CIOROVOIALA COMUNISTILOR. Olteanul Dinu Sararu vs internationalistul Volodea Tismaneanu. "Tatăl meu a fost lider PNŢ, iar al domnului Tismăneanu, kominternist"

Am urmarit cu amuzament saptamana trecuta suferintele bietului Volodea Tismaneanu dupa punerea la punct facuta de Dinu Sararu fata de persoana sa. Cunoscandu-l deja pe tasmanian cu slabiciunile sale cu tot am asteptat cuminte ca la cele cateva randuri pe care i le-a alocat Sararu in Evenimentul Zilei sa se isterizeze o data si apoi, cu masochism, "iar din nou". Asa a si fost. Pentru prima sparcaiala s-a folosit de plagiatorul de serviciu al lui Vadim Tudor, Mirciulica Mihaiesi. Neputincios cum e, pentru a doua jarja a republicat un negrisor de-al lui, un oarecare Angelo Mitchievici, oltean sadea inteleg, dupa modelul Petre Roman - os de ardelean. Cred ca este important de reprodus "flacara ros-violeta" dintre cele doua reprezentari ale comunismului, cel autohton si cel internationalist neokominterninst, mai ales pentru ca ii devoaleaza din nou adevarata fata a pretinsului "anticomunist" din secta pretutindenarilor. De exemplu: fiul lui Leon Tisminetski ii reproseaza lui Dinu Sararu niste legaturi de rudenie comuniste, tocmai el, cel care sustine ca n-are nici o importanta faptul ca a trait in cartierul rosu si ca propriii sai parinti au fost agenti NKVD veniti cu tancurile sovietice. Ca si cum un copil de taran roman de la botul vacii ar fi avut exact aceleasi sanse si proptele cu o progenitura nomenklaturista scolita in aceeasi clasa cu Nicu Ceausescu! Desigur, la fel de nevinovat este si astazi ca s-a nimerit in acelasi grup pentru "dialog social" si cu fiica si cu nepotul lui Leonte Rautu! Mai departe: onanistul din el nici macar acum nu are curajul sa-i reproseze lui Dinu Sararu ca puterea sa sta si in faptul ca este mason de rang inalt sau ca acel var pe care il invoca este chiar fostul socru al lui Dinu Patriciu. Nu, o da pe dupa colt, ca este "unul dintre apropiatii lui Iliescu". Dar, pana nu demult, distinsul "anticomunist" Tismaneanu era mai mult decat un "apropiat de-al lui Iliescu", era ca fiul sau adoptiv! Si, daca Geoana ar fi fost presedinte acum, fiti convinsi ca Tismaneanu si-ar fi redescoperit peste noapte valentele "social-democrate". In schimb, Sararu va ramane in istoria literaturii romane drept un scriitor de mare forta. Public intai cele cateva fraze rostite de Sararu, apoi replica plangacioasa a lui Tismaneanu (il las in gunoiul sau pe Mitchevici) si, in completare, vin cu cateva lamuriri mai vechi, care ar fi trebuit sa fie definitive in privinta propagandistului comunist de tip bolsevic deghizat ca o cazatura de travestit in bordelul lui de "neo-commies" resapati.

Sararu in Evenimentul Zilei: "Tismăneanu a aterizat pe genunchii domnului Iliescu, apoi, la rând, pe alţi genunchi"

"Aţi fost acuzat în Raportul Tismăneanu că aţi contribuit la perpetuarea cultului personalităţii lui Ceauşescu, că aţi fost un exponent al literaturii socialiste care a dus la venerarea lui. Exponent al protocronismului, ca să citez. Aţi contestat concluziile documentului, la vremea publicării lui. Dvs. aveţi ceva să vă reproşaţi?
Trilogia Dragostea şi Revoluţia mi-a fost retrasă şi interzisă şi arsă şi în noiembrie ’89, dar interzisă şi imediat după 1990, acum crezându-se că este un omagiu adus dictaturii în timp ce înainte era considerată un denunţ al mecanismului dictatorial. În ediţia de azi, un studiu al lui Ion Cristoiu spune tot acest adevăr. Din păcate, cei tineri nu ştiu mare lucru despre trecutul apropiat, încă nu s-a scris o istorie corectă a acestui trecut apropiat iar domnul Volodea Tismăneanu nu poate ţine locul lui Dan Berindei, lui Dinu Giurescu care a şi început să scrie această istorie, al lui Florin Constantiniu, al lui Răzvan Theodorescu, al lui Buzatu, al lui Scurtu, al istoricilor, vreau să spun, nu are nici profesionalitatea, nici statura, nici căderea... şi aşa mai departe.

