The Enemy from Within. How the KGB agents penetrated the CIA and FBI during the '80s and Romania during the '90s and 2000s portraiting as "americans"

Dintr-o carte in curs de aparitie:
"(…)Totuşi, în ciuda seriei neîntrerupte de conflicte publice sovieto-româneşti asupra coordonării politicii economice supra-naţionale în următorii cinci ani, comunitatea de informaţii a SUA (după cum rezultă din documentele declasificate) a continuat să respingă atitudinea Bucureştiului. O Evaluare a serviciului naţional de informaţii din 1962, de exemplu, a clasificat atitudinea liderului român Gheorghiu Dej ca fiind aparent la fel „curajoasă” ca cea a lui Gomulka şi Kadar, loiali Moscovei, afirmând că astfel de acţiuni „nu pot fi considerate o provocare la adresa autorităţii Moscovei şi probabil că sunt făcute chiar cu acordul lui Hruşciov şi al Partidului Sovietic” (110) (Political Developments In The USSR And The Communist World (NIE 11-5-62), 21 februarie 1962 (declasificat la 4 aprilie 1959), p. 20.) După cum a relatat reprezentantul diplomatic al SUA la Bucureşti, neîncrederea americanilor faţă de faptul că „românii se opuneau presiunilor sovietice” l-a determinat să îşi dedice „aproape două treimi” din timpul său convingerii „Departamentului că lucrurile se schimbau într-adevăr” şi „că nu era nimeni în spate care să manevreze păpuşile pe sfoară numai pentru efectul optic”. (111) (Biblioteca John F. Kennedy, William Crawford intervievat de William Moss, stenogramă, 12 martie 1972, p. 12.)

Pe lângă problemele referitoare la credibilitatea sursei, capacitatea analitică sau simpla justificare birocratică a evaluărilor precedente, această atitudine reflectă şi tendinţele profesionale normale. De fapt, serviciile de informaţii considerau voluntarii sau „breşele” ca provocări şi nu îi acceptau sau nu aveau încredere în ei aşa cum aveau în recrutările proprii la faţa locului, identificate, planificate şi cultivate atent. Cum România era deja considerată ca fiind incapabilă de un comportament cu adevărat independent, neîncrederea s-a accentuat mai ales când Bucureştiul a intrat în conflict deschis cu Moscova, insistând pentru contacte suplimentare cu SUA, pe lângă eforturile celorlalţi membrii ai Tratatului. Paradoxal, cu cât era mai deschisă şi flamboiantă dizidenţa românească, cu atât mai puţin se considera că reflectă diferenţele reale şi importante.

KGB a conceput curând „măsuri active” pentru a exploata această neîncredere, proiectând o imagine a României ca un cal troian sovietic, a cărui independenţă declarată masca chiar şi o mai mare loialitate decât cea a celorlalţi membri ai Tratatului. Seminţele acestei dezinformări fuseseră deja plantate la mijlocul anilor ’50, imediat după ce Bucureştiul şi-a trimis primii spioni în Marea Britanie şi SUA, şi s-a reflectat aproape fidel, aşa cum a ieşit la iveală periodic în următoarele trei decade, în raportul din februarie 1956 al Ambasadei SUA la Bucureşti:

Rolul României este acela de a deveni un „vitrină” al comunismului, în încercarea de a arăta oamenilor din Occident că comunismul poate funcţiona şi în acest fel să promoveze scopul final al comunismului internaţional. Pentru ca acesta să fie mai convingător pentru occidentali, se fac încercări continue de a împământeni mitul independenţei româneşti. Dizolvarea sovromurilor în 1954 şi 1955 a fost un pas în această direcţie. Ca un gest suprem, sovieticii îşi pot retrage trupele la momentul oportun. Probabil cea mai importantă parte a acestui plan de a face din România o „vitrină” a comunismului este ridicarea prestigiului românesc peste graniţe. (112) (NARA, grup de înregistrare 59, dosar decimal 766.00/2-1456, nr.233, Legaţia Americană, Bucureşti, pentru Departamentul de Stat, 14 februarie 1956; Verona (1992), p.149.

Verona a fost indusă în eroare total de această dezinformare, care a fost reintrodusă de defectorul sovietic Anatoli Golitsyn în 1961 şi 1981 şi mai târziu de Ion Mihai Pacepa în 1978 şi 1987. (Anatoli Golitsyn, New Lies for Old: The Communist Strategy of Deception and Disinformation, New York, Dodd, Mead&Co., 1984, p.183-194. Aceeaşi analiză este tema centrală în cartea lui Ion Mihai Pacepa, Red Horizons, Washington DC, Regenery Gateway, 1987.)

