi batjocorită prin inventarea limbii moldoveneşti, aşa cum s-a întâmplat cu Pleşu, fost membru de partid împins în faţă din cea mai fragedă juneţe prin publicarea primelor sale conspecte de istoria artei, la vremea când Ion Frunzetti (1918-1985) avea 53 de ani şi putea scrie cu mult mai mult folos pentru cultura românească, fiind din adevărata elită. Doar Andrei Pleşu, după trei decenii de mediatizare - de la debutul din 1971 cu acele notiţe din albumul Corot (Antologia şi traducerea textelor, selecţia imaginilor şi cronologia: ANDREI PLEŞU) -, continuă să fie un scriitor notoriu, dar, din păcate, cu o notorietate slab susţinută de operă.

Alexandru Dragomir îi spusese tânărului Fabian Anton că există oameni care nu sînt faimoşi de pomană, cum a fost Noica, de pildă. Andrei Pleşu a reuşit performanţa de a deveni notoriu rămânând un scriitor ca mulţi alţii, autor al unei firave opere “ştiinţifice” lăudată prin reciprocitate şi prin relaţii clientelare, un eseist diferit de alţi eseişi prin cele două ministeriate. Un faimos scriitor de limbă română cu atât mai “singularizat” cu cât nici ca ministru al culturii, nici ca ministru de externe nu s-a preocupat să lămurească politicienii din vest cum este cu limba şi cu etnia “moldovenească”, ocupat cum era să le spună că România e “ţara lui Dracula” (4). E drept însă că ambele posturi au coincis cu vreo zece distincţii academice, recolta mai bogată fiind la cel de-al doilea portofoliu ministerial, deşi între timp nu-i mai apăruse nici o nouă contribuţie ştiinţifică la filosofia religiilor.

La urma urmelor, pentru notorietatea lui Pleşu nu a fost necesară scrierea niciunui volum de istoria religiilor, fiindcă publicarea unui plăpând curs post-decembrist “despre îngeri” şi tipărirea unor colecţii de articole de manipulare ideologică şi post-ideologică (în stilul articolului despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade) nu intră în categoria istoriei religiilor. Sigur, asta este părerea noastră. Dar ea e indirect confirmată de Andrei Pleşu care pentru propriile-i producţii de “filosof al religiilor” a inventat o rubrică specială pe care a botezat-o “religie şi modernitate”.

Inedita direcţie de cercetare a istoriei religiilor a fost omologată cu prilejul înfiinţării Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) pe care îl conduce (H.G. nr. 32/09-01-2008). Si, ca să nu rămână nici un dubiu asupra insolitului gen de cercetări preconizate pentru această nouă rubrică a istoriei religiilor, e suficient să menţionăm cartea despre “alunecările fasciste” ale Bisericii ortodoxe din România interbelică scrisă de specialistul în ortodoxie al Institutului, care, fiind în Elveţia, visa să scrie despre “fasciştii” Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, dar i-a luat-o Alexandra Laignel-Lavastine înainte (5). Theodor Cazaban observa escalada în confuzie pornită de la cuvântul “legionar”, însemnând fascist, “fascist” însemnând nazist, iar “nazist” însemnând ce-i mai rău pe lume: “In acest amalgam, în această escaladă de confuzie se poate practica orice fel de manipulare”, concluziona jurnalistul.

Spre a evidenţia provincialismul lui Eliade, Andrei Pleşu s-a gândit să fie original si să nu repete ce-au spus alţii mai ştiutori decât el despre românitatea latentă în toate scrierile renumitului profesor de la Chicago, format la o excelentă universitate românească în efervescenţa culturală a unei ţări libere şi respectate la Societatea Naţiunilor datorită miniştrilor care o reprezentau peste hotare.

Pe urmele unui perfect necunoscut, fostul ministru al culturii ţine să evidenţieze o aşa-zisă “componentă sud-est europeană” în scrierile hermeneutului universurilor religioase, fără a-şi bate capul să argumenteze ideea. In locul oricărei demonstraţii, Andrei Pleşu invocă un obscur profesor de istoria religiilor de la Universitatea din Ierusalim (un israelit bulgar, sârb, ucrainian sau rus după numele de rezonanţă slavă) care scrisese despre existenţa unor “elemente de spiritualitate răsăriteană identificabile în structurile adânci” ale personalităţii lui Eliade, respectiv “romanitate, adausuri slave, balcanism, francofilie, intruziuni austriece şi germane” (A. Pleşu, Axa lumii şi “spiritul locului”. Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, în vol. Limba păsărilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.94).

