Saturday, September 12, 2009

EMINESCU - ROMANUL ABSOLUT Profesorul Theodor Codreanu le ţine o lecţie deschisă lui Nicolae Manolescu, urmasul lui Zigu Ornea, Plesu, eiusdem farinae

Să pornim de la pariul central al istoriei manolesciene: esteticul. Trebuie să reamintesc că, de astă dată. viziunea criticului român coincide pe deplin cu aceea a canonului din cartea lui Harold Bloom. Fundamentul canonului occidental este esteticul. Din punct de vedere teoretic, Nicolae Manolescu este perfect îndrituit să pornească de la Titu Maiorescu, cel care a dus bătălia canonică sub semnul esteticului, proiectând definitiv canonul românesc pe orbita celui occidental. Intuiţia de mare critic a lui Nicolae Manolescu a funcţionat, aici, ireproşabil. Şi totuşi drama spirituală a d-lui Manolescu începe tot de aici, din confruntarea cu Maiorescu şi cu Eminescu. Eşuând în raport cu ei, criticul a preferat să se afunde în fanteziile doctrinare ale sincronismului lovinescian, adică în cele marginale, care constituie un paralizant pas înapoi comparativ cu ceea ce făptuise Maiorescu, adevăratul său continuator fiind, din atare punct de vedere, G. Călinescu, cel care a desăvârşit impozantul edificiu (aici a lucrat geniul arhitectonic al autorului Istoriei literaturii române de la origini până în prezent) al canonului naţional ca parte constitutivă a canonului occidental. Şi totuşi Călinescu scrisese o istorie literară. Nicolae Manolescu are dreptate. De aceea, îi revenea lui sarcina de onoare să scrie istoria canonului literar românesc, deoarece avea tot ce-i trebuie, talent, supleţe a nuanţelor, prestigiu public. Dar de ce oare şi-a trădat destinul acest critic, glisând pe panta superficialităţii strălucitoare?

Dintre cei care au scris despre Maiorescu, d-l Manolescu a pătruns cel mai bine adevăratul loc al mentorului junimist în istoria gândirii canonice româneşti. Conceptul său de estetic nu este unul simplu, depăşit, cum înclină să creadă mulţi dintre criticii şi istoricii literari. Poezia, s-ar părea, exprimă arheal înaltele exigenţe ale esteticului. În literatura română, primul concept estetic de poezie apare în Gramatica de la 1787 a lui Ienăchiţă Văcărescu: „cugete frumoase, cu poetice faceri", imagine care a rămas neschimbată până la Maiorescu. Este vorba de o continuare empiristă a conceptului trubaduresc de poezie. Conştiinţa gratuităţii ca semn al poeziei pure ar fi de semnalat la Anton Pann, atrage atenţia criticul. Dar marea schimbare în criteriul poeticului survine în epoca postromantică, atunci când poezia este „identificată cu lirismul"2. Studiul lui Maiorescu O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 este o piatră de hotar, cu priorităţi nu doar în câmpul literaturii române. încă Vladimir Streinu observase că Maiorescu pornise, în renovarea conceptului de poezie, de la Edgar Poe, al cărui Principiu poetic, alături de contribuţiile Iui Baudelaire, orientează poeticul către modernitate. Consonanţa cu Poe, apreciază Nicolae Manolescu, duce nu doar la „prima concepţie coerentă de la noi asupra poeziei", dar „denotă o deschidere mult mai mare a Iui Maiorescu decât se admite de obicei"3. Maiorescu proclamă gratuitatea artei prin raportare la elementele considerate extraestetice, chiar în sensul poeziei pure a abatelui Bremond (1926). Şi Vladimir Streinu sesizase că Maiorescu merge până la a propune un „ideal ingineresc" de compoziţie. El a înţeles poeticul ca „raport necunoscut între lumea intelectuală şi cea naturală", ca „o nouă armonie a naturii" şi ca „repaosul inteligenţei", ceea ce va fi confirmat şi de G. Călinescu după 75 de ani, cu aplicare la Glossă, de M. Eminescu, unde nu cugetările „fac lirismul, ci rostirea sentenţioasă şi bătaia, în gol, a versurilor"4.

Desigur, esteticul fiind cheia intrării în canon, trebuie să admitem că „bătălia canonică" maioresciană se duce chiar în spiritul canonului occidental. Problema e acum dacă Maiorescu s-a oprit cu intuiţiile la gratuitatea artei şi ce a înţeles el prin „gratuitate", dat fiind că acest concept este ambiguu şi poate fi răstălmăcit în fel şi chip. Faptul că mentorul Junimii a distins între ştiinţă, care se ocupă cu adevărul, şi poezie, a cărei „condiţiune ideală" este sentimentul, ne poate întări ideea că gratuitatea se naşte din propensiunea pur ludică a artei. Convingerea lui Nicolae Manolescu se îndreaptă către gratuitatea văzută ca dezinteres total faţă de orice conţinut practic, acea plaisir du texte de esenţă barthesiană, cum am văzut şi modul în care a descris gratuitatea referindu-se la capodopera lui Ion Budai-Deleanu. Finalmente, gratuitatea poetică se pierde în lipsa oricărui sens, ca divertisment pur, exemplul spre care se focalizează ţinta critică manolesciană fiind Levantul cărtărescian. E binecunoscută teza poeticii moderne că poezia este autoreferenţială, ca limbaj în sine, suficient sieşi. Nicolae Manolescu citează şi celebrul pasaj călinescian, fundament al „principiilor de estetică" din 1939: „Poezia este un mod ceremonial, ineficient de a comunica iraţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale. Ca să se facă înţeleşi, poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii gestul comunicării fără să comunice în fond nimic decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii". Călinescu a cuprins aici, într-adevăr, adevăratul sens al conceptului de gratuitate. Însă cine are interesul să înţeleagă jocul pur al poeziei ca formă goală o poate face lesne ocultând întregul conţinut al textului călinescian. Exact aşa procedează şi Nicolae Manolescu. Bunăoară, contestă finalul din pasajul călinescian: nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii. Oare nu se desprinde de aici tocmai adevărul artei, care e altceva decât adevărul „exact", dar fragil şi „rectificabil" (Eminescu) al ştiinţelor şi politicii? „Sensul lumii" ascuns în limbajul suficient sieşi este, cum a demonstrat Heidegger, Fiinţa, căci limba devine Casa Fiinţei, acea locuire poetică descoperită de filosoful german în lirica lui Holderlin. Altfel spus, poezia este centrul iradiant al literaturii, prelungindu-se şi-n celelalte genuri şi specii literare. Limba poeziei este limba adamică, oglindă a Logosului divin. Asta o înţeleg numai scriitorii foarte mari, iar aceştia nu pretind mai niciodată că opera lor este un simplu joc. Nici Dimitrie Cantemir (din Istoria ieroglifică), nici Ion Budai-Deleanu (din Ţiganiadă) nu pretind că „se joacă" în pura gratuitate a literaturii lor, ci fiecare dintre ei este convins că spune adevărul. „Dar eu vorbesc adevărul", zice Budai-Deleanu. Este momentul unei aparente contradicţii în ecuaţia gratuitate / adevăr în faţa căreia începe eşecul criticii manolesciene. Fiindcă el îşi refuză logica transdisciplinară a terţiului ascuns. De fapt, şi Harold Bloom spune ceva similar cu reflecţia călinesciană: „Literatura se află undeva între adevăr şi sens, în acel «undeva» pe care l-am comparat cândva cu ceea ce gnosticii numeau «Kenoma», golul cosmic în care ne rătăcim şi plângem, cum scria William Blake", ceea ce, tulburător, rezonează cu versul lui Dosoftei „Acolo şezum şi plânsăm"! Jacques Derrida, „ateul", o va numi khora.

Consecinţele sunt dintre cele mai neaşteptate. Dacă d-1 Manolescu ar fi înţeles sentimentul din conceptul de poezie al lui Maiorescu drept adevărul care se opune adevărurilor ştiinţei, el ar fi dus la bun sfârşit lucrul început cu revizuirea gândirii junimistului constructor al canonului naţional ca parte indestructibilă a canonului occidental. Din păcate, s-a oprit aici. A trecui cu seninătate pe lângă un alt concept maiorescian: impersonalitatea artistului, ca supremă expansiune a individualităţii creatoare. Ne amintim prea bine că şi emulul din epocă al lui Maiorescu, Dobrogeanu-Gherea, a trecut pe lângă impersonalitate, neputincios şi siderat că nu o înţelege. Să refacem legătura abia vizibilă dintre gratuitate şi impersonalitate pentru a ajunge la canonul estetic. Într-adevăr, impersonalitate înseamnă suprem dezinteres în cunoaştere, un „neutralism" gnoseologic care te plasează tocmai în ceea ce Călinescu numea sensul lumii. Pentru Maiorescu, impersonalitatea mai însemna atingerea obiectivitătii în cea mai pură subiectivitate a artistului. Este, dacă vreţi, eliminarea tuturor categoriilor de idoli (în termeni moderni, putem zice şi ideologii) baconieni sau de altă natură, care barează cunoaşterea. Poziţia maioresciană coincide cu aceea a lui Harold Bloom. Discutând esteticul în Regele Lear, criticul american subliniază că Shakespeare atinge suprema obiectivitate, pe care o observase încă Hegel. Personajele, spune Hegel, prin mijlocirea inteligenţei imaginative, „se contemplă obiectiv, ca opere de artă, Shakespeare le face creatori liberi ai propriei fiinţe". Or, Maiorescu îl cunoştea bine pe Hegel, iar conceptul de impersonalitate de-acolo vine. Dacă Maiorescu ar fi perceput gratuitatea ca formă goală, el ar fi putut prefigura obiecţia lui E. Lovinescu că trebuie să pornim de la forme în speranţa că va veni şi fondul. Un prilej ideal de a defini poezia ca formă fără fond. Însă nu, el pune primatul adevărului în toate formele civilizaţiei şi culturii. Astfel, mentorul junimist a evitat radicalismul reducţiei esteticului la estetism, capcană în care deconstructiviştii care trec, peste noapte, de la stânga radicală la dreapta radicală. Derrida, idolul deconstructivismului postmodern, nu a alunecat într-o asemenea cursă. Ne-o spune unul dintre admiratorii săi, John D. Caputo, după o întâlnire la un simpozion internaţional: „Atunci am văzut în mod evident ce abordare nereuşită era să vezi deconstrucţia ca estetism, ca fiind antireligioasă ori iresponsabilă la nive etic"5.

Cine este pentru Maiorescu suprema întrupare a conceptului său de impersonalitate! Între toate personalităţile pe care le-a cunoscut, el numeşte pe unul singur: M. Eminescu. A văzut în geniul poetului „cea mai înaltă întruchipare a inteligenţei" româneşti. Ca şi G. Călinescu, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Constantin Noica, Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, spre a nu-i numi decât pe aceştia. Iar Eminescu afirmă pe cât de răspicat, pe atât de neînţeles că poezia se opune jocului gratuit de vorbe: „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune/ înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune". Alternativa la „cuvintele goale", gratuite, este cuvântul ce exprimă adevărul. Să se observe că acum poetul foloseşte singularul, deoarece „cuvintele goale" par să spună „adevăruri", iar nu adevărul. Canonul, spune Harold Bloom, este alcătuit din singularităţi, nicicum nu se naşte din energii sociale, cum credea Gherea, marxistul. Iar singularitatea nr. 1 în vremea primei bătălii canonice era Eminescu, după care veneau alte singularităţi canonice: Caragiale, Creangă, Maiorescu, Slavici. Toţi aceştia l-au recunoscut ca întâi-stătător pe Eminescu, gloria lui Maiorescu constând îndeobşte din crearea canonului la modul conceptual. Definitivează edificiul în anul morţii tragice a poetului, în cel mai consistent studiu critic al său, Eminescu şi poeziile lui. Acest studiu, dincolo de unele aprecieri erodate de timp, înseamnă recunoaşterea fiinţării canonului estetic naţional: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti"6.

Canonizarea lui Eminescu este cheia de boltă a carierei de critic literar a lui Titu Maiorescu. Deşi o ştie prea bine, Nicolae Manolescu îşi începe de aici propria contradicţie. Din promotor al canonului, el se transformă, în chip stupefiant, în ideolog mascat al Şcolii Resentimentului, care şi-a făcut un titlu de glorie din distrugerea canonului, arată Bloom. Criticul român s-a pomenit brusc prizonier al vechilor ideologi marxişti ai canonului proletcultist sublimat într-o falsă aureolă a esteticului de după „obsedantul deceniu". Unul dintre campionii „deconstrucţiei" canonului naţional a fost Z. Ornea. Lui i s-a alăturat şi Nicolae Manolescu, patronând împreună, spre exemplu, faimosul nr. 265 al Dilemei din 1998. Şi mai stranie a fost alăturarea la resentimentari a lui Petru Creţia, devenit şi el un captiv al ideologiei postmoderniste. Împreună, ei şi-au propus să distrugă ceea ce au numit mitul poetului naţional. Până la 1989, nici cei mai aprigi detractori ai poetului nu au considerat că trebuie să pună la îndoială canonicitatea lui Eminescu sintetizată de G. Călinescu în sintagma poet naţional, nuanţată mai înainte de Nicolae Iorga în „expresia integrală a sufletului românesc", iar după al doilea război mondial de Noica prin „omul deplin al culturii româneşti". Friedrich Nietzsche şi Ernest Robert Curtius au afirmat lucruri similare despre Goethe şi în acest mod îl receptează ca autor canonic de prim rang şi Harold Bloom7. Se mai pot adăuga şi alte formule memorabile, precum cea a lui Dimitrie Vatamaniuc: „Coloana infinită a spiritualităţii noastre naţionale". Sau Ilie Bădescu: personalitatea eponimă a culturii româneşti8. Curios că „demitizarea" canonicităţii eminesciene se face fără argumentele estetice ale canonului, împotmolindu-se într-o penibilă sofistică, fals aureolată cu o „mândrie" critică îmbrăţişată, în ultimii ani, de tot mai mulţi resentimentari.

