Tuesday, January 27, 2009

Din nou despre Eminescu si crestinismul sau in Revista de gandire si traire romaneasca ATITUDINI. Aviz amatorilor

Se spun fel de fel de vorbe lăturalnice si despre Brancuşi ca şi despre Eminescu, numai să nu se spună că sunt creştini. Asta se apare că i-ar înjosi, ca şi despre Sfântul Apostol Pavel, a cărui vedenie de pe drumul Damascului e explicată în marele dicţionar Larousse ca o criză luetică. Ce sfidare a Dumnezeirii!
Despre Eminescu se spune că a murit nebun. Nu, domnilor, Eminescu nu a murit nebun. Aici e necinste sufletească. Eminescu a murit ucis. I s-a dat cu o cărămida în cap! De ce? Procesul acestei crime încă nu este pe rol, dar va fi pus!
Ştim cu anticipaţie că Eminescu era piatră de poticnire a tuturor, repet, a tuturor politicienilor zilei. Tâlharul de pe cruce e primul creştin care moare în actul jertfelnic suprem împreună cu Hristos. E primul care recunoaşte, mărturiseşte şi acceptă suferinţa ca ispăşire, transferând- o lui Hristos, şi de aceea şi primeşte răspunsul prompt: „Astăzi vei fi cu mine în rai!”
Analizându-se opera lui Eminescu, de fapt nepublicată niciodată integral, căci astfel ar fi condamnat la moarte post mortem, nu se spune nimic despre acest spirit creştin. Dar ştiţi dumneavoastră Rugăciunea către Maica Domnului: Rugămu-ne-ndurărilor Luceafărului mărilor… Aceasta este caracteristica sufletului lui Eminescu: Rugăciunea. Toate aceste flori, acele minuni ale creaţiei, versificate, împodobite ca nişte icoane, iradiind de lumină, sunt expresii ale sufletului lui contemplativ.
O să-mi răspundeţi că Rugăciunea propriuzisă este numai una, este un acccident.
Nu domnilor, e fondul de cinste spirituală, de prosternare în faţa atotputerniciei Divinului, izbucnit ca o mărturisire a vieţii lui zbuciumate, dornică de Absolut.
Şi aceasta se vede mai ales în Articolele lui Politice, care de fapt sunt teme integral tratate şi elucidate, unde comuniunea de idei şi sentimente cu Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Brâncoveanu, îl pun pe acelaşi perete sfânt din casele românilor. Eminescu
e un drept al neamului românesc, ca şi Ştefan, Tudor, Horia, care nu mor pentru dorinţa de a deţine funcţii politice, ci pentru dreptatea care trebuie instituită în viaţa societăţii şi a celei de stat. „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este Împărăţia cerurilor”. Căci nu a te intitula creştin, socialist, democrat, sau combinaţiile acestor numiri îţi dă dreptul să deţii
autoritatea în stat, ci conştiinţa responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu, pentru tot ce faci în calitate de conducător. Aşa după cum noaptea, sub razele difuze ale lunii, imaginile lucrurilor capătă nişte nuanţe de încântare şi miraj, mângâind sufletul şi mintea, cu închipuiri fantastice, literatura, artele în general, nu fac altceva decât să mângâie sufletul omenesc în noaptea acestei vieţi cu umbre dulci într-o încântare trecătoare. Căci la ivirea soarelui toate aceste fantasme pier. Aşa şi Hristos face să dispară în lumina strălucirii lui orbitoare, creaţia fantasmelor lumeşti. Dintre toate operele literare, din toată arta, nu vor rămâne şi nu vor căpăta strălucire în raza luminii Lui decât acelea ce-L vor fi preamărit.
De aceea nu „Luceafărul”, nu „Trecut-au anii”, sau oricare alt poem genial va însoţi pe Eminescu în întâmpinarea Soarelui Hristos, ci „Rugăciunea”. Cu Maica Domnului, ducându-l de mână, se va înfăţişa Eminescu înaintea lui Hristos.
Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară / Din valul ce ne bântuie / Ridică-ne, ne mântuie / O, maică preacurată / Şi pururea Fecioară / Marie!
Aceasta este cea mai mare, cea mai plină de har poezie a lui Mihai Eminescu.
Dacă sufletul lui s-a entuziasmat şi sa încântat în faţa frumuseţilor creaţiei divine, şi pe aceste frumuseţi le-a cântat, închinându-ne şi pe noi, ca într-o noapte de vrajă, luminat, sufletul lui trezit în faţa zorilor a văzut chipul aurorei hristice, şi a alergat conştient, căzând în genunchi, într-un act de contemplare şi adorare a adevărului nedisimulat în cuvinte de vrajă artistică, ci în cuvântul umilinţei, a celei mai sincere recunoaşteri a nimicniciei noastre omeneşti. „Înţeleptii lui Dumnezeu făpturii n-au slujit ci Făcătorului” . În această cântare de laudă a Maicii lui Dumnezeu şi, implicit, a Hristosului, Eminescu face din darul său, talantul său, prin acest dar, act de adoraţie a dumnezeirii. E cel mai mare act de viaţă pe care dumnezeul-creat-omul îl poate aduce dumnezeirii în condiţia de pământean. În felul acesta, el restabileşte şi ierarhia valorilor culturii.
Astăzi veacul nostru ţine morţiş să încheiem mileniul doi cu primordialitatea valorilor politico-economice. Pofta inimii, pofta ochilor şi trufia vieţii. Aşa i-a zis şi Satana Mântuitorului pe muntele Qarantaniei: „Iată lumea şi slava ei, Ţie Ţi-o voi da, dacă Te vei închina mie, căci mie-mi este dat să o dau cui voiesc”. Mințea… ca şi în Eden… Şi aşa cum au murit protopărinţii noştri, aşa mor toţi în braţele lui Satan, când primesc această ofertă. Observaţi dar, că toată zbaterea individuală şi colectivă, actuală, nu duc decât la dezastre materiale şi spirituale. De ce? „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă”.
Astăzi chiar în spatele aparentei fapte bune, stă afaceristul. Nimic nu se face pentru Hristos, adică dezinteresat. „Fără Mine nu veţi putea face nimic”, zice Mântuitorul, adică jertfa noastră nu se înscrie în ordinea divină, fiind străină Adevărului veşnic, căci este pământească, lumească, drăcească. Dumnezeu nu Şi-o revendică, pentru că nu I-a fost atribuită. Un alt „dumnezeu” o revendică, egoismul luciferic. De aceea zicem în altă parte despre creştinismul românesc, că este un stil de viaţă. Românul, când dăruieşte ceva, zice „primeşte darul acesta şi zi bogdaproste” (Dumnezeu să ne ierte, mulţumire lui Dumnezeu).
De aceea Eminescu, în toate articolele sale politice, când vrea să jaloneze sau să indice o cale de urmat, se întoarce mereu cu mintea la condiţia spirituală a omului din popor şi a stilului lui de viaţă creştină. În casa de la Ipoteşti, Eminescu trăieşte de mic condiţia de suferinţă, închinată sub candela icoanei Sfintei Fecioare, o mamă suferind lângă o surioară paralitică, şi, jur împrejur, ţăranii suferind umilinţa muncii nerăsplătite pe propriul lor pământ, adunaţi duminica în genunchi în tinda Bisericii, din umilinţă, în sânul ei, sub raza icoanei Prea Curatei şi a Fiului ei, crucificat şi înviat, suprema mângâiere în viaţa aceasta şi ultima ţintă pentru cealaltă viaţă. (...)Luaţi aminte, voi care vreţi să fiţi învăţători şi doctori trupeşti ai neamului românesc şi voi care loviţi în acest neam sfinţit prin aceşti drepţi.
Şi sunt foarte mulţi!
La Marea Judecată îi veţi putea privi în ochi?

Virgil Maxim
Revista de gandire si traire romaneasca ATITUDINI
An II, Nr 4, Ianuarie 2009
Extras din articolul "Cateva ganduri smerite alaturi de creatia marelui Brancusi"

No comments: