INTELECTUALII GOLD. Nicolae Manolescu a pus „România literară“ în slujba Gold Corporation - Rosia Montana

Scris de Victor Roncea 
„Distrugerea comunităţii Roşia Montană, veche de peste 2000 ani, prin strămutarea unei părţi a populaţiei, demolarea de clădiri (unele având calitatea de monument istoric), biserici, mutarea de cimitire şi alte acţiuni similare este inacceptabilă pentru o societate civilizată“. Citatul face parte din Declaraţia solemnă privind proiectul Roşia Montană, adoptată de Adunarea Generală a Academiei Române, for suprem al intelectualităţii române din care Nicolae Manolescu face parte ca membru corespondent, din 1997. Cu toate acestea, Nicolae Manolescu, plurivalentul critic literar, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte al Consiliului Naţional de Acreditare Titluri şi Diplome Universitare de pe lângă Ministerul Educaţiei şi Cercetării, membru de vază al Comisiei Tismăneanu, profesor doctor la Universitatea Bucureşti, director al revistei „România literară“, comentator sportiv la „Evenimentul Zilei“ şi editorialist la „Adevărul“ lui Patriciu şi, în acelaşi timp, simultan şi concomitent, ambasador la Paris al României, la instituţia internaţională însărcinată cu protejarea patrimoniului cultural şi natural mondial, UNESCO, s-a gândit că, în folosul banilor, poate nesocoti decizia Academiei Române. Drept urmare, şi-a pus revista pe care o patronează, „România literară“, cu tot cu angajaţii ei, intelectuali de la sate şi oraşe, în slujba „Gold Corporation - Roşia Montană“, care o sponsorizează oficial, ca pe o echipă de fotbal oarecare, împreună cu Fundaţia Anonimul, dar nu veneţian, ci moscovit, ţinând cont că e vorba de însuşi vânzătorul Rompetrol, Dinu Patriciu.
„Academia Română este dispusă să participe, prin specialiştii ei, la aceste operaţiuni care ar putea salva un spaţiu care are pentru români şi o valoare emblematică. Este vorba, să nu uităm, de «ţara» lui Avram Iancu, simbol al luptei pentru libertate a românilor din Transilvania“, se afirma în Declaraţia Academiei. E drept, s-ar putea să fie vorba şi de niscai resentimente, ţinând cont că distinsul intelectual a fost rejectat chiar de două ori de către forul academic, ultima oară anul trecut. „Respingerea titularizării (pentru a doua oară!) a lui Nicolae Manolescu e cel mai limpede indicator al dezastrului moral în care Academia se bălăceşte de ani şi ani de zile“, avea să afirme la vremea respectivă angajatul său Mircea Mihăieşi, evident, chiar în „România literară“. Cu toate acestea, punerea intelectualilor pe care se presupune că îi reprezintă cunoscutul director al revistei, preşedinte al USR şi al atâtor alte comiţii şi comitete, sub steagul unei companii atât de controversate nu poate decât să dovedească din nou înaltul nivel în care se scaldă erijatul „for moral“ al României, cu Cărtărescu, pupilul lui Manolescu, plasat în fruntea brigăzilor „Gold“.
Nicolae Manolescu, devenit milardar în 2005, graţie unui premiu oferit de aceeaşi mărinimoasă Fundaţie Anonimul Patriciu, a mimat dizidenţa înainte de 1989 pentru a se urca, în 1990, pe cadavrele Pieţei Universităţii, la conducerea Alianţei Civice care, la fel ca şi Frontul Salvării Naţionale, avea să se transforme rapid în partid, trădând propriile declaraţii de la întemeiere. În memoria celor care le pasă de România, Manolescu a rămas bine întipărit, după ce, imediat după sângeroasa mineriadă din iunie 1990, când încă se aflau închişi studenţi arestaţi ilegal de regimul FSN, distinsul intelectual s-a înfăţişat cu Zigu Ornea la poarta lui Ion Iliescu pentru a-i lua un „interviu cretin“, după cum l-a caracterizat Paul Goma, de spălare a noului „conducător iubit“. Este de amintit doar întrebarea principală: „Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic) şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două, când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi - şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac - credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?“.

Patrimoniul UNESCO sau aurul de la Gold?

