ATITUDINI: PARINTELE IOANICHIE, ochiul trezvitor al Sihăstriei. Marturia Parintelui Justin: "L- am văzut ca pe un adevărat sfânt"

de Arhimandrit Justin Pârvu
Părintele Ioanichie a fost un suflet care din copilărie a fost ales, chemat de Dumnezeu.
Un copil care încă de la vârsta de nouă ani iubea viaţa monahală şi adeseori îl găseai când la Sihăstria, când la Neamţu, când la Secu; de aceea şi mai târziu a ştiut să deosebească aşa de bine viaţa călugărească. Părintele s-a oprit mai mult asupra mănăstirii Sihăstria, unde a găsit pe cel mai cald duhovnic, Părintele Paisie, pe care l-a avut învăţător duhovnicesc până în ultimul moment. După ce Părintele Paisie a închis ochii, l-a luat de duhovnic pe părintele Marchian de la mănăstirea Secu şi de la mănăstirea Bistriţa, unde a fost trimis de la Sihăstria ca un fel de „canon”. Era trimis regulamentar oarecum, pentru că, deh, nu prea se vedea bine cu unele personalităţi mai mari din Sihăstria, nu prea le slugărnicea. Şi atunci „caralii” noştri au crezut de cuviinţă
să fie transferat la mănăstirea Bistriţa, în observaţia părintelui Ciprian. Aici a stat vreo 19 ani, după care s-a reîntors la mănăstirea Sihăstria. Aici, la Bistriţa, am început să ne cunoaştem noi mai bine.
După cum bine ştiţi, viaţa părintelui Ioanichie a fost mult dedicată studiului şi literaturii. Era neobosit. Se ajuta mult şi cu poetul creştin  Ioan Alexandru, căruia îi era duhovnic. Ioan Alexandru, care venea adesea pe la mănăstirea Bistriţa şi stătea câte două-trei zile, uneori venea cu doi-trei copii, alteori venea singur, foarte modest, cu căruciorul de bagaje după el. Se-ntreţinea cu părintele Ioanichie; lucrau împreună la Patericul românesc, la Convorbirile duhovniceşti, la relatarea călătoriilor făcute cu părintele Cleopa sau cu părintele Victorin în Occident, pe la sfintele locuri, pe Athon…
Neobosit era şi în ceea ce priveşte viaţa călugărească. Până pe la ora cinci lucra şi scria, aduna materiale. La ora cinci seara, sala cu pelerini era plină şi dădea drumul la spovedit. Iar spoveditul mergea până la şase dimineaţa, fără întrerupere. În zilele de sărbătoare n-avea timp să se odihnească deloc, pentru că trebuia să ajungă la biserică. După Sf. Liturghie începea iarăşi spovedania…
Mi-aduc aminte cum noaptea, târziu, mă duceam pe la el şi, bucuros, mai schimbam un cuvânt. Scotea două, trei mere, le cojea; mâncam cu o bucată de pâine, pe fugă. Apoi iar începea spoveditul sau se pregătea cu oleacă de material pentru Bucureşti. Trebuia să definitiveze cărţile pentru tipar, treabă care era destul de dificilă. Nu era ca acum, cu formele acestea rapizi, ultramodernizate. Şi uite aşa îl găseai şi la Bucureşti, şi
la Sihăstria, şi în tren, şi la Piatra Neamţ, şi unde nu-l găseai...? Îi făcea foarte mare plăcere să îmi povestească discuţiile pe care le avea cu unii şi cu alţii în tren. Nu ştiu cum făcea că reuşea să mai scrie câte un articol prin ziar, chiar dacă erau ziare cu mult control asupra lor, dar totuşi se mai strecura aşa…
Nu mai vorbesc că pe lângă talentul său scriitoricesc, era şi un vorbitor, un sfătuitor neîntrecut. Ce predici ţinea duminicile şi de sărbători! Credincioşii se înghesuiau să asculte o predică a părintelui Ioanichie! Şi până astăzi oamenii îi poartă o dragoste creştină şi au mare evlavie la dânsul şi vin mereu la mănăstirea Sihăstria. De aceea şi pe majoritatea pomelnicelor la morţi sunt trecute mai întâi numele părinţilor Ioanichie, Cleopa, Paisie…
A fost un călugăr foarte bun… şi trăitor, şi mărturisitor; un călugăr cu laturi intelectuale deosebite… Patericul românesc a ajuns până în biblioteca Vaticanului… Dar, chiar dacă avea mai mult o activitate intelectuală, asta nu-l împiedica să fie şi un călugăr gospodar. Era un om practic, foarte activ.
A fost un călăuzitor al vieţii noastre ortodoxe. A menţinut cu adevărat duhul acesta trezvitor al vieţii călugăreşti a Sihăstriei. În ultima vreme, cam ultimii doi ani, i-am fost duhovnic. Şi, sărmanul, victimă a prigonitorilor acestui neam, îşi cam pierduse memoria în ultimul an de viaţă. Dar am rămas uimit când l-am văzut ultima dată,
când i-am făcut o dezlegare, pe patul de suferinţă, cu puţin timp înainte de a se muta la Domnul; l-am văzut ca pe un adevărat sfânt. Avea un chip aşa de deosebit şi de luminat, de parcă ziceai că vorbea cu îngerii. Iar în sicriu şi-a păstrat pe chip aceeaşi frumuseţe sufletească pe care i-o ştiam şi pe care a luat-o cu el şi dincolo; chiar dacă îşi dăduse duhul în mâinile Domnului, avea aceeaşi ţinută sufletească şi trupească. În racla lui, acolo, parcă vorbea. Mult m-a impresionat în frumuseţea aceasta a lui şi mult m-am bucurat în sinea mea, fiindcă am văzut în el un adevărat rugător înaintea lui Dumnezeu, în ceruri, pentru viaţa noastră monahală.
Şi cred că el a depăşit chiar pe mulţi din trăitorii mai deosebiţi din Sihăstria, prin faptul că a trăit şi o viaţă surghiunită, sub ochii permanenţi ai securităţii, inamicul numărul unu al Ortodoxiei româneşti. Şi nu e puţin lucru să facă atâtea lucruri nobile pentru Ortodoxie în astfel de condiţii, având neîncetat moartea în faţă. Chiar pierderea memoriei i s-a tras tot de la acest inamic: a fost un vicleşug de răutate care să astupe gura cea bine-grăitoare a acestui izvor de înţelepciune.
Dumnezeu să-l sălăşluiască în corturile drepţilor şi să se roage şi pentru noi!
Revista Atitudini

ATITUDINI: Cine este Antihrist? Pr Ilarion Felea ne invata: Sti­inta lui va fi min­ci­una, forta lui va fi tira­nia; in loc de pri­eteni va avea robi

Cine sunt antihris­tii, cine este Antihrist si ce este lucrarea antihris­tica, taina faradelegii care se lucreaza in lume inainte de aratarea lui Antihrist?

de Pr. Ilar­ion V. Felea

Antihris­tii, despre care aminteste mai intai Sfan­tul Evanghe­list Ioan, sunt fortele anti­cres­tine si unel­tele raului; sunt con­trarii lui Dum­nezeu, potrivnicii Tatalui, Fiu­lui si Duhu­lui Sfant; sunt prigo­n­i­torii cres­tinilor, ateii — oamenii lui Antihrist si dus­manii lui Hris­tos, vra­j­masii neim­pacati ai Crucii, ai Evanghe­liei si ai Bisericii.

De aceea, in isto­ria Bis­ericii toti prigo­n­i­torii cres­tinilor si toti marii vra­j­masi ai Bis­ericii au fost numiti antihristi. Asa au fost numiti Irod si Nero, Dio­clet­ian, Iulian Apos­tatul si Mahomed, toti impara­tii, sul­tanii, regii si tiranii sangerosi care au prigo­nit pe crestini.

Tot in grupul antihris­tilor, Sfan­tul Ioan Evanghe­lis­tul numara si ereticii, „care din­tre noi au iesit”(1 In. 2:19), „duhurile inse­la­toare” (1 Tim.4:1), razvrati­tii care ataca uni­tatea de cred­inta a Bis­ericii, proorocii si apos­tolii min­ci­nosi, pseudo-hristosii, pseudo-proorocii si pseudo-apostolii. Asa au fost numiti Simon Magul, Cerint si Nico­lae din vre­mea apos­to­lilor, din Asia si Mace­do­nia, Nesto­rie si altii pana in ziua de astazi.

Aces­tia sunt antihris­tii: toate acele per­soane razvratite, potrivnice, dus­mane lui Hris­tos, fie ca sunt stapan­i­tori care prigonesc pe cres­tini, fie ca sunt eretici care ataca invatatura cea dreapta a cres­tinilor. Si mii si altii pun piedici cres­tin­is­mu­lui, si unii si altii sustin lupta impotriva fiilor lui Dum­nezeu; si unii si altii reprez­inta duhul lui antihrist, put­erea intuner­icu­lui si a raului care se razvrat­este impotriva luminii, a binelui si ade­varu­lui. Toti aces­tia sunt slugile si pre­mer­ga­torii lui Antihrist.

Dupa invatatura crestina, Antihrist este o per­soana istor­ica, o unealta a Satanei, o fiinta demon­ica, un Mesia fals, un tiran care se va socoti si numi pe sine Dum­nezeu. Unii spun ca Antihrist ar fi mesia iudeilor (el insusi iudeu). De aceea el va apare «in tem­plul din Ierusalim si de acolo va deter­mina lep­adarea de cred­inta, apos­tazia, celor ce nu au primit iubirea ade­varu­lui, ca sa se mantuiasca»(2 Tes. 2:10). Iisus Hris­tos numeste pe Antihrist «uraci­unea pustiirii»(Mt. 24:15, cf Dan. 9: 27). Apos­tolul Pavel il numeste pe Antihrist «omul faradelegii, fiul pierzarii, potrivnicul care se inalta mai pre­sus de tot ce este Dum­nezeu sau e facut pen­tru inchinare, asa incat sa se aseze el in Bis­er­ica lui Dum­nezeu si pe sine sa se dea drept Dumnezeu»(2 Tes. 2:3–4). «In zilele cele de apoi – spune „Invatatura celor 12 apos­toli” (cap. 16) – se vor inmulti apos­tolii min­ci­nosi si amag­i­torii si se vor pref­ace oile in lupi, si dragostea in ura. Caci sporind nelegiuirea se vor uri unii pe altii si se vor prigoni si se vor trada si atunci se va arata amag­i­torul lumii (Antihrist) ca si cum ar fi Fiul lui Dumnezeu».

Dupa Sfin­tii Par­inti, Ioan Gura de Aur, Efrem Sirul, Ippolit, Ioan Dam­aschin si altii, Antihrist se va naste dintr-o femeie des­franata, spur­cata, va creste in ascuns, va lua stapanirea cu put­erea satanei prin inse­lare, prin min­ci­uni si min­uni false si va prigoni Bis­er­ica trei ani si jumatate, cat a tinut si lucrarea Man­tu­itoru­lui. In cifre bib­lice lucrarea lui Antihrist va tine 42 de luni sau 1260 de zile, care ne dau ace­lasi timp: trei ani si jumatate (cf. Dan. 7:25; Apoc. 11:2; 12:14; 13:5). In Apoc­alipsa, Antihrist este numit cand fiara, cand bal­aur, cand Babilon (cap. 11–20). Numarul lui, numar de om, este 666 (Apoc. 13:18). Ce insem­neaza acest numar, nimeni nu poate pre­ciza. Incer­cari de lamurire s-au facut nenu­marate dar asupra lui nu s-a putut spune ultimul cuvant. Avand in vedere ca tex­tele Apoc­alip­sei sunt cele mai greu de tal­cuit, Bis­er­ica nu stie si nu spune mai mult decat stiu si spun apos­tolii Ioan si Pavel si de aceea nu a dat in lamurirea lor nicio hotarare. Le lasa si le pas­treaza pe toate sub un acop­era­mant de taina.

Opera lui Antihrist va fi per­se­cu­tia, inse­larea si apos­tazia cea mai mare. Mana lui va sem­ana neghina in grau, va picura venin in miere. Sti­inta lui va fi min­ci­una, forta lui va fi tira­nia; in loc de pri­eteni va avea robi; in loc sa fie pas­tor va fi un stapan crud care va slavi diavolii, va per­se­cuta sfin­tii si va pro­fana Bis­er­ica.

Con­tinua la ATITUDINI »

PARINTELE JUSTIN PARVU despre vaccinuri si vremurile din urma in Revista ATITUDINI: S-A AJUNS LA APOGEUL NIHILISMULUI

- Par­inte, cum sfa­tu­iti poporul sa pro­cedeze cu privire la aceste vac­cin­uri crim­i­nale care se vor impune cu forta, asupra copi­ilor nos­tri si asupra mamelor insar­ci­nate, si poate pe viitor asupra tuturor?
- Dragii mei, e greu sa dai un raspuns unui popor intreg, pen­tru ca nu avem decat solu­tii dureroase, pen­tru ca aceasta este real­i­tatea in care traim, foarte, foarte dureroasa. Am spus de la inceputul anu­lui ca tre­buie sa ne pre­ga­tim pen­tru mar­ti­raj si mai mult de atat nici nu as mai fi avut de grait, dar oamenii sunt neputin­ciosi cu duhul si cu mintea ca sa inte­leaga. Nu e usor sa traiesti in ziua de azi. Dar daca Dom­nul asa a binevoit ca noi sa suferim aceste vre­muri, apoi tre­buie sa ne supunem si sa primim cu bucurie toate cele ce vin asupra noas­tra, ca din mana lui Dum­nezeu, si nu a vra­j­ma­su­lui. E mai greu acum, pen­tru ca ne-am invatat cu comod­i­tatea, cu tele­vi­zorul si cu toate mof­turile si lib­er­tatile; ei bine, dragii mei, abia acum se vede efec­tul dau­na­tor al aces­tor lib­er­tati – ne-au slabit put­er­ile sufle­tu­lui. Mintea este ingreuiata, trupul slabit si datorita ali­men­tatiei otravite cu care ne hranesc mai marii nos­tri, si nu sun­tem obis­nu­iti sa pur­tam niciun fel de razboi, nici duhovnicesc, nici tru­pesc. De aceea, va rog sa nu mai cau­tati solu­tii. Solu­tii omen­esti nu sunt, dragii mei! Solu­tia este moartea pen­tru Hris­tos. Tata pe fiu si mama pe fiica va da la moarte. Iata ca asis­tam la implinirea aces­tei proorocii. Daca mama va lasa copilul sa fie vac­ci­nat, este ca si cum l-ar da la moarte.
Continuarea la
Parintele Justin Parvu in revista ATITUDINI, nr. 8: S-A AJUNS LA APOGEUL NIHILISMULUI
Inter­viu real­izat de Mon­ahia Fotini, 7 octombrie, 2009, extras din nr. 8 al revis­tei ATITUDINI
Foto Cristina Nichitus

EMINESCU - ucis de 120 de ani

Eminescu – ucis de 120 de ani
Eminescu a fost ucis de trei ori, ultimul act derulandu-se continuu, de 120 de ani incoace. La 33 de ani, uciderea publica, moartea civila, cand a fost interzis, arestat, eliminat din presa si, ulterior, internat la nebuni. La 39 de ani, cand a fost asasinat la Sanatoriul Sutu. Si, de la inmormantarea sa – cand pentru prima oara s-a inoculat ideea ca Eminescu trebuie sa ramana generatiilor viitoare doar ca poet, si nu ca ziarist, luptator si ganditor national – si pana astazi. Emblematic, Eminescu a fost ucis in strada Plantelor, loc unde acum se afla Colegiul Noua Europa, al lui Andrei Plesu, care din 1989 incoace se ocupa cu re-uciderea publica a lui Eminescu. Sfidandu-i pe toti ucigasii sai, Eminescu renaste an cu an in fiecare constiinta si suflet romanesc.
In apararea sa s-au ridicat, de la bun inceput, prietenii si apropiatii. Insa de abia dupa 20 de ani s-a reusit publicarea unui „Omagiu” dedicat personalitatii si vietii sale. „Omagiul gălăţenilor” din 1909, coordonat de Corneliu Botez, are o importanţă deosebită, din mai multe puncte de vedere, şi încă poate reprezenta un model de îmbinare a mozaicului critic întrebuinţat. Mai întâi, pentru că este primul astfel de album de anvergură, deschizând o serie de-a dreptul glorioasă. Îl va însoţi de aproape „Eminescu comemorativ”, al lui Octav Minar, tot din 1909 dar lucrarea unui singur autor, şi abia mai târziu se va alinia acestor gesturi Constanţa cu albumul său, sau Bucureştiul, Iaşul, etc. Conform obiceiului nescris după care textele din asemenea lucrări colective nu sunt reluate, sau sunt reluate foarte rar de către autori în lucrări proprii, informaţia se găseşte numai în ele, şi aici constă iarăşi valoarea „Omagiului...” lui Corneliu Botez, din care va prezentam in „Atitudini”, in premiera, cateva pagini in facsimil.
Eminescu interzis la Muzeul Literaturii
Marea importanţă a acestui album constă în anvergura evenimentelor culturale pe care le-a creat. În 1909, la 20 de ani de la moartea lui Eminescu, prin campania de presă dusă de Corneliu Botez în jurul apariţiei cărţii sărbătorile eminesciene devin dintrodată naţionale, adică se organizează în toate oraşele mari sau mici ale ţării, şi chiar în provinciile româneşti din jurul României politice; ba chiar în marile capitale ale Europei, începând cu Parisul, Capitala Luminilor bătrânului continent. Se ajunge la această situaţie pentru că autorii cărţii au încă un scop pe lângă acela al difuzării propriuzise: ei lansează liste de subscripţii pentru cumpărare şi alte donaţii – explicând că intenţionează să strângă o sumă suficientă de bani pentru a-i ridica o statuie lui Eminescu la Galaţi. Se constituie un Comitet de organizare, se dau publicităţii Dări de seamă privind strângerea banilor, alegerea machetei, amplasarea statuii, se organizează serbări pentru strângerea de fonduri suplimentare– într-un cuvânt se crează o adevărată emulaţie în jurul evenimentului. Apelul acestui Comitet condus de Corneliu Botez se publică la 28 martie 1909 în ziarul „Dimineaţa” din Bucureşti – şi este amplu reluat de către presa din întreaga ţară – astfel că, până la 14 iunie 1909, când apare cartea şi se programase sărbătoarea gălăţenilor, chestiunea devine eveniment local mai peste tot în ţinuturile locuite de români.
Din pacate, acelasi lucru nu s-a putut realiza anul acesta pentru Eminescu. Dimpotriva: o manifestare pentru omagierea „Romanului absolut” a fost interzisa chiar la Muzeul Literaturii, una dintre institutiile culturale nationale pe care au pus mana noii ocupanti ai Romaniei, urmasii celor din 1944, de fapt aceiasi de la momentul uciderii lui Eminescu pana astazi.
Ziaristul si apoi poetul
Acest album al lui Corneliu Botez mai este, însă, important prin ceva – şi anume prin ceea ce-i lipseşte. Într-adevăr, din opera lui Mihai Eminescu lipseşte, aici, ziaristica – iar despre condiţia ziaristului se spun doar lucruri convenţionale, terne. Or, dezbaterea de presă care însoţeşte apariţia cărţii, sărbătorile de la Galaţi şi din ţară din 1909, apoi sărbătoarea dezvelirii statuii din 1911 - este concentrată mai ales pe rolul de ziarist al lui Mihai Eminescu. Vom urmări această dezbatere – care va duce, în final , la ediţii semnificative din opera eminesciană – culminând cu ediţia girată de A.C.Cuza, lucrată de un colectiv de filologi ieşeni şi năzuind tocmai echilibrarea operei lui Mihai Eminescu, adică alăturarea ziaristicii la poezie, proză, teatru etc.
Procurorul Botez, pentru Romania Mare
Despre Corneliu Botez se ştiu în general puţine lucruri – şi bănuim că uitarea s.a aşternut asupra sa şi dintr-un motiv cu adresă ca să zicem aşa scriitoricească. Într-adevăr, ca înalt demnitar în justiţie, el va instrumenta, în 1919, faimosul proces al colaboraţioniştilor ce-i va duce după gratii pe ziariştii din Bucureşti care au colaborat cu forţele germane de ocupaţie între 1916-1918 – între ei, Tudor Arghezi şi Ioan Slavici, ultimul cunoscut pentru implicarea sa in conspiratia austro-ungara anti-Eminescu. Aceştia vor fi graţiaţi de Regele Ferdinand (şi la presiunea ziarelor) dar Corneliu Botez rămâne legat de amintirea procurorului. După 1918 va lucra intens, ca membru în Consiliul legislativ, la unificarea legislativă a României Mari, proces dificil dar foarte important pentru sudarea unirii Ardealului, Basarabiei şi Bucovinei la patria mumă. Se născuse în 1870, îşi luase licenţa în drept la Bucureşti în 1891- şi va face carieră strălucită ca jurist. A fost membru al „Institutului Social Român” şi preşedintele secţiei de studii juridice din acest institut, precum şi preşedintele secţiei juridice la „Institutul de Ştiinţă Administrativă”. Între 1919-1920 a fost secretar general în Ministerul justiţiei. Va trăi până în 1928.
Fideli lui Eminescu
Legăturile lui cu numele lui Mihai Eminescu sunt puţine, dar semnificative. La moartea poetului publică o poezie, „Lui Eminescu” ( România literară, Bucureşti, iul-aug.1889, p. 194-195) – pe care o va relua în volumul propriu „Poezii”, 1893 (Bucureşti, Tipografia Dor.P.Cucu).Tot aici (acelaşi numnăr, p.192-193) are o intervenţie despre epigrama lui Macedonski din 1883 prin care era vizat Mihai Eminescu – intrând, astfel, în corul larg al acelora care imediat după moartea lui Eminescu în balamuc şi-au adus aminte de primul care i-ar fi denunţat public nebunia. Se ştie de iniţiativa unui grup de tineri studenţi de a plasa, în 1889, un bust al lui Eminescu în incinta Ateneului Român; nu se cunoaşte bustul, dare un discurs al lui C. Esarcu mulţumeşte Societăţii „Generaţia viitoare”, personal preşedintelui acestei societăţi care aflăm că este Corneliu Botez, pentru iniţiativă şi realizare. În acelaşi an se instituie un Comitet studenţesc la Ploieşti, din studenţi ieşeni şi bucureşteni,care hotărăşte să se adune bani prin colectă publică în scopul ridicării unei statui a lui Mihai Eminescu – la Botoşani, însă.
Corneliu Botez este cel care lansează listele de subscripţie. Deducem că tinereţea sa studenţească este legată strâns de ridicarea unor statui lui M. Eminescu. Gestul se va realiza în 1911, la Galaţi. Mai publică un studiu despre locul de naştere al lui Eminescu, în Evenimentul, Iaşi, 18 februarie 1904. Pentru albumul din 1909, însă, Corneliu Botez face ample anchete documentare printre rudele şi cei care l-au cunoscut pe Eminescu. Reuşeşte să câştige încrederea unui nucleu foarte important de colaboratori, cu care porneşte cartea şi acţiunea de popularizare a vieţii şi operei poetului. Întreaga corespondenţă legată de eveniment se găseşte, separat de ce s-a publicat în carte, bine ordonată ca pentru arhivă la Biblioteca Academiei Române.
Surprinzator, la 120 de ani de la uciderea poetului si gan­di­to­rului national, nu sunt cunoscute inca multe date privind viata sau moartea sa. Lucrarea lui Constantin Botez, publicata exact acum 100 de ani, ne ajuta sa descifram din tainele vietii luptatorului pentru cauza nationala. In completarea demersului de recuperare a istoriei lui Eminescu, prezentam detalii mai putin stiute despre religiozitatea familiei Eminovici si despre momentul uciderii fizice a lui Eminescu.
"Am fost 10 frati"
"Scumpe Amice", asa isi incepe fratele lui Eminescu, capitanul Mateiu Eminescu, un memoriu asupra familiei sale adresat lui Corneliu Botez: "Am fost 10 frati si surori", cei mai multi murind inainte de vreme. Serban a studiat medicina la Viena si la Erlangen, in Bavaria si a murit de tuberculoza, la Berlin. Nicu a studiat dreptul, si, fiind foarte bolnavicios "s-a impuscat in Ipotesti, curand dupa moartea tatei, din cauza de boala". Iorgu a fost sub-locotenent la Berlin si a murit in urma unei cazaturi de pe cal, dupa ce a zacut doi ani. Ilie a studiat medicina la scoala lui Davila si a murit dupa ce s-a molipsit de tifos de la bolnavii pe care ii trata. Marghioala a murit la sapte ani. Mihaiu a fost al saselea. A urmat Aglaia si apoi Harieta (Henrietta), care a murit in 1890 de pneumonie. Mateiu este al noualea si, ultimul, Vasile, care a murit de mic.
Iata ce scrie Corneliu Botez despre tatal lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, in lucrarea sa, "Omagiu lui Eminescu", realizata la 20 de ani de la moartea
ganditorului, in 1909: "...obijnuia sa-si invite rudele si prietenii la Ipotesti, unde-i primea si ospata bine, mai ales la sarbatori mari, cum e la Pasti ori la Sf. Gheorghe, cand isi sarbatorea ziua numelui. Ii ducea la biserica, unde asculta slujba cu multa evlavie, caci atat dansul cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau duminica si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict."
Profesorul eminescolog Nae Georgescu aminteste ca Gheorghe Eminovici avea bisericuta langa casa - dar chiar ca era fiu de dascal de biserica. Tatal sau, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj si s-a stabilit in Bucovina, la Calinesti, prin 1802, unde a ridicat o casuta si, alaturi, o biserica din lemn la care a slujit. In Bucuresti, Gheorghe Eminovici tragea la o adresa din Strada Biserica Enei nr. 1, unde si Eminescu a locuit un timp.
Matusi maicute, unchi calugari
Dintre fetele bisericesti din familia lui Eminescu, ne spune profesorul Georgescu, doi frati ai Ralucai au fost calugari: Calinic si arhimandritul Iachift, acesta din urma fiind staret, si trei surori ale ei au fost calugarite, toate la manastirea Agafton: Fevronia, Olimpia si Sofia - o alta sora a ei, Safta, avand o fiica pe nume Xenia care s-a calugarit de asemenea la Agafton.
Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, si o sora de ase­menea laica, Marghioala. Avem de-a face, asadar, cu o familie profund religioasa si cu o manastire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasa, intre matusi. O alta sora, Safta, a lasat o fiica, Xenia, calugarita si ea la Agafton. Maica Fevronia, la batranete, s-a facut schivnica si a luat numele de Sofia. Cea mai importanta este Maica Olim­piada Jurascu, sora Ralucai. Calugarita la Agafton, iar mai tarziu stareta aici, ea l-a urmarit pe poet toata viata. In copilarie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, sedea acolo cu saptamanile, participa la viata de obste, asculta povesti, cantece, intamplari reale povestite de calugarite; se poate spune ca era un copil de manastire, ceea ce razbate si in opera sa profunda.
Spovedania de Sfantul Arhanghel Mihail
Profesorul Nae Georgescu mai aminteste si un episod din 1886, la trei ani dupa interzicerea sa, cand, abia ajuns la Manastirea Neamt, pe 8 noiembrie, de Sfintii Mihail si Gavril, Eminescu a cerut sa fie spovedit si impartasit. Prin grija regretatului profesor Paul Miron s-a pastrat pana in zilele noastre un fragment din insemnarea parintelui duhovnic de la Neamt: "Pe ziua de Sf. Voievozi in anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamtu, la bolnita, l-am spovedit si l-am impartasit pe poetul M. Eminescu. (...) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au sarutat mana si au spus: Parinte, Sa ma ingropati la tarmurile marii si sa fie intr-o manastire de maici, si sa ascult in fiecare seara ca la Agafton cum canta Lumina lina. Iar a doua zi..."
Eminescu a murit cantand “Desteapta-te, romane!”
Tot profesorul Nae Georgescu scoate la lumina o inedita relatare legata de moartea lui Eminescu, povestita de un martor ocular: fostul frizer al Casei Regale, care era acum frizerul lui Eminescu si se afla alaturi de el la Casa de sanatate Sutu, din strada Plantelor. Articolul a aparut prima oara in Universul, Bucuresti, 28 iunie 1926, p.3., fiind reluat in Cuvantul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, si in Primavara, Sannicolau Mare, 4 iulie 1926. Il redam ca atare:
„Un modest cetatean, mic de stat si cu o barbuta alba, a suit alaltaeri scarile redactiei noastre, voind sa ne faca o comunicare. Din ziare, stia ca se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, si venea sa ne spuna si el ce stia, personal, despre pomenitul de azi.
Modestia acestui om da o valoare speciala datelor furnizate de el, date cari nu sunt in nici un caz lipsite de interes. D.Dumitru Cosmanescu, fost intr-o vreme coafor al Regelui, avand pravalie sub vechiul Jockey-Club, „il servea" adeseori pe Eminescu , care venea acolo impreuna cu alti prieteni.
Era un om domol si foarte asezat. Vorbea totdeauna frumos , ori cu cine ar fi stat de vorba. si avea mare placere sa-l servesc" eu. Cum intra intreba: "Da' unde e Dumitrache?" Eu, ca unul care , slava Domnului, la varsta mea pot zice ca sunt „specialist" si ca am servit mii si mii de oameni, mi-aduc aminte si acum ca avea un par frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustata, mica, era tot neagra. De imbracat nu l-am vazut niciodata rau imbracat, ii placeau cravatele negre, facute „funda". Vorbea cu mine, vorbea cu lucratorii, si mai ales sedea de vorba cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindca Ardeleanu era om citit, si fusese si la Paris, studiind sa se faca avocat.
*
Cand s-a intamplat nenorocirea ca s-a imbolnavit, Eminescu a fost dus la Sutu, unde i s-a dat o camera a lui, mai buna ca altora. Ma chema tot pe mine sa-l servesc si acolo, si ma duceam bucuros. Uneori veneau sa-l vada prieteni, Grigore Manolescu, Hasnas, si altii care-i ziceau lui Eminescu „maestre" si el radea, batandu-i pe umar. Cat a stat la Sutu, eu cel putin nu l-am vazut altfel decat scriind. Scria toata ziua, coli peste coli, si era foarte linistit. Dar soarta a facut insa ca intr-o zi sa-l vad murind, as putea zice, pe bratele mele.
Venisem la Sutu, cam pe la 3 dupa amiaza. Pe la vreo 4 , cum era cald in camera, Eminescu zice uitandu-se lung la mine :" Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te, Romane !"
Eu care stiam ca nu e bine sa-i fac impotriva am iesit cu el in gradina, unde se vede ca-l tragea soarta. si a inceput sa cante “Desteapta-te, Romane!”, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d'acolo, unu' furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi :" Dumitrache, adu repede doctorul ca ma prapadesc...Asta m-a omorat!" L-am luat in brate si l-am dus in odaia lui, unde l-am intins pe canapea. I-am potrivit capul pe perna, si cand am tras mana, imi era plina de sange. Au venit doctorii, cu Sutu in cap, si ne-au spus sa tacem, sa nu s-auda vorba afara, ca nu e nimic... Dar dupa o jumatate de ora, bietul Eminescu murise !"
*
Modestia si simplitatea povestitorului nu scad intru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, in vreme, au stabilit conditiile in cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorita fireste numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administratiei ospiciului unde si criminalul si victima se gaseau la un loc."
"Sunt Matei Basararab"
Despre Petre Poenaru, autorul atacului, se stie ca era tenor, din lumea frecventata de Eminescu, iar lovitura finala, data cu pe la spate, survine unui alt incident, cel mai probabil din 9 iunie, cand Eminescu fusese lovit de acelasi individ cu o piatra de dimensiuni mai mici in tampla. De abia pe 12 iunie are loc un fel de reconstituire a faptei, moment in care se consemneaza urmatorul interogatoriu cu note misterioase al lui Eminescu:
“- Cum te cheama?
- Sunt Matei Basarab, am fost ranit la cap de catre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sa ma impuste cu pusca umpluta cu pietre de diamant cit oul de mare.
- Pentru ce?
- Pentru ca eu, fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sa nu-i iau mostenirea.
- Ce-ai de gind sa faci cind te vei face bine?
- Am sa fac botanica, zoologie, mineralogie, gramatica chinezeasca, evreiasca, italieneasca si sanscrita. Stiu 64 de limbi.
- Cine e Poenaru care te-a lovit?
- Un om bogat, care are 48 de mosii, 48 de riuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate si care are 48 de milioane.”
Peste alte trei zile a urmat uciderea sa.
O stea in cer
In halatul sau de spital s-au gasit, dupa moarte, doua poezii : „Viata" si „ Stelele 'n cer", publicate ambele in Fantana Blandusiei din 1 august 1889:
Stelele 'n cer/ Deasupra marilor/ Ard departarilor/ Pana ce pier.//Dupa un semn / Clatind catargele, / Tremura largile / Vase de lemn : // Niste cetati / Veghind intinsele / si necuprinsele / Singuratati.// Orice noroc / si 'ntinde-aripele / Gonit de clipele / Starii pe loc.// Pana ce mor, /Pleaca-te ingere / La trista-mi plangere / Plina de-amor.// Nu e pacat / Ca sa se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?"
Victor RONCEA

