La Editura Universitatii „Al. I. Cuza“ din Iasi a aparut recent volumul
„Pamfletul si tableta, jurnalism sau literatura?“, de Catalin Mihuleac.
Cartea, in fapt teza de doctorat in filologie a autorului, contine
capitole dintre cele mai incitante, dintre care se remarca „1907 si
1989, doua manipulari ale opiniei publice prin intermediul presei“ ori
„Tineretea si traumele presei romanesti“, dar si minicapitole dedicate
vedetelor de azi ale pamfletului si tabletei: Mircea Dinescu, C. T.
Popescu, Tudor Octavian, Mircea Mihaies, Ioan Grosan sau Vadim Tudor.Aducand precizari pretioase pe o piata care a fost acoperita pana acum doar la un nivel amatoristic, lucrarea lui Catalin Mihuleac este o lectura necesara atat studentilor in jurnalism, cat si celor care deja lucreaza in aceasta breasla. In plus, trebuie precizat ca scriitura autorului are un vadit sarm, foarte departe de stilul scortos in care cad cele mai multe teze de doctorat din tara noastra.
Adaugam ca, in luna martie, editura Cartea Romaneasca va publica „Zece povestiri multilateral dezvoltate“, o alta carte de Catalin Mihuleac, care ne propune comunismul romanesc, vazut printr-un ochi de soldat „Svejk“. Cartea poate fi procurata si online. Redau mai jos capitolul despre cazurile 1907 si 1989.
„1907” ŞI „1989”
DOUĂ MARI MANIPULĂRI ALE OPINIEI PUBLICE PRIN INTERMEDIUL PRESEI
1907 – Cei 11.000 de morţi recomandaţi de cotidianul „Adevărul” şi fulminanta lor carieră internaţională
Deşi pamfletele nu pot schimba faţa lumii – contrazicând astfel utopia patriarhului Courier – ele pot pune serios umărul la cele mai mari manipulări ale opiniei publice de care pomeneşte istoria.
Pentru istoria ţării noastre, cea mai spectaculoasă mistificare pornită din presă este cea referitoare la răscoala ţărănească din 1907, când ziarul „Adevărul” – prin pana directorului şi proprietarului său de atunci, Constantin Mille – dădea publicităţii şi bătea monedă pe cifra eronată de 11.000 de morţi, faţă de doar 419, câţi certifica, în plenul parlamentului, ministrul de interne I.I.C. Brătianu.
Anii lungi de gazetărie socialistă practicată de Mille îşi spuneau cu tărie cuvântul. Anterior, el îşi desfăşurase activitatea în paginile unor publicaţii de stânga, precum „Dacia viitoare”, „Contemporanul”, „Munca” şi „Lumea nouă”, mai ales acestea două din urmă punându-şi amprenta asupra viziunii sale despre presă. „Experienţa adusă de C. Mille de la publicaţiile socialiste în paginile „Adevărului” va fi fructuoasă pentru dezvoltarea ziarului a cărui direcţie o preluase”[1].
Abia acum, la circa două decenii după căderea regimului comunist din 1989, se poate estima cât de „fructuoasă” a fost experienţa de manipulator public a lui Mille. Până acum, din raţiuni propagandistice, tăcerea a fost totală.
În pamfletul Letopiseţi, apărut în paginile „Adevărului”, în vara anului 1907, Mille face o antiteză (de altfel, foarte plastică şi eficientă jurnalistic) între ţăranii răsculaţi, încolţiţi de puştile jandarmilor, şi boierimea care petrece dezinvolt, înfofolită în blănuri antifonice, pentru a nu fi deranjată de zgomotele neplăcute ale gloanţelor destinate gloatei. Rezultă un tablou bine mulat pe gustul unor partizani declaraţi ai luptei de clasă: „Unii cad răniţi de moarte, iar acolo pe câmp în faţa şirurilor de soldaţi, corpurile celor căzuţi sunt multe de tot. La orizont, cerul e roş. Ard curţile şi hambarele boiereşti. E revoluţiune! Lumea de la Cazinou e în ciocnire cu lumea care munceşte.”[2]
Ecoul confruntărilor ajunge la urechile condeierilor, stârnind dreapta lor indignare. „Destul!” titrează Mihai Bujor în „România muncitoare”. „Destul!”, repetă în cor Alexandru Vlahuţă, I.L. Caragiale, George Ranetti, N.D. Cocea şi mulţi alţii. E un cor pamfletar în care se prind cu toţii; un cor din care N.D. Cocea – ca la o partidă de poker jurnalistic – se simte dator să pluseze miza, oricum umflată, de 11.000 de victime, urcând-o cu seninătate la 12.000. ”Jertfa cumplită a celor douăsprezece mii parcă n-a avut alt rezultat decât să răspândească miazma de hoituri din atmosfera noastră politică”[3].