Iată cum, după 20 de ani, aceeaşi „principală revistă literară din ţară“ socoteşte firesc să pună „simpatia scriitorilor şi intelctualilor“ între faldurile trenei celor care plătesc mai bine, indiferent că reprezintă un proiect distrugător al valorilor României, cele pe care trebuie să le apere, nu-i aşa, un ambasador la UNESCO. Ce speranţe pot avea toţi realii intelectuali români care se luptă să prezerve siturile arheologice milenare, pentru înscrierea localităţii Roşia Montană în patrimoniul UNESCO, atunci când însuşi reprezentantul României la forul mondial este plătit de firma care şi-a propus distrugerea acestuia?
Duplicitatea şi decăderea morală a lui Nicolae Manolescu, consacrat drept demolator al lui Eminescu, cu scopul de a-l instala pe soclul românului absolut pe fiul său literar nelegitim, Cărtărescu - nu durează de ieri de azi. Într-un interviu publicat anul trecut în (acelaşi) „Adevărul“, Manolescu afirma fără jenă: „Înainte de 1989 n-am scris niciodată despre 23 August, sărbătoarea naţională a Republicii Socialiste România. Deşi numerele festive ale revistelor erau de rigoare, am reuşit să evit orice comentariu. Compromiţător, indiferent ce ar fi conţinut.“
Manolescu se pare că uitase o parte importantă din biografia sa. Astfel, în „Contemporanul“, nr. 34 din 21 august 1964, în cinstea „marii sărbători“, distinsul „anti-comunist“ scria: „23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate... Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine - aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 - misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste...“.

Manolescu: „Constructorul comunismului cultivă lumina“

Scriitorul George Mirea, care-l cunoaşte mai bine, din tinereţe, îi aduce aminte criticului amneziac că tocmai la aceste comentarii era folosit de protectorul său, George Ivaşcu: „După două decenii de la prăbuşirea (în sus!?) a comunismului, încă mai înregistrăm gesturi incredibile de laşitate, sfidare violentă a memoriei, profit imoral bazat pe maladia devastatoare a subculturii galopante în proporţie de masă. Ar fi bine ca acest drept câştigat să nu ne mai fie, în niciun fel, terfelit în minciună. Adevărul, oricât de vinovat, de neplăcut, de apăsător asupra conştiinţei, trebuie recunoscut şi asumat de demnitate.


Nu pentru ca un om sau mai mulţi oameni să fie judecaţi, condamnaţi, ci, mai important, reabilitaţi; valoarea lor şi a ceea ce ne-au oferit/dăruit depăşind cu mult mai mult momentele unor rătăciri în care au crezut ori s-au prefăcut că acceptă, aflându-se şi ei sub vremuri.
Începând din anul 1961 (v. „Viaţa românească“, nr. 7) şi până 1965 (v. „Literatura română de azi“, încercare de sinteză, în colaborare cu D. Micu), domnul Manolescu a fost un incredibil propagator al ideologiei literare bolşevice... La vârsta de 23 ani, proaspăt absolvent şi colaborator la revista, de mare prestigiu pe atunci, „Contemporanul“, condusă de comunistul-ilegalist George Ivaşcu, şeful lui Nicolae Manolescu, tânărul critic făcea exact contrariul a ce se spune în Postfaţă de către Sorin Alexandrescu.
Să cităm de ici-de colo: „Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în cunoştinţă de ideea socialismului, promovând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre. Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.“ (Înnoire, în „Contemporanul“, nr. 34, 24 august, 1962).
A se observa că este vorba de articole aniversare. Ultimul slăveşte cele două decenii de la Eliberare. Un bilanţ literar al socialismului victorios. Manolescu a semnat săptămânal asemenea cronici în «Contemporanul» şi, normal, era bine stipendiat.
În anul 1965, împreună cu D. Micu (bineşcolit la «Scânteia» ani de zile!), editează volumul «Literatura română de azi» (se reia titlul aniversar de mai înainte!), într-un tiraj de 12.120 de exemplare. Un diluviu de laude Partidului, lui Marx, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej şi lui Nicolae Ceauşescu şi literaturii socialiste/comuniste“.
Aşadar, echipa de intelectuali profitori, de la Ceauşescu la Iliescu, la Constantinescu şi, apoi, iar la Iliescu, până la Băsescu, se pare că ştie să profite cu brio de toate oportunităţile „Gold“.

Nicolae Manolescu a pus „România literară“ în slujba Gold Corporation
Curentul - vineri, 29 ianuarie 2010

© Curentul