Saturday, November 7, 2009

TROPARUL Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil

DRUMUL CRUCII BASARABIEI impotriva Dictaturii Biometrice. FOTO/VIDEO/AUDIO

AFACEREA VACCINULUI ANTI-GRIPAL. Un documentar ARTE despre isteria A(H1N1) si fortele mondiale (WHO - OMS) si guvernamentale intrate in "alerta". FR


Un documentar difuzat de canalul Arte si preluat pe YouTube in mai multe parti, aflate mai jos, releva faptul ca in spatele isteriei virusului A(H1N1) se ascund interesele industriei farmaceutice sau poate chiar altele. Documentarul a fost realizat de o echipa germana si difuzat exact in perioada controversei legate de cele doua tipuri de vaccinuri din Germania: unul pentru inalti oficiali si un al doilea pentru restului lumii, "poporul".

Grippe A, un virus fait débat

(Allemagne, 2009, 52mn)
NDR, Réalisateurs : Jutta Pinzler, Stefanie Schwalfenberg
Depuis que la grippe A (H1N1) a été déclarée pandémie mondiale par l'OMS, les gouvernements du monde entier se sont lancés dans des achats massifs de médicaments et de vaccins. Prévention ou hystérie ?
Sur les 6,2 milliards d'individus que compte la planète, le virus de la grippe A (H1N1) en a tué jusqu'ici moins de 2 000 ; bien peu au regard des 100 000 personnes qui meurent de faim chaque jour dans le monde. Pourtant, avant même que les vaccins ne soient au point et que l'on soit certain de leur efficacité, des millions de doses ont été commandées par la plupart des pays. La dépense est-elle en rapport avec la menace réelle ?

Et comment l'Organisation mondiale de la santé (OMS) établit-elle ses seuils d'alerte ? Le 29 avril dernier, elle a en effet décidé de passer au niveau 5 d'alerte pandémique, stade qui permet de débloquer des crédits pour développer des vaccins. Puis, en juin, elle a déclenché le niveau 6, en déclarant la grippe A (H1N1) pandémie mondiale. Quelle est l'influence de l'industrie pharmaceutique sur ces décisions ? Rejoignant la position de Jean Ziegler, membre du Conseil des droits de l'homme à l'ONU, Wolfgang Becker-Brüser, l'ancien directeur du service chargé de la circulation des médicaments à l'Office pour la santé de la République fédérale d'Allemagne, soulève la question des intérêts commerciaux en jeu. D'autres critiques s'inquiètent de l'efficacité du Tamiflu et des vaccins. Certains s'interrogent même sur leur nocivité. D'autres se demandent enfin si, sur fond de crise financière et économique, le phénomène de la grippe A ne viendrait pas à point nommé pour les hommes politiques de tous les continents.
2  7  LA GRIPPE UN VIRUS QUI FAIT DEBAT

3 7  LA GRIPPE UN VIRUS QUI FAIT DEBAT
4 7  LA GRIPPE UN VIRUS QUI FAIT DEBAT

5 7  LA GRIPPE UN VIRUS QUI FAIT DEBAT
6 7  LA GRIPPE UN VIRUS QUI FAIT DEBAT
7 7  LA GRIPPE UN VIRUS QUI FAIT DEBAT

MIRCEA GEOANA CONTRA LUI LIVIU NEGOITA. Care-i mai tare? VIDEO




Sursa 1: Inpolitics
Sursa 2: InConstantIn

PARINTELE IONEL RONCEA despre gandirea lui Hristos versus indoctrinarile unor "guru" - VIDEO

Friday, November 6, 2009

IMPOSTORII ANTICOMUNISMULUI. De la Sighet si Blandiana la Aiud si Puric. Traficul cu suferinta si rescrierea istoriei fara martiri si mucenici

INTERVIUL VEGHEA
Dr. Florin MĂTRESCU: Aiudul nu trebuie să fie un nou Sighet


În urma unui turneu făcut de Romulus Rusan şi de Ana Blandiana în mai multe ţări europene (in foto din anii '80, in jurul lumii), inclusiv în Germania, am aflat de intenţia acestora de a transforma închisoarea din Sighet într-un memorial. Natural, am vibrat, mai ales că eu eram în acel moment secretar al Comitetului Naţiunilor Captive, care întrunea luptători anticomunişti din mai multe zeci de ţări aflate sub dictaturi comuniste. Şi atunci le-am făcut propunerea dacă nu cumva ceva din exponatele pe care noi le aveam în Camera Naţiunilor Captive, din oraşul Koln, nu le-am putea transfera în Memorialul de la Sighet. Au fost de acord şi mie mi s-a părut ideea absolut rezonabilă. M-am implicat în acest proiect cu toate puterile.

Am fost unul dintre sponsorii Memorialului Sighet

Printre altele am dovezi care atestă că am donat, în mare parte din propriul buzunar, în jur de 40.000 de mărci, care au luat forma unor ajutoare băneşti propriu-zise sau obiecte. Donaţiile au fost acordate Fundaţiei Academia Civică. Un mare ajutor în acel moment au dat şi surorile Coşoveanu, care au pus mult suflet pentru amenajarea încăperilor Sighetului, cel puţin în perioada de început. Afară de asta, eu dispuneam de cele 66 de steaguri ale Naţiunilor Captive, pe care le făcusem în Germania, care m-au costat aproape 8.000 de mărci, şi am căpătat promisiunea că se va organiza o Cameră a Naţiunilor Captive.
În 1994, la un an după această întâlnire, am văzut această cameră la etajul I, o cameră mare, spaţioasă, în care steagurile şi-ar fi găsit un loc important. Afară de aceasta aveam un cearceaf, lung de 8 metri, făcut de regretatul luptător anticomunist Eugen Costandache, care notase pe el circa 800 din morţii revoluţiei.

Camera rezervată Naţiunilor Captive era necorespunzătoare

Anul următor, în 1995, am dorit să văd camera rezervată Naţiunilor Captive. Şi am descoperit o cameră mică, care nu semăna cu cea promisă. Localizarea topografică era exactă. Unul dintre portarii Sighetului mi-a destăinuit că această cameră a fost împărţită în două tocmai pentru ca această Cameră a Naţiunilor Captive să nu aibă un spaţiu prea mare, să nu i se dea o prea mare importanţă. Ăsta a fost un semn şi atunci au apărut semne de îndoială.
La inaugurarea Sighetului, în 1993, pe frontonul clădirii, la stânga, la intrare, erau plăci de marmură de mărimea 40x30 cu numele celor 54-55 de miniştri, căpetenii religioase, oameni de mare valoare care au murit în Sighet.

Nume importante au fost excluse

Le-am văzut în subsolul clădirii, şi, ceea ce m-a frapat, chiar în faţă era numele istoricului Gheorghe Brătianu. Se zvonea că motivul real pentru care aceste plăci au fost date jos era faptul că între miniştri au fost şi câţiva oameni de dreapta. Argumentul oficial pentru care plăcile memoriale au fost înlăturate a fost renovarea clădirii. Nu a fost rău că s-a renovat, deşi, cum spunea cineva, a fost transformat Sighetul într-un hotel. Normal ar fi fost ca măcar un etaj să arate grozăvia închisorii din Sighet. Am tot sperat că aceste plăci să fie puse într-o sală a Sighetului. Ele nu au mai fost văzute niciodată. Pentru mine a fost clar că ce se întâmplă la Sighet, exponatele, ordinea lor, denumirea camerelor este controlată de cineva.
- De cine anume?
- Şi eu mi-am pus întrebarea. Indiciile m-au dus cu gândul la masonerie. Din moment ce numele întreg al lui Ion Gavrilă Ogoranu apare trunchiat, sub forma de Gavrilă I., numele doamnei Maria Antonescu a fost exclus din rândul puşcăriaşelor de la închisoarea Mislea.

Au dispărut semnele unor manifestări creştine

- Am înţeles că, într-o luare de cuvânt, aţi semnalat conducerii Academiei Civice absenţa unei cruci din sala de conferinţă.
- Nu numai asta. Am semnalat scoaterea crucii din sala de conferinţă, unde a fost prezentă cel puţin 3-4 ani. În perioada de început se spunea Tatăl nostru sau Cu noi este Dumnezeu. Erau prin urmare nişte semne ale unei manifestări creştine. Cu timpul, au dispărut.
În urma observării acestor lucruri, am luat cuvântul, sfătuindu-mă şi cu Bădiţa Ion Gavrilă Ogoranu, şi am spus adevărul. Numai masoneria putea fi deranjată de prezenţa numelor unor oameni de dreapta pe plăcile resprective. Dar ăsta a fost trecutul României. Nu-l putem şterge.
Unul din insideri mi-a dezvăluit un amănunt, care are relevanţă. Anume, că de două ori pe an, vine un rabin din New York, care vizitează întreg Memorialul Sighet şi decide ce rămâne şi ce se scoate din exponate. Este vorba de o atitudine de plecăciune faţă de oameni care încep să controleze ceea ce românii au crezut că va fi un loc de evocare a suferinţei neamului românesc.
Am cerut amenajarea unei săli pentru martirii din Basarabia şi Bucovina. Nu s-a acceptat.
Dacă la Sighet s-au petrecut lucruri necurate, trebuie spus că ele nu sunt iniţiative româneşti. Nu acuz de rele intenţii pe cei care au făcut Memorialul Sighet. S-au supus unor forţe internaţionaliste.

Aşa-zisele cruci expuse în interiorul Memorialului sunt o blasfemie

- Putem spune şi anticreştine?
- Da, au apărut două cruci, în celular şi la intrare, care te duc cu gândul către organele genitale bărbăteşti şi femeieşti. O să spună că este o stilizare foarte modernistă.
În asemenea loc crucea şi numai crucea îşi găsea locul. Orice transformare a crucii este un sacrilegiu. Este o încercare de călcare în picioare a tradiţiei noastre şi a învăţăturilor Sfintei Scripturi. Este o blasfemie. (n.r. – vezi foto)
- Dumneavoastră aţi luat atitudine publică, condamnând aceste devieri. În Addenda cărţii dumneavoastră, Holocaustul roşu, spuneţi că Ana Blandiana a avut o reacţie care v-a dus cu gândul la Ana Pauker.
- A fost de-o agresivitate, de-o răutate, care ori e patologică, fie a fost o lecţie de bună purtare care trebuia dată subsemnatului. Ideea era: Sighetul suferă transformări, Sighetul îl facem cum vrem noi şi nimeni n-are voie să conteste ceva. Nu mi-a dat nicio şansă de a da o replică.
- De ce v-a acuzat?
- M-a acuzat de vedetism, de faptul că semnalez lucruri pe care ceilalţi nu le văd. Cum se face că oamenii laudă Sighetul, iar eu am atâtea note critice? M-a acuzat că doresc recunoaştere oficială pentru că eram sponsor al Memorialului.

Atitudinea Anei Blandiana mi-a adus aminte de Ana Pauker

E adevărat că doamna Blandiana m-a propus, la un moment dat, ambasador al României în Germania. A avut gesturi de amabilitate, iar eu îndrăzneam să formulez note critice. Tonul doamnei Blandiana, răutatea discursului mi-au amintit de momentul Ana Pauker.
Nu recunoşteam persoana amabilă şi civilizată pe care o ştiam, cu care eram în relaţii apropiate. Ne-a vizitat chiar casa din Germania. Am făcut grătar cu fritură şi mititei şi m-a ajutat să pun mititeii pe tavă. Şi-atunci mă gândeam: unde este persoana amabilă şi drăguţă, deschisă dialogului, cum de s-a transformat numai în urma unei luări de cuvânt, prin care semnalam nişte lucruri care mă dureau? În acel moment s-a produs o ruptură totală.
În contextul în care am auzit de proiectul de la Aiud şi de dorinţa puşcăriaşilor în viaţă de a ridica, în cinstea celor morţi, o biserică ortodoxă, în care să fie pomeniţi eroii neamului românesc, cine nu cunoştea dedebsubturile Sighetului, ar fi putut spune: ce rost are să se mai facă ceva pentru comemorarea victimelor comunismului, când există acest grandios Sighet? Ca unul care ştie şi alte lucruri despre Sighet, mi-am dat seama că Sighetul nu trebuie negat. Sighetul trebuie vizitat, numai că discernământul de a spune ce este corect sau deformat pentru prezent nu-l pot face decât oamenii de-o anumită vârstă.

Sighetul este o capcană

Pentru tineri, Sighetul este o capcană pentru că sunt lucruri incorect prezentate. De numele lui Ion Gavrilă Ogoranu n-avea voie să se atingă nimeni, după cum numele doamnei Maria Antonescu trebuia să figureze între puşcăriaşele de la Mislea. De aceea, orice altă tentativă care vrea să restabilească istoria adevărată este binevenită.
- Când mergi la Memorialul de la Sighet ţi se pune o casetă audio în care ţi se spune că iniţiativa Memorialului i-ar fi aparţinut doamnei Ana Blandiana. Dumneavoastră spuneţi, în Addenda cărţii Holocaustul Roşu, şi furnizaţi şi un text în acest sens, că iniţiativa i-a aparţinut muzeografului Mihai Dăncuş.
- Au preluat fără ruşine o idee care nu a fost nici a Anei Blandiana, nici a soţului ei. Ideea aparţine foştilor deţinuţi politic din Sighet şi domnului Dăncuş. Iar articolul publicat de acesta din urmă în Tribuna Marmaţiei atestă dorinţa de a transforma închisoarea în Memorial. Ana Blandiana era datoare să pomenească despre această iniţativă. Oamenii aceştia au fost daţi deoparte. De altfel, la inaugurarea Sighetului n-a fost menţionat nici măcar numele inginerului-proiectant al Memorialului.

Aiudul nu trebuie să fie un nou Sighet

iuda gavrila ogoranuN-aş vrea ca Aiudul să fie un nou Sighet. Am fost la Mănăstirea Petru Vodă, unde am căpătat binecuvântarea Părintelui Justin, am vorbit puţin cu dânsul, printre altele şi de o controversă care agită mult cercurile intelectuale româneşti privind apartenenţa la masonerie a unei personalităţi cunoscute a vieţii culturale şi, printre altele, am aflat de lupta dârză care se dă între partida patriotică, naţionalistă, suferindă a deţinuţilor politic şi alte planuri, care probabil aparţin masoneriei, de a se face la Aiud ceva care nu prea are legătură cu faptele de sfinţenie care s-au întâmplat în această închisoare.
- Părintele Justin vorbeşte despre o confiscare a suferinţei de către torţionari sau urmaşii lor.
- Eu n-am avut timp să detaliez acest aspect. L-am întrebat doar: „Părinte, acest grav zvon care circulă în societatea românească este o colportare, o defăimare, sau este un lucru real?”. Şi mi-a spus că este un lucru real.
- După părerea mea există o tendinţă de confiscare a acestei memorii a rezistenţei şi a luptei anticomuniste. Sighetul a devenit o închisoare corectă politic, la Aiud diversiunile se ţin lanţ, închisoare Piteşti a fost privatizată etc. Pe de altă parte, Tismăneanu, urmaş al unor ilegalişti bolşevici, a condus Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Există o tendinţă de a controla acest proces al memoriei?
- Ăsta e un adevăr axiomatic. Marii istorici, zişi ai comunismului, atât din România, cât şi din afara ţării, sunt ex-troţkişti, maoişti, comunişti, convertiţi, chipurile, dintr-odată, la democraţie. Mai mult decât atât, sunt printre puţinii care au acces la arhive. Prin urmare, unele din spusele lor conţin foarte mult adevăr şi amestecă adevărul cu interpretări eronate, tocmai pentru derutarea publicului. Preferam surse mai puţine, informaţii mai puţine, însă corecte, decât cărţi voluminoase în care sunt unele adevăruri istorice luate din arhive, malaxate de minţi perverse care lucrează la comandă.
- Ei sunt stalinişti ori urmaşi ai staliniştilor care vin astăzi şi ne vorbesc despre anticomunism, reducând răul numai la perioada Ceauşescu.
- Bineînţeles. Sau evită cuvântul comunism şi folosesc cuvântul stalinism sau, ceea ce mi se pare foarte grav, niciodată nu şi-au privit retrospectiv anii de prozelitism comunist.
- Cazurile Tismăneanu şi Brucan sunt elocvente.
- Aflăm de-abia acum că Brucan ar fi fost sigur agent KGB, după cum ne informează istoricul Alex Mihai Stoenescu. De ce Brucan era onorat de Mândruţă cu titlul de „dom' profesor” şi cu titlul de „Mafalda al naţiunii”? Brucan, un om care n-avea nici măcar liceul!

Au dreptul să vorbească numai urmaşii celor care au instaurat comunismul

- Şi ar mai fi o întrebare: de ce un Ion Gavrilă Ogoranu, oameni ai rezistenţei anticomuniste, Paul Goma, şi alţii au fost lăsaţi în afară? Ei nu fac parte nici din conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, n-au făcut parte nici din Comisia Tismăneanu, nu fac parte din nicio instituţie care ar trebui să fie preocupată de aflarea adevărului despre regimul comunist.
- Aţi pus punctul pe „i”. În toate ţările foste-comuniste, niciun om din rândul supravieţuitorilor nu a fost convocat pentru a-şi spune cuvântul privind trecutul istoric comunist. Singurii care au căpătat dreptul să vorbească sunt urmaşii celor care au instaurat comunismul, care au devenit mari analişti şi filosofi ai comunismului.
Nu poate fi o întâmplare şi, într-adevăr, doi oameni nu puteau fi ocoliţi în stabilirea adevărului istoric despre regimul comunist din România: Ion Gavrilă Ogoranu şi Paul Goma. Mai ştim şi alţii. Nici măcar nu au fost consultaţi. Au fost pur şi simplu daţi la o parte.
- Se urmăreşte oare ca aceşti oameni să dispară fizic?
- Exact. Probabil fie aşteptăm să se prescrie crimele, fie să moară cei mai valoroşi martori: cei care au trăit comunismul in temnite.
- Ce părere aveţi de manualul de istorie al comunismului?
- Sunt îngrozit. Avem de a face cu o neglijarea totală a unor aspecte din rezistenţa anticomunistă. În schimb putem admira şpagatul Nadiei Comăneci. Să neglijezi oameni care au luptat în munţi sau au îndurat puşcăria este o ticăloşie fără margini şi un act anticreştin.
Anticipez că la următoarea editare a manualului despre comunism pentru elevi o să dispară şi numele Bădiţei Ion Gavrilă Ogoranu şi ale altor personalităţi din rezistenţa anticomunistă.
Cred că Sighetul nu trebuie omis dintre lucrurile care trebuie văzute. Copiii noştri trebuie instruiţi să diferenţieze ce este real în Sighet şi ceea ce a fost prelucrat pentru a se respecta corectitudinea politică şi alte interese de ordin intern sau internaţionalist.

A consemnat Florin PALAS
www.veghea.ro




GRIGORE CARAZA, 21 de ani de temnita comunista, peste 10.000 de versuri memorate: Radu Gyr - Iisus in celula, Nichifor Crainic - Foamea. VIDEO



Caraza Grigore - Aiud insângerat

ZIARUL 7 PLUS a redevenit "NATIONAL" si titreaza: "Conspiraţia pandemică datează din 2006" . Si Afacerea Vaccinul de cand o data?

După cum se ştie, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a băgat întreaga planetă în “carantină” declarînd pandemia de gripă nouă sau porcină. Şi e normal ca în aceste condiţii fiecare, de la guvernanţi la şefi de companii, să se ia măsurile ce se cuvin pentru a împiedica răspîndirea viruşilor. Dar ce faci cînd dai de un document al unei companii care încă din 2006 era convinsă 100% că în următorii cinci ani sigur va avea loc o pandemie şi redacta un plan detaliat de măsuri împotriva gripei?

Presupuneri de… 100%

Pe data de 2 noiembrie, site-ul canadian “preventdisease.com” a postat 7 pagini dintr-un document intern al companiei IBM intitulat “Planul de Achiziţii pentru Servicii & Global IOT Europa, Sinteza Planului Pandemic”. Astfel, potrivit site-ului canadian, documentul este unul interdepartamental, şi a fost distribuit nivelului superior de management al IBM, în Franţa în anul 2006. Care sînt principalele presupuneri ale planului IBM? Potrivit documentului postat de “preventdisease.com”, din care spicuim, “Există o şansă de 100% ca în următorii 5 ani să existe o pandemie. În timpul pandemiei un maxim de 30% din forţa de muncă va fi disponibilă. Vom face un plan pentru două valuri pandemice, fiecare cu o durată de 12 săptămîni, cu o perioadă de 12 săptămîni de pauză. Va exista un semnal declanşator din partea Corporate Pandemic VP probabil cu cîteva zile înaintea semnalului declanşator oficial venit din partea OMS. În fiecare ţară unde operăm, vom răspunde pozitiv cerinţelor guvernelor. Pandemia va dura 12 săptămîni, iar al doilea val va urma la 3-4 luni după. Absenţele personalului vor fi peste nivelul normal şi vor creşte în timp ajungînd la un maxim de 50% pentru o perioadă de aproximativ două săptămîni, în plinul unui val pandemic sever”. Potrivit “preventdisease.com” documentul descrie de asemenea “carantine” şi proceduri operaţionale spre a fi luate cînd se va anunţa oficial “pandemia” de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Concluzia? Cunoaşterea dinainte a unui astfel de eveniment nu putea să existe, decît dacă pandemia era un eveniment planificat, se arată pe pagina electronică.

Eveniment? Care eveniment?

Pe lîngă precizia de 100% pe care o relevă documentul, mai apare o frază în care un cuvînt nu are ce căuta. Fraza din document este aceasta: “Dacă nu putem defini toţi Clienţii Critici înaintea evenimentului, atunci vom avea nevoie de un proces (validare/escalare) pentru a autoriza servicii către Clienţii Critici care nu există pe lista iniţială”. Ce cuvînt nu are ce căuta aici? Cuvîntul EVENIMENT. Pentru că, evenimentul este o acţiune ce are o desfăşurare certă într-un spaţiu şi într-un timp dat. Adică un eveniment întotdeauna va avea loc în anumite condiţii impuse de organizator. Cam acesta ar fi firul logic ce ar defini un eveniment. Cît despre definiţia cuvîntului, potrivit DEX, “evenimentul” este o întîmplare importantă, de mare însemnătate… Încheiem cu concluzia celor de la “preventdisease.com”: “Cu siguranţă, acest document este dovada clară ce demonstrează că «pandemia» de gripă aviară/porcină actuală este un eveniment orchestrat ce duce la vaccinări în masă sponsorizate de OMS şi Naţiunile Unite. Acest singur document dovedeşte definitiv că există o înţelegere secretă la nivel internaţional în spatele «pandemiei de gripă aviară/porcină» şi un plan internaţional de a crea o boală la nivel mondial”. Sigur, există posibilitatea ca documentul respectiv să fie contrafăcut de un adept al “Teoriei Conspiraţiei”. Dacă e aşa, de ce a aşteptat trei ani ca să-l facă public? Ca să fie “făcătura” mai de încredere? Nu ne putem pronunţa… Şi nici nu ne-am propus asta… I-am contactat telefonic pe cei de la IBM România care ne-au declarat că nu au cunoştinţă de acest document, prin urmare nu comentează.

de Bogdan Panţuru

www.ziarulnational.com

JURNAL DE CAMPANIE. Alegeri in comunism. Sanziana POP, de la reportajul proletar la revista New Age-ista Formula AS


Semne de primăvară

de Sânziana Pop

Imaginile fluide care la fiecare cădere de noapte animă ecranul televizoarelor ne-au creat deprinderea de-a le privi mereu cu speranţa că ceva sincer, viu, omenesc, ni se va comunica precum un cod al vieţii, un semn vizibil că oamenii merg, tot merg înainte, înzestraţi cu miraculoasa putere de a dezgropa chiar speranţa în adîncul zilnic al trudei lor.