Co-etnicitatea analiştilor de informaţii care se ocupau de România şi de Europa de Est a contribuit probabil la această tendinţă. Experţii est-europeni erau deseori membri ai unor grupuri regionale etnice, urmărindu-şi în primul rând interesul (şi deoarece ştiau deja limba, agenţiile de informaţii erau interesate să îi recruteze). Faptul că România avea una din cele mai mici rate de emigrare în SUA, iar Polonia şi Ungaria una din cele mai mari, explică de ce comunitatea analitică reflecta aceste tendinţe demografice cu subiectivism. (113) (De exemplu, în timpul perioadei critice ale revoluţiilor din 1989 şi în primii câţiva ani de tranziţie post-comunistă, în opinia şefului Diviziei CIA pentru Uniunea Sovietică/Europa de Est (SE) cea mai influentă personalitate din comunitatea de informaţii în interpretarea acelor evenimente era şeful de operaţiuni Steve Weber, un ungur din prima generaţie de emigranţi. Milt Bearden şi James Risen, The Main Enemy: The Inside Story of the CIA’s Final Showdown with the CIA, New York, Random House, 2003. Analistul CIA responsabil de România era şi el tot ungur din prima generaţie de emigranţi.)

Aceasta era adevărat mai ales în cazul Ungariei unde dezideratele teritoriale privind Transilvania continuau să figureze printre scopurile celor mai influente organizaţii de emigranţi ungaro-americane şi au reiterat imaginea de „duşman” al României. (114) (În primii zece ani ai noului mileniu, cea mai influentă organizaţie de emigranţi unguri, Federaţia Ungaro-Americană, a continuat să solicite abrogarea Tratatului de la Trianon care recunoaşte Transilvania ca aparţinând României chiar pe prima pagină a site-ului său web. Asemănarea cu poziţia acestei organizaţii la conferinţa de fondare a Ligii revizioniste Ungare din 1929 a fost remarcabilă.) Dincolo de aceste consideraţii de circumstanţă, comunităţile de emigranţi erau considerate de sovietici şi de serviciile de informaţii aliate „vehicule importante pentru penetrarea Congresului şi a altor agenţii federale importante, cum ar fi Departamentul de Stat, Departamentul de Apărare, Biroul Federal de Investigaţii şi Agenţia Centrală de Informaţii”. (115) (Ladislav Bittman, The KGB and Soviet Disinformation: An Insider View, Washington, Pergamon-Brassey’s, 1985, p.28. Un agent special al FBI responsabil de serviciile de informaţii maghiare (AVO) din Cleveland în 1955, nota că „AVO era o organizaţie de informaţii foarte activă şi eficientă” în SUA, probabil „a doua după serviciile de informaţii sovietice”. Edward Gazur, Alexander Orlov: The FBI’s KGB General, p. 225.) Odată aflaţi în interior, agenţii puteau să culeagă informaţii, analize asimetrice şi interpretări ale concluziilor, multe operaţiuni ale J. Peters în perioada interbelică realizându-se în acest fel. (…)"

Milt Bearden and James Risen. The Main Enemy: The Inside Story of the CIA's Final Showdown with the KGB. New York: Random House, 2003. 563 pages, note on sources, index. (https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/index.html)
This is a splendid book by any measure. Former senior CIA case officer Milt Bearden and New York Times journalist James Risen tell how the KGB penetrated the CIA and FBI during the 1980s. They emphasize three cases: Edward Howard, Aldrich Ames, and Robert Hanssen. The reader will learn what these American intelligence officers did while they served the main enemy, what they got for it, how they were caught, and how each case progressed within the CIA’s Directorate of Operations and the FBI’s National Security Division.
From interviews with former KGB officers involved in the cases, the authors tell how the KGB identified, with the help of their American agents, more than 20 Soviets recruited by the CIA and FBI during the 1970s and 1980s. Then comes the sad story of their capture, conviction, and punishment. Of particular interest are the cases of Dmitri Polyakov and Adolf Tolkachev. [6] Both took great personal risks to contact and serve the CIA, only to be betrayed by Howard, Ames, and Hanssen.
The extraordinary level of detail provided is possible in part because Bearden was a participant. He often uses true names as he discusses the way the penetrations were discovered and handled. In addition, the authors were able to interview the KGB counterintelligence officer, Rem Krassilnikov, who supervised the arrests of the CIA agents in Russia. While separate books have been written about these American traitors, [7] The Main Enemy is the only one in which the actions of so many of the players from both sides are described and their interactions clarified.
For part of the time during the long search for moles in the CIA and FBI, Milt Bearden was assigned to the Afghanistan problem. Two chapters of the book describe his role as chief of station in Pakistan, as the Soviet occupation of Afghanistan came to an end. We learn here how and why approval for the introduction of the Stinger missiles was obtained. The story adds to and agrees with George Crile’s assessment in Charlie Wilson’s War. [8]
In the end, after analyzing all the evidence, The Main Enemy reaches an unsettling conclusion: There is very likely at least one more Russian mole in the FBI or CIA that has yet to be caught.

PS: Sau in AP a R via GDS…