CRIZA SI CAZUL ZIUA. A protestat cineva la aruncarea pe drumuri a ziariştilor dintr-un trust de presă cu acţionariat alcătuit - culmea - şi cu lideri sindicali?

Rabdare politica

de Corneliu Vlad

În presă, dar şi în discursul politic, începe să se strecoare, deocamdată timid, o idee: vom trăi în această primăvară proteste şi revolte de stradă, ne aşteaptă mari tulburări sociale sau chiar politice, pe fondul crizei care loveşte tot mai multă lume? Se reîntorc anii 1989-1990? Temerea e încă vagă, dar întrebările justificate. Deocamdată, putem da crezare proverbului care spune că, la ceva, şi nenorocirea e bună. Sub regimul comunist, decenii de-a rândul, oamenii au fost nevoiţi să îndure, până când şi-au construit o adevărată cultură a răbdării (a resemnării?). Unii se grăbesc să o blameze, nu discutăm despre asta aici, dar fapt este că această artă a răbdării funcţionează şi astăzi - şi nu numai în România, pentru că, nu-i aşa, noi am fi, după unii, mioritici, resemnaţi, abulici - ci pretutindeni în fosta Europa Răsăriteană. Decepţia şi revoltele, spontane sau nu, apărute imediat după înlocuirea fostului regim („Singura soluţie/ O nouă revoluţie!“) au lăsat locul unei atitudini mai înţelepte, pe care autorul britanic Richard Rose o teoretiza, într-un studiu din 2004, ca „răbdare politică“.
Lumea post-comunistă a înţeles că e nevoie de o terapie de şoc, a acceptat şi formula că înainte de fi mai bine va fi mai rău, căci altfel nu se poate. Noilor guvernanţi, apăruţi în democraţiile noastre născânde, li s-a acordat o perioadă de graţie pentru a acţiona, dar perioada de purgatoriu nu se poate prelungi totuşi oricât şi oricum.
Resortul care susţine de fapt răbdarea nu poate fi altul decât credibilitatea celor ce guvernează. Dar, remarca universitarul american David S. Mason, tot în 2004, dacă „acei care cred că sistemul este corect (o minoritate în mai toate statele post-comuniste) sunt mai înclinaţi să se încreadă în guvern, sunt mulţumiţi de sistemul politic şi votează pentru diverse partide sau lideri politici, cei ce nu cred că sistemul politic este corect nu mai dau crezare guvernului, oficialităţilor şi politicienilor în general, ei devin mai sceptici în privinţa politicilor democratice (şi a capitalismului)“.
În ţările aflate în tranziţie, corectitudinea actului de guvernare nu-şi poate permite luxul de a rămâne doar subiect de cercetări academice, căci de corectitudine, de credibilitate depind, în ultimă instanţă, chiar stabilitatea politică şi consolidarea democraţiei. „Oamenii sunt dispuşi să tolereze dificultăţi economice pe termen scurt şi derapaje în politică, dar o fac cu speranţa unor câştiguri în perspectivă - scrie acelaşi universitar. Până acum, cetăţenii din aceste ţări au dovedit un nivel remarcabil de răbdare. Dar cum tranziţia se prelungeşte, iar condiţiile sociale şi economice în multe din aceste ţări se înrăutăţesc, această răbdare va fi pusă tot mai mult la încercare“. Să nu uităm că autorul citat făcea aceste observaţii înainte de actuala criză, care a supraîncărcat această probă de anduranţă colectivă.
Relaxarea situaţiei apăsătoare, care tinde să se accentueze în continuare, nu poate veni, deocamdată cel puţin, de la satisfacerea în mai mare măsură a nevoilor celor mulţi. Dar ceva tot se poate face, şi chiar acum: recâştigarea şi sporirea încrederii populaţiei în cei ce o guvernează. Dar nu numai. Opoziţia nu se poate rezuma doar la politicianismul de tip populist în care, din păcate, performează cu brio. Şi încă ceva: sindicatele, de fapt liderii lor, se năpustesc exclusiv pe guvern, pe stat, pe bugetul naţional. Dar într-un stat cu economie de piaţă avem, totuşi, şi un masiv sector particular. Există vreun sindicat în vreo firmă particulară? A protestat cineva la aruncarea pe drumuri a ziariştilor dintr-un trust de presă cu acţionariat alcătuit - culmea - şi cu lideri sindicali?

Răbdarea politică
Curentul - luni, 25 ianuarie 2010

© Curentul