Revista ATITUDINI, nr 6, 15 iunie 2009

LUPTA CONTINUA. Conferinta despre Dictatura Biometrica la Arad LIVE ACUM AICI cu M Ecaterina si M Filotheu. Parintele CALCIU: Apocalipsa si Stiinta

Watch live video from Ortodoxie Broadcast on Justin.tv
Conferentiaza si MAICA Ecaterina in direct de la Ierusalim

Apocalipsa şi ştiinţa
Preot Gheorghe Calciu

Înainte de a ataca raportul actual dintre ştiinţă şi religie, dintre ultimele descoperiri ale ştiinţei actuale şi Biblie, în special Apocalipsa, este bine să definim sferele celor două noţiuni. Voi începe cu ştiinţa, care este cel mai comun termen pentru omul contemporan şi, de aceea, cel mai greu de definit, ca toate noţiunile comune cu care operăm în fiecare zi.
Ştiinţa este un domeniu al cunoaşterii sistematice umane greu de definit, fiind una din majorele activităţi ale minţii umane. Din acest punct de vedere, ea se aseamănă cu arta, cu religia sau filosofia. În latină, ştiinţă înseamnă cunoaştere, dar, în accepţie actuală, ea înseamnă numai un anumit tip de cunoaştere.
Treptele ştiinţei sunt: observaţia dirijată, care duce la clasificarea cunoştinţelor, din clasificare se ajunge, prin deducţie, la legi generale, care pot fi aplicate, în continuare, asupra noilor fenomene neprovocate, sau provocate, în sensul experienţei. Dacă legile stabilite nu se aplică noilor observaţii sau experimente, sau dacă duc la erori, se modifică legea conform experienţei noi. Ştiinţa este o cercetare fără limite care trebuie să întrunească asentimentul general al experţilor (cf. Enciclopedia Britanică).
Apocalipsa este mai uşor de definit, ea fiind o carte a Bibliei, făcând parte din Noul Testament, cartea cu care Noul Testament se încheie, de altfel. Numirea vine de la cuvântul grec apokalypsis, care înseamnă REVELAŢIE. Apocalipsa este scrisă de Sf. Evanghelist Ioan, cam prin anul 95 sau 96, sub inspiraţia Duhului Sfânt şi ea este cea mai misterioasă dintre toate cărţile Bibliei, pentru că ea conţine profeţii foarte obscure privind sfârşitul lumii. De aceea, mulţi se zbat să descifreze sensurile ascunse ale Apocalipsei, unii dintre ei ajungând la aberaţii privind cea dea doua venire a Mântuitorului şi modalitatea în care lumea va lua sfârşit.
Acum, după ce am definit cele două obiecte ale studiului nostru, fixând astfel termenii noţiunilor, putem trece la studiul propus în titlul lucrării, fără teama de a nu înţelege, fiindcă acceptăm toţi acelaşi conţinut al noţiunilor.
Să vedem ce spune Biblia despre începutul şi sfârşitul lumii şi, în paralel, ce spun ultimele „descoperiri ştiinţifice”, despre acelaşi lucru. Apocalipsa explică sfârşitul lumii prin simboluri pe care oamenii s-au străduit să le descifreze, greşind în aproape toate situaţiile. Ştiinţa, acceptând sfârşitul în modul în care Apocalipsa îl sugerează, încearcă să precizeze timpul şi durata sfârşitului, bineînţeles, tot pe baza unor supoziţii, chiar dacă oamenii de ştiinţă le obţin prin simulări la computer.
Deoarece nu numai Apocalipsa ne vorbeşte despre sfârşitul lumii, ci mai găsim referiri şi în alte cărţi, fie la Daniel în Vechiul Testament, fie în cuvântarea eshatologică a Mântuitorului de la Matei, sau în epistole ale lui Pavel, Petru şi alţii, ne vom referi la fiecare dintre ele, de câte ori va fi nevoie.
Ştiinţa crede că universurile s-au născut din supa primordială, adică elementele materiale erau amestecate indistinct şi, în miliarde de ani, elementele s-au separat, s-au aglomerat şi au dat naştere lumii, aşa cum o vedem noi astăzi. O altă teorie afirmă că universul s-a născut din Big Bang, adică dintr-o explozie care a extins materia concentrată în nuclee foarte dense, dând naştere universului şi galaxiilor. Toate acestea sunt simple teorii, imaginate de oamenii de ştiinţă, fie la masa de scris, fie la computer, în ultimele decenii. Se ştie că, pe baza unor programe, poţi introduce în computer orice elemente şi să obţii ceea ce doreşti, formele cele mai fantastice şi mai îndepărtate de realitate, sau forme foarte apropiate de realitate pe care le poţi pune în condiţii fantastice.
Să vedem ce spune Biblia: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul… apoi a zis Dumnezeu: să se adune apele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul… Şi a zis Dumnezeu: să fie luminători pe tăria cerului ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne care să deosebească anotimpurile, zilele şi anii… A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari… şi stelele şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului ca să lumineze pământul”(Fac.1:1-17).
Doi astrofizicieni de la Universitatea din Michigan, Fred Adams şi Greg Laughlin, pornind de la premisa că Big Bangul este adevărat, ajung la concluzia că omenirea se va prăbuşi într-o supă finală, după mai multe faze intermediare, în care nu vor mai fi corpuri, ci numai particule împrăştiate: electroni, positroni, fotoni şi neutroni. Toate aceste faze ale istoriei lumii au fost simulate de ei la computer, pornind de la data Big Bangului. Era actuală a lumii se cheamă, dup denumirea dată de ei, Era Steliferoasă, care se caracterizează prin dominanţa energiei stelelor, iar universul apare plin de energia înaltă a galaxiilor.
Acesta este universul nostru descris de Biblie în primul capitol din Cartea Facerii. Semnele timpului sunt net delimitate, după voinţa lui Dumnezeu, ziua şi noaptea se succed cu precizie, anotimpurile sunt marcate. În concepţia simulării la computer, cei doi astrofizicieni ne lasă impresia că, încet-încet, universul se va întuneca dispărând în întuneric. Stephen Maran, de la American Astronomical Society, constată că ceea ce spun Adams şi Laughlin este foarte bine construit, dai numai pe supoziţii; să nu uităm că există o serie nesfârşită de necunoscute care ar putea schimba esenţial scenariul celor doi.
Până aici nu este niciun fel de contradicţie între viziunea biblică a creării lumii şi prezentarea universului actual de către cei doi. Numai că Adams şi Laughlin încep cu Big Bangul pe care trebuie să-l accepţi prin impunerea lor. Descrierea lumii văzute este aceeaşi în Biblie ca şi în scenariul lor. Cei doi astrofizicieni împart istoria lumii în patru ere: Era Steliferoasă (actuală), Era Degenerată (în care toate stelele universului vor arde şi nu vor mai exista decât bucăţi uriaşe de stele, sau chiar stele moarte, cu o masă rarefiată şi cu lumină foarte slabă în jurul lor, mai mult ca nişte corpuri albe); Era Găurii Negre – Black Hole Era – în care toate stelele vor colapsa, nu va mai exista nimic decât o masă densă de obiecte colapsate; Era întunecată, în care găurile negre se vor evapora şi tot ce va mai rămâne din universul nostru de astăzi va fi doar o supă imensă formată din protoni, electroni, fotoni şi neutroni.
Desigur, vor exista o serie de faze intermediare: Era Steliferoasă se va termina atunci când stelele şi sorii – inclusiv al nostru – nu vor mai avea gaze şi vor arde integral. Soarele nostru luminos îşi va pierde lumina şi se va rarefia într-un uriaş corp roşu, apoi va deveni un corp stelar alb şi dens, cam de dimensiunea pământului de azi. Când şi ultima stea îşi va consuma gazul, lumea va intra în Era Degenerată, când prin spaţiu vor pluti bucăţi mari de stele moarte explodate, fără strălucire. În general, aceste corpuri vor cădea în găurile negre care le vor înghiţi, acestea fiind de fapt obiecte colapsate atât de dense, încât gravitatea lor nu permite nici măcar luminii să radieze, de aceea apar ca nişte spaţii absolut negre şi astfel intră în Era Găurii negre. Spre sfârşitul acestei ultime ere, se va petrece cel mai dramatic fenomen. Când particulele elementare numite protoni, care trăiesc în inima fiecărui atom, vor începe să decadă, masa din găurile negre se va împrăştia şi orice viaţă, chiar şi în formele cele mai rudimentare va înceta, pentru că, fără neutroni nu există carbon care este baza vieţii. Era întunecată va fi deci o imensă supă din corpusculi pe care i-am numit şi care se va extinde la infinit, pe o arie „infinit mai mare decât cea pe care o ştim noi acum”, afirmă Adams.
Dacă ne întoarcem la Biblie, vom rămâne surprinşi cât de asemănătoare sunt fazele descrise de Adams-Laughlin, cu fazele prezentate de Biblie, rămânând dar diferenţa esenţială că, în scenariul, lor, Dumnezeu nu are niciun rol şi că sufletul uman nu apare nicicum. Ei admit că viaţa s-ar putea să nu dispară total, ci civilizaţii vor migra în alte spaţii, care mai oferă condiţii de supravieţuire, sau, în ultima era, când nu vor mai exista corpuri, va trebui să se acomodeze la noile condiţii. Cei doi astrofizicieni vorbesc de migraţia vieţii în spaţii paralele, dar nu admit apariţia spontană a vieţii în noile condiţii. Adams şi Laughlin îşi vor publica studiul lor de 68 de pagini, în anul acesta (’97), luna aprilie, în Reviews of Modern Physics.
Adams şi Laughlin se ocupă după afirmaţia lor, exclusiv de evoluţia fizică a lumii, despre viaţă vorbesc absolut incidental. Biblia se ocupă în mod inegal, de fizica universului şi mai pe larg de viaţă, în special de om.
În capitolul 24 al Evangheliei lui Matei, Iisus ţine o lungă vorbire despre sfârşitul lumii, vorbire care este numită Cuvântarea eshatologică a Mântuitorului (eshatologia se referă la cea de-a doua venire a lui Iisus). Mântuitorul face o distincţie netă între semnele sfârşitului Ierusalimului şi cele ale sfârşitului lumii. Vor fi mari persecuţii, ura va creşte între oameni, vor apărea profeţi mincinoşi şi „se va propovădui această Evanghelie în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile şi atunci va veni sfârşitul”(Mt. 24:14).
După această perioadă de strâmtorare, soarele o să se întunece, luna nu-şi va mai da lumina, stelele vor cădea de pe cer şi puterile cerului se vor zgudui. Apoi îndată se va arăta pe cer „semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere multă. Şi va trimite îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui, din cele patru vânturi, de la marginile cerului până la celelalte margini”(Mt. 24:30-31).
Fără îndoială semnul Fiului Omului care se va arăta pe cer, este semnul Sfintei Cruci. În Era degenerată imaginată de Adams şi Laughlin, toate stelele vor arde şi vor cădea din locul lor ca nişte bucăţi mari de materie iar soarele îşi va pierde strălucirea, va deveni roşu, apoi se va restrânge la dimensiunea pământului şi va deveni doar un corp alb, care, în era următoare, a găurii negre, va cădea în întuneric. Iisus spune acum două mii de ani, aproape cu cuvintele celor doi astrofizicieni, cum vor arde stelele, cum va cădea soarele şi cum luna îşi va pierde strălucirea. Oare Adams şi Laughlin au introdus în premisele simulării lor elemente biblice sau ceea ce a spus Hristos se adevereşte peste opoziţia oamenilor de ştiinţă atei?
Tot cei doi spun că civilizaţiile vor migra în spaţii paralele, adică acolo unde viaţa încă va mai fi posibilă. În Biblie se vorbeşte despre un cer nou şi un pământ nou pe care Dumnezeu îl va institui după Judecata din Urmă, în care vor trăi cei drepţi. Fără să vrea, cei doi astrofizicieni vorbesc despre spaţiile în care viaţa va fi posibilă, dar nu dau nicio sugestie cum ar fi acele spaţii şi cum se poate ajunge la ele. Sfântul Apostol Petru, prin inspiraţia Sfântului Duh, ne descoperă cum va fi acest lucru. El se adresează credincioşilor şi repetă, în altă formă, cuvintele Domnului despre strâmtorarea din urmă şi despre apostazia multora care vor întreba cu intenţie rea, unde este făgăduinţa revenirii Domnului pe pământ, din moment ce toţi părinţii care L-au aşteptat au murit. Dar, spune Petru, pământul a răsărit, la început din apă, când Dumnezeu a poruncit apelor să se retragă şi tot prin apă, prin potop, păcatul de atunci a fost înecat, dar cerul şi pământul de acum „sunt ţinute prin acelaşi cuvânt (al Domnului) şi păstrate pentru Focul din ziua Judecăţii şi a pierii oamenilor necredincioşi” (2 Petr. 3:7). Şi mai departe: „Iar ziua Domnului va veni ca un fur; atunci cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface şi pământul, cu lucrurile de pe el, va arde cu totul” (Idem, vers.10)… Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia, cerurile, luând foc, se vor nimic, iar stihiile aprinse se vor topi! Dar noi, aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care să locuiască dreptatea (Idem, vers 10 şi vers 12-13).
Aşadar, şi Sfântul Petru vorbeşte despre arderea stihiilor şi a stelelor, a întregului cer şi a pământului, cu vuiet mare, ceea ce înseamnă că va fi o explozie generală, aşa cum o văd cei doi oameni de ştiinţă, când prin univers vor circula fragmente uriaşe de stele moarte, explodate, în călătoria lor spre gaura neagră care le va înghiţi; dar Dumnezeu va crea ceruri noi şi un pământ nou, potrivit făgăduinţei Sale. În acest pământ nou va locui dreptate, adică cei drepţi, fără nicio răutate. Şi aici există o surprinzătoare asemănare cu supoziţia spaţiilor paralele emisă de Adams şi Laughlin. Numai că spaţiul acesta paralel este creat de Dumnezeu pentru cei drepţi, lucru pe care cei doi oameni de ştiinţă nu l-au gândit sau n-au putut să-l gândească.
În legătură cu acest spaţiu paralel, sau universuri paralele, Ştefan Loupascou, un om de ştiinţă român care a trăit în Franţa, vorbeşte despre ele, sau despre universuri paralele, în sensul de antiunivers, aşa cum vorbeşte despre antimaterie. După el, simplificând lucrurile, antiuniversul este un spaţiul aspaţial mai aproape de Dumnezeu, mai asemănător structurii ideale şi total spirituale a lui Dumnezeu. În acest sens, Loupascou (Lupaşcu) este mult mai aproape de lucrurile spirituale decât sunt cei doi oameni de ştiinţă.
Apocalipsa detaliază mult mai mult decât Petru şi chiar decât Iisus în cuvântul eshatologic. Prezentând istoria sfârşitului lumii, Sfântul Ioan pune mereu în paralelă cerul lui Dumnezeu şi pământul oamenilor, după mai multe nenorociri trimise asupra pământului, din cauza păcatelor oamenilor, după războaie în cer şi pe pământ, toate prezentate prin simboluri greu de descifrat şi de înţeles, care se întind pe 19 capitole, cu capitolul 20 începe Judecata din Urmă, expusă, în majoritate, tot prin simboluri. La versetul 11, autorul spune: „Am văzut apoi un tron mare, alb şi pe Cel Ce şedea pe tron, iar dinaintea feţei Lui, pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele”.
Fără îndoială că această fugă înseamnă focul care va arde stihiile şi faptul că nu se mai găseşte loc pentru ele – topos – se referă la descompunerea lor totală, după prăbuşirea în gaura neagră. Sfântul Ioan adaugă: „Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou, căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut şi marea nu mai este”(Apoc. 20:1).
Ceva mai sus, analizând scenariul lui Adams şi Laughlin, am văzut că atunci când substanţele gazoase vor arde, mările se vor evapora, ceea ce spune şi Sfântul Ioan în acest verset. Cerul cel nou şi pământul nou este universul paralel purificat prin ardere de Dumnezeu, cum am mai spus, pentru cei drepţi. Aşadar, nu este vorba de o nouă creaţie, ci de o purificare a ceea ce prin păcat, fusese degradat.
După instalarea Împărăţiei lui Dumnezeu, probabil că materia îşi va urma cursul ei spre dispariţie, dizolvându-se în supa finală, aşa cum ne-o prezintă scenariul celor doi astrofizicieni. Sfinţii Părinţi spun că toate lucrurile tind spre sursa lor de origine.
Lumea a apărut din nimic şi se va întoarce în nimic atunci când Dumnezeu îşi va retrage pronia Lui.
Dumnezeu, prin cuvânt a creat lumea materială neorganizată: „Totul era netocmit şi gol”, apoi a organizat lumea aşa cum o vedem astăzi, eră numită de ce doi Steliferoasă. Cred că nu este imposibil ca materia, înainte de a se reîntoarce în nimic, să revină la forma ei iniţială, „netocmită şi goală”, supa primordială, după care intră în nefiinţă. Dar Sfânta Scriptură nu este scrisă pentru materia moartă şi pentru stihii, ci pentru oameni. De aceea, după instalarea celor buni în Împărăţia lui Dumnezeu - cer nou şi pământ nou - istoria materiei devine caducă.
Vor trăi numai spiritele noastre, sufletele celor buni, în fericire eternă, în forme spiritualizate. În timp ce materia va merge treptat spre nimicire şi dispariţie în nefiinţa de unde a fost adusă la fiinţă, prin cuvânt, de Dumnezeu, sufletele noastre eliberate de griji şi de orice constrângeri materiale, vor trăi în fericire sufletească şi în contemplarea Sfintei Treimi.
N.B. datele ştiinţifice ale acestui studiu se bazează pe articolul doamnei Kathy sawier, publicat în Washington Post, Joi, 16 ianuarie 1997, p. A3
Buletinul Parohiei Holy Cross Romanian Orthodox Church, vol. III, nr.2, Febr., 1997 / Revista ATITUDINI Nr 6 / Blog Roncea

UN MODEL SI PENTRU SFANTUL SINOD. Judecator Carmen Paduraru, despre actele biometrice, de la frica la curaj