„Argumentul" dintâi al distrugătorilor de canon este că noţiunea de „poet naţional" (iar de aici şi celelalte formule amintite) nu funcţionează în literaturile occidentale şi, în consecinţă, ar fi o invenţie a naţionaliştilor români. Numai că „inventatorul" sintagmei (nu în sensul că ar fi formulat-o primul), dar Eminescu a trăit, la rându-i, aceeaşi senzaţie în faţa lui Shakespeare, fiindcă numai un geniu canonic are intuiţia puterii spirituale a centrului canonic. Chiar şi vajnicii detractori ai lui Eminescu ştiu asta şi, nu mă-ndoiesc, de aici răsare ura lor anticanonică. Nu există fapt de cultură laică în măsură să-1 întreacă pe Shakespeare, nici chiar în filosofic Şi asta fiindcă gratuitatea estetică în canon este ontologică, la antipodul jocului de „cuvinte goale". „în toată istoria filozofiei arată Bloom nu există originalitate cognitivă comparabilă cu cea a lui Shakespeare şi este şi ironic, şi fascinant să vezi cum se întreabă Wittgenstein dacă există vreo diferenţă autentică între reprezentarea shakespeariană a gândirii şi gândirea însăşi". Este şi motivul pentru care „Shakespeare, care nu s-a bazat prea mult pe filozofie, e mai important în cultura occidentală decât sunt Platon şi Aristotel, Kant şi Hegel, Heidegger şi Wittgenstein"14. Aici se incifrează întreaga taină a esteticului, pe care criticii superficiali o refuză, refuzând hermeneutica însăşi, precum face şi N. Manolescu. De aceea, aceşti critici nu vor înţelege niciodată de ce Eminescu identifică arta cu adevărul fiinţei. Nu, nici Eminescu n-a fost filosof, dar el, aidoma lui Shakespeare, îi întrece pe filosofi şi, întâi de toate, pe filosofii români. De aceea, este un titlu de glorie pentru un filosof român să recunoască superioritatea gândirii lui Eminescu în raport cu propria sa filosofie. Aşa au procedat, bunăoară, Blaga, Rădulescu-Motru şi Noica, spre marea lor cinste. În profeţia lui, Titu Maiorescu a spus că secolul al XX-lea va îmbrăca nu vestmântul doar al poeziei, ci al întregii „cugetări româneşti". Aici se vede scânteia genială a lui Maiorescu. Dar, vai, ce mai haz fac resentimentarii când îi refuză lui Eminescu forţa gândului filosofic! Care e dincolo de filosofie! Mă gândesc cu bucurie şi cu mirare că tot ceea ce-i refuză distrugătorii de canon lui Eminescu se află contrazis de două femei exemplare din cultura occidentală: Rosa del Conte şi Svetlana Paleologu-Matta. Cea din urmă a citit bine că în esteticul eminescian se ascunde cea mai înaltă gândire a Fiinţei din cultura românească. Şi asta se-ntâmplă în Luceafărul, operă canonică de prim rang, pe care nu întâmplător resentimentarii încearcă s-o detroneze din condiţia canonică. La fel procedează şi Nicolae Manolescu, în pofida faptului că, spre deosebire de I. Negoiţescu, a bănuit cât de importantă este autodefinirea poetului din versul „Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte". Oare poate exista definiţie mai exactă a esteticului ca temelie a canonului? Or, această adâncă sete este ontologică, adâncul orb al naturii shakespeariene, despre care vorbeşte şi Harold Bloom. Luceafărul ajunge tocmai în abisul Fiinţei, acolo unde cunoaşterea umană nu mai are putere: „Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care 'l soarbe,/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe"15. în acest catren distinge Svetlana Paleologu-Matta, încurajată şi de filosoful Ştefan Teodorescu, versul fundamental al poemului canonic: „Suntem în punctul cel mai adânc al poemului, ca un centru al lui virtual", „o adevărată variantă românească a Fiinţei: o autorelevare cu totul insolită, poetul fiind atras de o alteritate necunoscută şi, totuşi, deşi fără acces, manifestată în el"16. Profesoara din Elveţia a intuit bine: centrul virtual despre care vorbeşte este chiar centrul canonului literar românesc, demn de forţa gândirii lui Shakespeare. Superficialitatea fudulă a criticii resentimentare trece ca orbetele pe lângă el. Din păcate, o face şi Nicolae Manolescu. El crede că Luceafărul este o operă mediocră, supralicitată „din raţiuni mai degrabă de ideologie literară decât propriu vorbind poetice"17. Mai mult, versul iambic de 7-8 silabe nu i-ar putea sluji poetului la realizarea unei viziuni cosmogonice, iar „reflecţiile lui Hyperion" anihilează simbolurile romantice majore. Din nefericire pentru criticul nostru, care pare venit din alt spaţiu, Hyperion nu „reflectează" nicăieri în poem, meditaţia aparţinând Demiurgului! Şi apoi ce fel de fineţe critică în faţa faptului stilistic este aceea când nu ai ochi şi urechi pentru subtilităţile prozodiei şi versificaţiei unei capodopere ca Luceafărul? Ca de obicei, Nicolae Manolescu se referă doar la exterioritatea faptului estetic, având organ doar pentru ritmul mecanic, nu şi pentru cel interior, de adâncime. În ultimele decenii, eminescologia a progresat esenţial şi-n domeniul stilistic. Mă gândesc, între altele, la cărţile despre Eminescu ale lui Adrian Voica18. În cele 98 de strofe ale poemului există nu mai puţin de 75 de „scheme ritmice" diferite, ca oglindă, şi pe acest plan, a setei adânci de forme perfecte, care forme nu sunt niciodată moarte la Eminescu, ci, după cum el însuşi le-a teoretizat, sunt forme dinamice, vii. Adică „identitatea" uniformizatoare a iambului se insolitează într-o ansamblu/armonie de diferenţe impresionantă. Mă voi opri doar la un singur exemplu din analiza lui Adrian Voica: versul 115. El sună astfel: „Şi din a châ-o-su-lui / vâi". Bara marchează atât cezura, cât şi cele două celule ritmice ale stihului. Este o minune de vers, cum numai Eminescu era în stare să conceapă muzical-matematic. Prima celulă este prelungă, septasilabică, cu ictusul forte tocmai pe cháosului. Celula septasilabică, numită antehipermesomacru, este prezentă în foarte puţine limbi, româna fiind privilegiată din acest punct de vedere. Numai maeştrii poeziei îşi permit asemenea arhitectură metrică. Iar în cazul de faţă, asocierea celei mai ample celule ritmice cu cea monosilabică, numită eretică, permite lui Eminescu să sugereze tocmai, în aparentul sărac vers octosilabic, infinitatea cosmogonică pe care d-1 Manolescu nu reuşeşte s-o distingă. Dar cu armonia estetic-muzicală a poemului criticul putea să se întâlnească şi prin G. Călinescu: „Unitatea se înfăptuieşte muzical. Unele strofe tac, altele cântă, în acord cu flautele unei orgi. La sfârşit răsună toate într-un ţipăt coral"1 .

Te întrebi atunci de ce încercarea de a elimina din opera eminesciană tocmai un poem canonic de primă speţă? De admis că în Luceafărul nu peste tot tensiunea estetică e aceeaşi, Eminescu însuşi intenţionând să revadă poemul pentru forma ce ar fi trebuit să intre în volum, cum a observat, între primii, George Munteanu. Dar Nicolae Manolescu, simulând o exigenţă specioasă, elimină din canon şi alte poeme. Doină i se pare lipsită de orice valoare estetică, dar în spatele aprecierii lucrează criterii extraestetice, căci criticul pune diagnosticul „xenofobă". Pricini similare îl împiedică să vadă excepţionalitatea, de suflu shakespearian din poemul împărat şi proletar („lunga şi greoaia poemă, fără merite literare remarcabile"20). Desigur, Eminescu nu poate fi „uşor" de înţeles de oricine, în canon funcţionând principiul elitar. Pe lângă plopii fără soţ..., continuă criticul, „nu se mai poate citi astăzi fără oarecare jenă"21. Lui Manolescu nu-i plac nici Scrisorile. în prima, „Perfecţiunea retorică stânjeneşte lectura. Combustia lirică e redusă", iar a treia e „şcolărească", nedepăşind legendele lui Bolintineanu !22 Cu Scrisoarea II, este ceva mai îngăduitor, depistând în ea o „biografie aproape postmodernă". Scrisoarea V are „versuri rele de tot" şi „desăvârşeşte misoginismul anilor '80 - '89"23. Odă (în metru antic), despre care Laurenţiu Ulici spunea că este cea mai frumoasă piesă a liricii româneşti, n-ar fi deloc „eminesciană", frumuseţea „abstractă", „versurile par traduse", conchizând că e o poezie de „concepte goale", „în care autenticitatea lirismului poate fi pusă la îndoială". Memento mori? „Moloz" cu „câteva construcţii fără egal în tot restul poeziei eminesciene", dar, în ansamblu, cu repetări supărătoare şi „improprietăţi" care fac poemul „dificil la lectură"24. Aşadar, lui Nicolae Manolescu nu-i plac poeziile „dificile"?. Trece sub absolută tăcere care ar fi „improprietăţile" din poem. Ţine să-1 combată pe I. Negoiţescu pentru că supralicita poemul atribuindu-i valenţe plutonice. Dimpotrivă, ne luminează criticul, Eminescu este un poet solar („al sudului însorit"2'). Cât priveşte scena de bătălie dintre daci şi romani, aceasta nu poate fi decât „grosolană în falsitate", net inferioară dinamismului din Dumbrava Roşie, de V. Alecsandri. În finalul evaluării, cu nereţinută milă, criticul ne previne că Eminescu ar fi trebuit „să lucreze mult la definitivarea acestei panorame a deşertăciunilor ca să scoată din ea o capodoperă". Povestea magului călător în stele are „versuri greoaie, deseori şchioape, imaginaţia neslujită de metafore, o proză deasă copleşind mai peste tot poezia"26. O nereuşită este şi Gemenii, iar „Valoarea dramatică a tabloului este nulă", în Mureşanu. Pentru Criticilor mei nu găseşte decât epitetul „banală"; Rugăciunea unui dac, capodoperă din care descinde filosofia kynic-amară a lui Emil Cioran, după cum a recunoscut chiar acesta, nici măcar nu este pomenită, îngăduinţă are d-1 Manolescu pentru Mai am un singur dor, Mitologicale, Cum negustorii din Constantinopol, Din Berlin la Potsdam, Umbra lui Istrate Dabija-Voievod şi Antropomorfism, poezii care au urme de... postmodernism. (La acestea, mai adaugă contrafacerile lui Petru Creţia, după o metodă a „reconstituirilor" sancţionată de eminescologi de meserie ca D. Vatamaniuc şi N. Georgescu). Or avea postmodernism, dar aceste poeme (exceptând pe prima) sunt alese parcă înadins pentru a-i bara calea spre canonicitate centrală lui Eminescu.

Cât priveşte proza şi dramaturgia, aici criticului îi vine şi mai uşor să le aneantizeze. Chiar şi „cea mai bună dintre prozele lui Eminescu", cum califică Sărmanul Dionis, are mari păcate în ochii d-lui Manolescu: filosofie nulă, interpretare eronată a „legilor kantiene ale spaţiului şi timpului"27. Şi cu asta-basta, cum ar zice Gigi Becali. Cezara nu e o capodoperă, cum credea Mircea Eliade, fiind interesantă doar prin câteva scene erotice tari. Basmul Făt-Frumos din lacrimă e prea „sofisticat" şi „pe jumătate absurd", iar etica protagonistului „indescifrabilă" . Psihologia lui Toma Nour din Geniu pustiu e „confuză", imagine a unui nihilism steril29. Romanul ar fi sub nivelul unor Dimitrie Bolintineanu, I.M. Bujoreanu şi G. Sion. Nici în Archaeus, unul dintre cele mai profunde texte eminesciene, criticul nu găseşte nimic care să se „impună memoriei noastre'"30. Fireşte, depinde de ce memorie are fiecare!