Pentru o cacealma de asemenea anvergură, e nevoie de trişori cu dexteritate.
Credulă, presa străină se dovedeşte şi ea un bun receptor pentru stimulii informaţionali veniţi din mica ţară carpato-dunăreană. Cotidianul socialist francez „L’Humanité” condamnă, în numărul din 30 martie 1907, „politicienii mizerabili”, vinovaţi de măcelul din satele româneşti; „Le Temps” compară revolta de la noi cu valoarea de etalon a Comunei din Paris; însuşi marele „The Times” din 28 martie 1907, închină un editorial evenimentelor, conchizând că asuprirea nemiloasă a ţăranilor nu putea să aibă un alt efect: „Explozia de faţă este rezultatul!”. Iar vienezul „Die Zeit” inserează, la 2 aprilie 1907, primul capitol al faimosului Din primăvară până-n toamnă, semnat de I.L. Caragiale, pamflet publicat curând apoi în broşură, la editura… „Adevărul”, „obţinând un răsunător succes şi atingând tirajul – pe vremea aceea cu totul neobişnuit – de 10.000 exemplare”[4].
Şi, ca o meritată apoteoză, la congresul Internaţionalei a II-a socialiste – de la Stuttgart, în august 1907 –, însuşi Vladimir Ilici Lenin aşază, cu marea sa autoritate, răscoala ţăranilor români alături de revoluţia rusă din 1905-1907. Ce-şi puteau dori mai mult manipulatorii români?
Ecourile mediatice aveau să persiste ani în şir. La trei ani după evenimente, N.D. Cocea, vorbind de cele de-acum 12.000 de victime, face o asociere vrednică de o pană de mare pamfletar: „Un statistician bizar a făcut socoteala că, dacă s-ar fi înşirat cadavrele ţărăneşti în lungul şi în latul Căii Victoriei, pe o parte a cheiului Dâmboviţei şi până dincolo de Piaţa Mare, Majestatea Sa ar fi putut să meargă de la palat până în Dealul Mitropoliei, ca să citească mesajul de deschidere al camerelor, păşind pe un covor moale de carne ţărănească.”[5]
Pentru ca, la cinci ani după răscoală, Tudor Arghezi să-şi aleagă şi el drept subiect „secerişul de sânge din 1907”[6], în aceeaşi gazetă „Facla”, condusă de Cocea.
Şi de această dată se vede că tot ce atinge cu bagheta sa Arghezi se preface în poezie, dacă ne gândim la pasaje, precum acela în care îl numeşte pe ţăranul român „turcul dinlăuntru”, care va să zică duşmanul din interiorul ţării, în strategia regimului de atunci. Bun psihoterapeut în situaţii delicate de felul răscoalelor, regimul are ac de cojocul „turcului dinlăuntru”. „Turcul dinlăuntru” este vindecat de nemulţumirile sale prin tratamentul cu muzică, dar nu orice fel de muzică. Pentru reuşita tratamentului, se recurge la recunoscutele „simfonii de Hohenzollern”, mult mai performante vindicativ decât simfoniile unor ageamii pe nume Beethoven, Wagner sau Mozart.
Chiar şi când n-are dreptate, Arghezi rămâne un artist…
Regimul comunist trage şi el un profit din răscoală.