Un model de mărturisire anti-cip

Eu accentuez că a trecut timpul rugăciunii, al smereniei şi al postului exclusiv fără exteriorizare. Este timpul mărturisirii care înseamnă să vorbeşti despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să-L pomeneşti în toată clipa şi în tot ceasul, să stai de vorbă cu cei care nu au ajuns, pentru că sunt sărmani, să-L cunoască. Timpul de acum ne oferă şi mai mult posibilitatea aceasta. Ameninţarea actelor biometrice este îngrozitoare şi cred că toată lumea de aici cunoaşte problema şi nu mai este nevoie de vreo argumentaţie. Eu am fost în situaţia de a studia mai în amănunt problema deoarece am trei copii mici, sunt judecător - şi un preot o dată mi-a spus: „Nici o grijă, judecătorii aproape nu se mântuiesc” – ceea ce m-a înfiorat şi m-a trezit dintr-un anumit punct de vedere, dar care de fapt mai mult m-a agitat. Ceea ce m-a liniştit a fost scrisoarea părintelui Justin Pârvu din 14 ianuarie când a spus: „Haideţi la luptă! Creştini, ieşiţi la luptă!” Nu întâmplător ne spune aceasta un părinte care este plin de dragoste. Au fost tot felul de interpretări. Citim de prin poziţiile unora dintre preoţi că nu ar trebui să se facă tulburare, că rugăciunea, rugăciunea şi postul vor rezolva toată problema. Nu o rezolvă dacă noi nu mărturisim prin orice faptă exterioară situaţia care ne ameninţă. Eu nu am putut să stau… Am mers şi am bătut din uşă în uşă la vecinii mei pe care nu-i cunoşteam. Eram speriată, în felul meu. Nu-mi cunoşteam vecinii! Este ca o boală a societăţii actuale, din păcate. Nu ne mai uităm în ochii celuilalt, nu ne mai spunem cuvinte blânde de dragoste, de ajutor. Speriată de problemele mele interioare nu mă mai interesa că am un vecin necăjit sau, pur şi simplu, care ar vrea să mă salute sau să îl salut. În momentul în care am citit scrisoarea părintelui Justin mi-am schimbat optica. Este timpul luptei pe toate căile. Trebuie neapărat strânse semnături. Gândiţi-vă că tinerii de astăzi, la o formă de ieşire în parc, în centru oraşului, pot aduna aceste semnături, pot sta de vorbă cu oamenii. Este un lucru care tinerilor, cred eu, le lipseşte astăzi. Curajul de a-L mărturisi pe Iisus Hristos discutând cu cei din jurul nostru vine treptat; se înmulţeşte. De la jena de început, de la frică care este arma diavolului … nu trebuie să-ţi fie frică! Îl ai pe Hristos.
Şi mie mi s-a întâmplat să fiu umilită, să fiu privită ca o habotnică dar încet, încet, în jurul meu, oamenii au început să vadă pericolul. Mi-au cerut lămuriri, au început să se intereseze, i-am atras de partea mea. Trebuie să ştiţi că frica este arma diavolului şi să o refuzaţi din start. Am fost mâhnită când am aşteptat opinia preoţilor, şi cei care sunt de faţă pot să se supere pe mine, şi am fost şocată de decizia Sinodului. Ruşine! O ţară de creştini ortodocşi să aibă o asemenea conducere. Să iasă purtătorul de cuvânt al acestei instituţii şi să spună: „Eu îmi pun primul cip”. Păi, eu ştiu din copilărie despre pericolul pecetluirii. Preotul ar trebui să mă apere!
Este o ruşine! Slavă Domnului că m-a întărit iarăşi părintele Justin care mi-a spus: „Dar Mântuitorul cum a rămas singur?” Deci aşa trebuie să privim lucrurile. Biserica oficială nu este de partea noastră. Va trebui ca lupta să o ducem noi cu Hristos deasupra şi cu binecuvântarea Părintelui Justin, slavă Domnului că-L avem.
Practic ce se mai poate face?! Permisele auto conţin cipuri. Oficialităţile spun că nu. O parte dintre permisele care s-au emis din noiembrie spun ei că nu ar avea. Am studiat directiva Uniunii Europene care este invocată în documentul oficial şi în care se spune astfel: permisul auto nu este un act electronic fiind emis în bază de directiva 126/2006. Ori, este o obrăznicie din partea
lor pentru că directiva spune clar că acest act trebuie să conţină un microprocesor cu memorie electronică care în timp se poate completa cu orice fel de date.
Deci noi, prin acest permis care iniţial pare inofensiv, dăm o semnătură în alb. Oricând ne putem trezi pe acel document cu nişte informaţii despre noi. O altă minciună a oficialităţilor: această directivă ar fi putut fi implementată până în 2033. De ce s-au grăbit? De ce nu ne-au informat? Cel puţin doi ani trebuiau să fie dezbateri publice pe această temă.
Chiar legea Uniunii Europene o prevede! De ce nu au respectat-o? … Probabil că nu L-au descoperit pe Iisus! Atunci altfel ar fi văzut lucrurile. De ce să treacă peste obligaţiile pe care însuşi le-a impus actul normativ al UE? Puteţi întreba şi nu cred că nu există avocaţi care nu gândesc ca mine. Căutaţi-i! Mergeţi şi întrebaţi! Am această problemă: trebuie să primesc permis auto şi nu îl
vreau, sunt creştin ortodox. Eu nu renunţ la Duhul Sfânt pentru acel cip, orice ar fi! Am dreptul de a conduce prin faptul că am absolvit o şcoală de şoferi, am dat un examen dar eu acel permis nu-l iau. Cine se află în situaţia expirării permisului poate merge la un avocat pentru a face o plângere prealabilă, pentru a face o acţiune în instanţă. Poate veţi pierde din aceste acţiuni şi am auzit deja că sunt situaţii defavorabile dar se vor găsi unul, doi, încet, încet, văzând opinia noastră că nu stăm şi primim toate minciunile, scursurile societăţii. Nu trebuie să acceptăm, orice ar fi! Lupt pentru dreptul meu! Deocamdată sunt drepturi constituţionale şi dacă noi nu vom opune rezistenţă acum, în scurt timp se va tinde la schimbarea constituţiei unde vor fi nişte modificări esenţiale. Îmi asum critica părintelui cu privire la judecători. Aşa este! E trist! Sunt situaţii de acest fel! Mi-o asum! Dar cauzele nu sunt numai acolo, că judecătorul ia bani. Nu! Cauzele sunt mult
mai profunde pentru că omul care ajunge în faţa ta şi o dă afară pe mama lui din casă, ce fel de hotărâre poţi să dai în situaţia aceasta? Când ajung oamenii să jure pe cruce şi să spună cu mâna pe cruce şi unul şi altul lucruri total opuse. Unde este conştiinţa omului? De ce a ajuns la acel proces?
Mai este o altă cauză pe care vreau să o cunoaşteţi. S-a dorit modificarea legilor pentru ca să se creeze învrăjbirea asta socială. Cum s-a întâmplat? Printr-o inflaţie de procedurii. Cam 60-70 % din populaţia ţării se judecă şi, deci, a ajuns o problemă de fond; dacă ai ajuns acolo fiind creştin ortodox, atunci de la bază trebuie schimbat totul. ...Pe internet sunt o mulţime de documente prin care poţi face o plângere prealabilă, o acţiune împotriva prefectului pentru că el are în subordine permisele auto. Responsabilitatea este a intelectualilor, de ceea ce se întâmplă în ţara aceasta. Pentru că noi am tăcut, noi, intelectualii! Intelectualii, cum spune Ioan Ianolide care m-a dus la o luciditate extraordinară, că creştini au răspundere pentru destinele omenirii, să le orienteze şi să le orânduiască. Deci, noi, creştinii, cu atât mai mult ca intelectuali, avem răspunderea să nu ne solidarizăm cu dezastrul lumii moderne. Aceasta înseamnă dezaprobarea totală a păcatului, a răutăţilor, a acestor modificări legislative care se vor impune şi mai acut. Poate aveţi cunoştinţă - UE ne impune modificarea tuturor codurilor: penal, civil, procesual, structural, - adică de la zero. Va fi o mare dezordine în această ţară pentru că legile nu sunt cunoscute de nimeni; aceste legi au venit peste noapte impuse de la Bruxelles.
Noi, judecătorii practicieni, vreau să vă spun că sunt nopţi în care nu dormim din cauza numărului de dosare şi al lucrului pe care-l avem. Oamenii, sărmanii, ajung la judecată dar nu aceasta le va rezolva problema, ci întoarcerea la credinţa autentică şi totală. Vă spuneam că se trece la introducerea forţată a acestor dezastre care sunt codurile în sensul că se va modifica structura codului familiei, în aşa fel încât concubinajul va fi ocrotit mai mult decât familia. S-au dezincriminat incestul, prostituţia. V-am spus, sunt multe şi nu am timp să studiez în amănunt dar ceea ce se urmăreşte din câte am reuşit să aflu este un dezastru. Să ne rugăm la Dumnezeu să mai ţină lucrurile aşa cum sunt şi să ne dea înţelepciune fiecăruia, la locul unde se află, pentru ca să facă ceea ce trebuie.
Mass-media abundă acum de cazuri şocante. Se învrăjbesc categoriile sociale şi noi nu trebuie să permitem, pentru că aici lucrarea diavolului va dispare. În momentul în care noi, creştinii, vom ajunge la o dragoste puternică de a înţelege, de a ierta pe celălalt, de a accepta slăbiciunile celui
de lângă noi, de a ne încărca din nou inima cu iubire creştină, atunci nu va mai putea răzbi. Ceea ce m-a întărit iarăşi foarte mult au fost cuvintele părintelui Adrian Făgeţeanu. Este posibil să epuizăm toate aceste arme exterioare despre care v-am vorbit: referendum-ul, oprirea legilor efective. Este posibil. Atunci va interveni opţiunea fiecăruia, foarte conştientă, de a refuza orice document. Aceasta le va distruge sistemul cu propriile lor legi pe care le vor da şi să dea Dumnezeu să nu se pună în practică niciodată.
Eu, personal, refuz acest document! Cât mai pot, mai merg cu maşina, cât mai pot, mai merg la serviciu, pentru că va fi momentul decisiv când îţi va spune: dacă nu ai permisul cu cip, dacă nu ai act de identitate, nu mai vii la serviciu. (...) Pretextul lor este prevenirea terorismului. Iertaţi-mă,
acestea sunt aberaţii care au plecat de la nişte cazuri particulare, şi acelea cu sensuri specifice. Să facem tot ce se poate, să spunem NU!

Revista ATITUDINI Numarul 6

http://www.petruvoda.ro/

Din nou despre Eminescu si crestinismul sau in Revista de gandire si traire romaneasca ATITUDINI. Aviz amatorilor