Publicistica, după criticul nostru, este un amalgam din care fiecare a înţeles ce-a vrut. Punctul de vedere asupra jurnalisticii nu putea fi decât acela al lui Z. Ornea. Este acuzată că a adăpat extremismele de tot felul: autohtonismul, tradiţionalismul, şovinismul, naţionalismul din Basarabia, xenofobia, legionarismul, reacţionarismul, xenofobia, antisemitismul etc. D-l Manolescu salută toate guvernele României care au respins publicarea jurnalisticii, singura excepţie fiind Ceauşescu, care a admis tipărirea în ediţia academică iniţiată de Perpessicius, eroare pe care a încercat s-o corecteze Moses Rosen: „Însuşi rabinul-şef al României a intervenit pentru oprirea volumului XVI din marea ediţie cuprinzând textele cele mai discutabile"31. Iată o apreciere de-a dreptul stupefiantă. În primul rând, nu există un rabin-şef al României, ci doar un rabin-şef al comunităţii evreieşti din România, statul de la gurile Dunării nefiind unul evreiesc. În al doilea rând, volumul XVI din „marea ediţie" nu cuprinde nicio boabă de publicistică eminesciană, ci corespondenţa şi documentarul. Asta arată ceva din „competenţa" de istoric literar a lui Nicolae Manolescu, neglijenţa şi superficialitatea cu care 1-a citit pe Eminescu. Nu mai zic că, în opinia originală a criticului, Titu Maiorescu ar fi publicat studiul Eminescu şi poeziile lui în... 1883! Şi fiindcă tot veni vorba de corespondenţă, fireşte, nici aceasta nu are vreo valoare literară, singurul fapt nou, în ce priveşte scrisorile inedite publicate în anul 2000 fiind că iubirea dintre poet şi Veronica a fost, totuşi, adevărată. Pe acelaşi plan sunt puse şi fragmentele din Caiete, acelea pe care Noica le compara cu Caietele lui Leonardo da Vinci şi cu cele ale lui Valery: „Literar, nici un rând din acestea nu prezintă vreun interes. Nici corespondenţa poetului nu priveşte literatura"32. Adevărul e că atât scrisorile, cât şi fragmentele cuprind oaze de mare adâncime a gândirii, cu inevitabilă forţă estetică.

Dar să ne întoarcem la publicistică, spre care criticul ne îndrumă propunând o „relectură atentă şi fără prejudecăţi" (s-a văzut cât de atentă!, n.n.), căci proza jurnalistică e, totuşi, „meritorie, dar neglijabilă"33. Cum se spune, a dres-o! Meritele neglijabile s-ar găsi în unele articole: Echilibrul, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate şi în pasaje din alte câteva. Când citim articolele, precizează vigilent Nicolae Manolescu, trebuie să fim neapărat atenţi la „conţinutul de idei", fiindcă acela e primejdios, cu atât mai mult, cu cât Eminescu „poate fi considerat un profesionist al scrisului cotidian". Din Echilibrul reţine îndemnul poetului la egalitatea între popoarele din Imperiul Austro-Ungar, dar şi „caracterizarea stupidă a limbii maghiare"; Influenţa austriacă..., găseşte câteva idei originale; îl vede disident între conservatori, dar, din păcate, în alte articole e un „grecofob" chiar mai violent decât antisemitul, iar în textele despre Basarabia, nenorocire, este un „rusofob"34 jalnic, ca şi cum basarabenii n-ar fi fost în stare să preţuiască „iubirea" ţarilor pentru această provincie românească! Altminteri, atitudinea lui Nicolae Manolescu faţă de Basarabia rămâne una dintre enigmele personalităţii sale „sfâşiate la două mâini", ca şi în cazul basarabeanului Ion Druţă, cel rupt în două: între patria moldovenească şi între cea moscovită. Aşa se explică de ce literatura din Basarabia nu intră în canonul istoriei sale. Tâlcul eliminării scriitorilor basarabeni (dar şi al bucovinenilor înstăpâniţi de Ucraina), sub pretextul lipsei de valoare, a fost înţeles prea bine de un ciudat ziarist de la Chişinău, Mihai Conţiu, un individ de pe la Focşani pripăşit la publicaţiile comuniste de pe malurile Bacului. Într-un articol din oficialul guvernamental Moldova suverană, Mihai Conţiu35 punea în discuţie, într-un context polemic îndreptat contra lui Vasile Şoimaru, tocmai lipsa scriitorilor basarabeni din Istoria manolesciană, explicând faptul prin aceea că d-l Manolescu ar fi înţeles că moldovenii aparţin altui spaţiu cultural şi altui stat. El respectă, altfel spus, în virtutea „corectitudinii politice", vechile drepturi kominterniste ale fostei Uniuni Sovietice asupra Moldovei, a cărei limbă de stat se numeşte moldovenească, iar nu română. Or, în „subconştient", Nicolae Manolescu a urmat angajamentul de a scrie doar despre scriitorii de limbă română! Mihai Conţiu dădea, astfel, o lecţie imbatabilă acelor autori basarabeni care atentează la moldovenismul patriei, susţinând că scriu româneşte, fiind gata să făptuiască o trădare, sprijinind Unirea cu patria-mamă!

Noroc că în „relectura atentă" a publicisticii eminesciene intervin şi pusee de protocronism, când scrie cu mâna dreaptă. De pildă, nu mai acuză pe poet de nazism, ca Bedros Horasangian (cel care asimila teoria muncii la Eminescu cu lozinca de pe frontispiciile lagărelor naziste, „Munca te face liber!"), ci concede că atitudinea poetului anticipă viziunea protestantă a lui Max Weber, „care pune etica muncii la baza capitalismului"36. De asemenea, îl vede solidar cu teoria maioresciană a „formelor fără fond", preconizând nu eliminarea lor, ci umplerea acestora cu „fondul" potrivit.

Speriat însă de ce a scris mâna dreaptă, N. Manolescu o contrabalansează rapid cu cea stângă. E de acord cu Vasile G. Morţun că Eminescu „a scris fără convingere" (pentru o biată bucată de pâine, va adăuga, peste ani, Moses Rosen), cele mai multe idei ale sale fiind „simple prejudecăţi"37. Din această lipsă de „convingere", el redevine „reacţionar", se împotriveşte reformei învăţământului (stupefiant: atât revizorul şcolar, cât şi jurnalistul arată contrariul, n.n.); ca misogin îndârjit, s-a opus emancipării femeilor; în gândirea economică are „destule păreri comune şi greşite"; teoria „păturii superpuse" este oglinda antisemitismului şi rasismului său iremediabil. Probele şi le ia nu din articolele lui Eminescu, ci din afirmaţiile lui Caius Dobrescu, spre exemplu. Laudă observaţia acestuia că Eminescu ar fi părăsit concepţia europeană a spaţiul privat, însuşită la Cernăuţi şi la Viena, şi ar fi alunecat irecuperabil în „nostalgia purităţii etnice", în antisemitism şi rasism38. Paseist şi naţionalist, bietul Eminescu s-a întors la M. Kogălniceanu şi la Simion Bărnuţiu, impulsionându-i şi pe Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, C. Rădulescu-Motru, Constantin Brâncuşi, Tudor Arghezi, Nae Ionescu, legionari, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran să urmeze aceeaşi cale nefastă39.

Apoi, speriat de ce a scris mâna stângă, Nicolae Manolescu se pomeneşte, ca în delir pretins hiperlucid, zicând, cum nu vă vine să credeţi: „Un Eminescu examinat politically correct ar fi ultima măciucă la carul cu oale"40. De-a dreptul spectaculos, dacă n-a fi tragic: degetul arătător al mâinii drepte manolesciene ţinteşte chipul politically correct din oglindă al d-lui Manolescu! Şi pentru a fi convingător, face o ultimă declaraţie de simpatie publicisticii, de astă dată prin intermediul Monicăi Spiridon care, în lucrarea Eminescu, proza jurnalistică, ne aducea la cunoştinţă că publicistica eminesciană trebuie abandonată sub raport conţinutistic şi apreciată, parţial, doar ca scriitură artistă. (Pe judecătorii publicisticii eminesciene nu-i interesează dacă poetul spune adevărul, şi-1 spune , ci dacă zisele ziaristului se conformează cu politically correct, cu propria ideologie, cu interesele lor de grup. Or, estetica acestui scris nu vine din aranjamentul calofil al cuvintelor în pagină, cum crede Monica Spiridon, ci din atingerea stării ontologice, cu acea superbă şi dramatică, în acelaşi timp, impersonalitate, care are chiar cruzimea adevărului!). Nicolae Manolescu este de acord şi cu teza fantezistă că publicistica lui Eminescu a fost ignorată timp de vreo optzeci de ani din pricina lui... Nicolae Iorga! Iată ce scrie Monica Spiridon, citată de criticul nostru: poetul canonizat de Maiorescu a fost, apoi, „canonizat emfatic de un istoric căuzaş şi militant care a inaugurat triumfător suita manipulărilor sale". Iorga l-ar fi scos pe Eminescu din literatură şi l-ar fi împins în ideologie.

Curtea-i luminată! Luminată bine asupra ultimului demers din critica românească spre demolare a centrului canonic al literaturii române. N-ar fi fost nimic dacă istoricul critic ar fi semnalat doar inconsistentele stilistice din opera eminesciană, ştiindu-se prea bine că Eminescu însuşi era nemulţumit de forma chiar a poemelor publicate, el fiind un infatigabil perfecţionist. Dar ţinta nu e deloc doar aceasta. Pariind pe autoritatea publică a d-lui N. Manolescu, Şcoala Resentimentului speră să obţină „decapitarea monstrului". Faptul nu ne poate mira, dacă ţinem seamă că aceeaşi Şcoală Resentimentară se străduieşte de ani buni să dărâme centrul canonic occidental. Harold Bloom arată că resentimentarii îl vor pe Shakespeare un scriitor „istoricizat", precum comilitonii lor din România pe Eminescu, adaug. El face comparaţie cu alungarea platoniciană a poeţilor din cetate. Postmoderniştii trăiesc cu iluzia ideologizată că noi îi inventăm pe Shakespeare şi pe Eminescu, pe când, în realitate, ei ne inventează pe noi. De aceea, critici anticanonici ca Eugen Negrici, Monica Spiridon, Nicolae Manolescu şi atâţia alţii au iluzia că poţi face din Eminescu orice, chiar şi un biet scriitor „istoricizat". Harold Bloom îl citează pe Emerson, una dintre pietrele de temelie ale canonului american: „Shakespeare este deasupra categoriei autorilor importanţi, cum este şi deasupra mulţimii. Înţelepciunea lui este de neimaginat, a celorlalţi se poate imagina. Un cititor experimentat poate pătrunde şi continua gândul platonic, dar nu şi pe cel shakespearian. Aici rămânem pe dinafară... Prin facultăţile sale creatoare, Shakespeare este unic"41. La fel, nu vom putea niciodată să continuăm gândul eminescian, pentru că el este mereu înaintea noastră şi poetul o ştia, recunoscând ceea ce pigmeii nu vor pricepe vreodată: „Nenţeles rămâne gândul/ Ce-ţi străbate cânturile,/ Zboară vecinie, îngânându-1,/ Valurile, vânturile". (Dintre sute de catarge). „Fără Shakespeare - ne avertizează Harold Bloom - nu avem canon, pentru că nu avem nici posibilitatea de a ne cunoaşte propriul sine, oricine am fi. Îi datorăm lui Shakespeare nu numai reprezentările noastre cognitive, ci şi o mare parte din capacitatea noastră cognitivă. Diferenţa dintre Shakespeare şi cei mai importanţi rivali ai lui este una şi de gen, dar şi una de grad, şi această dublă diferenţă defineşte realitatea şi necesitatea canonului. În absenţa canonului, încetăm să gândim. Putem vorbi în gol, la nesfârşit, despre înlocuirea standardelor estetice cu consideraţii etnice şi feministe, iar ţelurile sociale pot fi admirabile. Totuşi doar puterea se poate uni cu o altă putere, aşa cum Nietzsche susţinea mereu"42.

Asta fac şi criticii noştri care nu mai pot de grija centralităţii lui Eminescu în canonul românesc: emit „cuvinte goale" şi pun la cale, „feminist", căci etnicismul nu mai este la modă, "standardele estetice", ignorând esenţialul: că fără Eminescu nu avem canon românesc. Şi Eminescu a avut forţa să pună în ecuaţie Fiinţa în ipostază naţională fiindcă, aşa cum deja am arătat, a avut norocul, dar mai cu seamă forţa genială, să-1 pătrundă cel dintâi, la noi, pe Shakespeare ca axă a canonului occidental. Când Nicolae Manolescu trece, cu seninătate, pe lângă poema Cărţile, închinată lui Shakespeare, el nu poate decât să facă observaţia zadarnică şi dezarmantă că respectivul text ar atesta doar „familiarizarea cu opera marelui brit"43. (În realitate, pentru Eminescu, Shakespeare este nu „marele brit", ci divinul brit, ceea ce vrea să spună cu totul altceva!) într-adevăr, Eminescu, anticipându-i pe Marin Sorescu din poema Shakespeare (1964) şi pe Bloom din cartea la care ne referim, face mai mult: vede în Shakespeare un Dumnezeu. Este chiar condiţia de a ocupa centralitatea în canon.