Domnia sa a început îndoctrinându-ne în filozofia marxist-leninistă, când ne-a îndemnat devotat să construim socialismul, apoi a plecat să se nevoiască, aşa cum zice ţăranul, în capitalismul american. Când s-a întors a aterizat pe genunchii domnului Iliescu, apoi, la rând, pe alţi genunchi, şi ne-a certat că am construit socialismul. Nu e cazul să mă opresc mai mult asupra lui, e un accident şi i-am răspuns; adaug acum că n-am fost nici membru al ,,grupului’’ protocronist. N-am fost, ce pot să fac ?"

Tismaneanu pe bloguletul lui unde scrie cu cerneala rosie ca un pionier fruntas: "Dragostea, revolutia si abjectia: Despre Dinu Sararu si alti “trepadusi de curte noua”"

"Aflu ca Dinu Sararu, nepotul lui Mihail Rosianu, eternul presedinte al ARLUS, varul lui Ionel Rosianu, cel care a fost ani de zile adjunctul lui Leonte Rautu la Sectia de Propaganda, apoi seful Departamentului Cultelor, deci Dinu Sararu, romancier de curte al clanului Ceausescu, se ocupa de mine intr-un interviu din EvZ. Nu am nici timp, nici chef sa polemizez cu aceasta epava a comunismului dinastic in faza sa cea mai penibila. Dar trebuie reamintit faptul ca Dinu Sararu a fost nu doar un trambitas de partid, un apologet al degradarii morale prezentata drept “etica si echitate socialista”, unul dintre cei mai activi membri ai nefastului grup al celor “douazeci si ceva” cum ii numea Monica Lovinescu, cei care mergeau cu jalba la Ceausescu, turnandu-si cu zel colegii din Uniunea Scriitorilor ca fac jocul Europei Libere. Sararu, Ungheanu, Paunescu, Barbu, Marcea, Purcaru, Paul Anghel, Vadim, Dan Zamfirescu, Nicolae Dragos, Nicolae Dan Fruntelata, spre a-i numi pe cei mai inversunati si agresivi, sustinuti de Mihai Dulea si Eugen Florescu.
Cu inalte protectii in Olimpul nomenklaturist, Sararu  si-a dezvoltat o intreaga retea de conexiuni in lumea culturala, politica  si economica, a renascut dupa 1989 ca magnat, bancher, businessman, asemeni rudelor sale mai vechi sau mai noi, travestite in juni liberali. Este unul dintre apropiatii lui Ion Iliescu.  Public, deocamdata, acest fragment din articolul lui Mircea Mihaies in memoria lui Virgil Ierunca, ilustrul jurnalist si eseist, tinta infamiilor lui Sararu. Nu avea, nu are cum sa ierte crapulosul personaj faptul ca Monica Lovinescu il numara, pe drept cuvant, printre cei mai nocivi ”trepadusi de curte noua”.   Textul a aparut in Romania Literara, nr. 40 din 2006. Voi reveni. “Nici unul din articolele mizerabile scrise, de-a lungul vremii, de Artur Silvestri, Constantin Sorescu, de Corneliu Vadim Tudor, de Eugen Barbu, de ideologii protocronismului de la revista “Luceafărul” nu-mi sună atât de sinistru precum un text al lui Dinu Săraru. Profitând de faptul că era un familiar al lumii din care provenea exilatul de la Paris (Virgil Ierunca se născuse la Lădeşti, în Vâlcea), fostul politruc comite una din cele mai respingătoare delaţiuni pe care mi-a fost dat s-o citesc într-o epocă în care turnătoria era la putere. Textul cu pricina, în care ura şi resentimentul se îngemănau într-o pastă rău mirositoare, încerca să-i transforme pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca într-un soi de paria ce trăiau în mizerie fizică şi morală, într-un Paris în care, în viziunea lui Săraru, se acumulaseră toate ororile universului.”"
A doua zi apare un text kilometric al lui Mikiduta... 

Ce il doare pe Tismaneanu? Adevarul: "Tatăl meu a fost lider PNŢ, iar al domnului Tismăneanu, kominternist"

Dinu Săraru, menţionat pe lista celor care au susţinut regimul comunist, îl acuză de ipocrizie pe Vladimir Tismăneanu, şeful comisiei prezidenţiale 

Raportul comisiei Tismăneanu privind condamnarea comunismului, document din care Adevărul a publicat concluzii în exclusivitate, a stârnit reacţii dure din partea celor menţionaţi pe lista aşa-numiţilor "stâlpi" ai fostului regim. Într-o replică trimisă ziarului nostru, scriitorul Dinu Săraru contestă argumentele şi sinceritatea demersului comisiei Tismăneanu şi aruncă mănuşa celor interesaţi de o dezbatere cu cărţile pe masă. Prezentăm în continuare textul integral al autorului:

Alcătuirea, nefericit tendenţioasă, a paginii consacrate vineri, 13 decembrie - "Raportului comisiei prezidenţiale pentru analizarea dictaturii comuniste", de către cotidianul "Adevărul", pagină în care se spunea că nu am putut fi contactat, ca şi când aş fi fugit, laş, de răspundere, dar pentru care până la urmă redacţia şi-a prezentat, sâmbătă, 14 decembrie, fireştile scuze, la care s-a adăugat şi "precizarea" domnului Vladimir Tismăneanu prin care se recunoaşte diplomatic gafa redactorului amator de efecte manipulatoare, Andrei Bădin, m-au determinat, aşa cum am promis, să intervin, într-un dialog provocat, oferind punctul meu de vedere gazetei care poartă un nume celebru, validat de semnături nu mai puţin celebre şi, din primii ani, de autoritatea - atât de încărcată de obligaţii de onoare pentru cei de azi - a unui ilustru întemeietor al presei româneşti democratice, Constantin Mile.Intervenţia mea poartă, aşadar, titlul care se află la începutul însemnărilor de faţă şi aduce în discuţie argumente izvorând din propria experienţă de viaţă la care, din decenţă, n-am făcut apel, niciodată până acum, comentariile mele fiind reduse la un Post Scriptum. Consider că paralela pe care o propun este, prin ea însăşi, viu grăitoare.

Bunicul meu, boieraşul oltean Constantin C.C.C. Săraru, din Oltenia vâlceană de sub munte, a plecat la Războiul de Neatârnare din 1877 şi s-a întors erou al acestui război, rănit la Smârdan, cu pieptul plin de decoraţii, nouă, fiind apoi vizitat, pe rând, drept recunoştinţă, de Carol I şi de I.C. Brătianu. Nu cunosc nimic despre bunicul domnului Vladimir Tismăneanu. Tatăl meu, învăţătorul de ţară Constantin C.C.C. Săraru, locotenent de rezervă, a căzut eroic în cel de-al doilea război mondial, la 15 august 1941, de Sfânta Marie.

Peste trei ani, mi se pare, tatăl domnului Vladimir Tismăneanu venea la Bucureşti, protejat doctrinar de tancurile sovietice şi convins, fireşte, că are datoria să implementeze comunismul în România.

Tatăl meu a fost unul dintre liderii olteni ai Partidului Naţional ţărănesc, candidat de deputat ţărănist în ultimele alegeri româneşti democratice, interzise de Carol al II-lea.

Tatăl domnului Vladimir Tismăneanu a fost unul dintre liderii kominternişti împuterniciţi, cum am spus, să instaureze comunismul în România sub acoperirea tancurilor sovietice. şi a reuşit!

"Am trăit într-o mare sărăcie, după război, la Slătioarea vâlceană"

Nu cred că e greu să se facă deosebirea dintre sărăcia slătiorenilor şi bogăţia vieţuitorilor din Cartierul Primăverii, primii beneficiari, desigur, ai implementării comunismului în România.

şi eu, fireşte, ca şi domnul Vladimir Tismăneanu, care s-a bucurat şi de armătura ideologică-educaţională primită în familie, am crezut, recunosc sincer, în soluţia comunistă a salvării şi apoi a progresului României.

şi eu, ca şi domnul Vladimir Tismăneanu, am descoperit, la un moment dat, ca şi alţi români, că e posibil să ne fi înşelat. Domnul Vladimir Tismăneanu a plecat atunci în America.

Nu puteam toţi pleca în America în ziua când am descoperit, mai devreme sau mai târziu, că ne-am înşelat.

Dânsul s-a retras în ţara tuturor făgăduinţelor, noi am rămas să trăim cu ochii în soarele înşelătoarelor făgăduinţe comuniste.