Se spun fel de fel de vorbe lăturalnice si despre Brancuşi ca şi despre Eminescu, numai să nu se spună că sunt creştini. Asta se apare că i-ar înjosi, ca şi despre Sfântul Apostol Pavel, a cărui vedenie de pe drumul Damascului e explicată în marele dicţionar Larousse ca o criză luetică. Ce sfidare a Dumnezeirii!
Despre Eminescu se spune că a murit nebun. Nu, domnilor, Eminescu nu a murit nebun. Aici e necinste sufletească. Eminescu a murit ucis. I s-a dat cu o cărămida în cap! De ce? Procesul acestei crime încă nu este pe rol, dar va fi pus!
Ştim cu anticipaţie că Eminescu era piatră de poticnire a tuturor, repet, a tuturor politicienilor zilei. Tâlharul de pe cruce e primul creştin care moare în actul jertfelnic suprem împreună cu Hristos. E primul care recunoaşte, mărturiseşte şi acceptă suferinţa ca ispăşire, transferând- o lui Hristos, şi de aceea şi primeşte răspunsul prompt: „Astăzi vei fi cu mine în rai!”
Analizându-se opera lui Eminescu, de fapt nepublicată niciodată integral, căci astfel ar fi condamnat la moarte post mortem, nu se spune nimic despre acest spirit creştin. Dar ştiţi dumneavoastră Rugăciunea către Maica Domnului: Rugămu-ne-ndurărilor Luceafărului mărilor… Aceasta este caracteristica sufletului lui Eminescu: Rugăciunea. Toate aceste flori, acele minuni ale creaţiei, versificate, împodobite ca nişte icoane, iradiind de lumină, sunt expresii ale sufletului lui contemplativ.
O să-mi răspundeţi că Rugăciunea propriuzisă este numai una, este un acccident.
Nu domnilor, e fondul de cinste spirituală, de prosternare în faţa atotputerniciei Divinului, izbucnit ca o mărturisire a vieţii lui zbuciumate, dornică de Absolut.
Şi aceasta se vede mai ales în Articolele lui Politice, care de fapt sunt teme integral tratate şi elucidate, unde comuniunea de idei şi sentimente cu Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Brâncoveanu, îl pun pe acelaşi perete sfânt din casele românilor. Eminescu
e un drept al neamului românesc, ca şi Ştefan, Tudor, Horia, care nu mor pentru dorinţa de a deţine funcţii politice, ci pentru dreptatea care trebuie instituită în viaţa societăţii şi a celei de stat. „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este Împărăţia cerurilor”. Căci nu a te intitula creştin, socialist, democrat, sau combinaţiile acestor numiri îţi dă dreptul să deţii
autoritatea în stat, ci conştiinţa responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu, pentru tot ce faci în calitate de conducător. Aşa după cum noaptea, sub razele difuze ale lunii, imaginile lucrurilor capătă nişte nuanţe de încântare şi miraj, mângâind sufletul şi mintea, cu închipuiri fantastice, literatura, artele în general, nu fac altceva decât să mângâie sufletul omenesc în noaptea acestei vieţi cu umbre dulci într-o încântare trecătoare. Căci la ivirea soarelui toate aceste fantasme pier. Aşa şi Hristos face să dispară în lumina strălucirii lui orbitoare, creaţia fantasmelor lumeşti. Dintre toate operele literare, din toată arta, nu vor rămâne şi nu vor căpăta strălucire în raza luminii Lui decât acelea ce-L vor fi preamărit.
De aceea nu „Luceafărul”, nu „Trecut-au anii”, sau oricare alt poem genial va însoţi pe Eminescu în întâmpinarea Soarelui Hristos, ci „Rugăciunea”. Cu Maica Domnului, ducându-l de mână, se va înfăţişa Eminescu înaintea lui Hristos.
Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară / Din valul ce ne bântuie / Ridică-ne, ne mântuie / O, maică preacurată / Şi pururea Fecioară / Marie!
Aceasta este cea mai mare, cea mai plină de har poezie a lui Mihai Eminescu.
Dacă sufletul lui s-a entuziasmat şi sa încântat în faţa frumuseţilor creaţiei divine, şi pe aceste frumuseţi le-a cântat, închinându-ne şi pe noi, ca într-o noapte de vrajă, luminat, sufletul lui trezit în faţa zorilor a văzut chipul aurorei hristice, şi a alergat conştient, căzând în genunchi, într-un act de contemplare şi adorare a adevărului nedisimulat în cuvinte de vrajă artistică, ci în cuvântul umilinţei, a celei mai sincere recunoaşteri a nimicniciei noastre omeneşti. „Înţeleptii lui Dumnezeu făpturii n-au slujit ci Făcătorului” . În această cântare de laudă a Maicii lui Dumnezeu şi, implicit, a Hristosului, Eminescu face din darul său, talantul său, prin acest dar, act de adoraţie a dumnezeirii. E cel mai mare act de viaţă pe care dumnezeul-creat-omul îl poate aduce dumnezeirii în condiţia de pământean. În felul acesta, el restabileşte şi ierarhia valorilor culturii.
Astăzi veacul nostru ţine morţiş să încheiem mileniul doi cu primordialitatea valorilor politico-economice. Pofta inimii, pofta ochilor şi trufia vieţii. Aşa i-a zis şi Satana Mântuitorului pe muntele Qarantaniei: „Iată lumea şi slava ei, Ţie Ţi-o voi da, dacă Te vei închina mie, căci mie-mi este dat să o dau cui voiesc”. Mințea… ca şi în Eden… Şi aşa cum au murit protopărinţii noştri, aşa mor toţi în braţele lui Satan, când primesc această ofertă. Observaţi dar, că toată zbaterea individuală şi colectivă, actuală, nu duc decât la dezastre materiale şi spirituale. De ce? „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă”.
Astăzi chiar în spatele aparentei fapte bune, stă afaceristul. Nimic nu se face pentru Hristos, adică dezinteresat. „Fără Mine nu veţi putea face nimic”, zice Mântuitorul, adică jertfa noastră nu se înscrie în ordinea divină, fiind străină Adevărului veşnic, căci este pământească, lumească, drăcească. Dumnezeu nu Şi-o revendică, pentru că nu I-a fost atribuită. Un alt „dumnezeu” o revendică, egoismul luciferic. De aceea zicem în altă parte despre creştinismul românesc, că este un stil de viaţă. Românul, când dăruieşte ceva, zice „primeşte darul acesta şi zi bogdaproste” (Dumnezeu să ne ierte, mulţumire lui Dumnezeu).
De aceea Eminescu, în toate articolele sale politice, când vrea să jaloneze sau să indice o cale de urmat, se întoarce mereu cu mintea la condiţia spirituală a omului din popor şi a stilului lui de viaţă creştină. În casa de la Ipoteşti, Eminescu trăieşte de mic condiţia de suferinţă, închinată sub candela icoanei Sfintei Fecioare, o mamă suferind lângă o surioară paralitică, şi, jur împrejur, ţăranii suferind umilinţa muncii nerăsplătite pe propriul lor pământ, adunaţi duminica în genunchi în tinda Bisericii, din umilinţă, în sânul ei, sub raza icoanei Prea Curatei şi a Fiului ei, crucificat şi înviat, suprema mângâiere în viaţa aceasta şi ultima ţintă pentru cealaltă viaţă. (...)Luaţi aminte, voi care vreţi să fiţi învăţători şi doctori trupeşti ai neamului românesc şi voi care loviţi în acest neam sfinţit prin aceşti drepţi.

Şi sunt foarte mulţi!

La Marea Judecată îi veţi putea privi în ochi?

Virgil Maxim

Revista de gandire si traire romaneasca ATITUDINI

An II, Nr 4, Ianuarie 2009

Extras din articolul "Cateva ganduri smerite alaturi de creatia marelui Brancusi"

Cuvant despre eroism. Parintele Gheorghe Calciu

Eroismul este o stare de spirit. Ea aparţine unei generaţii, unui popor, sau persoanelor singure. Sensul pe care îl dăm noi eroismului în această accepţie nu are nimic de-a face cu eroismul militar, nici măcar cu eroismul cruciaţilor, celor de bună credinţă. Această categorie de eroi sunt circumstanţiali, tranzitorii, determinaţi de spiritul vremii, de entuziasmul creat local şi temporar, sau de apelul unor persoane harismatice care pun în faţa unei generaţii un scop precis şi tangibil.
Eroismul gratuit este cel care nu vizează o victorie în materie, ci în spirit. Incertitudinea victoriei nu impietează eroismul persoanei care îl practică, aşa cum pocăinţa cuiva nu impietează asupra perseverării în ea, chiar dacă nu avem certitudinea că suntem mântuiţi.
Taina mântuirii stă în mâna Domnului, taina eroismului stă în devoţiunea celui care a primit harul acestei virtuţi. Eroismul lui Don Quijote era unul gratuit. El a pornit lupta împotriva duhurilor rele, a strigoilor, a cavalerilor răi, fără o altă ţintă, dincolo de dorinţa de a-i birui. Eroul (nu în sens de personaj) tragic se distinge de orice alt erou prin neaderare la istorie şi la temporalitate. El trăieşte într-o altă dimensiune care este cea mistică. Toate eroismele gratuite sunt mistice, chiar dacă nu apar explicit ca atare.

Extras din

Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului

Pr Gheorghe Calciu

ATITUDINI

Revista de Gandire si Traire Romaneasca
Anul II, Nr 4, Ianuarie 2009

INEDIT - Comentariu la Pateric al Părintelui Arsenie Boca - ATITUDINI

Despre ispite
Avva Antonie: Ridică ispitele şi nimeni nu este carele să se mântuiască. Adică fără ispite nu te poţi mântui.
Mântuirea înseamnă un alt mod de a trăi, dobândirea altei firi, nu aceasta care o avem. Pentru că aceasta trebuie toată topită, scărmănată, omorâtă prin tot felul de ciopleli, altfel nu e cu putinţă să crească firea după Dumnezeu.
Mântuirea e imposibilă fără ispite pentru că numai cu prilejul lor ne cunoaştem; dându-ţi seama de greşeli şi felul cum puteai să rezolvi, adică cunoscând ceva în vremea ispitei, tot e ceva, adică este un început spre creşterea duhovnicească (aceasta în cazul încercării când ţi se face îndreptare).
Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, ci fiecare se ispiteşte de pofta sa (cuvântul Sfintei Scripturi).
Ispitele au rostul:
1. De a ne umili, de a ne compromite chipul nostru cel iubit de noi, ochişorii noştri, în ochii noştri, în viaţa aceasta.
2. Dau prilejul să te cunoşti mai bine şi să-ţi pierzi încrederea în tine însuţi, şi te fac să alergi la cineva mai tare ca tine, la Dumnezeu.
3. De aceea îngăduie Dumnezeu ispitele, că ele au însuşirea de a ne observa mai bine răutăţile noastre.
4. Ispita este indicatorul care dovedeşte mărimea duhovnicească la care eşti. În încercări (ispite) îţi trebuie o convingere, adică temelie puternică. Convingerile trăite sunt realităţi religioase, adică realităţi trăite. Convingerile să nu fie numai o bibliotecă în cap, ci să le trăieşti. Ispitele te trag afară de la Hristos, spunându-ţi: Nu trăi o viaţă aşa de grea, nu-ţi chinui tinereţea. Toate aceste momeli te sustrag de la temelia, Hristos şi de la crucea Lui şi te dai spre plăcere, spre cruţare de
sine. În încercări trebuie să ai o casă a ta, care să fie întărită pe o temelie puternică, să ai ceva trainic, un foc, un cărbune aprins în sufletul tău, care să-ţi ajute ca în încercări să n-o luăm către noi, ci către Hristos. În felul acesta, încercările dovedesc de ţi-e mai drag de tine sau de Hristos.
Asemănarea cu casa clădită pe nisip. Pe ce temelie stai? Dacă este Hristos, treci prin toate cu veselie, dar trebuie să te laşi cu totul în conducerea lui Dumnezeu. Nu-i altă soluţie decât să te îndrăgosteşti de Iisus, Care a trăit cândva în chip văzut. El continuă să fie cu noi până la sfârşitul veacurilor.
Şi dacă am fi curaţi cu inima, L-am vedea şi acum.

La ziua judecăţii ne întreabă Dumnezeu: ce asemănare avem cu Iisus? Şi noi numai în cruce ne putem asemăna cu Iisus. Nu ne putem asemăna nici în înţelepciune, nici în putere, deci numai în cruce.
Însemnări din manuscrisele de la Sinaia