1 A se vedea demonstraţia în Theodor Codreanu, Mitul Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 2004, col. „Eminesciana".

2 Nicolae Manolescu, Istoria..., p. 112.

3 Ibidem, p. 363, 364.

4 Ibidem, p. 364.

5 John D. Caputo, op. cit., p. 188.

6 Titu Maiorescu, Opere, II, ediţie, note, comentarii, variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, note şi comentarii de Alexandru George şi Al. Săndulescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, seria „Scriitori români", p. 108.

7 Harold Bloom, op. cit., p. 231.

8 Ilie Bădescu, Timp şi cultură, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pp. 286-323.

9 Cf. Ştefan Lupaşcu, Omul şi cele trei etici ale sale, trad. din franceză de Vasile Sporici, Editura „Ştefan Lupaşcu", Iaşi, 1999.

10 Nicolae Manolescu, Istoria..., pp. 377, 378.

11 C. Rădulescu-Motru, Cuvântare la comemorarea lui Mihai Eminescu (1939), în „Convorbiri literare", an. LXX, nr. 6-9, iunie-septembrie 1939.

12 Harold Bloom, op. cit., p. 286.

13 Ibidem, p. 296.

14 Ibidem, p. 38.

15 Am redat strofa după Mihail Eminescu, Poesii, Editura Floare albastră, Bucureşti, 2004, ediţie critică sinoptică de N. Georgescu, p. 175.

16 Svetlana Paleologu-Matta, Eminescu şi abisul ontologic, Ed. Nord, Aarhus, Danemarca, 1988, p. 148.

17 Nicolae Manolescu, Istoria..., p. 390.

18 Adrian Voica, Versificaţia eminesciană, Editura Junimea, Iaşi, 1997, col. „Eminesciana".

90 DE ANI ÎN SLUJBA CULTULUI EROILOR. Soim Roman - Omagiu Eroilor Pentru Romania


Va transmitem un comunicat de presa cu rugamintea sa fie difuzat,

Cu multumiri,
Consilier Ion RONCEA

90 DE ANI ÎN SLUJBA CULTULUI EROILOR

Sâmbătă, 12 septembrie a.c., între orele 17 şi 19, Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor a organizat, în Bucureşti, la Mormântul Ostaşului Necunoscut din Parcul Carol I, cu sprijinul Regimentului 30 Gardă „Mihai Viteazul“, un ceremonial de comemorare în scopul nobil al readucerii în memoria colectivă a jertfei celor peste 900.000 români căzuţi în războaie (1877 – 1945), din care 132.000 peste hotarele ţării.
Manifestarea a fost prilejuită de împlinirea a 90 de ani de la înfiinţarea, prin înalt decret regal, a Societăţii „Mormintele eroilor căzuţi în război“, instituţie ale cărei tradiţii şi obiective sunt astăzi continuate de ONCE.
*
CULTUL EROILOR
Cinstirea memoriei celor care si-au jertfit viata pentru Romania, protejarea mormintelor lor din tara sau strainatate sunt datorii sacre ale statului si ale fiecarui cetatean. Exista, de asemenea, traditia de a respecta mormintele cetatenilor straini cazuti pe teritoriul tarii noastre, indiferent daca ne-au fost aliati sau inamici.
Grozavia dezastrului provocat de Primul Razboi Mondial a sensibilizat opinia publica mondiala, comemorarea celor cazuti pe altarul interesului national (circa 300.000 de romani morti) fiind reglementata juridic. Astfel, in Romania, la 12 septembrie 1919 a fost înfiintata Societatea "Mormintele eroilor cazuti in razboi", sub inalta ocrotire a Reginei Maria si prezidata de Patriarh.
Societatea „Mormintele eroilor căzuţi în război“ avea ca obiective principale descoperirea locurilor unde existau morminte ale ostaşilor români căzuţi în luptele din Primul Război Mondial şi realizarea unor mausolee şi cimitire pentru eroii neamului.
În 1927, prin Legea asupra regimului juridic al mormintelor de război, instituţia şi-a schimbat denumirea în Societatea „Cultul Eroilor“, pentru ca, în 1940, aceasta să se transforme în Aşezământul Naţional „Regina Maria“ pentru Cultul Eroilor, instituţie a statului.
Instituţia, înfiinţată în 1919, a realizat, până în anul 1948, un număr de 118 cimitire definitive, 84 cripte, 11 mausolee, 503 troiţe, a identificat şi amenajat 529.713 morminte, din care 72.870 în străinătate.
În 1948, regimul comunist a desfiinţat Aşezământul, iar Mormântul Ostaşului Necunoscut a fost strămutat, în 1959, din Parcul Carol I la Mărăşeşti. Comemorarea eroilor şi-a pierdut importanţa şi semnificaţia de până atunci, stabilindu-se ca Zi a Eroilor ziua de 9 mai.
În 1991, Mormântul Ostaşului Necunoscut a fost readus în capitală.
Prin apariţia legii 379/2003 şi înfiinţarea, în anul 2004, a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, s-a creat cadrul juridic necesar reluării şi continuării tradiţiei în acest domeniu, întreruptă vreme de peste jumătate de veac.
Printre proiectele cele mai importante ale Oficiului, în cei cinci ani de activitate, sunt cele realizate în ţară (Cimitirul Internaţional de Onoare „Mircea cel Bătrân“ de la Mircea Vodă –Constanţa), în Armenia (Erevan), Bulgaria (Sofia), Franţa (Kotzingue şi Blaesheim), Germania ( Haltingen şi Zwickau), R. Moldova (Ţiganca, Micleuşeni, Neculăieuca şi Feşteliţa), Federaţia Rusă (Liublino, Kameşkovo, Krasnogorsk, Taliţî şi Oranki), Slovenia (Branik), Ucraina (Cernăuţi şi Kurgan), Ungaria (Budapesta şi Prügy).
http://www.once.ro/

PROTESTUL SINDICATULUI CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE

COMUNICAT

Luand nota cu stupefactie de modul banditesc, tipic stalinist – kominternist, in care in cadrul pachetului de legi anticriza pentru care Guvernul Romaniei isi asuma raspunderea, initiatorii au strecurat pe usa din dos, integral si ad litteram, in Proiectul de Lege privind reorganizarea unor autoritati si institutii publice, sustinerea mediului de afaceri si respectarea acordurilor cadru cu Comisia Europeana si Fondul Monetar International, la capitolul IV, articolele 23-30, toate prevederile Proiectului de Lege pentru reglementarea sistemului de cumul al pensiilor cu veniturile salariale, initiat de catre acelasi guvern cu Ordonanta de urgenta la 31 decembrie 2008 si respins, la sesizarea Avocatului Poporului in ianuarie curent de catre Curtea Constitutionala, Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate ii avertizeaza pe toti cei implicati sau interesati, legiuitori sau victime, ca va utiliza toate mijloacele legale, mergand pana la a chema individual in instanta de judecata pe initiatori, pe domnii parlamentari care vor vota aceasta initiativa a « centralismului democratic » de tip bolsevic, pentru ca vinovatii de noua si flagranta incalcare a principiilor democratiei reale, a economiei de piata si a liberei concurente, sa suporte rigorile legii.
Reamintim celor interesati ca prevederile in cauza, ingradind dreptul la munca, incalca intrega legislatie a muncii, interna si europeana, 8 articole ale Constitutiei Romaniei, incepand cu art. 41, al. 1, care precizeaza ca « Dreptul la munca nu poate fi ingradit », articolele 1 si 6 ale Conventiei Internationale a Drepturilor Sociale si Culturale si art. 17 al Declaratiei Universale asupra Drepturilor Omului.
Intrucat « pensionarii cumularzi » care constituie obiectul proiectului de lege nu sunt batrani de peste 65 de ani, reangajati, ci in marea majoritate a cazurilor, fosti militari disponibilizati la 38 – 55 de ani, cu pensii penalizate, drept de munca si de cumul, in baza acordurilor de integrare a Romaniei in NATO, acorduri in care NATO a investit sume considerabile, inclusiv pentru reorientarea lor profesionala prin centre de reconversie, acest caz este de competenta Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate, obligat prin statut sa apere drepturile membrilor sai. Si o va face, apeland la instantele nationale si europene.
PRESEDINTE,
Col. (r) dr. Mircea DOGARU
SECRETAR GENERAL,
Col. (r) dr. Constantin MONAC

http://sindicatulcmd.blogspot.com/

BUNUL PARINTE SOFIAN - Un iconar de suflete

Astazi a avut loc la Manastirea Antim slujba de pomenire de 7 ani a Parintelui Sofian. Dupa slujba a fost lansata cartea "Un iconar de suflete - Parintele Sofian Boghiu". Dumnezeu sa-l aiba la dreapta Sa!

Născut la 7 X 1912, în comuna Cuconeştii-Vechi, jud. Bălţi, al treilea copil al unei familii de ţărani credincioşi, a primit la botez numele Serghei. La varsta de 14 ani, la Schitul Rughi, jud. Soroca, va intra ca frate de mănăstire. Doi ani mai târziu se înscrie la şcoala de cântăreţi bisericeşti din Mănăstirea Dobruşa, după absolvirea căreia, în toamna anului 1932, este trimis la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, unde îi va avea printre colegi pe actualul Patriarh Teoctist, pe Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului, şi pe Arhim. Grigorie Babuş.
La 25 XII 1937 va îmbrăca haina monahală la Mănăstirea Dobruşa, primind numele de Sofian. Doi ani mai tarziu, la 6 VIII 1939, este hirotonit diacon de către Episcopul Hotinului, Tit Simedrea, în Catedrala din Bălţi. Deşi în anul 1940, dupa absolvirea seminarului, se reîntoarce la Mănastirea Dobruşa, ocuparea Basarabiei de către ruşi îl poartă pe drumul refugiului, alături de stareţul său şi ceilalţi călugări din obşte, găsindu-şi loc de aşezare la Mănăstirea Caldaruşani. În toamna lui 1940 se înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, secţia Artă Decorativă, devenind la absolvirea ei, în 1945, pictor licenţiat. Între 1942-1946, urmează cursurile Facultăţii de Teologie, obţinând licenţa cu lucrarea “Chipul Mântuitorului în iconografie”.
La 15 XI 1945 este hirotonit preot la Mănastirea Antim. În vara lui 1958, este arestat şi închis, împreună cu alţi 16 intelectuali, clerici şi mireni, din cadrul mişcării spirituale “Rugul Aprins”. Parintele Sofian cunoştea bine nu numai Filocalia, dar şi tâlcuirile ei adanci, din scrierile marilor duhovnici ruşi Ignatie Briancianinov, Teofan Zavoratul, Ioan de Kronştadt, pe care le răspândea în copii dactilografiate ori scrise de mâna credincioşilor de la Antim încă din primii ani ai stăreţiei sale (1950-1955).
Între 1958 – 1964 este deţinut politic fiind condamnat la 15 ani de muncă silnică. Despre acei ani declara mai apoi: „Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare [...] Era bine acolo. Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra [...] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”
Chiar daca istoria monahismului românesc va lega de-a pururi numele parintelui Sofian de cel al Mănăstirii Antim, multe alte lăcaşuri din ţară şi din străinatate poartă prin veac urma mâinilor sale, cu a căror smerită trudă le-a împodobit, căutand fără încetare Chipul de frumuseţe şi lumina Mantuitorului. Schitul Darvari (1964 si 1993), Mănăstirea Agapia (1970), Mănăstirea Deir-El-Harf – Liban (1971), Mănăstirea Radu-Vodă – Bucureşti (1973), Catedrala din Homs – Siria (1978), Biserica din Hama – Siria (1979) sunt doar câteva din locaşurile în care il putem afla pe părintele Sofian. La moartea sa, ca şi cu o jumatate de veac în urmă, când l-a adăpostit de tâlharii ce-i cotropiseră ţinutul, pământul Căldăruşanilor şi-a mai deschis încă o dată braţele, primind la sânul său trupul celui ce-a izvodit nu numai icoane, dar mai cu seamă dragoste şi mângâiere în sufletele atâtor semeni. Bland şi smerit, arzând drept ca o lumânare în faţa noianului de suferinţe, şi-a purtat Crucea cu răbdare şi supunere, biruind vitregiile şi prigoana, pentru a se înalţa la ceruri de ziua ei. Nu ştiu daca parintele Sofian a aflat până la urma Chipul Domnului. Dar ştiu că această neîncetată căutare ne-a lăsat pe noi sa zărim în fuga timpului, încă din viaţa aceasta, Chipul Sfinţeniei. (C. G.)
În dimineaţa zilei de 14 IX 2002, ziua Inălţării Sfintei Cruci, stareţul Mănăstirii Antim, părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, a fost chemat la Domnul. “Părintele Sofian a plecat la Cer” – scria pe atunci Mitropolitul Olteniei, Teofan. “Împărăţia cea de sus se îmbogăţeşte cu un pământean. Pământul, în logica lumii, este mai sarac cu un om ceresc. Omenirea, în logica credinţei, devine mai bogată, căci, acolo sus, un rod al ei, găsindu-şi odihna, se osteneşte în rugăciune pentru oameni”. I se mai spunea şi “duhovnicul Bucureştilor”. Neîndoielnic, părintele Sofian a făcut parte din acel şir neîntrerupt de stareţi ai Bisericii Ortodoxe Române care, asemenea bătrânilor întelepţi ai Patericului, a vegheat la transmiterea învăţăturii şi căilor îndumnezeirii omului.

Parintele Sofian Boghiu - Sfaturi catre tineri

Intrebari adresate de un grup de studenti crestini-ortodocsi

- Omul, cand se roaga, il asculta Dumnezeu ? Ce ne puteti spune despre acest lucru ?

Este adevarat ca omul cand se roaga , un ajutor pe care nu ni-l poate da decat El. Adeseori, aceste relatii dintre oameni sunt zadarnice. Insa, daca incepe sa se roage si foloseste sfaturile lui Dumnezeu in viata lui, atunci simte un mare ajutor. Dumnezeu niciodata nu ne invata de rau, ci totdeauna spre folosul nostru.

- Ce ne puteti spune despre pe care au avut-o oamenii Bisericii in timpul prigoanelor ?

In inchisori eram asa de bine paziti si asa de constransi, incat nu ne puteam gandi decat in sus, pe verticala, la Dumnezeu. De obicei omul se roaga cu putere mai ales in necazuri. Si in inchisori erau cu adevarat mari necazuri !
Rugaciunile celor din inchisori erau primite de Dumnezeu, dobandeau aceasta primire din partea lui Dumnezeu pentru ca-i intarea. Astfel ca, cu toata mizeria, cu toata rautatea comandata impotriva sarmanilor detinuti, ei aveau totusi o seninatate si o bucurie care nu putea sa vina decat de sus, de la Dumnezeu. Rugaciunile celor din inchisori erau niste rugaciuni, poate , ca cele ale sfintilor parinti din pustie sau ale sfintilor martiri arsi pe rug, care, arzand focul sub ei, erau veseli si slujeau si multumeau pentru aceasta jertfa pe care o aduc lui Dumnezeu, inaintea Sa.
Cam asa erau aceste rugaciuni din inchisori pentru foarte multi dintre ei. Pentru noi, cei de afara, rugaciunile lor si modul lor de viata ne sugereaza gandul sa ne smerim, sa ne ostenim, sa ducem o asceza cat se poate de posibila, prin post si rugaciune, prin metanii, prin rabdarea insultelor ce le primim in viata, rabdare faira cartire. Si atunci rugaciunile noastre sunt primite inamtea lui Dumnezeu asa, ca ale celor din inchisori.

- Va rugam sa ne spuneti cateva cuvinte legate de Rugul aprins.

Rugul aprins, cum stim foarte bine, este o intamplare fericita, petrecuta pe cand Moisi proorocul, fugit din Egipt din fata lui Faraon, pastea oile socrului sau Ietro, si a ajuns in zona Muntilor Sinai. Ajungand in fata unui rug, in Muntele Sinai, a unui pom care ardea in flacari si nu se mistuia, si apropiindu-se de el, sa puna mana sa se convinga ce se intampla cu acest rug care arde si nu se mistuie, i se spune acest cuvant : Descalta incaltamintea de pe picioarele tale, caci locul pe care stai este sfant. In acest rug ii vorbea Cineva, ii vorbea Dumnezeu.
In teologia Biserica noastre Ortodoxe, acest rug este simbolul Maicii Domnului, care a fost mama Dumnezeului intrupat. Era in fiinta sa sfanta, in fiinta Maicii Domnului ! Desi foc ceresc era Iisus Hristos, Maica Domnului a ramas nearsa, neatinsa, insa indumnezeita de acest prunc Iisus Hristos.
Deci, Rugul aprins este simbolul Maicii Domnului, iar pentru noi, care ne-am ales acest patron Antim, Rugul aprins este simbolul rugaciunii neincetate. In fond, cine se roaga neincetat, se aseamana cu acest rug care ardea si nu se mistuia. Suntem mereu sub focul lui Dumnezeu, aceasta valvataie de lumina si de putere. Si cu cat ardem mai mult, cu atat devenim mai luminosi si mai aproape de Dumnezeu. Acesta este un inteles al Rugului aprins.
Continuarea la

Friday, September 11, 2009

RETEAUA IUDA BUCURESTI-CHISINAU. NOUL PRESEDINTE INTERIMAR AL MOLDOVEI MIHAI GHIMPU in afaceri de familie cu securisti SIE si MOSSAD. UPDATE ATT: SRI



„Ca orice persoană, am un punct de vedere. Dar nu am declarat că voi promova o politică în această direcţie. Dacă spun că vorbesc în limba română, asta nu înseamnă că sunt pentru unirea Moldovei cu România. (...) Astăzi, urmează să abordăm situaţia din alt punct de vedere. Programul nostru politic prevede două puncte principale: lichidarea sărăciei şi integrarea în Uniunea Europeană. Dar integrarea în UE presupune că statalitatea Republicii Moldova se păstrează."- "Alesul" securistilor, Mihai Ghimpu, declaratie in limba rusa la Radio "Echo Moscvii"

UPDATE: IN ATENTIA SRI - Fragment dintr-un mesaj primit ca urmare a acestei postari: "Bai suca sa nu mai scrii un rind despre Moldova ca te linsam chizda mati cind mai vii pe la noi prin tara" (Mesajul integral impreuna cu coordonatele sale tehnice l-am remis Serviciului Roman de Informatii)

REŢEAUA „IUDA“: Gradele apei minerale

de Mihai Munteanu / Evenimentul Zilei

Luni, 07 Iulie 2008

Un grup de foşti ofiţeri din spionajul românesc face afaceri cu apă minerală printr-o companie filată de contraspionajul militar. Un fost director adjunct al SIE şi firma la care lucrează acum sunt monitorizaţi de Direcţia de Siguranţă Militară (DSM, contraspionajul armatei) pentru legături cu Aurel Cazacu, bossul Romarm, şi dealeri israelieni de tehnică militară. În ecuaţie mai apar alţi doi generali (r) SIE şi două personaje-cheie din dosarele penale ale lui Adrian Năstase.

Constantin Rotaru. General (r) SIE. Între 1986-1989, este director- adjunct al ICE Dunărea, unitatea de spionaj prin care se derulau operaţiunile de Aport Valutar Special ale Securităţii. În ’90 e încadrat în SIE, iar în ’94 trece în rezervă cu gradul de colonel. Ulterior, conduce societatea Grivco International, patronată de magnatul Dan Voiculescu, un cunoscut mai vechi. Revine în SIE şi, în ’99, ajunge director adjunct. Din 2005 e general în rezervă. În prezent, administrează Romaqua Group.

Emilian Ivan. General (r) SIE. Ofiţer în spionajul ceauşist, specializat pe spaţiul american, cu acoperire diplomatică. A fost ataşat economic la ambasada din SUA, apoi subordonat operativ al generalului Rotaru. După trecerea în rezervă preia o divizie a Romaqua Group.

Ioan Păun. General (r) SIE. Ultima misiune: în China. Oficial, a fost consul general la Hong- Kong. Conform DNA, Ioan Păun a supravegheat trimiterea în ţară a unor bunuri destinate familiei lui Adrian Năstase, în valoare de 611.000 de euro. La îndemnul lui Adrian Vilău, avocatul său în dosarul „Zambaccian“, Păun s-a autodenunţat. Acum, lucrează la Romaqua Group.

Octavian Creţu. Controlează (59%) Romaqua Group - holding care vinde apa minerală Borsec, răcoritoare, bere şi cafea. Este cercetat de DNA pentru inginerii imobiliare în Sebeş, dar contestă acuzaţiile. Este şi personaj-cheie în dosarul „Zambaccian“. Octavian Creţu le-a pus pe tavă procurorilor DNA înregistrarea unei discuţii purtate cu Adrian Năstase în martie 2006. Reieşea că fostul premier l-a şantajat pe Creţu că va dezvălui că Ioan Păun e ofiţer acoperit SIE dacă acesta nu-şi revizuieşte declaraţiile din dosar. Presa a vehiculat
că şi Creţu ar fi un apropiat al SIE. Însă acesta susţine că nu-i plac securiştii şi că bunicul său a fost deţinut politic. Totuşi pentru firma sa lucrează trei generali (r) SIE: „Nu văd o problemă în a angaja ofiţeri. Ei n-au fost turnători. Nu am beneficiat de conexiunile lor externe din spionaj“.

Adrian Vilău. A mijlocit relaţia DNA-Octavian Creţu, în dosarul „Zambaccian“, şi e unul dintre administratorii şi avocatul Romaqua Group. Ex-deputat PD, Adrian Vilău a fost deconspirat că a colaborat cu Securitatea. După cinci ani şi în PSD, Vilău intră în UPSC, formaţiune prezidată de naşul său, Ioan Talpeş - fost director SIE. În 2008, Vilău a candidat la Primăria Capitalei. Ca avocat a avut clienţi ca generalul SIE Ioan Păun, Miron Mitrea, Corneliu Iacobov etc.

RAPORT DSM. Contraspionajul militar i-a luat în vizor pe spionii angajaţi la Romaqua şi activităţile firmei

TOATE DRUMURILE DUC LA ROMAQUA

Monitorizaţi de contraspionajul militar

Florida. Sediul Century International Arms Inc. În magazinul de pe bulevardul South Congress Ave găseşti, practic, un întreg arsenal de infanterie. Cam toate tipurile de armament uşor, produs în estul Europei, se vând în SUA prin distribuitorii Century Arms. Mitralierele AK-47 - Kalaşnikov (7,62x39 mm), fabricate în România, Rusia şi Serbia, domină panoplia. Pistoalele „Carpaţi“ de la Cugir sau celebrele Makarov, care au semănat teroare în Războiul Rece, se vând cu 189-290 de dolari. Cel mai ieftin e revolverul maghiar M44 (99 USD), iar muniţie bulgărească e pentru toate tipurile de încărcător. În 40 de ani de existenţă, Century Arms a devenit cel mai mare importator din SUA de armament provenit din fostul lagăr socialist. Printre cele mai căutate sunt pistoalele automate româneşti din disponibilul Romtehnica (traderul Ministerului Apărării) şi cele noufabricate la Fabrica de Arme Cugir din cadrul Romarm.

Reprezentantul din România al Century Arms se numeşte Cristi Vălean. Acesta a lucrat în spionajul ceauşist, fiind ofiţer al CIE (actualul SIE). Oficial, Vălean a ieşit din SIE colonel, imediat după Revoluţie. În prezent, afacerile sale sunt monitorizate de Direcţia de Siguranţă Militară (DSM) - contraspionajul armatei.

Paris. Iunie 2006. Aurel Cazacu, şeful Direcţiei Generale Industria de Apărare din Ministerul Economiei şi Finanţelor, primeşte un telefon de la israelianul Menahem Markovits. DSM interceptează convorbirea. Cazacu este de mult în vizor din cauza relaţiilor sale cu ofiţeri străini de informaţii, care prejudiciază Romtehnica. Mai mult, el coordonează Romarm, producătorul naţional de armament.

Raportul DSM obţinut de EVZ dezvăluie: „Cazacu Aurel care se afla la expoziţia internaţională de tehnică militară de la Paris a fost contactat de Menahem Markovits (suspectat de apartenenţă la serviciile de informaţii israeliene) pentru a avea o întâlnire. Menahem Markovits, reprezentantul firmei israeliene Rafael în România, acţionează la nivelul factorilor decidenţi din Ministerul Apărării (MAp) şi Ministerul Economiei şi Comerţului pentru iniţierea unor noi programe de modernizare a tehnicii din dotarea MAp“.

Compania Rafael produce sisteme de apărare de înaltă tehnologie şi furnizează vehicule aeriene fără pilot, rachete, detectoare şi echipamente de colectare şi procesare ale informaţiilor. Rafael a furnizat ţării noastre rachete antitanc de tip Spike. La preţuri supraevaluate.

Tot în iunie 2006, Cazacu i-a intermediat fostului spion israelian o întâlnire cu ex-ministrul economiei Codruţ Şereş. La întrevedere a participat şi colonelul Daniel Davidi, ataşatul militar al Ţării Sfinte în România. Markovits (Rafael) vânează contracte de zeci de milioane de euro de retehnologizare şi modernizare a armamentului din stocurile Armatei Române şi din liniile de fabricaţie ale Romarm. Filajul DSM punctează: „Markovits i-a cerut lui Cazacu consultanţă pentru Rafael în negocierea contractelor de offset (...), deoarece condiţiile impuse de partea română sunt foarte restrictive şi nu oferă avantaje firmelor israeliene“. Cazacu e de acord că investitorii trebuie sprijiniţi.

Bucureşti 2007. Direcţia de Siguranţă Militară. Operaţiunea „IUDA“ ia amploare. Supravegherea operativă a lui Aurel Cazacu dezvăluie o reţea formată din înalţi ofiţeri de spionaj, trecuţi în rezervă. În ecuaţie apare şi generalul (r) Constantin Rotaru - fost director adjunct al SIE. Raportul DSM consemnează: „Cazacu Aurel a fost apelat de generalul Rotaru/0747.xxx.xxx - post telefonic utilizat de SC ROMAQUA GROUP SRL (la sediul acestei firme Aurel Cazacu a avut mai multe întâlniri cu Menahem Markovits, reprezentantul companiei israeliene Rafael în România), care i-a solicitat informaţii despre numitul Cristi Vălean (reprezentantul firmei americane Century Arms). Cei doi au stabilit să aibă o întâlnire ulterioară“.