Dimineaţa pe care tocmai am transformat-o în trecut ne mai şade o dată în faţă sub forma fotografiei mobile, înainte de-a se pierde în infinit. Şi iată că imaginile de pe micul ecran ne creează surpriza ca, uneori, prin hăţişul evenimentelor care se desfăşoară să distingem figura şi glasul, alura ştiută, gestul familiar al vreunei persoane cu care ne-am mai întîlnit.

Nenumăraţi „foşti“ eroi ai reportajelor noastre, ne ies în cale în emisiunile de pe micul ecran. Şi nu în prim-planuri sau interviuri de mare întindere: ci în secvenţele atît de fugare ale telejurnalelor, în emisiunile închinate alegerilor de deputaţi de la 17 martie, în cele mai scurte ştiri care alcătuiesc zilnic notabile antologii ale existenţei. Cunoştinţele noastre comune, ingineri agronomi sau simpli ţărani, ingineri oţelari sau oţelari pur şi simplu, vreun deputat primar cu circumscripţia electorală aşezată în vîrful muntelui ori pe cinci-şase dealuri, oameni nici măcar cu numele sau prenumele declarate răspund răspicat la investigaţiile prin care reporterii cercetează anvergura evenimentelor petrecute între ultimele două legislaţii electorale – că au muncit, muncesc şi vor munci şi de acum înainte, determinîndu-şi propria lor existenţă ca pe un tablou de comandă în ecranele căruia normalitatea procesului de producţie va însemna de fapt normalitatea propriei lor existenţe, capacitatea lor de-a mişca înainte roata istoriei.

„Dacă după atîta timp petrecut îi întreabă şi alţii, îi găsesc tot pe ei şi îi caută, înseamnă că oamenii aceştia stau la posturi ca bornele kilometrice de pe drumul naţional. Indicatoare sigure pentru punctele cardinale. De neclintit“.

Aşa m-am gîndit cînd l-am revăzut pe primarul din Horea, Gheorghe Todea, deputat în circumscripţia electorală unde s-a născut în urmă cu două veacuri şi jumătate Craiul Moţilor şi al Munţilor Apuseni, pe Dobra Marcel, celebrul preşedinte al C.A.P.-ului din Gîrbovi, pe Anton Dijmăreseu, magicianul oţelurilor din Reşiţa şi pe maistrul Demetru, străvechi şi mereu „nou“ erou oţelar. Cumva cu spatele către aparatul care nu putea să se apropie prea tare de adîncurile incandescente, dar tot acolo, tot aşa, iluminat de jerbele scăpărătoare, chipeş şi arătos în ciudatul său costum de navigator pe oceanul clocotitor al industriei siderurgice senin la o sută de grade, zîmbitor, în destinul său, şi el de structura oţelului. A răspuns la întrebări tot muncind, ca demult, cu linguroiul în mînă, mulţumit că în partea aceea de ţară, în bătrîna Reşiţă muncitorească rostul omenesc nu s-a oprit nici o clipă, că adîncul făpturii sale îi răspunde cu încredere şi speranţă. Fac bine deci. Toţi eroii reportajelor pe care i-am cunoscut în răstimpuri fac bine: muncesc adică. Trag nădejde omenească din muncă. Reporterul îi caută unde i-a căutat şi-altădată şi îi găseşte, îi întreabă cum i-a întrebat şi-altădată şi ei îi răspund la fel: muncesc şi trag nădejde omenească. Şi zîmbetele lor omeneşti şi adevărate luminează ecranul televizoarelor cu speranţă şi dezleagă primăvara din blocadele de zăpadă ale acestei ierni îngheţate şi dure pe care tot ei, calitatea lor de borne kilometrice neclintite, o va birui.
16 martie 1985

INTRUNIRE PUBLICA a conducerii fostului Departament al Securitatii Statului, ieri, la Bucuresti. Prilej: lansare de carte. FOTO

ILIESCU PLIN DE BUBE PE FATA, posibil bolnav de ficat. FOTO de azi

fata
dreapta
stanga

AMINTIRI DIN '90: JOS ILIESCU! Cum am contribuit la primul Referendum - anticomunist - din Romania. Demonstratia anti-FSN din 12 ianuarie 1990. VIDEO



12 ianuarie 1990. “Îl vreţi pe Iliescu jos?”
Zi de doliu naţional, oamenii depunea flori, aprindea lumânări, plângeau, comentând declaraţiile liderilor FSN, în presa straină, prin care aceştia nu se deziceau de comunism. Din Piaţa Universităţii, se creează o coloană care creşte, ajungând la Palatul Victoriei, unde se cere dialog cu reprezentantii Consiliului Frontului Salvarii Nationale (CFSN). Cererile manifestanţilor: alegeri libere sub egida ONU, adevărul despre terorişti, despre numărul real al victimelor revoluţiei, aflarea şi pedepsirea vinovaţilor, scoaterea în afara legii a PCR şi distribuirea patrimoniului său către toate partidele nou create, reintroducerea pedepsei cu moartea (în scopul pedepsirii teroriştilor), declaraţii publice ferme ale noilor conducători cu privire la opţiunile lor politice şi la poziţia lor faţă de comunism.

Forţat de protestatarii din Piaţa Victoriei, la 12 ianuarie 1990, spre seară, Ion Iliescu adoptă 2 decrete: scoaterea în afara legii a PCR şi reintroducerea pedepsei cu moartea; s-a hotărât şi organizarea unui referendum, pe 28 ianuarie, pentru aprobarea celor 2 decrete - doar primul punct a fost acceptat.

23 ianuarie 1990. “Cine-a stat cinci ani la ruşi, nu poate gândi ca Bush!”
CFSN – condus de Ion Iliescu şi creat in ziua de 22 decembrie 1989, ca o forţă politică provizorie cu rolul de a gestiona “vidul de putere” şi de a organiza primele alegeri libere – îşi anunţă participarea la alegeri. Ion Iliescu
Susţine pretentiile Frontului de a participa la alegeri, nu neaparat ca “partid politic in sensul istoric şi depaşit al termenului”, ci ca o mişcare cu caracter “larg democratic”; lanseaza conceptul “democraţiei originale”.

28 ianuarie 1990. “Doomnu Copoiu, doooomnuu Copoiu, nu mai imi da dom'le cu sula-n coaste!”
In Piaţa Victoriei, miting al partidelor istorice, care adună zeci de mii de oameni ingrijoraţi de semnele tot mai clare de deviere comunista ale Frontului şi de hotararea acestuia de a se transforma in partid. Conducerea FSN a organizat o contra-manifestaţie, aducandu-şi, tot în Piaţa Victoriei, în partea stangă a palatului susţinătorii, muncitori de la toate marile intreprinderi: I.M.G.B., I.C.T.B., Vulcan, Griviţa Roşie, Electroaparataj. S-a cerut insistent transmisie televizată, in direct; Televiziunea Română “Liberă” a răspuns că nu se poate filma pentru că este ceaţă; la căderea serii, grupuri compacte atacă sediul Guvernului.
In final, au loc tratative intre partidele istorice şi Front. Infuriindu-se pe liderul P.N.Ţ. Corneliu Coposu, care incerca să-l determine să nu transforme F.S.N. in partid politic, Iliescu a bătut cu pumnul in masa: “Doomnu Copoiu, doooomnuu Copoiu, nu mai imi da domle cu sula-n coaste!”.

29 ianuarie 1990. “Noi muncim nu gândim”
Prima mineriadă. In urma apelurilor lansate de Ion Iliescu la radio şi televiziune, ca muncitorii să vină să apere democraţia şi Frontul, în dimineaţa zilei de 29 ianuarie 1990, Bucureştiul va fi invadat de peste 5.000 de mineri din Valea Jiului, înarmaţi cu bâte, lanţuri, topoare, să “restabileasca ordinea” şi să “apere” Frontul de partidele istorice.
Devastează sediile principalelor partide de opoziţie şi bat oamenii pe stradă pentru singura vină de a purta blugi, ochelari sau de a avea figuri de intelectuali: “Moarte intelectualilor!”

8 februarie 1990. “FSN, FSN du-te in URSS”
Manifestaţie în Piaţa Victoriei, împotriva comunismului, a securităţii şi a restauraţiei. Activiştii din conducerea FSN încercau, prin toate mijloacele, să conserve comunismul, dându-i o faţă umană, refuzau să dea informaţii despre Securitate, să deschidă arhivele, sau să prezinte un plan de înlăturare a celor compromişi. Conform scenarilor deja cunoscute, agitatorii infiltraţi vor conduce la escaladarea violenţei, la atacarea cladirii guvernului, şi la arestarea a 102 persoane.

11 martie 1990. “Apel din Timişoara, trezeste, Doamne, ţara”
La Timişoara are loc un mare miting, prin care oraşul-simbol al Revoluţiei Române lanseaza Proclamaţia de la Timişoara, chemând, în numele idealurilor revoluţiei, întreaga ţară să susţină realizarea lor: democratizare, privatizare, distrugerea structurilor securisto-comuniste, convieţuirea tuturor naţionalitaţilor. Deja celebrul punct 8 cerea “ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate”.

Surse: http://mineriada.org/
http://ddsr.wordpress.com/

INEDIT. CHISINAU-BUCURESTI: VASILE NASTASE de la Frontul Popular impotriva tancurilor sovietice la 7 noiembrie 1989. FOTO Mihai Potarniche

ROMÂNII DE PESTE PRUT
La Chişinău, moldovenii au întors tancurile Armatei Roşii în cazarmă


La 7 noiembrie 1989, aşa cum se întâmpla în fiecare an, se aniversa cu tam-tam "Marea Revoluţie Socialistă". Din Moscova până la Alma Ata, din Chi­şinău la Duşanbe, "oamenii mun­cii" din prima "patrie a socialismului" defilau pe bulevardele centrale, în cinstea evenimentului.

Poli­tru­cii locali, secondaţi de emisarii Krem­linului, aduceau osanale "marelui Ilici". Piesa de rezistenţă a demonstraţiilor era însă parada Armatei Roşii. Pentru prima oară în istoria URSS-ului, la Chişinău, românii au oprit defilarea soldaţilor. Atunci tancurile au făcut stânga-mprejur şi s-au întors în cazarmă.

Printre curajoşii care s-au pus în faţa turelelor s-a aflat şi Vasile Năstase, la acea dată membru în condu­cerea Frontului Popular. Pentru îndrăzneala sa, a plătit cu 2 săp­tă­mâni de spitalizare. Despre gestul său temerar, dar şi despre alte istorii din anii "revoluţiei de catifea", cum o nu­meşte, a relatat, în exclusivitate pentru Jurnalul Naţional, Vasile Năstase.

AMENDAT PENTRU PICHETARE

A ocupat, în trecut, diferite funcţii în presă. A debutat înainte de 1989, la publicaţia "Tineretul Moldovei", scriind apoi la "Glasul". A fost ales în pri­mul Parlament al Republicii Mol­dova, deţinând recordul de cel mai tânăr deputat, la 25-26 de ani. După obţi­nerea independenţei a mai lucrat la "Glasul Naţiunii" (redactor şef) şi Euro TV Chişinău (director). Din 2008, este directorul postului "Radio 10", care emite integral în limba ro­mână.

"Fac parte dintr-o generaţie care a avut norocul să termine facultatea în mo­mentul în care a început perestroika, spune ziaristul. Noi am intrat într-o altă fază, mai puţin cenuşie decât cea în care au activat, înaintea noastră, Gheorghe Ghimpu, Ion Ha­dâr­că, Nicolae Dabija şi alţii. Ei s-au for­mat într-o perioadă mai complicată.

Eu am fost repartizat să muncesc la publicaţia «Tineretul Moldovei» şi am muncit acolo până în 1989, după care, la indicaţia regretatului Ion Vatamanu, scriitor, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova, am acceptat să lucrez alături de el, cu Leonida Lari şi alţi scriitori care au fondat publicaţia «Glasul»".

A fost cooptat şi în organizaţiile politice reformiste ale românilor din Chişinău. Atunci a suferit pentru prima oară "rigorile legii". "Primele noastre confruntări cu sistemul au fost atunci când am început piche­tarea Comitetului Central al Partidului Comunist din RSSM pentru a ni se publica programul Mişcării Demo­crate pentru Susţinerea Restruc­turării, îşi aminteşte Vasile Năstase.

Nu s-a publicat în nici un ziar, deşi ni s-a promis. Am avut primul proces judiciar împreună cu Ala Mândâcanu, Alexandru Brodski (un scriitor evreu de origine, care a emigrat ulterior în Israel). Am fost duşi la Judecătoria sectorului Buicani, unde am fost ju­decaţi. Am plătit o amendă, pentru că la vremea respectivă nu exista instituţia pichetării. În consecinţă nu puteau să ne condamne mai mult, pentru că nu aveau baza juridică."

"ANIVERSARE" CU COMOŢIE CEREBRALĂ
La 7 noiembrie, alături de colegii din Frontul Popular (fosta Mişcare Democrată pentru Susţinerea Res­tructurării), a demonstrat împotriva tancurilor sovietice. A ajuns, ca şi alţii, de la paradă la spital. "Oficia­lităţile au încercat să organizeze o manifestare sovietică, cu o paradă militară în actuala Piaţă a Marii Adunări Naţionale, fosta Piaţa Biruinţei.

Pe atunci, eu făceam parte din Comitetul Executiv al Frontului Popular. Cu o zi înainte ne-am întrunit şi am discutat dacă să participăm sau nu la contracarea acestei manifestaţii sovietice. Am decis să participăm. În acea zi, dis-de-dimineaţă, ne-am întâlnit la Universitatea din Chişinău, unde era concentrată tehnica militară, am blocat-o, stradă cu stradă, au avut loc chiar lupte de stradă. Sigur, nu s-au tras gloanţe, dar multă lume a fost rănită. Mulţi participanţi au suferit comoţii cerebrale, inclusiv eu. În acea seară am fost internat la Spitalul nr. 3, din sectorul Răşcani al Capitalei, unde am stat timp de două săptămâni.

Dar ceea ce am reuşit atunci este că tehnica militară nu a mai ajuns în piaţă, a trebuit să cotească pe un bulevard adiacent şi să se deplaseze către locul de dizlocaţie permanentă. A fost o mare victorie a noastră, pentru că ne-am confruntat nu numai cu un sistem ideologic-politic de partid, dar şi la modul direct, cu militarii care erau plasaţi în acea perioadă în Moldova. Sigur că printre soldaţi erau comandanţi de tancuri şi tanchete, din Caucaz, din Armenia, Georgia, care, într-un fel sau altul, în mod tacit, ma­nifestau o atitudine favorabilă pentru mişcarea noastră. Şi în ţările lor de baştină exista acest proces."

La trei zile după evenimentele de pomină din piaţa centrală a Chişinăului, s-au petrecut alte incidente, mai grave, la Ministerul de Interne. Despre acestea, Vasile Năstase a aflat de pe patul spitalului: "După acele manifestări din 7 noiembrie au urmat altele. Pe data de 10 noiembrie a avut loc un incident la Ministerul de Interne.

Cred că a fost o provocare, pentru că atunci s-a dat foc clădirii ministerului, atunci au fost oameni bătuţi cu bestialitate de forţele cu destinaţie specială. Ministru de Interne era chiar V. Voronin, iar unul dintre adjuncţii lui, colonelul Jukov, dacă nu mă înşel, dăduse indicaţii ca să se tragă în plin asupra mulţimii care asedia Ministerul de Interne. Asta după ce fuseseră reţinuţi nişte patrioţi din acea perioadă. Din ceea ce mi-au povestit colegii mei, am înţeles că a fost o provocare pentru a facilita schimbarea liderului comunist Simion Grossu cu un cunoscut activist de partid, Piotr Lucinschi. Şi aşa s-a întâmplat, pe 11 noiembrie."

ZIARE TRANSPORTATE CU AUTOCISTERNA DE VIN
Între frontişti moldoveni şi cei baltici se stabiliseră, încă de la început, relaţii de colaborare. Cu ajutorul lituanienilor şi a letonilor s-au publicat ziare cu grafie latină. "Atunci când s-a constituit Mişcarea pentru Susţinerea Restructurării, ea s-a format după un model baltic. În 1988, regretatul Andrei Vartic fusese acolo şi venise cu anumite documente, acte de constituire, pe care noi le-am tradus." O amintire personală, puternică, o aventură, îl leagă de prietenii baltici.

"În ţările baltice am fost atunci când a trebuit să aducem publicaţia «Deştep­tarea». Acolo se folosea grafia latină. Balticii au fost stindardul revoluţiei din acea perioadă. Ei au creat primul front popular, Saiudis, din fostul spaţiu sovietic, ei au pus problema independenţei. Am stabilit contacte foarte serioase cu aceste ţări, în special cu Lituania, unde situaţia demografică era mai bună în favoarea băştinaşilor. În 1988, am plecat acolo, pentru a lua numerele 1-3 ale revistei. Am plecat cu şapte autoturisme, pe care le-am umplut, pentru a putea aduce cât mai multe ziare la Chişinău. Şi eram urmăriţi de organele de securitate şi de miliţia sovietică.

În mod deliberat, încălcam regimul de viteză pentru a se opri prima maşină, în care nu se aflau ziare. Plăteam amenda, dar celelalte maşini treceau nestingherite. Aşa am adus publicaţiile la Chişinău. La marginea republicii le-am schimbat într-o autocisternă de cărat vin. Le-am ascuns la cineva acasă. Iar duminică, când a avut loc mitingul, le-am dat fiecărui participant. Sigur că am trăit o experienţă de nedescris, nişte lucruri absolut fantastice. Acum nici nu îmi vine a crede că am trăit această experienţă. Am văzut şi solidaritatea celor din ţările baltice, şi curajul de care au dat dovadă colegii mei cu care am călătorit. Publicaţiile «Deşteptarea», «Glasul», «Literatura şi arta» au ajutat la culturalizarea populaţiei noastre."

ALĂTURI DE ROMÂNI, LA REVOLUŢIE
În decembrie 1989, românii de peste Prut urmăreau cu mare atenţie evenimentele de la Timişoara şi Bucureşti. Liderii Frontului Popular au trimis atunci alimente şi medicamente în România. "Ne aflam la primul sediu al Frontului Popular, la Uniunea Scriitorilor, la Muzeul de literatură, spune directorul Radioului 10. La câteva zile de la declanşarea revoluţiei din România, noi, ziariştii, activiştii Frontului, am colectat medicamente, produse alimentare. Am adunat o garnitură de tren cu care am plecat. Eram împreună cu Anatol Şelaru, Iurie Roşca, Sergiu Burcă şi Nicolae Răileanu. Am plecat la Iaşi, am descărcat garnitura cu medicamente şi alimente, chiar am fost la o grădiniţă din oraş.

Peste câteva zile am plecat la Bucureşti, împreună cu scriitorul Liviu Antonesei şi am văzut ceea ce s-a întâmplat, revoluţia în direct. Era cred 24-25 decembrie. Am fost cazaţi la hotel Majestic. Îmi amintesc de doamnele care erau acolo, care ne-au rugat să stăm cu ele, pentru că le era frică. Am băut multă cafea în acea noapte. Ştiu că a doua zi am mers la Televiziunea Română unde am luat cuvântul în direct. Eu personal am vorbit despre faptul că susţinem revoluţia română, ne închinăm în faţa tine­ri­lor care au declanşat-o şi că spe­răm la un viitor comun al celor din România şi Moldova. Vorbisem şi la Iaşi, în Piaţa Sfatului. Atunci s-a spus lozinca "Jos hotarul de la Prut!"
de Florin Mihai
7/11/2009
www.jurnalul.ro
Foto: Mihai Potarniche

GUVERNUL MOLDOVEI LUI FILAT, GHIMPU si LUPU isi bate joc de limba romana si deserveste in continuare Rusia. Exemple revelatorii

"Constat, doar cu o oarecare surprindere, dar suprindere, totuşi, că site-urile principalelor instituţii ale Republicii Moldova oferă vizitatorilor opţiunea de limbă moldovenească în loc de limbă română. Încă moldovenească. Oare până când?", se intreaba Constantin Codreanu alias InConstantIn in postarea sa Limba moldovenească pe site-urile Guvernului şi Parlamentului Republicii Moldova, insotita de numeroase exemple. In acelasi timp, Vlad Cubreacov, unul dintre putinii aparatori ai romanismului si ortodoxiei la CEDO si Consiliul Europei, observa cum noua alianta politica de la Chisinau - promovada asiduu de oamenii lui Tismaneanu de la defuncta Ziua si, dupa parerea mea, aservita total noului KGB -, a dat limba romana si oficiul pentru minoritati pe mana prietenilor Rusiei si a partidului lui Marian Lupu. Reiau articolul domnului Cubreacov mai jos:

Domnul Valeri Klimenko poate fi mândru şi mulţumit. În data de 5 noiembrie Guvernul condus de Vladimir Filat a desemnat-o pe Elena Beleacova în funcţia de director al Biroului [pentru] Relaţii Interetnice, aceasta înlocuind-o pe consângeana şi buna sa prietenă Olga Goncearova. Propunerea în acest sens a fost făcută în şedinţa de guvern de către viceprim-ministrul Ion Negrei, în termeni seci: “Se propune eliberarea doamnei Olga Goncearova din funcţia de director general al Oficiului Relaţii Interetnice. Propunem numirea în funcţia de director general al Oficiului Relaţii Interetnice pe doamna Elena Beleacova.

Era firesc să ne întrebăm cine este doamna Elena Beleacova şi ce zonă a spectrului politic reprezintă în această funcţie administrativă încredinţată de guvernul Filat.

Doamna Elena Mihailovna Beleacova este născută în 1958, este economist de formaţie, deţine funcţia de director al SA „SLI” (specializată în fabricarea materialelor de construcţie) din Chişinău, mai lucrează prin cumul pentru alte două firme şi este angajată politic. Dânsa a fost membru de frunte, cu stagiu îndelungat, al Mişcării social-politice republicane „Ravnopravie”, conduse de consilierul municipal Valeri Klimenko. Din această poziţie doamna Beleacova a fost desemnată de Consiliul municipal Chişinău în funcţia de pretor al sectorului Râşcani din capitală, funcţie pe care a deţinut-o timp de trei ani, din 2003 până în 2006. Desemnarea fusese atunci împotriva naturii, întrucât candidatura venea din partea Mişcării „Ravnopravie”, reprezentată în consiliul municipal de un singur consilier, Valeri Klimenko. Înţelegerea s-a făcut în 2003 între primarul general de atunci, Serafim Urechean, şi Valeri Klimenko, personaj politic bine cunoscut, fapt ce mă scuteşte de obligaţia de a-i face o prezentare aparte.