ATITUDINI

Revista de gandire si traire romaneasca

Anul II, Numarul 4, Ianuarie 2009

…semne bune anul are! Editorial - Monahul Filotheu. Revista ATITUDINI

2009 a venit la noi cu paşi mari, grăbiţi. Am crezut, în umbra Duhului Bisericii, în bunătatea vremilor pe care le trăim, oricâte catastrofe ar fi părut că s-au abătut peste noi. Şi ea purcede din mila pe care Proniatorul o face cu noi, cei de acum, aducându-ne în luptă cu vitregia clipei de faţă pentru a câştiga veşnicia; pentru aceea şi veşnicia începe în singura unitate de timp ce ni s-a dat să o trăim, clipa unei respiraţii.
Orice vreme îşi are încercările ei şi luptătorii pentru înveşnicire. Unii luptă să înveşnicească în Dumnezeu clipa, să o îndumnezeiască , iar alţii luptă să o înveşnicească în iad, în îngerul morţii, să o îndrăcească. Adevărata durere vine din aceea că nu realizăm că de bună voie ne aşezăm când într-o parte, când în cealaltă a liniei de bătălie dintre cele două tabere. Dar ceea ce ni se întâmplă dincolo de voia noastră este crucea pe care Tatăl, Bunul Proniator, neo dă să o purtăm.
Anul 2009 aduce crucea unei crize mondiale a sistemului bancar, conceput încă de la început pentru a înlănţui omenirea. Ni se spune că „au dispărut" 58 de trilioane de USD, pe care trebuie să-i plătească nu doar americanii, ci toţi cei 6 miliarde de oameni de pe pământ, în întreaga lor viaţă, şi, ca să nu le fie greu doar lor, şi copiii, şi nepoţii lor. Criza aceasta nu este prima din istorie. Exceptând criza petrolului de acum 30 de ani, provocată de lipsa de măsură a consumului, criza Americană din 1929, exportată întregii lumi imediat după aceea, este foarte asemănătoare cu cea de astăzi. O mare sumă de bani a dispărut, pentru a se instrumenta mai apoi un război care să schimbe ordinea mondială. Doar Dumnezeu ştie dacă acest scenariu se va repeta. Oamenii obişnuiţi doar descoperă că toţi marii politicieni şi bancheri vorbesc despre o nouă ordine mondială ca rezultat al crizei financiare, şi că au devenit sclavi ai sistemului, nefericiţi de astă dată . Poate şi de aceea Antihrist va fi primit ca eliberatorul cel mult aşteptat, un izbăvitor din robia pe care mai marii zilei de astăzi ne-au pregătit-o, nouă şi urmaşilor noştri, iar păruta lui eliberare va fi cea mai cumplită tiranie din istoria întregii omeniri, o robie asumată, voluntară, care va veni prin lepădarea puterii raţionale a sufletului, anularea de bună voie a voinţei şi împietrirea desăvârşită a simţirii inimii faţă de tot ceea ce este politic incorect (corectitudinea politică fiind noua dogmă şi noul cod de legi al sistemului viitorului). Dar ca să nu fiu proroc mincinos, mă voi opri la a spune doar că ceea ce va urma va fi cumplit, va fi mult mai rău decât tot ceea ce putem să ne închipuim acum.
O parte din această urâciune care va stăpâni pretutindeni este nevoia resimţită şi la noi de o nouă ordine politică. Cei 20 de ani brucanieni au însemnat un timp foarte binecuvântat faţă de ceea ce urmează de acum: Puţinii indivizi frustraţi care s-au ostenit din răsputeri să otrăvească sufletele intelectualilor din România acestei perioade cu anti-creştinism, anti-românism, anti-tradiţionalism, anti-clericalism, anti-dogmatism, anti-canonicitate, imoralitate ori liberschimbism, pun astăzi la cale o mare mişcare politică, după modelul neoconservatorismului american . De mâine, fiii răsfăţaţi ai bolşevicilor şi reeducaţilor primilor ani de comunism vor vorbi despre unitate, moralitate, decenţă, normalitate, părându-li-se că suntem proşti şi am uitat că în ultimii 20 de ani au şuierat cu limbile despicate împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale în reviste subvenţionate precum 22, Dilema, Idei în dialog şi altele cărora istoria le-a vădit nonsensul existenţei.
Dacă aşa sau altfel se va întâmpla în România, rămâne ca Dumnezeu să rânduiască, pentru sângele şi lacrimile Mucenicilor, Cuvioşilor şi Drepţilor, sau pentru păcatele noastre fără de număr şi fără de hotar. Dacă însă li se va îngădui această enormă mişelie, e limpede că orice recurs la Adevăr, Frumos, Bine, Dreptate, Milă, adică la Dumnezeu Omul Hristos, va fi socotit drept extremism, fanatism şi ultra-naţionalism, şi s-au întors la noi vremurile în care a fi creştin va fi tot una cu a fi gata de moarte pentru Hristos, gata de a-L mărturisi, cu preţ de suferinţă şi de sânge , de data aceasta fără a mai putea fi auziţi ori cunoscuţi. Veacul XXI de la Hristos le aduce Ortodocşilor din România experimentul paşapoartelor şi permiselor auto biometrice. Până acum Germania a fost singura ţară din lume care a primit paşapoartele electronice, dar România, prin oamenii săi politici, îşi doreşte să fie premiantă şi, pe lângă cipurile pe care nemţii şi le-au pus în paşapoarte, se vor include şi amprente biometrice: amprenta irisului şi amprenta digitală. Nu ni se spune, însă, şi nu vom putea verifica niciodată ce vor conţine cipurile din paşapoarte şi din permisele auto şi la ce bun atâtea măsuri de siguranţă într-o ţară atât de mică, unde depăşirea vitezei legale, conducerea sub influenţa alcoolului şi contrabanda cu ţigări sunt de zeci de mii de ori mai numeroase decât falsificarea actelor. Este uluitor tupeul celor ce vor să ne bage pe gât noile acte, dar uluitoare este şi trădarea politicienilor şi nepăsarea cetăţeanului obişnuit. Libertate, unde eşti? Celor ce credeau că totuşi sufletul românului nu-şi va pierde libertatea, de vreme ce «unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea» , le putem spune că, dacă până astăzi Tainele Bisericii au fost singurele care dădeau libertate sufletului creştin, şi vor rămâne în veac arma cea mai puternică de luptă împotriva răutăţii veacului prin puterea Duhului Sfânt, e strigător la cer cum se caută de către anumiţi „ortodocşi" minimalizarea şi dispariţia lor. Cum aceasta? Când încetează Tainele Bisericii a mai fi Taine? În chiar clipa în care clericul care le săvârşeşte se leapădă de credinţa apostolică şi patristică a Bisericii, stă pe faţă împotriva Evangheliei şi recunoaşte ereticilor puterea săvârşirii vreunei Taine, Duhul Sfânt încetează a mai lucra prin mâinile sale. De aceea, responsabilitatea ierarhilor faţă de adevărul de credinţă al Bisericii este tot una cu a fi gata clipă de clipă pentru moarte.
Nu degeaba a rânduit Biserica primelor veacuri ca arhiereii să se aleagă dintre călugări, adică dintre cei mai fierbinţi pentru credinţă. Sunt însă şi din cei care au crezut că pot să-l înşele pe Dumnezeu vânând arhieria de parcă ea s-ar da de la oameni, nu de la Dumnezeu, şi nu s-au făcut vrednici numelui de păstori episcopi (supra-veghetori) ai turmei lui Hristos, ci sau vădit a fi năimiţi prin înseşi vorbele şi faptele lor, şi simplii credincioşi sensibili la gândul mântuirii îi cunosc bine. Recenta împărtăşire din otrava papistaşă a mitropolitului Timişoarei şi atitudinea sa faţă de Ortodoxie după apostazia sa, la care adăugăm cocoloşirea sa şi minimizarea gestului de către cei care ar fi trebuit să-I aplice canoanele Sfinţilor Apostoli, plus tăcerea lor desăvârşită în faţa numeroaselor mărturii de apostazie a lui Nicolae Corneanu şi a altora care şi-au continuat nestingheriţi lepădarea de credinţă, plus invitarea papei prin oamenii politici intermediari, acestea toate ne arată că sfârşitul este lângă uşi. Un imens tăvălug mondial nivelator al conştiinţelor şi înrobitor al sufletelor şi trupurilor, o mincinoasă „conştiinţă" politică ce va dobândi puteri inchizitoriale, un sinod care se leapădă de adevăraţii slujitori ai Bisericii şi iubeşte apostaţii şi apostazia, iată semnele bune ale anului 2009! Din mila Sa cea mare Dumnezeu ne cheamă să purtăm cu bărbăţie aceste cruci. Nu era deloc roză situaţia socio-culturalo-economicopolitică a imperiilor în care au propovăduit Sfinţii Apostoli; şi totuşi au îndrăznit şi au biruit lumea!
Hristos le-a dat putere să treacă cu înţelepciune de şarpe şi blândeţe de porumbei prin toate ispitirile la care lumea antică i-a supus. Şi toţi şi-au pus sufletul pentru turmă mărturisind pe Hristos. Creştinii de azi suntem chemaţi la aceeaşi mare încercare, aceea de luptă împotriva unui sistem foarte bine articulat şi pus la punct, prin lepădarea de faptele trupului şi ale întunericului şi prin scoaterea de sub praf a armelor Duhului – dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţile, înfrânarea poftelor –, prin împlinirea tuturor poruncilor Evangheliei, prin răstignirea trupurilor împreună cu patimile şi cu poftele. Avem puterea să o facem, suntem singurii şi ultimii care o putem face şi avem, tocmai pentru aceea, datoria de a o face. Hristos, Cel ce ne-a poruncit să îndrăznim, căci cu El vom birui şi noi lumea, ne aşteaptă. La mântuitori şi îndrăzneţi ani!
Monahul Filotheu

ATITUDINI

Ianuarie 2009

Parintele Arsenie Papacioc: "Cu o moarte toţi suntem datori, dar una-i ortodox să mori, alta-i ecumenist vândut"

A aparut numarul trei al Revistei de gandire si traire romaneasca ATITUDINI

Interviu cu Părintele Arsenie Papacioc
Părinte Arsenie, ni se spune în ultima vreme de către înalţi prelaţi că nu mai avem voie să folosim cuvintele eretic, papistaş şi că ar trebui să redefinim dogmele ca să ne aliniem şi noi constituţiei Uniunii Europene, cum vi se pare lucrul acesta?
Uite, domnule, parcă de la Uniunea Europeană ne tragem! E foarte grav cuvântul eretic, nu poate să fie rătăcire în învăţătura creştină… Şi cu ce să înlocuim cuvântul eretic? Parcă noi am făcut cuvântul acesta! L-au făcut Sfinţii Părinţi şi cine atacă problemele de dogmă cade în erezie. Iar ăştia au atacat (vezi Filioque) Crezul a fost schimbat, iar papa nu cu mult timp în urmă a declarat că singura Biserică este Biserica Catolică… O mare greşeală tactică din punctul lor de vedere… Cum să zic, dacă a schimbat Crezul şi s-a umplut tot Occidentul de infailibilitatea papală acum vrea să se reverse şi în tot Răsăritul?! Eu uite ce vă spun: Biserica a dat anatemizare pe toţi care n-au respectat nişte lucruri, la toate sinoadele ecumenice. Şi peste tot a anatemizat patriarhi şi alţi oameni din Biserică şi peste tot în istoria Bisericii au fost astfel de exemple.

Anatema ştiţi ce înseamnă? Despărţirea de Dumnezeu, unirea cu Satana şi intrarea în iad de pe pământ; aceasta este cea mai gravă pedeapsă pe care a dat-o Biserica – anatemizarea. Să avem o poziţie de eroi, nu de milogi.
Care trebuie să fie atitudinea noastră de mărturisire? Cum pot fi nişte oameni simpli, care nu cunosc dogmele şi nu ştiu cum să apere adevărul, eroii?
Nu trebuie multă teologie ca să fii erou, trebuie cu multă fermitate să spui simplu: noi nu ne facem eretici. Ce au zis Sfinţii Părinţi, acela-i adevărul pe care-l credem şi noi, căci după învăţătura catolică Sfântul Duh ar fi nepot al lui Dumnezeu – ei asta mărturisesc în Crez, de fapt – şi sărmanii oameni nu ştiu nimic, pentru că preferă să fie milogi decât eroi, care caută să afle adevărul. Noi rămânem la crezul nostru, la sfânta noastră Biserică Ortodoxă. Nu trebuie să căutăm noi mucenicia. Nici Mântuitorul nu a vrut să ia crucea, dar dacă i-a dat-o a luat-o şi n-a mai lepădat-o, dar n-a zis ca ei. Să spunem aşa: nu, domnule, eu sunt ortodox şi nu am încredere în papistaşii ăştia.

Cum să creăm o atitudine la nivel de mase atunci când este multă dezbinare şi între noi, ortodocşii?
Ca să creăm o unitate între noi, trebuie să ne aşezăm pe relaţie de poziţie cu veşnicia. Voi nu vă daţi seama, cercetând adâncul canoanelor, însemnările şi subînsemnările lor, cât este de grav să faci altfel decât a hotărât Biserica, prin sinoadele ecumenice. Dacă vom acţiona în conformitate cu canoanele şi învăţăturile Părinţilor, atunci vom crea şi unitate, dar aşa, dacă ascultăm mai mult de părerile organizaţiilor mondiale de azi, nu are cum fi. Dar nu se poate nici fără cruce. Şi ştii ce înseamnă cruce? Să-ţi iei ce nu-ţi convine. Şi toată frumuseţea învierii Mântuitorului, dacă n-ar fi fost crucea, nu era aşa de grozavă. Întâi e muncă şi apoi roada muncii. Deci suntem în starea de efervescenţă, adică de mărturisire. Mărturisirea noastră trebuie să constea în adevăr. Dacă
îţi zice cineva: întovărăşeşte-te cu mine! Să te gândeşti mai întâi: Dar tu cine eşti? Dacă te închini ca mine ortodox, atunci sunt şi eu cu tine. Dar catolicii au schimbat crucea… că se temeau ca nu cumva să mai fie ceva din practica ortodoxă, că asta are o semnificaţie, crucea – toată înălţimea Tatălui, toată adâncimea Fiului şi toată lăţimea Sfântului Duh – aceasta este invocarea Sfintei Treimi. La catolici nu ştiu dacă mai fuge dracul de cruce. E limpede, asta nu este o problemă grea. Mântuitorul a zis să nu facem noi schimbări de dogme cum ne vine nouă pe chelie, că oricine ne-ar porunci, înger de sus de ar fi şi dacă ne învaţă altfel decât ne învaţă Evanghelia şi Sf. Părinţi, nu avem dreptul să ascultăm, cădem anatemei.
Nu este o întrebare grea dar este auzită greu. Ce teolog poate să-ţi spună să faci crucea altfel, să asculţi de cutare, şi nu de Crezul fixat la sinoadele ecumenice? S-au gândit ei la 1054 să schimbe hoţeşte Crezul! Păi ei au fost daţi anatemei şi rămân aşa până când revin la aceste adevăruri. Adevărul trebuie apărat, argumentul suprem este că cu o moarte toţi suntem datori, dar una-i ortodox să mori, alta-i ecumenist vândut.
Cum vedeţi situaţia actuală în care Sinodul BOR a trecut cu vederea aşa de uşor problema împărtăşirii mitropolitului Nicolae Corneanu la greco‑catolici şi numai singur Î.P.S. Bartolomeu Anania a opus rezistenţă şi nici un alt ierarh nu l-a urmat?
Nici pe Hristos nu l-a urmat nimeni, dar El a biruit. Aşa şi Anania a biruit. Adică ne-au minţit o dată cu greco-catolicii la anul 1700 şi aşa vor şi acum. Ăsta-i dracul, acesta-i viermele care roade Ortodoxia. Lor nu le convine să se ştie adevărul, pentru că adevărul, mai ales în problema de credinţă, te roade şi te macină. Şi cei mai mari duşmani ai catolicismului, tot între catolici sunt. Pentru că sunt oameni care văd adevărul. Dar la Roma credeţi că e numai catolicism? Acolo e şi masonerie, acesta e de fapt fundalul, ţine Biserica în frunte ca să poată cuceri şi ademeni pe mulţi.