Toate artele pun umărul
Regimul comunist, la multe decenii de la răscoală, nu putea lăsa subiectul fără a-l stoarce până la ultima picătură. Prin urmare, scriitorii s-au trezit chemaţi la ordine, pentru a completa operele anterioare, dintre care se detaşează faimosul roman de Liviu Rebreanu Răscoala (apărut în 1932; doar în perioada interbelică a însumat tiraje de aproximativ 25 000 de exemplare).
Merită adăugat că, la câţiva ani după Rebreanu, şi Cezar Petrescu a scris o trilogie, intitulată tot 1907, doritor şi el să fructifice un subiect cu o priză asigurată la public. Dar succesul n-a fost deloc generos cu el, romanul fiind considerat de G. Călinescu drept „interminabil şi neconcludent, îngrozitor de verbios, care rămâne strivit de Răscoala lui Rebreanu”.
„Solicitaţi, după Eliberare, să poarte un mesaj altădată interzis, scriitorii evocă răscoala, dar privesc acum lucrurile dintr-un punct de vedere nou. Alături de dramatismul sever al martirajului a unsprezece mii de anonimi, ei pun pe prim-plan ideea luptei de clasă. (…) Cine citeşte Desculţ, nu poate să nu se cutremure de viaţa ţăranilor de altădată, descrisă de Zaharia Stancu. Să culegi struguri cu botniţa la gură, să mănânci pământ uscat…”[7]
O imagine hiperbolizată grotesc, de al cărei neverosimil n-a îndrăznit nimeni, decenii la rând, să se atingă în public, deşi în particular cartea era forfecată fără milă. „Marin Preda vorbea urât de carte (n.n. de romanul Desculţ). Îl supăra imaginea troglodită a satului românesc de acolo. «Unde s-au mai văzut la noi oameni cu botniţă?» – îmi spunea furios”.[8]
Mai trebuie să adăugăm că romanul lui Stancu, apărut în 1948, a fost tradus, graţie îndeosebi sistemului infailibil de relaţii al autorului, în peste 20 de limbi. Star incontestabil al lumii literare româneşti comuniste, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Stancu a făcut tot posibilul ca imaginea troglodită a satului românesc să-şi asigure o bună propagandă în lume, Desculţ rămânând, până în ziua de azi, cel mai tradus roman românesc. În stilul său emfatic, Stancu obişnuia să se laude, cu un joc totuşi inspirat de cuvinte, că romanul său, deşi „Desculţ”, a făcut înconjurul lumii în încălţări „de aur”.
Dar nici artele vizuale n-au stat pe marginea ringului, imperioasa chemare comunistă, de a cânta lupta ţăranilor împotriva asupritorilor, neadresându-se exclusiv scriitorilor, ci tuturor slujitorilor muzelor. Dintre toate operele, se detaşează tabloul 1907 al lui Octav Băncilă. Acest tablou, celebru îndeosebi pentru că, în vechile manuale de istorie, ilustra paginile dedicate răscoalei, va fi completat de operele unor Nicolae Tonitza şi Ştefan Luchian. Cu timpul, şi monumentele sculpturale dedicate jertfei ţăranilor se îndesesc în oraşele, mici şi mari, ale patriei.
Dar încununarea avea să vină de la tânăra vedetă a artelor, filmul. În regia lui Mircea Mureşan, cu o distribuţie incluzând nume mari precum Amza Pellea şi Colea Răutu, romanul lui Rebreanu este ecranizat în 1965 sub acelaşi titlu, Răscoala. La festivalul internaţional de la Cannes, el a constituit o prezenţă exotică, alegându-se din păcate nu cu un premiu, ci doar cu aprecierile publicului.
Cine a auzit de rapacele Moki Fişer?
Neîndoios, nicăieri nu mai este pomenit numele rapacelui Moki Fişer, creatorul trustului agricol ce monopolizase Moldova la începutul secolului al XIX-lea, prin impunerea unor tarife unice exagerate în contractele de arendare. Arendele plătite pentru pământ făceau insuportabilă viaţa ţăranilor, aceasta fiind adevărata cauză a nemulţumirilor ce au condus la revoltele din 1907.