Vom mai preciza că doamna Elena Beleacova este membru al Congresului comunităţilor ruse din Republica Moldova, condus de acelaşi Valeri Klimenko. În cadrul Congresului respectiv îşi desfăşoară activitatea “Ghilda întrepreinzărorilor ruşi”, structură în sânul căreia găsim “32 de întreprinderi care activează sub un control mai mare sau mai mic al Congresului. Ele nu sunt doar donatori ai organizaţiei, ci reprezintă şi o posibilitate reală de angajare în câmpul muncii a membrilor comunităţilor ruse”. Este curios să aflăm că “Ghilda întreprinzătorilor ruşi” este condusă de S. I. Beleacov. Deci, doamna Elena Beleacova vine să administreze politic relaţiile interetnice (şi) direct din zona intereselor economice ruseşti în Moldova.

Reciclarea politică a doamnei Elena Beleacova nu a întârziat. Ba chiar s-a produs subit, ca la comandă. Numele dumneaei apare, pe poziţia a 14-a, în lista electorală a Partidului Politic „Uniunea Centristă din Moldova” (UCM) pentru alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009. Această listă, avându-i în frunte pe Vasile Tarlev şi Mihai Petrache, ne-o prezintă de Elena Beleacova ca fiind membru UCM. Cu titlu de fapt divers vom menţiona că în aceeaşi listă mai apar, pe poziţii anterioare, Nicolae Andronic, Gheorghe Amihalachioaie, Valeri Klimenko sau Gheorghe Avornic.

Între cele două scrutine parlamentare de anul acesta doamna Elena Beleacova a suportat o a doua reciclare politică. În alegerile din 29 iulie 2009 a candidat pentru funcţia de deputat în Parlamentul Republicii Moldova deja din partea Partidului Democrat (PD), condus de Marian Lupu, ca membru al acestui partid. Pentru cine vrea să se convingă de aceste avataruri politice (Ravnopravie – UCM – PD) ale doamnei Elena Beleacova pe durata a mai puţin de jumătate de an de zile, poate consulta pagina de internet a Comisiei Electorale Centrale.

Asta e partea formală, pe fond însă lucrurile s-ar putea să stea altfel. Calea de la ideologia imperial-şovină la centrismul desuet şi până la doctrina social-democrată nu se parcurge chiar cu una cu două. Ca să schimbi tocmai trei partide în numai cinci luni (din martie până în iulie), trebuie să se producă metamorfoze de substanţă în mentalitatea persoanei. Un asemenea traseism fulgerător impresionează şi conduce la ideea că numai ce nu face omul de drag de integrare europeană. Că, dacă tot s-a pus de-o „revoluţie” naţională, cum să stăm noi, „ravnopravnicii”, de-o parte?

S-ar putea să vă întrebaţi de ce ne-am oprit atenţia asupra acestei numiri făcute de guvernul Filat la 5 noiembrie. Pentru că Biroul [pentru] Relaţii Interetnice este o instituţie centrală mult prea importantă în structura administraţiei de stat. Acest Birou are un loc, un rol şi nişte funcţii care, istoric şi instituţional vorbind, le preiau pe cele ale fostului Departament pentru Minorităţi Naţionale şi ale fostului Departament pentru Funcţionarea Limbilor, precum şi pe cele ale guvernului privind sprijinirea diasporei. Promovarea limbii române în societate, promovarea limbilor minoritare şi derusificarea minorităţilor neruse, integrarea lor în ansamblul corpului social, asistarea comunităţilor noastre externe sunt toate domenii care îi revin Oficiului în fruntea căreia domnul Ion Negrei a propus-o pe doamna Elena Beleacova, iar guvernul condus de domnul Vladimir Filat a desemnat-o cu o exemplară unanimitate.

Toţi compatrioţii noştri de peste hotare, inclusiv migranţii economici din ţările Uniunii Europene, trebuie să ştie că de azi înainte politica statului în raport cu ei este implementată de o persoană care până mai ieri era fruntaşă a Mişcării „Ravnopravie” şi mâna dreaptă a domnului Valeri Klimenko. Având la îndemână un minim de date despre orizontul cultural-lingvistic al doamnei Beleacova, aşa cum sunt acestea general cunoscute, precum şi despre biografia ei politică de până acum, putem spune cu o mare doză de siguranţă că aceasta va marşa în noua funcţie pe discursul şi politicile culturale polietniste sau, în cel mai bun caz, moldoveniste şi nu va îmbrăţişa ideea că Republica Moldova şi România au o singură, aceeaşi, diasporă, fapt esenţial pentru definirea politicii statului în domeniu.

Cât a deţinut funcţia de pretor al sectorului Râşcani, doamna Elena Beleacova nu s-a remarcat prin lucruri deosebite. Când a fost eliberată din funcţia de pretor, la 6 iulie 2006, membrii consiliului municipal Chişinău şi-au motivat cererea prin atitudinea şi comportamentul neadecvat al pretorului Beleacova de Râşcani în relaţiile cu agenţii economici din sector şi cu angajaţii preturii, precum şi prin numărul exagerat de mare de petiţii repetate adresate de chişinăuieni. Singurul lucru prin care s-a remarcat a fost incapacitatea de a vorbi fluent şi corect limba română, pe care, iată, deja este chemată de Guvern să o apere şi să o promoveze în ţară şi peste hotare. Ne-am aşteptat ca în şedinţa de guvern din 5 noiembrie măcar unul dintre membrii Cabinetului să fi avut simpla curiozitate să-i adreseze o întrebare, pentru a vedea în ce măsură este integrată lingvistic fericita candidată care va trebui să prididească de acum încolo (şi) cu integrarea lingvistică a etnicilor minoritari, inclusiv a etnicilor ruşi mai vechi sau aluvionari din timpul sovietic, în societatea noastră.

Un ultim retuş: să nu uităm că de cinci luni doamna director Elena Beleacova, desemnată în funcţie pe criteriu politic, este membru al partidului condus de Marian Lupu, fruntaşul AIE care ne-a căşunat durere de cap cu invitarea în Parlamentul Republicii Moldova şi prezentarea oficială drept „colegi” a trei crai nepereche de peste Prut reuniţi în aşa-zisa „comunitate a moldovenilor din România”.

Pentru a nu greşi în aprecieri şi pentru a nu lăsa falsa impresie că am nutri vreun resentiment de natură politică sau etnică, ii vom cere un interviu în limba ţării, chiar zilele următoare, proaspetei deţinătoare a fotoliului de director al Oficiului [pentru] Relaţii Interetnice. Ni se pare important, de vreme ce chiar unele publicaţii proguvernamentale ne avertizează că pe cerul patriei se acumulează ca niciodată de vrăjmaş norii negri ai tensiunilor etnice.

Vlad Cubreacov

ZIUA ONLINE - "QUALITY" PORNO. Ce a fost si ce a ajuns ziarul Ziua: "Un rus a ramas fara penis dupa ce a incercat sa violeze un raton"

Un rus a ramas fara penis dupa ce a incercat sa violeze un raton

A fost lovit de chef de sex, dar s-a adresat cui nu trebuie... Rusul Alexander K., in varsta de 44 de ani, a baut atat de mult la o petrecere in aer liber, incat, la un moment dat, a vrut sa faca sex cu un raton. Micutul rozator nu a cazut prada avansurilor barbatului, ci l-a muscat atat de tare de penis incat i-a retezat jumatate din organ, noteaza life.ru.
"Nu ne-a venit sa credem cand am primit un telefon de la spital si un specialist ne-a rugat sa facem autopsia unui raton care murise inecat cu o bucata dintr-un penis. Barbatul avea niste dureri groaznice, dar cand ma gandesc la ce a patit mor de ras", a declarat un doctor veterinar.
Rusul, originar din Volgograd, nu si-a gandit niciodata ca un weekend in natura cu prietenii se va sfarsi in chinuri. In timpul petrecerii la care s-au baut cantitati mari de vodca, barbatul a observat animalul langa un copac. "Era un animal mic si dragut cu o blana negru cu alb extrem de pufoasa si cu o coada extraordinara. Asa ca ne-am hotarat sa ne distram putin pe seama lui si l-am prins. Unul dintre prieteni mi-a spus ca ratonii sunt foarte prietenosi. Iar, din moment ce nu erau femei cu noi m-am gandit ca ratonul poate sa ma satisfaca", a povestit acesta jurnalistilor rusi.
Cand se astepta mai putin, ratonul l-a atacat si i-a retezat aproape jumatate din organ. Plin de sange barbatul s-a intors la prietenii sai, care au chemat ambulanta. "Am fost socati de imagine. Cum se poate gandi cineva sa faca sex cu un animal. Are noroc ca ratonul era sanatos. Va necesita totusi o operatie estetica pentru reconstruirea barbatiei. Insa, dupa parerea mea, ar trebui sa-si faca un consult psihologic cat mai repede", a mentionat unul dintre chirurgi.
R.R.
Doar cateva dintre materialele "quality" din ultima saptamana a ZIUA PORNO ONLINE
Sexul poate dauna sanatatii: A devenit amnezica dupa ce a facut dragoste cu sotul sau!
6 noiembrie 2009

Peste 200 de pensionari britanici au fost arestati in ultimii doi ani: o pensionara este acuzata ca a facut sex cu baiatul pe care-l avea in grija
6 noiembrie 2009

Sex extrem cu Natalie Portman si Mila Kunis - FOTO
Cum ar raspunde barbatii de rand la rubricile despre sex (VEZI AICI)
6 noiembrie 2009

Arestata dupa ce a prestat un sex oral in public! - FOTO
6 noiembrie 2009

Sex in lift, surprins de camerele de supraveghere - VIDEO
6 noiembrie 2009

Sexy Angelina Jolie, in ipostaze incendiare in noul sau film (FOTO)
5 noiembrie 2009
Se vrea sexy, dar nu prea reuseste: Mariah Carey, intr-un costum de baie neincapator in noul videoclip (FOTO)
5 noiembrie 2009
Sexy Lady GaGa, intr-o tinuta aproape transparenta, la restaurant (FOTO)
5 noiembrie 2009
Dansuri fierbinti in platoul emisiunii "Un show pacatos", pentru desemnarea celei mai sexy dansatoare de striptease (VIDEO)
5 noiembrie 2009
A aflat, in noaptea nuntii, ca este alergica la sperma propriului sot!
5 noiembrie 2009
Socant: Lui Michael Jackson ii placea sa urineze in pahare, chiar si in fata copiilor!
5 noiembrie 2009
Un amant pe zi: Sefa unui temut grup mafiot chinez isi satisfacea poftele sexuale alegand dintr-un harem de 16 tineri, selectati "la spranceana"
5 noiembrie 2009
O tanara a declarat ca a fost violata de doi barbati, din plictiseala!
5 noiembrie 2009

Are peste 200 de kilograme, face furori pozand topless si cauta pe Internet partenera de sex, neaparat XXL!
4 noiembrie 2009

"Sutienul antiriduri" promite un decolteu perfect
4 noiembrie 2009

Colin Farrell, intr-o situatie dificila: Parintii iubitei sale au primit o inregistrare cu el facand sex cu un model Playboy
4 noiembrie 2009

Campionatul de striptease din Rusia, etapa regională (VIDEO)
4 noiembrie 2009

Un pedofil din Arabia Saudita care a lasat un copil sa moara in desert va fi decapitat si crucificat
4 noiembrie 2009

Sexy Marisa Miller, cu posteriorul la vedere pe motocicleta (FOTO)
4 noiembrie 2009

Nicole Kidman si fetisurile sale sexuale
4 noiembrie 2009

Penibil si rusinos: Surprinsa de mama ei in timpul unei partide de sex oral! (IMAGINI INTERZISE MINORILOR)
4 noiembrie 2009

Tubul care ii ajuta pe barbati sa invinga impotenta
3 noiembrie 2009

Barbatii care poarta numar mare la pantofi nu au neaparat si un penis pe masura
3 noiembrie 2009

Nu vrea o relatie, dar ii place sexul: O britanica de 23 de ani a gasit solutia de mijloc: "prietenii de amor"
3 noiembrie 2009

A batut-o mar, apoi a facut sex cu ea. Fata are 14 ani, el 24 - VIDEO
3 noiembrie 2009

Ea e cel mai frumos transsexual din lume! (FOTO)
2 noiembrie 2009

Sex la Patriarhie: Preot surprins cu un barbat in pat! - VIDEO INTERZIS MINORILOR!
2 noiembrie 2009

Spaima persoanelor publice din Iasi: Jurnalul unei prostituate de lux care si-a ucis amantul - FOTO
2 noiembrie 2009

Focoasa Sanziana Buruiana: Cristiano Ronaldo mi-a propus o partida de sex in trei! Vezi ce i-a raspuns romanca celui mai bine platit fotbalist din lume!
31 octombrie 2009

Chinezii au studiat si au concluzionat: Liliecii sunt mari amatori ai sexului oral!
31 octombrie 2009

Victima de 13 ani a lui Polanski a fost o curva, sustine un controversat intelectual american
31 octombrie 2009

Scandal intr-o scoala americana: Profesoara de sociologie preda lectii de sex unui elev de 13 ani
31 octombrie 2009

Nu mai e nevoie de sex pentru procreere! Cercetatorii au creat ovule si sperma din celule stem
29 octombrie 2009

Doi adolescenti au imbatat cu vodca o femeie de 41 de ani pentru a face sex cu ea
29 octombrie 2009

AGENTUL UCRAINEI EMIL CONSTANTINESCU la brat cu ILIESCU-KGB: "La revolutie nu au existat agenti straini sau teroristi".