Ce ascultare trebuie să facem noi faţă de episcopii compromişi?
Dragii mei, în ierarhia bisericească credinţa e cea mai înaltă. Nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare, ci adevărul prezentat smerit. Smerenia este cea mai mare. Şi s-a făcut scandal prin sinoade şi adevărul a ieşit lămurit. Deci mai trebuie şi un pic de scandal, ca să existe o rezistenţă creştină. Dar întotdeauna era în sinod câte un sfânt care să povăţuiască poporul credincios şi oamenii se luau după el… Nu trebuie să căutăm care este sfânt şi care nu, asta Dumnezeu o ştie. Nu vă păcăliţi, adevărul este numai unul. Ne-a dat Dumnezeu lingură nu ca să o ducem la urechi. Am primit un telefon de la cineva care îmi spunea că a căzut din pat şi mă întreba ce să facă. Şi eu i-am zis: Domnule, ai numai două variante, ori rămâi sub pat, ori te sui în pat. Şi pisica, care era aflată sub pat, a zis: Nu, domnule, eu am drept de moştenire, eu aici nu-l primesc. Să se suie în pat, pentru că în pat este născut, nu-l dă nimeni jos. Dar în pat nu poate să stea, adică adevărul. Şi atunci dracul vine şi-ţi spune: uite vino la noi, te asigur că nu te mai deranjează nimeni pe veci. Nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic. Adevărul trebuie apărat în întregimea lui. Să acceptaţi să muriţi. Dacă nu accepţi lucrul acesta, te păcăleşte uşor. Nu vă păcăliţi. Eu n-aş vrea să fim în foc, dar dacă până la urmă ne bagă, nu suntem noi vinovaţi. Mai bine să arzi în foc decât să zici ca duşmanul. Frumuseţea întâlnirii noastre nu mai există.
E nevoie de diplomaţie în Biserică?
Ce diplomaţie!? E nevoie de ţigănie, mai degrabă, de târg. Adevărul e unul. Şi dacă unul singur ţine adevărul, acolo e Biserica. Nu e numai o fracţiune din Biserică, e toată Biserica. Aveţi ocazia să fiţi acel unul. Pe Bartolomeu Anania îl spovedesc şi el este unul din cei care mai ţin adevărul şi nu o să cedeze. Mai spovedesc şi pe alţi ierarhi şi dacă nu fac ce le-am zis şi nu ţin adevărul până la capăt, o cam slăbesc cu ei. Dar eu nu sunt decât un mic preoţaş care vrea să moară în culcuşul acesta creştin. Nu vă jucaţi cu adevărul. Că avem impresia că murim, dar nu murim.

Nu vă temeţi, tată! Dar să ştiţi că nu poţi să aperi adevărul dacă nu te-ai îmbrăcat în haina morţii întâi. Acum sunt semne de sfârşit de veac şi dracul vrea să schimbe adevărul. Şi mi se pare mie că sunt mai mulţi mireni decât călugări care îmbracă haina morţii. Şi haina morţii înseamnă să mori pentru adevăr. În momentul când aperi adevărul deja eşti pe tine cu haina morţii.

Mântuitorul n-a cedat cu nici un chip şi nu o să ajungem la marea cinste în care a fost El, de L-au jupuit, de L-au băut, de L-au umilit; vă daţi seama, dracul prinsese momentul. Cine a biruit: cel care a fost lovit sau cei care loveau? Apostolul Pavel, această grozavă figură, spune că dacă înger de sus vă va învăţa altceva, anatema să fie. Bine, că unii vor să fie ortodocşi şi să mai stea şi la o cafea sau la masă cu ereticii. Exact ca greco-catolicii – închinaţi-vă ca voi, dar să ţineţi administraţia de noi. Şi aşa greco-catolicii au fost foarte catolicizaţi. Acesta e sistemul – ca să te amorţească, să nu mai vezi, pentru că neadevărul în care ei trăiesc îi mustră pe dedesubt. Voi nu vă daţi seama ce durere ai când eşti un om vândut. Încă o dată vă spun: adevărul poate fi la unul singur, şi să fii fericit că eşti singur, căci cu atât mai puternic vei fi. Pentru că de acum urmează să mă ajute Hristos, eu am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, de acum Hristos va birui întru mine.

ATITUDINI, Anul I, Nr 3

Parintele Justin Parvu la Aiud, "altarul sfant al neamului romanesc si fabrica de martiri"

Vizita Părintelui Justin Pârvu la Mănăstirea Aiud
de Monahia Fotini
„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate că a acelora este împărăţia cerurilor”, (Matei 5:10)
Vineri, 12 septembrie a.c., mulţime de credincioşi din toate părţile ţării l-au urmat pe Părintele Justin Pârvu la mănăstirea Înălţarea Sfintei Cruci din Aiud, să înalţe rugăciune lui Dumnezeu pentru cei ce şi-au pierdut viaţa în temniţa Aiudului şi să se închine sfintelor lor oseminte,
ale celor ce au suferit mai bine moarte de martiri decât să-şi vândă credinţa şi neamul lor.
Belşug de mucenici a înghiţit temniţa Aiudului, pe care Părintele Justin o numeşte altar sfânt
al neamului românesc şi fabrică de martiri. Trupurile lor, aruncate ca nişte gunoaie la gropile comune de la marginea Aiudului, s-au ridicat ca nişte stânci de neclintit, care spulberă
pe toţi cei ce se lovesc de ele şi scuipă în obrazul acestui neam creştin. Călcăm pe sânge de
martiri, spunea Părintele Justin, şi ne cinstim jertfa înaintaşilor noştri.
De ce nu sunt cinstiţi martirii din temniţele comuniste?

De ce se tem politicienii de azi să rostească numele lor, să amintească jertfa lor, de parcă n-ar fi existat, de parcă aceeaşi putere comunistă conduce şi azi? Au crezut că vor îngropa memoria lor cu betoane şi ciment, turnând peste sfintele lor trupuri blocurile bolşevice, care dăinuiesc cu groază şi acum pe Râpa robilor, de la marginea Aiudului. Oare ce puteau face nişte trupuri moarte? De ce le este frică de nişte oase? Să se piardă modelul, să nu cumva să reînvie curajul şi atitudinea lor. În numele unei false democraţii ei luptă de fapt împotriva tradiţiei şi a adevăratelor repere existenţiale, şi au identificat tradiţia cu fundamentalismul şi iubirea de neam cu şovinismul.
Frumos spunea Părintele Ilarion Felea, ale cărui moaşte zac şi ele aruncate în gropile Aiudului: „Creştinul iubitor de oameni simte răspundere şi arată respect faţă de munca înaintaşilor (totuna cu tradiţia). Iubirea de neam nu este şovinism, cum se spune uneori (adică iubirea oarbă faţă de greşeli şi exagerată faţă de însuşirile naţiei din care faci parte), ci este respect faţă de generaţiile trecute, dragoste şi răspundere pentru generaţiile de faţă şi grijă pentru generaţiile viitoare”.
Ce respect acordăm noi jertfei acestor martiri, care sufereau nedreptate şi chinuri neasemuite şi cine va putea povesti felurile şi mulţimea torturilor lor? Că erau bătuţi până la sânge, înfometaţi până la moarte, arşi de vii, tăiaţi cu pânza de circular, ciuruiţi de gloanţe, îngropaţi de vii, ei, de care lumea nu era vrednică. Că spune dumnezeiescul Ioan Gură de Aur:
„Nu este ceva mai fericit decât sufletul care s-a învrednicit să sufere pentru Hristos vreuna din
suferinţele ce ni se par groaznice şi cu neputinţă de îndurat”.
Îndrăznim să credem că aceştia sunt de două ori mai fericiţi ca martirii recunoscuţi ai Bisericii,
deoarece aceştia suferă prigoană şi după moartea lor şi defăimaţi sunt şi azi, şi de mai-marii poporului şi de mai-marii Bisericii, pe care ei au iubit-o cu preţul vieţii lor.
Dorind să se reîntâlnească cu fraţii lui de suferinţă şi să le aducă un cald prinos de mulţumire, Părintele Justin împreună cu un sobor numeros de preoţi şi de credincioşi, au cântat în mausoleul înălţat în cinstea lor un acatist închinat martirilor din temniţele comuniste, după care, în osuarul unde sunt depuse cinstitele lor oseminte, care bunul Dumnezeu a rânduit să fie scoase la iveală odată cu săpăturile făcute pentru ridicarea schitului, s-a făcut slujba de pomenire a eroilor
şi martirilor lui Hristos. După slujbă, Părintele Justin a rostit, printre lacrimile care îi şiroiau pe obraji, un emoţionant cuvânt:

Cuvântul Părintelui Justin rostit în osuarul mănăstirii Aiud

Preacuvioşi şi preacucernici Părinţi şi ostenitori,

Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le‑ai făcut! Cu adevărat, cu câteva ore în urmă ne-am gândit să venim aici în Aiud să facem o comuniune cu generaţiile tineretului jertfelnic din perioada carlistă şi comunistă. Ca o minune, din toate părţile, aşa după cum suntem aici, aţi plecat maşină după maşină, ostenindu-vă, şi am ajuns aici, să facem în sfârşit această sfântă şi înaltă comuniune cu aceşti eroi şi Cuvântări de laudă la sfinţii martiri ai noştri. Când am coborât din maşină, am intrat în monument şi am văzut toate aceste ziduri şi am citit câteva nume, aflate sub o acuzare de care n-am fost vrednic şi eu.
Nu e nevoie să spunem mai mult decât a spus frumuseţea acestui acatist care s-a citit aici şi dacă am fost atenţi, în acest acatist e cuprinsă toată nevoinţa şi toată istoria acestei generaţii de martiri; este, în sfârşit, toată esenţa neamului nostru prin viaţa şi jertfa lor, este tot ce a avut mai scump ţara noastră. Până şi copilul de la sânul mamei vorbeşte de tirania acestor vremuri. În 1948 era o mamă care năştea într-un spital din Suceava. Soţul era la uşă şi aştepta să vadă noul venit – ce să fie: băiat sau fată? Că pe atunci nu se ştia de înainte ce iese, acuma se ştie îndată. Ei bine, numai cât a născut, au luat călăii pruncul şi pe tatăl lor; pe tatăl l-au băgat în celulă la parterul puşcăriei Suceava, iar pruncul cu mama – într-o celulă de la etajul 1. Plângea copilaşul acolo; îi dădeau la 2-3 zile o cană cu lapte. Iată, deci, aceştia sunt eroii şi neamul nostru... copiii din faşă, copiii născuţi şi făcuţi într-adevăr pentru ţara aceasta, pentru neamul nostru creştinesc.

Şi câte alte întâmplări – mama care era pusă în ţâţâna uşii cu sânii, să divulge pe fiul ei unde este. Ce mamă poate să fie aceea care să-şi dea fiul ei la moarte? Ei, bine, a răzbit mama aceasta, s-a îmbolnăvit şi după zece zile a murit şi fiul ei pe munţii Făgăraşului şi a fost împuşcat tot în numele şi jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceste oseminte sunt mărturia sfinţeniei lor pentru noi, aceştia de astăzi, care ne confruntăm cu atâtea greutăţi şi necazuri, poate chiar mai mult decât atunci, dar sub o formă modernă. Avem şi noi în acelaşi timp datoria sfântă să stăm cu puterea, cu dârzenia cu care au luptat înaintaşii noştri. Aici suntem straja Europei, aici suntem vârful de sabie al întregii culturi şi civilizaţii europene. Ei spun că suntem înapoiaţi. Suntem într-adevăr înapoiaţi, dar ridicăm biserici, construim altare, şi suntem turnul de apărare pentru spiritualitatea ţării noastre.
Ei nu mai sunt, s-au pierdut în dolari şi în aur. Aici, în Europa, de strajă stă România, ţara noastră sfântă, şi osemintele acestea vorbesc oricând peste veacuri de ceea ce este românul. Îmi povesteau acum câteva zile nişte cetăţeni din Maramureş, că la mănăstirea Peri le-au spus bătrânii că nu este biserica aceea pe care o ştiau ei, aceea au luat-o ruşii..., pentru că ei s-au băgat în Maramureş, au intrat mai mult de jumătate, au luat şi locul, tot, au dărâmat şi biserica, şi românii şi-au făcut un sălaş alături care într-adevăr preînchipuie Biserica şi istoria hotarului nostru. Dar dacă n-ar fi fost Ştefan cel Mare la Putna, fiţi siguri că Bucovina noastră nu mai era printre noi. De aceea şi noi avem datoria, repet, de a ne pune în viaţa noastră cu toată puterea, cu toată forţa, să putem contrabalansa forţele acestea ale întunericului care vin peste noi, sub formele acestea de ecumenism, globalizare, prin sărăcia, mizeria care ne împrăştie în toată lumea - că vin străinii în locul nostru şi ne ocupă locul şi vai de noi, să nu cumva mâine să rămânem slugi pe pământul ţării noastre. E atât de frumoasă ţara aceasta, cât am străbătut-o eu acum din zorii zilei până aici, încât nu am putut să aţipesc. (…)
Dumnezeu să vă binecuvinteze şi vă mulţumesc tare mult pentru osteneala pe care aţi depus-o, şi aţi venit să ne împărtăşim din acest moment frumos, cu părinţii care s-au ostenit şi au citit acatistul, şi apoi această slujbă de pomenire a celor adormiţi. Dumnezeu să binecuvinteze osteneala şi Maica Domnului să ne ocrotească, aşa de frumos cum este pictată aici, ocrotitoarea tuturor deţinuţilor care au plecat dintre noi şi priveghează mai departe la osemintele fiilor ei.
ATITUDINI, Revista de gandire si traire romaneasca, Anul I, Nr 3