Bucureşti. Iulie 2008. Sediul Romaqua Group. Păr alb, tuns regulamentar, ochi albaştri, constituţie atletică. La cei 59 de ani ai săi, generalul (r) Constantin Rotaru pare încă prototipul ofiţerului de elită. Prudent, fostul numărul doi al spionajului românesc îşi calculează cuvintele, menţine inflexiunea tonului şi accentuează când trebuie. „Nu contest că discut des cu Aurel Cazacu. Ne cunoaştem de mult, dar nu trebuie să-i cer lui date despre Cristi Vălean, cu care am fost coleg în SIE. Mereu am fugit ca de dracu’ de tranzacţiile cu armament - «operaţiuni speciale », cum le spuneam noi. Este cel mai «vânat» domeniu“.

În schimb, subiectul „Markovits“ îi declanşează generalului (r) faza de negare. „Nu îl cunosc. Menahem Markovits nu a intrat niciodată aici (n.r. - sediul Romaqua). Cei de la DSM se înşală. Se înghesuie uneori să aducă multe informaţii... ceea ce cumva este firesc. Ştiu că telefonul îmi este sub supraveghere. Este şi normal să fie aşa. Gândiţi-vă unde am activat atâţia ani. Tâmpit să fi fost să-l fi adus pe ăla aici (râde) (...). Între SIE şi serviciul de informaţii al Armatei a existat întotdeauna o rivalitate“, ne explică generalul (r) SIE Constantin Rotaru.

PESCARUL DE SPIONI

Tovărăşia SIE

Bucureşti. Iulie 2008. Sediul Romaqua Group. Încadrat de două reportofoane puse ostentativ pe masă de directorii PR şi marketing, patronul companiei, Octavian Creţu, are obiceiul să fragmenteze discuţia. Uneori, răspunde punctual: „Este imposibil ca Menahem Markovits să fi fost la sediul Romaqua. Noi nu facem tranzacţii cu armament. Mă dezamăgeşte publicitatea asta pentru că eu sunt o persoană retrasă. Îmi văd doar de firmă şi de familie (Creţu este căsătorit cu fiica unui diplomat chinez - n.r.)...“

Oficial, prima întâlnire Creţu-Rotaru a avut loc în liniştea unei bălţi. Aşa susţine patronul Romaqua: „Pe domnul Rotaru l-am cunoscut în Delta Dunării, la pescuit. Atunci, era manager la Grivco (firma lui Dan Voiculescu - n.r.). Au urmat şi alte partide de pescuit, dar când domnul Rotaru s-a întors în SIE am mai fost doar de trei ori la peşte. Când urma să iasă din SIE, m-a contactat: «Uite, domne’, eu o să plec şi aş vrea un loc de muncă». Dacă el ar fi plecat înapoi la Voiculescu, ar fi avut probleme. S-ar fi interpretat. La noi, domnul Rotaru se ocupă de construcţii, de investiţii“, povesteş te Octavian Creţu.

Generalul cafelei

Cum a ajuns şi generalul (r) SIE Emilian Ivan în organigrama firmei de ape minerale e o altă poveste: „Gen. (r) Emilian Ivan a fost şeful diviziei de cafea a Romaqua. Iniţial îl luasem pentru organizarea serviciului de securitate al firmei. Îl ştiu de vreo 8-9 ani. A fost salariatul nostru vreo 3 ani. A plecat în 2004. L-am cunoscut la şedinţa unei fundaţii care-şi propune să revigoreze economia românească. Fundaţia este a actualului preşedinte al Camerei de Comerţ Bucureşti. Mi s-a spus că Emilian Ivan are experienţă, că a fost consilier economic în SUA... Nu Rotaru mi l-a recomandat pe Ivan“. Deşi la RECOM, gen. (r) de spionaj Emilian Ivan încă figurează ca administrator al Romaqua Group, Creţu afirmă că e o greşeală.

În SIE, tovărăşia dintre generalii Ivan şi Rotaru e de notorietate. „Ivan mi-a fost subaltern la informaţii economice“, lămureş te Constantin Rotaru.

Păun-Creţu, relaţie veche

Cât îl priveşte pe generalul (r) SIE Ioan Păun, Creţu ocoleşte subiectul SIE, vorbind doar despre presiunile din dosarul penal al lui Adrian Năstase, iar gen. Rotaru sugerează să nu amestecăm lucrurile. Păun a figurat şi el în CA-ul companiei, dar acum conduce un serviciu al Romaqua Group.

Un alt administrator e avocatul Adrian Vilău, apărătorul lui Păun în dosarul „Zambaccian“. Volubil, Vilău povesteşte pentru EVZ: „Sunt de 3-4 ani în consiliul de administraţie al Romaqua. Sunt avocatul companiei. Pe Octavian Creţu l-am cunoscut acum 4-5 ani la o petrecere. Am reprezentat Romaqua în câteva speţe şi, astfel, am devenit avocatul companiei. Rotaru şi Păun au intrat în CA al Romaqua acum 2-3 ani. Generalul Rotaru se ocupă de avizele de construire a reţelelor electrice şi de gaz. De profesie este inginer. (...) Asupra lui Păun s-au făcut presiuni puternice din partea oamenilor lui Adrian Năstase. Şi el îl cunoştea de mai de mult pe Creţu. Nu prin intermediul meu. Aveau relaţia lor“.

APA BORSEC

Grupul de zeci de milioane de euro


1993. Octavian Creţu preia de la FPS pachetul
majoritar de acţiuni al companiei Comchim. Unitatea e desprinsă din fosta Centrală de Import-Export a Ministerului Industiei Chimice, instituţie în al cărei serviciu financiar a lucrat Creţu înainte de ’89.

1998. Întreprinderea de stat „Regina Apelor Minerale Borsec“ se transformă în compania privată Romaqua Group, având ca acţionar majoritar societatea Romaqua Holdings. Afaceriştii obţin izvoarele naturale de apă minerală.

2003. Comchim preia numele Romaqua şi devine o sucursală a grupului patronat de Octavian Creţu, pentru care lucrează generalii (r) Constantin Rotaru, Ioan Păun şi Emilian Ivan.

2007. Romaqua Holdings SA Bucureşti controlează, direct sau prin intermediari, următoarele societăţi comerciale: Romaqua Group, Romaqua Serv, Romaqua Stănceni, Romaqua Prest, Fides Construct, Rodachim, Audaces, Magnum Group şi Grafix V.C.S Media“. Cifra de afaceri realizată în 2006, prin intermediul grupului de societăţi, se ridică la 249.907.398 lei (peste 71 de milioane de euro).

ÎN AFARA ŢĂRII

Afaceri cu tatăl primarului din Chişinău, cumnatul lui Ghimpu, plus fratele si sotia "presedintelui interimar"


În Republica Moldova, apa minerală Borsec se distribuie prin firma Anda SRL cu sediul în capitala Chişinău. Potrivit ziarului “Moldova Suverană”, 34% din participaţiile în această firmă sunt deţinute de Ion Chirtoacă, tatăl primarului general din Chişinău, Dorin Chirtoacă (respectiv cumnatul lui Mihai Ghimpu; fratele "presedintelui intermiar", Simion Ghimpu, detine 33% iar sotia lui Mihai Ghimpu, Dina Ghimpu, detine celalalte 33%) . Adrian Teslovan, directorul de marketing al Romaqua Group, susţine că acest contract de distribuţie a fost încheiat cu firma moldovenească înainte ca Chirtoacă să fie ales primar. Holdingul lui Octavian Creţu a mai exportat apă minerală Borsec în SUA şi Canada. “Cantităţile sunt de ordinul cifrei zero virgulă...”, evaluează administratorul Romaqua, Adrian Vilău.

A contribuit Liviana Rotaru / Evenimentul Zilei
"Liberalul" Ghimpu in masina luxoasa a lui Voronin

VANZAREA SI RESCRIEREA ISTORIEI ROMANIEI. Analistul CIA Richard Hall despre Raportul "zelotului ideologic" Tismaneanu: Romanii meritau ceva mai bun

Motto: „Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul.”
George Orwell


O demonstreaza si Rich Hall in analiza sa pe care o prezentam integral dupa aceasta punere in tema: Istoria confera identitate si stabilitate insului prin inradacinarea intr-o realitate supraindividuala, face posibile comparatii si valorizari, hraneste constiinta de sine si pe aceea a apartenentei unui neam. Realizand aceste pericole, in ideologia Fratelui cel Mare se afirma ca “trecutul are un caracter schimbator, deci este mort” (Orwell, 45). In lumea lui Ford, lucrurile sunt transate mult mai simplu. Lozinca care guverneaza raportarea omului la trecut este: “Istoria e doar gargara” (Huxley, 72), ca atare este eliminat acest obiect de studiu ce poate, doar, complica prea mult constiinta oamenilor. In ambele distopii statul totalitar duce o lupta acerba pentru falsificarea istoriei.
In perioada comunista cartile de istorie erau confectionate de ideologii partidului; pana in anii ’70 de unii precum Roller, trimisi de la centru (Moscova). In demonstratiile acestora se sustinea ca poporul roman s-ar fi nascut undeva pe la inceputul secolului al XIII-lea; caci toti daci romanizati ar fi parasit aceste locuri odata cu retragerea aureliana. In cadrele statului democratic, curentul ideologic prin care se incearca mistificarea trecutului istoric poarta numele de demitologizarea istoriei. O serie de istorici pregatiti in centralele propagandei noului tip de internationalism se straduiesc de cel putin zece ani sa alteree si istoria Romaniei, incercand sa ne convinga ca intregul trecut al poporului roman nu se redec decat la cateva lupte duse de cativa cavaleri medievali, precum ar fi, chipurile, Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul si altii. Cativa istorici romani continua lucrarea inceputa de inaintasii lor comunisti la inceputul anilor ’50, se arata intr-o carte in curs de aparitie - “Stiinta si razboiul sfarsitului lumii”, de Virgiliu Gheorghe, capitolul “Istoria adevarata – inamicul regimului totalitar global”, din care am citat mai sus.
In acest registru se inscrie si incercarea de falsificare a istoriei recente a Romaniei cunoscuta sub numele de “Raportul Tismaneanu”. Recent, la lansarea ultimei sale carti, Vladimir Tismaneanu s-a scapat, pe urmele devoalate de Orwell, afirmand ca el nu doar studiaza istoria, ci si-a propus si sa “prelucreze trecutul”. “Prelucrarea trecutului”, un tip de “spalare a creierelor”, a fost aplicata cu succes in Germania post-belica pentru a inocula in sufletele si mintile viitoarelor generatii de germani sentimentul vinovatiei, al culpabilitatii colective. Dar se poate compara regimul nazist din Germania si crimele sale abominabile impotriva unor alte semintii cu regimul de ocupatie comunist-ateist impus cu forta de o putere straina in Romania si crimele sale impotriva poporului roman si a sufletului lui?
Bineinteles ca nu, daca tinem cont de faptul ca cei care au realizat aceste crime sunt bolsevici veniti din URSS – care astazi ar fi incadrati rapid la terorism - ce au activat in prima perioada a regimului comunist din Romania.
Aceasta este de altfel si una dintre mizele Raportului: deplasarea responsabilitatilor criminalilor din perioada ocuparii Romaniei de catre KGB si Armata Rosie la cea de a doua perioada, ceausista, a regimului socialist. Diferenta, insa, in numarul de victime, este impresionanta: de la sute de mii la cateva cazuri. O misiune indeplinita a “raportorilor” a fost aceea de a inventa alti vinovati si de a minimaliza atrocitatile comise de bunicii si parintii lor, membri ai retelei Kominternului si Kominformului.
Fara nici un resentiment, nu putem sa nu constatam, la rece, pura “intamplare” a faptului ca printre membrii si sustinatorii Comisiei Tismaneanu se afla colaboratori de vaza ai regimului si Securitatii, ca Mihnea Berindei (co-fondator al GDS, racolat de Securitate in 1968, nume de cod: "Sandu" si "Mircea", etc), Sorin Antohi (alias “Valentin”, informator si doctor inchipuit, retras in pragul deconspirarii), Nicolae Corneanu (turnator al Securitatii timp de peste 40 de ani), Constantin “Ticu” Dumitrescu (Ordinul Muncii clasa III prin decret semnat de Nicolae Ceausescu), Smaranda Enache (informatoare si activista a PCR), Stelian Tanase (activul UTC), Mircea Dinescu (absolvent “Stefan Gheorghiu”, secretar UTC al USR), Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Ana Blandiana, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu – colaboratori ai regimului comunist, meniti a demonstra Occidentului (unde au beneficiat de burse, cu acordul si sprijinul Securitatii, si au facut peste 100 de vizite inainte de 1989) ce “libertate” au intelectualii RSR; sau fii si nepotii unor siluitori ai Romaniei, ca Leonte Rautu (Anca Oroveanu, Andrei Oisteanu; “Scanteia”, “Pamant sovietic”, Propaganda CC al PCR, Rector “Stefan Gheorghiu”, etc), Dionisie Patapievici (Horia Roman Patapievici; Partidul Comunist Austriac, CAER, etc), Mirel Iliesiu (Sorin Iliesiu; operatorul lui Ghe Gheorghiu Dej, propaganda PCR, “Sub steagul Partidului”, etc), Nicolae Celac (Mariana Celac, Sergiu Celac; Prefect sovietizare, Comitetul de Stat al Planificarii, etc), Petru Groza (presedintele GDS Radu Filipescu; primul ministru al regimului sovietic comunist), Paul Cornea (Andrei Cornea; secretar CC al UTM, sovietizator al culturii romane, Komintern) si altii, si altii, dar, evident, sa nu-l uitam, cu voia dvs, ultimul pe lista, pe Leonte Tisminetski (NKVD).
Sigur, copiii nu mostenesc vina parintilor. Dar atunci de ce trebuie “prelucrat” poporul roman si invinovatit in masa pentru crimele comise chiar asupra sa de catre ocupantul strain bolsevic?
Daca insa distreaza ceva la aceasta incropeala de texte este stilul de mantuiala in care a fost realizata totusi, prin multe locuri, in ciuda zecilor de mii de euro din banii contribuabilului pretinsi pentru cheltuieli de Comisia Tismaneanu. De data asta "zelotul ideologic" Tismaneanu, dupa ce a fugit de Roncea, fotii detinuti politici, Giurescu sau Societatea academica pentru adevarul istoric, nu mai are unde sa se ascunda: este prins la colt chiar de catre un analist al CIA, Rich Hall, care-i demasca impostura intr-un stil sec si isi conchide studiul - pe care il prezentam mai jos – intr-o nota trista: “Romanii meritau ceva mai bun”…
Credibilitatea controversatului raport Tismaneanu primeste o noua lovitura. De data aceasta de peste Ocean. Richard Andrew Hall, analist CIA si expert in probleme romanesti, este revoltat de superficialitatea cu care raportul prezidential a tratat evenimentele din decembrie 1989. Bizar i se pare si modul in care presedintele Comisiei, Vladimir Tismaneanu, eschiveaza criticile pertinente aduse acestei lucrari, incercand sa pozeze in victima unor atacuri personale.
Rich Hall a studiat la Universitatea din Virginia si si-a luat doctoratul la Universitatea din Indiana. Este angajat al Agentiei Centrale de Informatii (CIA) a SUA din septembrie 2000. Inainte de a se alatura CIA a cercetat in amanuntime evenimentele care au dus la caderea regimului Ceausescu in decembrie 1989 si, recent, a scris un studiu intitulat sugestiv: "Orwellian... chiar orwellian - Campania procurorului Voinea de purificare a revolutiei din decembrie 1989".
Din octombrie 2000 pana in aprilie 2001, Rich Hall a lucrat la CIA ca analist politic pentru Romania. Din octombrie 2001, Hall este analist pe problematici de intelligence. Publicam alaturat cea mai mare parte a analizei sale critice fata de Raportul Comisiei Prezidentiale si fata de aportul personal al presedintelui acesteia, Vladimir Tismaneanu. (Civic Media)