Este o rusine nationala ca un fost presedinte al tarii, care a avut toate informatiile posibile pe mana, sa debiteze asemenea enormitati, dezinformari si intoxicari. "Sunt 20 de ani de la Revolutie, in care vechea securitate nu a arestat nici un provocator si nici un agent strain", a spus Constantinescu la reuniunea "Clubului de la Bucuresti" al lui Iliescu. Mai mare aberatia nu am auzit despre "revolutie". Pai "vechea securitate", dezintegrata si inglobata de agentul GRU Nicolae Militaru in MApN trebuia sa-i aresteze, Emile? Sau Iliescu si ai lui? Si, dupa Iliescu, tu, patru ani ce ai facut "pentru adevarul din decembrie", pentru victimele comunismului? "Nici un agent strain sau terorist nu a fost identificat", mai spune fostul presedinte. Zau? Dar Militaru, ucigasul celor de la USLA care ii stiau dosarul de tradator, ce era?! Deci, tavaris Constantinescu vrea sa ne spuna ca "revolutia" chiar a facut-o Petre Roman cu pulovarul sau parizian pe umeri? Si atunci, inteleg, ne-am impuscat noi intre noi cu degetele? Inca o dovada ca Emil Constantinescu ot Tighina nu a semnat din naivitate Tratatul cu Ucraina, prin care s-a renuntat la teritoriile strabune romanesti. Emil Constantinescu se dovedeste a fi agentul ordinar al Rusiei si fostului KGB.

Emil Constantinescu: Nici un agent strain sau terorist nu a fost identificat

"Ipoteza existentei unor "teroristi sau agenturi straine" in perioada Revolutiei Romane reprezinta o jignire la adresa celor care au avut curajul sa aduca democratia in Romania, a declarat ieri fostul presedinte al tarii Emil Constantinescu, cu prilejul reuniunii Clubului de la Bucuresti, relateaza Agerpres.
"Sunt 20 de ani de la Revolutie, in care vechea securitate nu a arestat nici un provocator si nici un agent strain. Nici un agent strain sau terorist nu a fost identificat. Ce a fost in spate se poate dovedi mergand in amanuntime si exista toate documentele de acces la procese", a afirmat fostul presedinte al Romaniei. El a sustinut ca exista si convorbirile inregistrate intre fortele de represiune ale maselor care s-au rasculat impotriva regimului comunist. "Adevarul il stim de 20 de ani, dar nu avem curajul sa il asumam si sa despartim ce se stie de ce nu se stie, cine a fost condamnat. Pentru ca este o sfidare sa spui ca nu a fost nimeni condamnat, si exemple sunt generalii Chitac si Stanculescu, care au condus si represiunea si partea a doua - "afacerea teroristilor", alaturi de un numar mare de generali pentru care am dat aprobare, in perioada mandatului meu, sa fie anchetati si care au fost anchetati si condamnati", a spus Emil Constantinescu. Fostul sef al statului a calificat ca fiind "un monument al prostiei" o ipoteza lansata zilele trecute de o televiziune, conform careia cei arsi la crematoriul "Cenusa" erau agenti sovietici. (Normal!, daca erau colegii lui - nota mea)
Emil Constantinescu a mai spus ca Biserica nu a avut nici un rol in societate, pana la caderea regimului comunist."

Sa-ti dea Dumnezeu dupa sufletul tau si al lui Iliescu, tovarase Constantinescu!

ABERATIILE LUI ION ILIESCU despre lovitura de stat din 1989, la reuniunea "Clubului de la Bucuresti". Participanti: Geoana, Tariceanu, Isarescu & Co

Reuniune
06/11/2009 by Ion Iliescu

,,Clubul de la Bucuresti” a reunit joi seara in cadrul celei de-a treia sesiuni, fostii presedinti si premieri, printre acestia numarandu-se, alaturi de mine, fostul presedinte Emil Constantinescu precum si fostii premieri Nicolae Vacaroiu, Mugur Isarescu, Adrian Nastase si Calin Popescu Tariceanu, la dezbaterea intitulata ,,Dupa 20 de ani”.

Picture 190

Dupa alocutiunile celor doi fosti sefi de stat, au sustinut discursuri fostii premieri, ordinea in care au luat cuvantul fiind similara celei in care au ocupat aceasta functie, fiecare vorbind despre realizarile si asteptarile propriului mandat.

Picture 196

A participat o asistenta numeroasa (peste 300 de invitati), printre acestia numarandu-se: presedintele PSD, Mircea Geoana, prim-viceguvernatorul BNR Florin Georgescu, academicianul Tudorel Postolache Ecaterina Andronescu, Hildegard Puwak, Aurel Constantin Ilie, omul de afaceri George Copos, Dumitru Mazilu, Gelu Voican Voiculescu, Iulian Iancu, Daniela Popa, alte personalitati ale vietii publice, numerosi jurnalisti romani si straini.

Am remarcat si prezenta multor colegi de blog, carora le multumesc pentru participare.

Voi publica in continuare textul alocutiunii pe care am sustinut-o.

Picture 200

DUPĂ 20 DE ANI

Aş dori să încep prin exprimarea unei aprecieri calde la adresa Revoluţiei Române din decembrie 1989, a unui gând pios de recunoştinţă faţă de cei ce au plătit cu sacrificiul suprem al vieţii lor răsturnarea dictaturii şi deschiderea societăţii româneşti spre democraţie şi modernizare. A fost un moment unic şi înălţător în istoria recentă a ţării, în care românii au dat dovadă şi de eroism şi de spirit de sacrificiu pentru înfăptuirea unei aspiraţii comune.

În acest context, doresc, de asemenea, să resping perpetuarea unor campanii de denigrare la adresa Revoluţiei Române şi a celor ce şi-au asumat atunci şi riscuri şi răspunderi majore, campanii susţinute, de regulă, de nişte oameni frustraţi, complexaţi, care nu au cutezat să “sufle în front” în timpul dictaturii, care nu s-au remarcat nici în zilele şi nopţile fierbinţi ale lui decembrie 1989, dar o fac pe combativii “post-factum”, pe judecătorii celor ce au făcut ceva – de fapt, pe clevetitorii. Pentru că, în toate etapele istoriei noastre, nu ne-au lipsit clevetitorii.

I. Unii contestă chiar aprecierea de revoluţie a ceea ce s-a produs acum 20 de ani. Se alimentează confuzii voite între concepte diferite: de “revoluţie”, “lovitură de stat”, “complot”. Este negat caracterul spontan al revoltei populare, punându-se declanşarea acesteia pe seama unor agenturi străine (preluându-se de fapt aprecierile lui Ceauşescu). Consider toate aceste exerciţii şi acţiuni ca lipsite de respect faţă de un moment de mare încărcătură emoţională şi de puternică afirmare a unor virtuţi reale ale poporului român.

Aş puncta doar câteva idei cu privire la revoluţie.

1. Desigur, Revoluţia Română nu poate fi judecată izolat de ceea ce s-a produs, în jurul nostru şi în lume, în 1989. Ea a făcut parte dintr-un proces mai amplu de prăbuşire a unui sistem, a “sistemului socialismului de stat” de tip sovietic, având cauze profunde de natură politică, economică şi socială. Aceasta nu s-a datorat unor cauze externe – acţiunii “forţelor imperialiste”, cum se spunea atunci, ci a avut caracterul unei implozii, urmare dezvoltării unui proces continuu de eroziune internă – proces început încă din 1956, prin condamnarea stalinismului, cu răbufniri succesive, ca revolta populaţiei din Ungaria sau “Primăvara de la Praga”, înăbuşite prin intervenţii brutale ale URSS.

România, care a avut meritul, în anii ‘60, de a marca o tendinţă de relativă independenţă faţă de URSS, dezavuând încercările lui Hrusciov de transformare a CAER într-o structură de subordonare economică a ţărilor socialiste europene şi a marcat unele tendinţe modeste de liberalizare internă, alături de iniţiative apreciate de deschidere internaţională, ca şi curajul de a condamna invadarea Cehoslovaciei şi înăbuşirea “Primăverii de la Praga” – din 1971 – a marcat un declin continuu, afirmându-se printr-un spirit conservator, recalcitrant la schimbări, prin reluarea unor practici de esenţă stalinistă şi dezvoltarea unui cult deşănţat al lui Ceauşescu.

Iar, atunci când Gorbaciov a iniţiat, în 1985, programul său de “perestroika şi glasnosti” – prilej folosit de alte ţări pentru încurajarea unui proces de relaxare internă şi de pregătire pentru schimbare – Ceauşescu s-a manifestat ca cel mai înrăit susţinător al unui sistem falimentar, intensificând măsurile de control, de supraveghere şi înăbuşire a oricăror încercări de deschidere spre transformări necesare. Ba, chiar a oferit un spectacol jenant, în noiembrie 1989 – congresul al XIV-lea al PCR.

2. Aceasta a făcut ca, în timp ce toate celelalte ţări au găsit formule de trecere relativ paşnică spre democraţie, la noi, , în condiţiile agravării continue a situaţiei economice şi sociale şi ale acumulării unor nemulţumiri crescânde ale populaţiei – unica soluţie a fost explozia socială, care s-a concretizat prin revolta populaţiei la Timişoara şi apoi la Bucureşti şi în alte centre urbane. Încercările de reprimare a manifestărilor de protest au eşuat datorită ieşirii masive în stradă a muncitorimii industriale – la Timişoara, în 20 decembrie, şi la Bucureşti, în 22 decembrie.

Să pui o asemenea revoltă de masă pe seama acţiunii unor agenţi infiltraţi ai serviciilor străine de spionaj – este simplist, nerealist şi, totodată, nedemn, exprimând lipsă de respect faţă de propriul popor.

Nu “agenturili străine”, nu factori întâmplători, ci starea de incandescenţă în care se afla ţara, nemulţumirea generală acumulată, mai ales pe parcursul anilor ‘80, a dus la izbucnirea revoltei populare, care nu aştepta decât un pretext, o “scânteie” pentru a izbucni şi a se extinde rapid. Prilejul a fost oferit de episodul Tokes, de la Timişoara.

Nerealismul lui Ceauşescu, ruptura sa totală de realităţi s-a exprimat prin decizia de a părăsi ţara pentru o vizită în Iran (în timp ce ţara fierbea) şi apoi convocarea mitingului de la Bucureşti din 21 decembrie.