„În 1906, Constantin Stere publică epocalul articol Fişerland, în care denunţa sistemul de acaparare a moşiilor prin contracte de arendare. Moki Fişer îşi întinsese contractele de arendare asupra Moldovei ca o pânză de păianjen. Exploatarea era sălbatică, anticipând metodele marxiste. Şi nu este o simplă întâmplare faptul că răscoala ţăranilor a început, în 1907, la Flămânzi, în judeţul Botoşani, la una din moşiile cuprinse în trustul arendăşesc al lui Moki Fişer”[9].
Aşadar, pamflete ce spuneau întreg adevărul despre mişcările ţărăneşti au existat; ba chiar, asemenea lui Constantin Stere, existaseră chiar unii gazetari care anticipaseră evenimentele. Dar propaganda socialistă, mână în mână cu cenzura, le-a făcut dispărute. Nici până azi nu se ştie exact câte victime a făcut represiunea răscoalei, pentru că toate mărturiile, directe şi indirecte, au fost distruse.
„Nu mai există decât foarte puţine acte oficiale, de la Ministerul de Război, din timpul răscoalei. (…) Nu există nici măcar memorii. Este o clară acţiune de ştergere a urmelor (probabil înfăptuită în timpul anilor de comunism), pentru că mărturiile nu dădeau cifra de 11.000 de victime, oferită de propaganda anti-«burghezo-moşierească». Pornirea celor care au vrut să şteargă urmele a mers până acolo, încât s-a umblat şi în corespondenţa particulară a regelui Carol I. Anume s-a umblat după tot ceea ce însemna ştire despre răscoală şi, acolo unde ele au existat, ştirile au dispărut”.[10]
Câte o mică urmă a mai scăpat, totuşi, cum s-a întâmplat cu volumul Amintirile unui prefect din timpul răscoalelor, apărut în 1912, la „Biblioteca Flacăra” din Bucureşti, unde reprezentantul guvernului în judeţul Olt, Constantin D. Anghel, confirmă că ţăranii au fost instigaţi, nicidecum că s-au răsculat din propria lor iniţiativă. Acelaşi Ion Bulei punctează: „Ţăranii s-au răsculat pentru că trebuiau să se răscoale. Şi au făcut-o chiar şi acolo unde nu aveau de gând să o facă. În plus, şi după un an agricol bogat, când hambarele erau pline, iar spectrul foamei nu ameninţa ca în alţi ani.”[11]
E greu de crezut că adevărul despre răscoala ţărănească din 1907 va ajunge vreodată să fie cunoscut de opinia publică. Manipularea s-a dovedit imbatabilă, ea acţionând la fel de proaspăt şi acum, la un veac distanţă.
Exemplificând, să spunem că, în ianuarie 2007, „Jurnalul naţional”, al doilea ziar ca audienţă din România, cu o medie zilnică de 942.000 de cititori, dedică un serial răscoalei ţărăneşti, sub titlul Un secol de Flămânzi, întins pe o perioadă de trei luni. Pornindu-se de la cuvintele lui Rebreanu, cum că răscoala reprezintă „singurul cu adevărat război civil din toată istoria noastră”[12], sunt reluate aceleaşi vechi şi false teme.
Pentru ca, în spiritul unui perfect „finis coronat opus”, „Jurnalul naţional” să salute iniţiativa Primăriei Sectorului doi al Capitalei, de a repune pe soclu statuia, închinată răscoalei în anul 1972, de către sculptorul Naum Corcescu. Mai trebuie să pomenim că reamplasarea statuii, în Parcul Florilor din cartierul Pantelimon, se face doar după ce locuitorii Sectorului doi au fost solicitaţi să-şi spună părerea, într-un minireferendum, rezultatul fiind zdrobitor „pentru”?
Directorul „Jurnalului Naţional” este o fostă vedetă de televiziune, Marius Tucă. Pe bună dreptate, în cercurile intelectuale din România, Marius Tucă este considerat drept una dintre personificările cele mai ilustrative ale diletantismului care se manifestă în presa postdecembristă.