Culegerea de articole (de 272 de pagini) intitulată în mod ridicol Limba păsărilor figurează alături de volumul Despre îngeri drept marile opere de “filosof al religiilor”(6) tipărite de cripto-comunistul Andrei Pleşu. În Limba păsărilor, model de lăutărism ca “un fel de deschidere superficială spre orice subiect” (apud. A.Pleşu), articolul din 1984 consacrat lui Mircea Eliade ar fi despre “spaţiul de obârşie” ca particular îmbinat cu universalul. Si totuşi, eseistul nu scrie despre universal si particular cum greşit indică titlul: Axa lumii şi “spiritul locului”. Pleşu nu scrie nici despre arhaicitatea ridicată la rangul de universalitate (v. Arhaic şi universal, 1981) pe care o evidenţiase la Eliade indianistul Sergiu Al-George, savant recunoscut de confraţii de peste hotare, fost deţinut politic şi demn urmaş al marelui istoric al religiilor, ca şi prietenii săi apropiaţi, Arion Roşu, Ion Larion Postolache şi Cicerone Poghirc, marginalizaţi de teroarea ideologică instituită şi menţinută de garda veche a Anei Pauker, din care făcea parte Leonte Răutu, frecventat de Pleşu.

Ilustrând un lăutărism cam afon (v. nota la Berdiaev, “un liber cugetător credincios”, în Limba păsărilor, 1994) , Pleşu abandonează “modul jovial de înţelegere” (7), doar în prezenţa elitei româneşti marginalizate. La spusele lui Petre Ţuţea (8) că ruşii “nu au ce căuta în Europa” - evident referitoare la intrarea în Europa a sovieticilor prin alipirea Basarabiei şi Bucovinei de nord însoţită de masacrarea şi întemniţarea românilor atât din teritoriile zmulse cât şi din ţara controlată de mercenarii ruşilor -, Plesu pune pe tapet valorile culturii ruse. Jovialul cripto-comunist s-a făcut a nu înţelege gluma lui Ţuţea că Dostoevski “e neamţ”, consemnând ofuscat că Ţuţea “torpilează evidenţele printr-un delirant abuz de autoritate”(op. cit., p.147)

Cât despre Eliade (marginalizat şi el de nomenklaturişti) , subtitlul articolului din Limba Păsărilor indică o preocupare pentru “universalitate şi universalitate(bis) la Eliade”. Prima universalitate este privită ca “axă a lumii”. A doua, numită impropriu provincialism ca “spirit al locului”, este un soi de universalitate de arie mai restrânsă, sud-est europeană. Andrei Pleşu începuse deslânatul său discurs despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, adică despre acea universalitate aleasă de obscurul universitar care l-a impresionat atât de mult pe Pleşu (simile simili cognoscitur), veştejind “starea de roză ebrietate a patriotismului local”, calul său de bătaie în toate împrejurările când îşi propune să se refere la valorile majore ale culturii româneşti. Si totuşi, nu credem că faimosul Noica era cuprins de “ebrietatea patriotismului local” când explica universalismul şi românitatea lui Mircea Eliade (v. Constantin Noica în vol. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, 1998).

In octombrie 1981 Constantin Noica vorbea de căutarea de sine a marelui istoric al religiilor, căutare “mai adâncă decât îl îndemna veacul”. In tot ce-a scris, Mircea Eliade s-a căutat pe sine, urmărindu-se “până la izvoarele sale, româneşti ca şi străine” (op.cit.), sfârşind prin a preface (în felul său propriu) iraţionalismul aparent (al vieţii) în raţionalism, în existenţă cu sens. Chiar dacă multora, - orbiţi de mass-media -, opinia lui Constantin Noica nu le este pe plac, credem că ea are mai multă greutate si îndreptăţire decât incoerentele păreri despre Eliade avansate de un fals discipol al filosofului Noica, dublat de un fals “filosof al religiilor”.