Situaţia din ţară era specifică unei “stări revoluţionare“, cum este definită în teorie, când se produce ruptura totală între conducerea statului şi masele populare – când conducătorii nu mai pot controla starea de lucruri din ţară, iar cei conduşi, masele populare, nu mai vor să accepte o dominaţie arbitrară.

Asta s-a produs în România în decembrie 1989 şi aceasta a dus la alungarea dictatorului. Fuga sa cu elicopterul a devenit simbolul victoriei revoltei populare!

3. Aceasta nu a fost rezultatul unui complot, al unei lovituri de stat, cu atât mai puţin de palat (cum s-a întâmplat în Bulgaria, cu Jivkov), ci al acţiunii directe, spontane, a maselor populare revoltate!

Un complot care să fi dus la înlăturarea lui Ceauşescu ar fi fost benefic pentru ţară. s-ar fi evitat, astfel, vărsările de sânge din decembrie 1989. Unele încercări şi tatonări timide din partea unor oameni temerari au fost anihilate din start. Deci, nu am avut nici această şansă!

4. Unii afirmă, de o manieră simplistă, fără temei şi înţelegere a proceselor istorice, că revoluţia s-ar fi încheiat odată cu fuga lui Ceauşescu, după care ar fi urmat “confiscarea revoluţiei“.

O revoluţie nu se poate confisca. Ea are sau nu are loc. Este o neînţelegere elementară a conceptelor de bază.

Revoluţia nu poate fi identificată şi rezumată la un act insurecţional. Acesta poate fi sau nu declanşator al unei revoluţii, dar nu revoluţia însăşi.

Revoluţia, indiferent că are loc pe cale paşnică sau violentă, prin acţiuni de masă insurecţionale sau printr-un complot sau lovitură de stat, este un proces istoric care duce la schimbări de esenţă, în special în regimul politic, în structura politică a societăţii. De aceea, cehii, spre exemplu, au denumit revoluţia lor “revoluţie de catifea“.

Esenţa revoluţiei române a însemnat, în primul rând, trecerea de la dictatură la democraţie, de la sistemul dominaţiei unui partid şi al partidului-stat, la un sistem politic pluralist, pluripartid, la alegeri libere şi adoptarea unei noi Constituţii democratice, ca şi declanşarea proceselor în domeniul reformelor economice. Toate aceste schimbări s-au produs ulterior înlăturării dictatorului şi nu se putea altfel!

5. Este lamentabilă şi încercarea unora de a identifica acţiunea FSN şi a lui Iliescu cu “perestroika” lui Gorbaciov. Este o încercare primitivă de înlocuire a disputelor politice de după decembrie 1989 cu “etichetări”.

Fără a contesta meritele lui Gorbaciov în declanşarea proceselor care au dus la schimbările din 1989, este suficient să se compare obiectivele programului său de reformare şi adaptare a URSS la dinamica dezvoltării lumii spre final de secol , în condiţiile menţinerii rolului conducător al PCUS şi programul în 10 puncte al CFSN, care începe cu “abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic, pluralist, de guvernământ”, pentru a observa deosebiri fundamentale, ca şi caracterul radical al programului propus de CFSN.

Cea mai bună definiţie a rolului lui Gorbaciov a fost dată de un prieten al său – poetul Evtuşenko, la o reuniune de la Torino, din 2005. El a spus că , prin perestroika “Gorbaciov a vrut să salveze URSS, dar nu a reuşit; în schimb, prin acţiunea sa, a contribuit la salvarea păcii şi stoparea războiului rece”.

6. Cea mai impardonabilă (ca să fiu elegant) încercare de discreditare a revoluţiei şi a CFSN este aceea de a pune pe seama lui Iliescu şi a nucleului constituit în noaptea de 22 decembrie declanşarea diversiunii armate, a “teroriştilor

Este adevărat că nu există încă un răspuns clar şi complet privind pe cei ce au declanşat această diversiune. Sunt doar presupuneri, de regulă contradictorii, şi înţeleg dificultatea acestei întreprinderi. În condiţiile vidului de putere creat prin prăbuşirea regimului şi a confuziei generale create după fuga lui Ceauşescu, o acţiune diversionistă a unui grup de profesionişti era capabilă să declanşeze o reacţie în lanţ a celor ce dispuneau de armament – atât militari, cât şi civili, amplificând starea de confuzie şi de suspiciune generală.

Reamintesc un fapt esenţial, pe care îl ocolesc cu bună ştiinţă cei ce lansează asemenea “bombe” propagandistice. Acţiunea diversionistă s-a declanşat în sediul CC, în jurul orelor 18.30, când încă nu exista nicio structură provizorie de putere. Noi, iniţiatorii CFSN, ne aflam adunaţi într-un birou la etajul III, începând să redactăm documentul programatic al revoluţiei. Prima salvă de arme, după percepţia noastră, s-a declanşat chiar asupra biroului în care lucram – dintr-un corp vecin de clădire. Ne-am dispersat şi ne-am reîntâlnit, mai târziu, la etajul XI al blocului turn al TVR, pentru a finaliza comunicatul către ţară, nominalizând şi cele 39 de propuneri de membri ai CFSN. La miezul nopţii am reuşit să prezentăm acest document din studioul 4. Toată această acţiune am realizat-o în stare de asediu, sub foc continuu, inclusiv la trecerea noastră spre zona studiourilor – prin pasarela de trecere de la et.I. Iar, apoi, toată noaptea am petrecut-o la et.XI, sub foc tras dinspre str. Pangratti, Calea Dorobanţi, fiind supuşi unui tir şi din partea unui elicopter.

Cum puteam noi, care eram ţinta acestor atacuri, să iniţiem aşa ceva? Este absurd! Şi această stare de asediu a continuat în zilele şi mai ales în nopţile următoare. De aceea nici nu ne-am putut reuni în plenul CFSN cu toţi cei 39 membri şi să începem săne organizăm, decât pe 27 decembrie, după încetarea acestor acţiuni diversioniste, care a urmat după procesul şi execuţia cuplului Ceauşescu.

7. Şi asupra procesului se fac, în continuare, tot felul de speculaţii.

Sigur că ar fi fost avantajos, din punct de vedere politic, să fi putut organiza un proces normal, în condiţii adecvate. Dar, nu ne aflam în situaţie normală. Ceea ce a contat atunci a fost constatarea că orice amânare însemna noi sacrificii de vieţi umane, care se amplificau cu fiecare zi şi cu fiecare oră care trecea.

De aceea, ne-am asumat răspunderea de a organiza procesul de la Târgovişte, în condiţii excepţionale, cu multe improvizaţii, pentru că excepţională era situaţia în care se afla ţara. Aşa ceva s-a întâmplat, nu o dată, în istorie, în condiţii similare!

Că premisa de la care s-a pornit în luarea acestor decizii a fost corectă – s-a văzut prin efectele imediate: a doua zi, după proces şi execuţie, a scăzut intensitatea acţiunilor armate, iar după două zile, practic, au încetat.

x x x

Nu mă opresc acum asupra unor abordări subiective, nici asupra unor fabulaţii şi născociri vehiculate, în tot acest timp, cu un scop politic meschin, evident, cum a fost , spre exemplu, campania montată prin falsuri de ziarul „ZIUA” – „Iliescu – KGB”, fără nici un temei. S-a speculat , deasemeni, pe seama studiilor mele universitare , din anii 1950-1954 , la Moscova , în domeniul hidroenergeticii (nu am fost nici la vreo şcoală de partid cum insinuau unii , nici la vreo şcoală militară , cum sugerau alţii).

S-a fabulat pe seama relaţiilor mele cu Gorbaciov, care , în aceiaşi ani a studiat la Universitatea din Moscova. Dar, nu am avut prilejul să ne întâlnim; nu ne-am cunoscut şi nu am avut nici un fel de relaţii înainte de 1990. În schimb, zvonul vehiculat a avut , se pare , efect asupra „cabinetului 2”– pentru că, în 1987, când lucram la Editura Tehnică, dar mă aflam sub o strictă supraveghere – cu prilejul vizitei lui Gorbaciov în România, mi s-a impus să plec din Bucureşti pentru 3 zile , sub pretextul unei banale misiuni profesionale la Timişoara.

Dar, unii şi-au făcut din tot felul de astfel de fabulaţii şi răstălmăciri – o profesiune şi o ocupaţie constantă.

Şi acestea fac parte probabil, din ceea ce înţeleg unii prin logica luptei politice.

II. Au trecut 20 de ani. În aceşti ani s-au produs procese fundamentale, care au schimbat fizionomia societăţii româneşti – şi în bine şi în mai puţin bine sau chiar în rău.

Dacă privim cele 3 obiective majore ale Revoluţiei Române – exprimate în cele 10 puncte programatice – în plan politic, economic şi al poziţiei internaţionale a României, putem trage câteva concluzii:

1. În primul rând, în ciuda caracterului convulsiv al vieţii politice, exacerbat printre altele şi de campania electorală din primăvara anului 1990 ca si din anii următori, si mai ales de actiunile anarhice de perturbare a ordinii publice, de atacare a unor institutii ale statului – ca in zilele de 28 februarie si 13 iunie 1990, mineriadele succesive sau evenimentele din Targu Mures din martie 1990, in ciuda acestor zvacniri de anarhie, obiectivele politice esenţiale ale Revoluţiei au fost îndeplinite:

- prima cucerire a Revoluţiei a fost cucerirea libertaţii de exprimare, de manifestare, de organizare; în cursul lunii ianuarie 1990 a fost o adevărată explozie de apariţii de ziare şi reviste (peste 1000 – cineva spunea că „avem mai multe ziare decât ziarişti”).

- pe baza Decretului – Lege adoptat de CFSN în 31 dec. 1989 , în decurs de o lună au apărut peste 30 de partide – ceeace dădea expresie dorinţei de manifestare a pluralismului politic.

- primele alegeri libere din mai 1990 la care s-au înscris cu candidaţi peste 90 de partide au legitimat prin rezultatele lor opţiunea exprimată de marea majoritate a populaţiei, în decembrie 1989;

- Adunarea Constituantă aleasă în mai 1990 şi-a îndeplinit misiunea de redactare a noii constituţii democratice a ţării, în urma unui amplu proces de consultare şi dezbatere publică, şi care a fost adoptată prin referendum naţional la 8 decembrie 1991 – devenită Ziua Constituţiei.

Completată cu amendamentele elaborate de Parlament şi adoptate printr-un nou referendum, în 2003, Constituţia României, deşi perfectibilă, este expresia noii realităţi statornicite după revoluţia din decembrie 1989.

Jocul de-a modificarea Constituţiei, cu fiecare modificare de guvern sau preşedinte, riscă să compromită chiar ideea de lege fundamentală a ţării.

Au avut loc, între timp, mai multe alternanţe politice – expresie, de asemenea, a noii ordini democratice din România.

Ceea ce constituie, însă, slăbiciunea noastră ca societate este că această alternanţă la guvernare, în loc să ducă la consolidarea structurilor, a practicilor democratice şi la ridicarea profesionalismului şi eficienţei administraţiei, în folosul cetăţenilor – datorită năravului nostru ancestral, în planul relaţiilor umane, de promovare a spiritului clientelar, a nepotismului, cumetriilor şi a intereselor de grup – administraţia, atât centrală, cât şi locală, a cunoscut o continuă instabilitate şi deteriorare a profesionalismului, provocând ineficienţă, birocraţie – în detrimentul intereselor cetăţenilor.

Este una dintre problemele actuale acute, pe care va trebui să o abordăm frontal, printr-un consens politic – de a depolitiza şi profesionaliza administraţia publică – creând cadrul legislativ şi instituţional necesar pentru ca alternanţele la guvernare să nu mai afecteze corpul administrativ profesionist, central şi local, ci doar vârfurile responsabile.