În această lungă pagină de istorie nefericită, care a fost plaga comunismului în România - printre atâtea compromisuri, cedări, umilinţe, acceptări tranzacţionale, abdicări vremelnice, de care e plină istoria noastră începând de la Brâncoveanu, plătite toate atât de scump, cu viaţa, mai ales - în ce mă priveşte, şi îmi cer scuze că apelez la câteva argumente biografice, am pus suflet, tot sufletul întotdeauna, la crearea şi denumirea Teatrului Naţional de Televiziune, la succesul Teatrului Mic şi la crearea Teatrului Foarte Mic, 13 ani de succese însoţite de un public de mii şi mii de spectatori, sute de mii, care au considerat Teatrul de pe Sărindar "o oază de libertate" în Bucureşti şi în România. Spectacolele cu "Evul mediu întâmplător", "Richard al III-lea", "Ivona Principesa Burgundiei", "Maestrul şi Margareta", "Amurgul burghez", "Ca frunza dudului", "Politica", "Astă seară stau acasă", "Nişte ţărani", acesta din urmă jucat nouă ani cu casa închisă, reprezentaţiile de la naţionalele din Timişoara, Iaşi şi Cluj, "protejate" de avalanşa publicului cu pază miliţienească, toate aceste spectacole au fost urmate de anchete de stat şi de securitate, culminând cu ancheta de securitate a spectacolului "O scrisoare pierdută", unde se parodia dictatorul, întruchipat de Leopoldina Bălănuţă - Agamiţă Dandanache în travesti -, mutând cu bagheta casele din Centrul Civic. Au fost ani de dans pe sârmă ai directorului teatrului, de cumplită uzură nervoasă, de umilinţe cumplite în faţa cenzurii, cărora le urma, de atâtea ori, îngenuncherea în faţa dictaturii. şi azi, ca şi atunci, când ne apărau aplauzele incendiare ale publicului, ştiu că a meritat şi că am avut dreptate să nu abdic, pentru că, numai şi astfel, aici nu a fost o Siberie culturală.

"Am rezistat"

Am scris atunci "Nişte ţărani" în care am denunţat - în 1974! - tragedia colectivizării, am scris "Clipa" în care am vorbit deschis - în 1976 - despre lagărele comuniste şi despre frica paralizantă cu care a fost îngenuncheat, la începuturile implementării comunismului, un popor, am scris trilogia "Dragostea şi Revoluţia", în care am descris prăbuşirea prin implozie a dictaturii comuniste în România, triologie interzisă în noiembrie 1989 şi trimisă la ars, salvată în depozite de un funcţionar curajos, interzisă şi în 1990, ca şi autorul, retipărită, în sfârşit, acum în deplină libertate.

Am rezistat. Afară de Slătioara, nu aveam unde să mă duc. Dacă pentru această zbatere trebuie să fiu infamat de către domnul Tismăneanu drept kulturnik, înseamnă, neapărat, că trebuie să fiu infamat?!

În toţi anii aceştia, după câteva intervenţii encomiastice în presa vremii, drept omagiu înfocat ştiinţific adus comunismului, domnul Vladimir Tismăneanu a plecat în America şi s-a pregătit intens să condamne ştiinţific şi de-a valma comunismul din România, punând, cum a făcut, nu întâmplător, şi domnul Andrei Bădin, accentul nu pe implementatori, pe tanchiştii ideologici, ci pe cei care s-au chinuit să arate că spiritualitatea românească n-a expirat. Tristă virtute ştiinţifică. (Dinu Săraru)

Procesul comunismului nu poate fi doar unul jurnalistic

1) Rememorez cu stupoare ziua când la Teatrul Naţional de sub direcţia mea, cu numai trei-patru ani în urmă, domnul Vladimir Tismăneanu se gudura, acesta e cuvântul, pe lângă domnul Iliescu, alături de care se afla, autor al unui lung interviu, o carte cu preşedintele de atunci al ţării. Cum se mai linciurea pe lângă domnul Iliescu, cum se mai alinta, ca să vadă lumea cât de prieten e dânsul cu preşedintele, cât de apropiat este, cât de devotat îi este, cât de mândru este dânsul de prietenia domnului preşedinte! Mă aşteptam să se şi cuibărească în braţele domnului preşedinte, ca să-i fie şi mai comod când dădea autografe mulţimii. Acum, pe acelaşi preşedinte, pe care în cartea respectivă evident nu-l condamnase, acum îl face stâlp al comunismului. Ce fel de faţă arată acum domnul Vladimir Tismăneanu? Când e domnia-sa om de ştiinţă şi când e penibil conjuncturist?

2) În raportul său de azi, domnul Tismăneanu îl condamnă sub imperiul rigorii ştiinţifice şi pe tatăl său mort. Eu ştiu că părinţii, vii sau morţi, părinţii care te-au născut nu e frumos, nu e moral, oricât ar fi de ştiinţific, să-i denunţi şi să-i condamni public, mai ales când te-ai bucurat toată copilăria, toată adolescenţa şi toată tinereţea de ocrotirea lor de vis fericit comunist. Dacă ţi-e ruşine, spui măcar "Domnilor, mi-e ruşine, nu-mi pot înjura părinţii, care s-au dovedit, din păcate, ce s-au dovedit, nefaşti pentru această ţară". Altfel rişti să nu poţi fi calificat moral.

3) Sunt convins, absolut convins, că procesul comunismului, proces al unei perioade de istorie românească tragică, este absolut necesar, el cere însă şi autoritatea marilor noştri istorici, de care ţara se bucură azi. Procesul acesta nu poate fi doar unul jurnalistic.