Un analist CIA pune la punct Raportul Tismaneanu. "Romanii meritau ceva mai bun"...

Eschivele lui Tismaneanu in fata criticilor

Pana acum am evitat discutiile despre "Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Studierea Dictaturii Comuniste din Romania". Insa maniera in care Vladimir Tismaneanu, seful Comisiei Prezidentiale si autorul Raportului - a carui mana si al carui spirit se fac simtite in intregul document -, continua sa refuze, cu aroganta, sa raspunda si sa acorde atentie criticilor academice aduse lucrarii, ma face sa intervin. Desigur, Tismaneanu nu are nici o problema in a se referi - si, de fapt, se pare ca ii face placere sa faca aceasta - la criticii raportului sau, facand aluzie la reputatiile lor indoielnice, la criticii care fac trimitere la radacinile lui evreiesti, la rolul tatalui sau la inceputul regimului comunist, la presupusele sale afiliatii "neo-comuniste" datorate flirtului sau cu revizionismul marxist si lucrarilor elaborate in Romania pana la varsta de 30 de ani, precum si la statutul sau de persoana plecata in exil in Occident, in perioada cea mai neagra a erei Ceausescu, cea din anii '80. Astfel, vocifereaza la adresa lui Corneliu Vadim Tudor, Mihai Ungheanu, Victor Roncea si Dan Ciachir, si se refera la "Triada Paunescu-Vadim-Iliescu". Cu alte cuvinte: ataca la zid, cautand sa mearga pe cele mai slabe si mai tendentioase argumente.
Astfel ca aceasta strategie a lui Vladimir Tismaneanu de a raspunde prompt si aplicat calomniilor mizerabile, din care si citeaza abundent, dar de a ignora criticile rezonabile (nu am vazut nicaieri vreun astfel de raspuns) poate deveni, voluntar sau nu, o modalitate de impunere necritica a Raportului si a intregului demers care il insoteste, inhiband posibilele dezbateri asupra lui prin crearea senzatiei ca orice critici nu pot fi decat reprobabile. (Ciprian Siulea, "Tentatia unui nou absolutism moral: Cu cine si de ce polemizeaza Vladimir Tismaneanu?" Observator Cultural, nr. 379, 5-11 iulie 2007). Dar cand vine vorba despre intrebari academice si critica directa la adresa Raportului, Tismaneanu nu are nici un cuvant de spus. Pur si simplu nu vrea sa se implice. In schimb, recurge la o intreaga suita de eschive relativ evidente.

Tactica omisiunii si lasitatea intelectuala

Pentru inceput, face aluzii la adresa criticilor respective - raspunzand, de obicei, la o intrebare sau abordand un aspect referitor la acestea, care nu fusese adus in prim-plan pana atunci, ca si cum ar raspunde unui interlocutor imaginar - insa nu mentioneaza numele autorului sau al preopinentului care le-a emis. Sunt multe motive pentru care nu mentioneaza autorul unui critici anume si pot sa afirm ca nu cunosc pe nimeni din lumea academica sau jurnalistica nu ar face aceasta in mod deliberat sau involuntar, daca i se ofera ocazia. Unele recurgeri la aceasta practica sunt mai de inteles decat altele - de exemplu, cand cineva nu doreste sa discrediteze sau sa faca rau unui prieten sau coleg pe care il stimeaza, sau in special pe cineva care tocmai a intrat in disputa (dupa principiul "nu-ti lovi adversarii atunci cand sunt la pamant"). Poate fi, de asemenea, o metoda de maximizare a umorului, a spiritualitatii, ce aduce cu sine un aer de mister, provocand cititorul sa isi mentina atentia treaza. Teama de conflicte si chiar cea de acuzatiile de calomnie poate, de asemenea, sa joace un rol. In fine, ma intreb daca nu cumva acest aspect este mai evident in cazul acelora care au trait sub totalitarism - unde "a scrie in jurul subiectului", auto-conservarea si mentinerea strategica si implicita a unor cercuri de suporteri constituiau o necesitate, in special in lumea ezoterica a intelectualilor...
In cazul lui Tismaneanu, refuzul sau de a-si numi criticii cred ca e provocat de altceva. Aceasta este o tactica veche, pe care multi o folosesc: intr-adevar, trebuie sa fie ceva, deoarece tot timpul politicienii evita sa-si mentioneze oponentii si competitorii. De ce? Pentru ca acest lucru este considerat drept publicitate gratuita pentru oponenti si competitori. Mai mult, aceasta pare sa plaseze oponentul sau competitorul pe picior de egalitate, sa ii ofere acestuia un soi legitimitate, prin simpla invocare, nu prin oferirea unor raspunsuri. A nu mentiona numele unui oponent, competitor sau critic, este, in cele din urma o chestiune de PUTERE si CONTROL, si o tentativa de desconsiderare a persoanei respective. Asta duce la o scadere a nivelului politicii si la o deteriorare a eticii profesionale. Cred, de asemenea, ca mai exista un nume pentru asa ceva: lasitate intelectuala.

Demonizarea criticilor

Cum poate scapa Tismaneanu de asta si cum poate evita sa raspunda la criticile si intrebarile rezonabile si intemeiate? Ei bine, vom lua alt exemplu - cel al modului in care el i-a raspuns lui Siulea - cu mentiunea ca, desigur, de vreme ce nu se refera la Siulea folosindu-i numele, dar ii invoca punctul de vedere, va putea nega oricand faptul ca aluzia sa constituie un raspuns adresat lui.
Reamintesc ca subtitlul articolului lui Siulea era "Cu cine si de ce polemizeaza Vladimir Tismaneanu?". Asadar, la o luna dupa aparitia articolului lui Siulea, in editorialul sau intitulat "Din nou despre refuzul de a uita," (Evenimentul Zilei, 15 august 2007), Tismaneanu declara: "Polemicile intelectuale au valoare cata vreme sunt inspirate de devotamentul pentru adevar, nu de vanitati, vendete si resentimente."
Cu alte cuvinte, Tismaneanu asteapta sa stabileasca regulile de baza pentru polemici. Care sunt regulile de baza? "Polemicile intelectuale au valoare cata vreme sunt inspirate de devotamentul pentru adevar, nu de vanitati, vendete si resentimente." Asa ca Tismaneanu urmeaza sa fie arbitrul a ceea ce este o polemica acceptabila.
Michael Shafir critica folosirea termenului de "genocid" in Raport, dar si estimarea incredibil de vaga a numarului victimelor regimului, aproximata intre 500.000 si doua milioane (estimare pe care cineva care nu are acces la arhive ar putea sa o ia drept buna), etc. Oare nu sunt indoielile lui Michael Shafir motivate de o cautare a adevarului, de un devotament fata de adevar? Daca este asa, domnule Tismaneanu, de ce nu sunteti in stare sa-i raspundeti argumentat? In mod similar, ce puteti spune despre argumentele rezonabile aduse de Ciprian Siulea? De, asemenea, este important de subliniat ca utilizarea de catre Tismaneanu a termenilor "vanitate, vendete si resentimente" este incredibil de subiectiva.
Cand Tom Gallagher a criticat cartea de interviuri a lui Tismaneanu cu Ion Iliescu, "Marele soc", Tismaneanu l-a acuzat de "un acces de resentimente"; trei ani mai tarziu Tismaneanu a admis, indirect, ca Gallagher avea dreptate si ca el a facut o greseala. Cu alte cuvinte, acesta este modul de operare a lui Tismaneanu pentru a raspunde la critici.
Intr-adevar, aceasta a devenit problema de baza a modului in care Tismaneanu si-a aparat Raportul si propria munca, scrierile, declaratiile si contributiile, in general. Obiectivele raportului sunt atat de nobile, criticile sunt ilegitime, iar orice erori trebuie iertate. Si criticii raportului sunt, in mod automat, etichetati drept "critici ai liberalismului", "critici ai societatii deschise". Criticii sunt rauvoitori si demonizati prin definitie. Desigur, de unde ne aminim aceasta logica - obiectivele sunt nobile, scopul scuza mijloacele? Nu regimul comunist este sub analiza?

Zelotul ideologic: de la marxism revizionist la "anti-comunism"

Cei care s-au concentrat asupra scrierilor lui Tismaneanu din Romania comunista si, implauzibil, il acuza astazi de "neo-comunism" (scrierile sale din ultimele doua decenii arata ca acest lucru este ridicol) pierd din vedere un lucru. (In mod ironic, dar cat se poate de real, in august, la doua saptamani dupa ce a vociferat la adresa celor care i-au dezgropat articolele scrise in anii '70 si la inceputul anilor '80 in Romania, a adoptat o schimbare de atitudine si a citat pe larg declaratiile lui Ion Iliescu de la sfarsitul anilor '60, insotindu-le cu comentarii prea putin elogioase!). Legatura intre tanarul Tismaneanu si adultul de astazi - altul decat cel despre care se vorbea in raportul Securitatii din 1983, cand Tismaneanu, pe atunci in varsta de 32 de ani, era descris ca avand o slabiciune auto-distructiva pentru lingusire, fiind "sensibil la laudele care i se aduc de catre persoane din anturajul sau, ceea ce il face in multe ocazii sa se ralieze la actiuni nechibzuite care ii sunt sugerate de persoane ce-i speculeaza tendinta spre infatuare..." (Dan Tapalaga, "Turnat de prieteni, demonizat de Securitate," Cotidianul, 24 iulie 2006) - o reprezinta zelotismul ideologic: atunci era revizionismul marxist, astazi e "liberalismul civic anti-comunist" sau "anti-comunsimul ca obligatie morala", asa dupa cum il numeste el. El este un fel de convertit, gasind credinta mantuitoare a liberalismului cruciat, iar dusmanii acestui liberalism, conform lui Tismaneanu, se afla pretutindeni.