2. Cel mai dificil şi complex s-a dovedit procesul de reformă economică, de trecere de la economia centralizată de stat, birocratizată, spre o economie de piaţă funcţională, modernă şi eficientă.

- În ciuda multor eforturi, inclusiv prin elaborarea, în 1990, a unei strategii a tranziţiei spre economia de piaţă şi în 1995, a strategiei de pregătire şi compatibilizare a economiei româneşti cu cea a Uniunii Europene – procesele s-au dovedit dificile, iar discontinuităţile din guvernare nu ne-au ajutat în profilarea unei viziuni clare şi a unei abordări unitare a problemelor. A contat şi lipsa unei experienţe în acest domeniu şi a unor oameni pregătiţi.

- Liberalizarea preţurilor din toamna anului 1990, impusă de realităţi, dar promovată în pripă, fără o temeinică pregătire, a generat convulsii sociale, pe parcursul anului 1991.

- Procesul de privatizare s-a dovedit, de asemenea, dificil. Primele măsuri au fost adoptate încă de CPUN, printr-un decret-lege de încurajare a liberei iniţiative. Cea mai dificilă a fost marea privatizare a întreprinderilor de stat, în condiţiile absenţei surselor de capital autohton şi ale reţinerilor capitalurilor străine de pătrundere în zonă (în condiţiile stărilor conflictuale din spaţiul iugoslav şi din Transnistria).

Metoda adoptată şi promovată prin Legea marii privatizări, după ample dezbateri, se inspira din experienţa britanică (MEBO), cu distribuirea de acţiuni tuturor salariaţilor şi organizarea FPS şi FPP. Ea a stimulat procesul de privatizare, cu efecte contradictorii. Au fost şi exemple pozitive, dar şi multe eşecuri, cu falimentări şi închideri de unităţi şi dispariţia de locuri de muncă. Poate că ar fi fost mai adecvată o metodă de privatizare prioritară a managementului şi nu a activelor. Desigur, însă, că multe unităţi, legate de vechiul sistem al economiei de stat şi de o anumită piaţă (CAER) cu exigenţe mai modeste, s-au dovedit nepregătite pentru a face faţă exigenţelor unei pieţe deschise. Iar statul nu mai dispunea de posibilitatea redistribuirii profiturilor pentru subvenţionarea unor unităţi şi activităţi cu slabă eficienţă.

Desigur că a existat şi o amplă diversitate de înţelegeri şi abordări a acestor probleme, funcţie de interese divergente şi poziţii politice diferite. Cred că aprecierile lui Galbraith din cartea sa, “Good society”, publicată în 1991, cu privire la abordarea problemelor tranziţiei în fostele ţări socialiste din Europa, sunt pe deplin valabile pentru noi.

“În timp ce socialismul cuprinzător” – afirma el – a pierdut teren şi a dispărut ca ideologie efectivă, o doctrină opusă şi-a făcut apariţia: privatizarea! Ca regulă generală, privatizarea este la fel de irelevantă ca şi “socialismul cuprinzător”. Ea nu poate fi scop în sine, ci mijloc pentru un management mai bun şi mai eficient.

Logica economiei de piaţă, scopul ei este obţinerea, în termen relativ scurt, a profitului. De aceea, sectorul privat nu investeşte pe termen lung, aşa cum nu investeşte pentru prevenirea unor efecte sociale adverse sau pentru protecţia mediului”!.

Prima cerinţă a unei societăţi bune o reprezintă o economie puternică şi stabilă“.

El constată, printre altele, că cei săraci sunt obligaţi să-şi cheltuiască toate veniturile, nu-şi pot permite să economisească! Dar, prin aceasta, ei contribuie la fluxul constant al cererii agregate.

Cei bogaţi, din contră, îşi păstrează banii în diferite forme, sustrăgându-i astfel din circuitul economic!

De aceea, şi din acest punct de vedere,pe lângă problemele esenţiale legate de polarizarea socială, el consideră impozitarea progresivă ca un instrument eficient de politică fiscală corectă.

În general, lucrarea lui Galbraith este un bun reper pentru o analiză critică pertinentă a mersului tranziţiei economice.

Eu cred că, printre altele, în afara altor aspecte ale evoluţiei economiei noastre, noi am pierdut două bătălii importante, cu efecte directe asupra resurselor şi activităţii economice.

Prima – în problema restituirii proprietăţilor.

Dacă în Ungaria, spre exemplu, această problemă a făcut obiectul unui consens al tuturor forţelor politice, încă din 1993, care, constatând dificultatea procesului, au convenit să nu se restituie nimic în natură, iar despăgubirile să nu depăşească 75.000 dolari – şi nimeni nu a obiectat – nu s-au făcut întâmpinări la CEDO; la noi, această problemă a fost obiectul unor controverse fără sfârşit. Deşi convenisem, la un moment dat, unele formule de compromis, printre altele, ca exemplu, în ce priveşte terenul agricol, să se ia ca punct de referinţă situaţia de după reforma agrară din 1945, când proprietăţile moşiereşti au fost limitate la 50 ha (pentru a putea da pământ ţăranilor, foştilor ostaşi de pe front) – prin pachetul de legi din 2005 s-a promovat conceptul “restitutio in integrum” (fără nici un punct de referinţă istorică), care a facilitat restituiri de zeci de mii de ha. Se adoptă, deseori, decizii pe bază de falsuri, care au provocat şi provoacă mari nemulţumiri şi drame umane.

A doua – cu consecinţe de asemenea ample – a fost aplicarea Legii 18 în domeniul fondului funciar, soldată cu lichidarea CAP-urilor, prezentate, printr-o campanie deşănţată, drept “structuri comuniste”. Efectul a fost fărâmiţarea exploataţiilor agricole – mai ales în zona de şes – ceea ce a dus la nefolosirea unor mari suprafeţe, la sărăcirea ţăranilor şi a satului românesc, la decăderea agriculturii (ceeace nu s-a întâmplat în Ungaria , Cehoslovacia sau Germania – unde fostele cooperative au devenit unităţi economice puternice, competitive).

Sunt doar două exemple care ilustrează influenţa nefastă a unor abordări politice care nesocotesc realităţile.

- Desigur, tot procesul de tranziţie economică a fost foarte complicat. S-au ciocnit interese divergente. Nu a fost simplă nici stabilirea unui cadru echilibrat de abordare a problemelor privind locul şi rolul statului şi reabilitarea pieţei.

Una din cauzele profunde ale prăbuşirii de sistem din 1989 a fost tocmai ignorarea de către vechiul regim a rolului pieţei în economie şi încercarea de substituire a ei cu factori subiectivi – cu birocraţia de stat. Trecem acum printr-un alt moment de criză la nivel mondial generat de o altă abordare extremă – de fetişizare a pieţei şi de respingere a intervenţiei statului şi a oricăror reglementări impuse pieţei.

Cu această problemă ne-am confruntat de la începutul activităţii noastre, după revoluţie.

Amintesc ce spuneam, în cuvântul meu în faţa Parlamentului, după investirea în funcţie, în urma alegerilor din 1992: În privinţa funcţiilor statului, în perioada de tranziţie – spuneam atunci – trebuie evitate două pericole extreme – etatismul exacerbat, pe de o parte, şi nonintervenţionismul, pe de alta“.

Ce nu trebuie să facă statul în domeniul economic:

- statul nu trebuie să se substituie iniţiativei agenţilor economici, cu capital de stat sau particular; nu trebuie să afecteze autonomia agenţilor economici; nu trebuie să cedeze tentaţiei de a reveni la mecanismele sistemului centralizat de comandă.;

- statul nu trebuie să practice o fiscalitate opresivă, care inhibă iniţiativa economică; din contră, să gândească pârghii de stimulare a iniţiativei;

- nu trebuie să se lanseze în cheltuieli guvernamentale excesive.

Ce trebuie, însă, să facă statul:

- înainte de toate, să asigure stabilitatea internă, a ordinii de drept, apărarea proprietăţii private şi publice, stoparea corupţiei;

- să creeze un cadru instituţional, inclusiv sistemul financiar-bancar şi un climat favorabil afacerilor, cu proceduri simplificate;

- statul este responsabil de buna gestionare a patrimoniului public;

Statul are obligaţia să-şi asume rolul principal în soluţionarea unor probleme de interes general: asigurarea populaţiei cu condiţii minime de trai, scoaterea din criză a unor sectoare şi ramuri, creşterea numărului locurilor de muncă, protejarea grupurilor defavorizate, susţinerea învăţământului, cercetării, culturii, asigurarea resurselor pentru apărarea naţională, protecţia mediului şi a bogăţiilor naturale.

Nu este vorba de revenirea la metodele economiei centralizate, ci de folosirea unor instrumente care să ne apropie de mecanismele economiei de piaţă.

În privinţa reformei economice, spuneam că aceasta nu constituie un monopol al niciunui partid, al niciunei persoane. Politizarea excesivă a ei afectează nu doar conţinutul şi sensul său constructiv, ci chiar obiectivele sale. Reforma nu trebuie să ducă nici la pierdere de avuţie naţională, nici la constrângeri pentru populaţie, la sărăcie. Nu fac un bun serviciu reformei nici graba, nici amânarea sau abandonarea ei. Trebuie reabilitat efortul propriu: reforma nu ne-o fac nici organisme internaţionale, nici alte state sau guverne. Reforma ne-o facem noi înşine.

Ea trebuie să fie românească.

Aceasta spuneam în 30 octombrie 1992. Cred că aceste idei rămân valabile şi astăzi.

3. Domeniul în care am reuşit cel mai bine să strângem rândurile, să realizăm platforme de acţiuni comune ale tuturor forţelor politice a fost domeniul politicii externe. Acest lucru s-a confirmat încă din primii ani.

S-a confirmat prin poziţia comună exprimată în Parlament cu prilejul puciului de la Moscova, în august 1991; prin susţinerea eforturilor pentru aderarea la Uniunea Europeană, la care am devenit ţară asociată în 1993-1994, ca şi pentru aderarea la NATO, începând cu aderarea, în 1993, la Parteneriatul pentru Pace. Reuniunea de la Snagov din 1995 pentru elaborarea strategiei de pregătire a economiei româneşti în vederea aderării la Uniunea Europeană a fost un exemplu de acţiune solidară a tuturor forţelor politice, exprimată prin Declaraţia de susţinere – semnată de liderii celor 14 partide parlamentare, de şeful statului, şeful guvernului şi preşedinţii celor două Camere. S-a repetat acest exerciţiu şi în anul 2000, în vederea începerii negocierilor pentru aderare, ca şi în perioada 2000-2004, când s-au încheiat aceste negocieri cu Uniunea Europeană, ca şi prin consacrarea statutului de membru NATO, în 2002.

Un moment semnificativ de exprimare a consensului politic a fost şi pregătirea Tratatului de bază cu Ungaria şi semnarea lui la Timişoara, în toamna anului 1996.

Este păcat că această experienţă de conlucrare constructivă – uneori în perioade dificile – nu a fost continuată în ultimii 5 ani.

x x x

Experienţa politică acumulată în aceşti 20 de ani – cu luminile şi umbrele ei – trebuie să constituie un reper pentru a depăşi actuala situaţie încordată, în raporturile dintre instituţiile statului, dintre acestea, partidele politice şi societatea civilă.

Cred că, după viitoarele alegeri prezidenţiale, se va impune promovarea unor iniţiative de unire a forţelor politice în jurul unui program naţional de perspectivă, care să asigure scoaterea ţării din criză, relansarea economică, îmbunătăţirea climatului general din ţară şi a condiţiilor de viaţă ale tuturor categoriilor de cetăţeni, o strategie pe termen mediu şi lung, în vederea reducerii decalajelor ce ne despart de ţările dezvoltate, valorificând şi calitatea de membru al Uniunii Europene.

Sunt doar câteva reflecţii pe marginea bilanţului celor 20 de ani de după declanşarea revoluţiei din decembrie 1989.