Isabela Vasiliu-Scraba
-----
Note:
1
.v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade şi manipularea post-decembristă perpetuând duplicitatea dinainte de 1989, pe pagina de internet a autoarei.
2. Micşorarea realei aprecieri de care s-a bucurat Mircea Eliade în lumea academică occidentală a fost realizată prin anii 1984-1985 de Pleşu prin minciuni. Marin Niţescu observase că în comunism, minciuna este “deliberată, calculată, verificată şi tipizată, ca o necesitate interioară, ca un instrument indispensabil în dialectica puterii” (M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului, Ed. Humanitas, 1995, p.353). Tactica micşorării importanţei culturale a istoricului religiilor se poate observa în toate prezentările lui Eliade făcute de Editura Humanitas. Aici sînt fără greş omise toate distincţiile academice primite de marele filosof al religiilor, iar mai nou tinerilor cumpărărori ai cărţilor lui Eliade nici nu li se mai arată cine a fost autorul. Pe volumele din 2008 şi 2009 Liiceanu, în lipsa oricărei prezentări biografice, îi trece lui Eliade două liste. Una cu “opera ştiinţifică şi filosofică”, alta cu “opera literară”, fără minima precizare că în ambele liste e vorba de o selectie de titluri (v. M.Eliade, Intoarcerea din rai, 2008; M.E., India. Biblioteca maharajahului. Santier, 2008; M.E., Huliganii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009).
3. Spre deosebire de perseverenta micşorare a lui Eliade la fosta Editură Politică, - unde Liiceanu i-a tot publicat o serie de cărţi, fără a ajunge nici în 20 de ani la tipărirea integrală a operei eliadeşti -, în bio-bibliografia din volumul lui Andrei Pleşu, Despre îngeri, (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.2), găsim înşirată întreaga recoltă de onoruri şi premii obţinute de scriitor fie ca ministru al culturii, fie ca ministru de externe, fie ca rector la Colegiul Noua Europă care “funcţionează cu fonduri din străinătate” (apud. Pleşu, rev. “22”, nr.959), Institut privat care o are drept directoare pe fata acelui Leonte Răutu din garda veche a Anei Pauker, din care mai făceau parte Crohmălniceanu, I. Vitner şi N. Moraru. In pagina a doua a volumului Despre îngeri mai găsim prezentarea lui Pleşu ca “filosof al religiilor”, precum şi informaţia după care, prin faptul că a ţinut cursuri despre îngeri la Facultatea de Filozofie, Andrei Pleşu ar fi predat acolo “istoria religiilor”.
4. v. Andrei Pleşu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.160; precum şi Isabela Vasiliu-Scraba, Inspiraţia angelică a d-lui Pleşu, în vol. Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004, pp.100-104 care se poate citi on-line.
5. Cel care (în emisiunea de la TV Cultural din 13 martie 2009) o admira pe autoarea volumului despre “uitarea fascismului” pentru reuşita cărţii ei este Mirel Bănică, din clientela aripii Răutu-Pleşu (NEC) ca beneficiar al burselor oferite de acest Institut privat. Volumul despre “alunecările fasciste” ale Bisericii ortodoxe româneşti în perioada interbelică a fost publicat de Polirom, având la bază un doctorat din 2004.
6. In fişa din Who’s who (Pegasus Press, Bucureşti, 2002, p. 518), Andrei Pleşu se trece “istoric şi profesor universitar”. De aici aflăm că are doctoratul în istoria artei luat în 1980 şi că ajunsese la gradul de lector universitar în 1982, la Secţia de Istoria şi Teoria Artei a Facultăţii de Arte Plastice (absolvită în 1971), fiind documentarist şi muzeograf până pe 28 decembrie 1989. În 1991-1992 apare brusc, din lector la Arte Plastice, profesor universitar la Facultatea de Filozofie, cu toate că făcea pe conducătorul de doctorate în istoria filozofiei încă din 15 octombrie 1990, fără să fie absolvent de filozofie şi fără a avea doctoratul în acest domeniu. Cu o ezitare care spune multe, pe volumul Limba Păsărilor (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994) Andrei Pleşu nu a mai trecut că a fost profesor la Facultatea de Filozofie din 1991. El a trecut că ar fi fost “profesor din 1992”.
7. v. G. Pruteanu, Un Sancho Panza în Est, în rev. “România literară”, nr.8/ 1995.
8. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Petre Ţuţea: “orice mare inteligenţă basculează între religie şi filosofie” care se poate citi on-line.