Autoportret cu Iliescu pe umar

"Iliescu a fost si ramane un inamic al adevarului istoric. Structura sa mentala este imuna la evidente faptice. El gandeste in termeni bolsevici, conform preceptului leninist: <>. Lumea este divizata pentru el in aliati si adversari, nefiind loc pentru nici un fel de pozitii intermediare." (Evenimentul Zilei, 29 august 2007, "Asa grait-a Ion Iliescu atunci si acum") - Tismaneanu despre Ion Iliescu... intocmind totodata si un portret ingrozitor de apropiat de realitate despre sine...
Vi se va ierta daca, in momentul citirii sectiunii privind Revolutia din decembrie 1989 din "Raportul Tismaneanu" (pg. 618 - 625), veti avea o ciudata senzatie de deja-vu, pe care o veti simti in repetate randuri. De ce? Pentru ca, pe langa alte expuneri ale "Crezului Tismaneanu" - in care raportul abunda - acesta este doar o reeditare, indulcita, a scrierilor de inceput ale lui Tismaneanu, in acest caz referitor la Revolutie. (Unicul lucru bun pe care il pot spune despre asta este ca el include o nota de subsol referitoare la munca lui Marius Mioc - un cercetator din Timisoara care, probabil, nu s-a bucurat de recunoasterea suficienta pe care ar fi meritat-o pentru munca sa despre decembrie 1989. Intr-adevar, gradul acestui exercitiu de reinzestrare intelectuala se regaseste si la nivelul notelor de subsol - multe dintre care sunt aproape cuvant cu cuvant din opera lui Tismaneanu din anii de debut.

Incropeala cu texte vechi

Prima data mi-am dat seama de certitudinea unui deja-vu cand am citit urmatoarea fraza, la pagina 622: "Povestea fugii cuplului Ceausescu si capturarea sa ulterioara, procesul secret si executia din ziua de Craciun necesita insa clarificari suplimentare."
Cititorii sunt trimisi, in nota de subsol (nr.15), la lucrarea elaborata impreuna cu Matei Calinescu si intitulata "Probleme ale comunismului" (aprilie 1991 - lucrare care a fost scrisa la sfarsitul lui 1990!) (Am discutat si in alte ocazii inexactitatile acelui articol, care pretindea ca procesul "a durat noua ore", afirmatie care nu se baza pe nici o sursa si pe care nu am putut sa o gasesc in 17 ani de cercetari din surse engleze, franceze, ungare si romane). Si m-am intrebat: unde am mai citit exact fraza aceasta? Ei bine, am aflat care era sursa, de altfel deosebit de solicitata in cazul sectiunii dedicate Revolutiei din "Raportul Tismaneanu": un articol scris in 1997 de Tismaneanu si intitulat "Exceptionalismul romanesc?", din volumul editat de Dawisha si Parrott pe tema Europei de Sud-Est. Aici, la pagina 417 se poate citi "The story of Ceausescu's flight and his subsequent capture, secret trial, and execution on Christmas day remains to be clarified". Cu alte cuvinte, o traducere cuvant cu cuvant a citatului de mai sus. Iar daca cineva citeste paginile 414-417, va descoperi multe din cele ce apar in "Raportul Tismaneanu" despre Revolutie.
De ce reprezinta asta o problema? Pe de-o parte, "Raportul Tismaneanu" nu face nici o referire la faptul ca, cea mai mare parte a acestei sectiuni, chiar cuvant cu cuvant, provine din scrierile anterioare ale lui Tismaneanu, publicate de catre Cambridge University Press. In plus, cat de mult vi se pare ca s-a straduit Tismaneanu sa ramana la curent cu orice lucru legat de Revolutie, daca, un deceniu mai tarziu, el a putut afirma cu indrazneala ca aceste chestiuni "urmeaza sa fie clarificate". Mai rau este insa ca aceasta afirmatie a sa nici macar nu e adevarata. Interviurile cu personalul de la Targoviste, din decembrie 1990 din Flacara, interviuri ale lui Petre Mihai Bacanu, din decembrie 1993, in Romania Libera si, in special interviurile lui Viorel Domenico si colectia de reviste si alte documente ale celor implicati in elaborarea lucrarii "Ceausescu la Targoviste" (1999) au clarificat in mare masura aceste aspecte.

Note perimate si eronate

Si daca asta nu este suficient, aceste evenimente au fost discutate pe larg in volumul excelent al lui Peter Siani-Davies, publicat in 2005. Poate ca Vladimir a auzit de el. La urma urmei, el insusi si-a adus contributia, scriind o nota explicativa pe coperta pentru a face reclama cartii, insa titlul nu este de gasit in notele din cadrul capitolului dedicat Revolutiei din decembrie 1989 in "Raportul Tismaneanu".
In loc de asta, suntem directionati catre propriul articol al lui Tismaneanu - ce surpriza! - cand, de fapt, Siani-Davies este infinit superior din punct de vedere al detaliilor si preciziei.
Sa o spunem cat se poate de clar: ca intr-un document de importanta unui "Raport prezidential", se aplica doar combinatia dintre vanitate si apatie a lui Tismaneanu cand vine vorba de detalii si literatura altora pe care el o poate publica - si vorbeste despre problema hagiografiei pe care ceilalti din comisie o pot lasa sa treaca, asa cum a si trecut. Slabiciunea culturii politice si intelectuale a Romaniei pentru cultul personalitatii si relatiile clientelare este evidenta in aceasta parte a "Raportului Tismaneanu"... si nu stiu de ce suspectez ca nu numai aici.

Raportul Tismaneanu sau pescuitul in lighean

Asa cum am spus de la bun inceput, combaterea Raportului Tismaneanu in privinta evenimentelor din decembrie 1989 (p.618-625) este oarecum plictisitoare, intrucat ii lipseste provocarea intelectuala: este ca si cum ai pescui intr-un lighean, pentru ca Tismaneanu a facut foarte putine cercetari asupra evenimentelor, a citit extrem de putin literatura si este extrem de vag si de imprecis in raportul sau. Sa vedem un exemplu: discutia lui Tismaneanu asupra rolului Televiziunii Romane (TVR) in timpul evenimentelor.
Multe din cele scrise de Tismaneanu sunt abrupte, in mod nejustificat insinuante, insa, acestea fiind spuse, trebuie sa recunoastem ca nu este singurul motiv pentru care probabil va trece necontestat in unele cercuri - presupunand ca va fi contenstat vreun moment. Spre exemplu, el nu spune atat de explicit dar este clar ca lasa de inteles ca povestea "teroristilor" Securitatii, loiali lui Ceausescu, a fost o "diversiune", un fals perpetuat de catre cei care au pus mana pe putere la priveghiul lui Ceausescu - un lucru care reiese de altfel in mod evident din faptul ca a atribuit Ceausestilor numai 162 din cele 1104 de decese petrecute in acele zile (p. 623).

Fata Morgana Terorista

Aceasta este opinia majoritatii. Intorcandu-ne in timp, in noiembrie 1999, un sondaj publicat de ZIUA arata ca 9 din 10 romani erau de acord cu ceea ce Tismaneanu sugereaza in raport: ei respingeau "minciuna teroristilor Securitatii loiali lui Ceausescu". M-as aventura sa ghicesc ca atunci cand vine vorba de rolul TVR in timpul evenimentelor din decembrie, daca se va cere, un numar egal de romani (90%) ar fi de acord cu opinia ca acele informatii care se difuzau la televiziune in acele zile incercau, in mod cinic, intentionat si premeditat, sa dezinformeze publicul. De aceea, urmatoarea propozitie din Raportul Tismaneanu (p.623) este cel mai probabil primita cu plictiseala, o afirmatie a unui fapt irefutabil:
"Prin televiziune s-au facut majoritatea diversiunilor, cea mai eficienta fiind reprezentata de omniprezent intruchipat de ". "Prin intermediul televiziunii, au fost realizate majoritatea diversiunilor, cele mai eficiente fiind reprezentate de omniprezentul incarnat de teroristii fideli dictatorului Ceausescu".
Nu am nici un dubiu ca multi, poate cei mai multi romani, isi amintesc lucrurile astfel - ca televiziunea a panicat, uniform, populatia. DAR TRANSCRIERILE A CEEA CE S-A SPUS LA TELEVIZIUNE SPUN O ALTA POVESTE si aici dosarele istorice arata prapastia care se naste din memoria diluata, politizata si selectiva.

Speculatii in loc de informatii

Sa luam un exemplu, la care care Tismaneanu nu se refera in mod explicit mai sus, dar la care se gandeste, in mod evident - citatul deseori invocat din discursul sustinut de Ion Iliescu la TVR in data de 23 decembrie 1989, potrivit caruia teroristii "trag din toate pozitiile". Oamenii se refera in mod frecvent la aceasta declaratie pentru a sugera ca, in mod intentionat, Iliescu, a incercat sa creeze un bau-bau, pentru a speria oamenii de pe strazi si ca a dorit sa zugraveasca un tablou cat mai sumbru.
Transcrierile arata ca aceasta parere si aceste aduceri aminte sunt pur si simplu gresite. In acelasi discurs, Iliescu afirma in mod categoric: "Trebuie sa va spun ca nu avem de-a face cu un numar mare de elemente teroriste, dar ei sunt antrenati special si echipati pentru acest gen de actiuni" (FBIS-EEU-89-246, 23 December 1989, p. 61, "Ion Iliescu anunta capturarea lui Ceausescu", Bucharest Domestic Service, 1616 GMT)
Cand generalul de Armata Tudor vorbeste, se refera "doar la unele unitati speciale... cateva, din punct de vedere numeric, dar extrem de deceptionate" (vezi p.518 din "Scopurile absurditatii", consemnata mai jos). Provoc pe oricine sa imi explice de ce ai face astfel de afirmatii sententioase, incercand sa limiteze imaginea unei amenintari, daca tinta este sa creezi "o diversiune" pentru a stimula artificial amenintarea.
Este important de notat: Tismaneanu nu are nici o scuza pentru ca nu stie acest lucru. Asta apare si in articolul meu din Eastern European Politics & Society din 1999 "Scopurile Absurditatii" la pag. 516-517. Tismaneanu a fost editorul EEPS la acea vreme si a pretins in fata mea ca l-a citit, dar continuu sa am dubii puternice despre faptul ca ar fi facut acest lucru. De altfel, el a glosat, cu aroganta, pe marginea lui si, aparent, s-a straduit destul de putin sa inteleaga articolul, ceea ce este, trebuie sa spunem, pe masura caracterului sau.

In 1989, panica a manipulat ratiunea

Legata de alegatiile despre alimentarea intentionata a amenintarilor "teroriste" este si certitudinea cu care multi romani si romanisti afirma ca personalul televiziunii (in special Teodor Brates) a raspandit in mod deliberat zvonuri despre apa, cum ca ar fi fost otravita, sau cum ca Armata ar fi ramas fara munitie la Sibiu etc. - zvonuri care s-au dovedit nefondate. Iata ceva din ce ar putea sa-si aminteasca: "Un moment, va rog... de la Sibiu s-a comunicat ca armata nu mai are munitii si ca trupele Securitatii continua sa atace unitatile militare... Vrem sa va informam ca la Sibiu, unitatile militare au nevoie urgenta de ajutor... In mod constant primim informatii.... desigur, nu avem posibilitatea de a verifica autenticitatea lor... dar va cerem sa fiti atenti. Se spune ca elemente inamice, securisti, au otravit apa la Sibiu, la Timisoara... apa trebuie sa fie fiarta inainte de a fi consumata (transcriere din "Revolutia romana in direct", din 22 decembrie 1989 (Bucuresti 1990), pp. 47, 48, 51, citat p.324, Richard Andrew Hall, 1997, Ph.D. Dissertation, "Rescrierea revolutiei: Relatiile regimului autoritar de stat si triumful revizionismului Securitatii in Romania post Ceausescu").
Ceea ce ei nu isi amintesc este ca Brates s-a intors mai tarziu pentru a informa audienta: a) cand luptele au incetat la Sibiu, b) cand proviziile de apa imbuteliata se aflau in drum spre Sibiu si c) cand autoritatile competente au verificat ca apa din Bucuresti era buna de baut ("Revolutia Romana in Direct," pp. 71, 72, 75, p. 327, "Rescrierea Revolutiei"). Asta se afla aici... in transcrierea a ceea ce s-a spus la Televiziune... nu este o chestiune de "puncte de vedere diferite", asa cum adeptii lui Tismaneanu sau altii in opozitie ar fi vrut ca noi sa credem. Este o zicala veche din baseball-ul american, cand faimosul manager Casey Stengel obisnuia sa spuna "Puteti sa verificati!" Inca o data: daca scopul tau este "diversiunea", panica si manipularea intentionata, este oare posibil sa revii asupra subiectului si sa spui lucruri menite sa calmeze spiritele? Cu siguranta nu.
Acesta este, bineinteles, doar varful aisbergului cu privire la Raportul Tismaneanu si mare parte din parerea unanima din interiorul si din exteriorul Romaniei despre Revolutia din decembrie 1989. Pentru un document oficial, considerat important, asa cum este Raportul Tismaneanu, imi pare rau, dar abordarea Revolutiei se ridica la gradul de amatorism.
Romanii meritau ceva mai bun.

Richard HALL
Septembrie 2007
, ZIUA