Cei 60.000 de morţi inventaţi ai Revoluţiei anticomuniste din decembrie 1989
Am insistat asupra manipulării privind evenimentele de la 1907, pentru că ea seamănă, în aproape toate privinţele, cu o altă uriaşă acţiune de mistificare: cea privind Revoluţia anticomunistă din 1989.
În ambele cazuri, presa a avut un rol esenţial, prin lansarea unor zvonuri voit mincinoase, cu scopul de a dezinforma opinia publică internă şi internaţională. În ambele cazuri, numărul de victime ale revoltelor populare a fost amplificat cu bună-ştiinţă.
În 1907, s-a marşat pe exagerarea de 11.000-12.000 ţărani morţi, deşi „probabil, cifra se află undeva între 2000 şi 2500”[13]. Iar la 25 decembrie 1989, principala acuzaţie adusă de Tribunalul Militar Extraordinar preşedintelui comunist Nicolae Ceauşescu a fost cea de „genocid – peste 60.000 de victime” („Adevărul”, 26 decembrie 1989).
Dictatorul Nicolae Ceauşescu a fost condamnat la moarte, alături de soţia sa, Elena, sentinţa – rămasă definitivă – fiind executată pe loc, la Târgovişte. Fireşte, Tribunalul Militar Extraordinar – care certificase, în rechizitoriul său, numărul celor asasinaţi – reprezenta o sursă credibilă pentru toate instituţiile de presă. Aşa încât, mass-media din ţară şi străinătate au reluat comunicatul oficial, reţinând – nu fără o anume voluptate jurnalistică – cifra de 60.000 de morţi.
Presa jubila. „Tiranul şi-a primit pedeapsa meritată. Un călău care are pe conştiinţă 60.000 de victime.” („România liberă”, 27 decembrie 1989) Aceeaşi cifră este reluată, câteva zile mai târziu, de presa străină, care publică un interviu cu Ion Iliescu, preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale, instituţia conducătoare a statului de-atunci: „60.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi”, întăreşte Iliescu, autoritar, în „Die Welt”, 8 ianuarie 1990.
Iarăşi o sursă credibilă, având în vedere că Iliescu reprezenta atunci prima poziţie, ca autoritate, în stat. E drept că acelaşi Iliescu, la posturile de radio şi televiziune, lansase încă din 23 decembrie o altă dezinformare epocală, anume cea despre „teroriştii din Bucureşti”: „Existenţa acestor grupe de terorişti, a unor indivizi fanatici, care acţionează cu o cruzime fără precedent, trăgând în locuinţe, în cetăţeni, provocând victime în rândul militarilor, este încă o expresie elocventă a caracterului antipopular al dictaturii Ceauşescu”[14].
Din păcate pentru interesele oficialităţilor, interese vădite de intoxicare şi manipulare atât a opiniei publice interne, cât şi internaţionale, situaţia se arăta totuşi în progres faţă de 1907. Dacă presa de la noi – abia revenindu-şi dintr-o hipnoză adâncă de aproape cinci decenii, şi neînvăţată să verifice informaţiile ce-i erau oferite – menţinea obsesiv refrenul cu cele 60.000 de victime, suratele occidentale investighează, confruntă, verifică şi trage propriile concluzii. Concluzii complet diferite de cele ce-i erau servite pe tavă de către instituţiile oficiale româneşti.
Astfel, cotidianul francez „Le Monde” publică, încă din 5 ianuarie 1990, evaluarea cunoscutului sociolog Michel Tibon-Cornillon; o evaluare rezultată în urma unei anchete personale, realizată prin investigaţii în mediul spitalicesc din România. Este reţinută, în final, estimarea aproximativă de 1.000 de victime ale Revoluţiei, acurateţe accentuată ulterior de „Libération”, care precizează, în numărul din 27 februarie 1990: „1033 de morţi, din care 270 militari.”
Abia peste şapte luni, în august 1990, presa românească îşi recunoaşte greşelile
Să spunem că ziarele importante din lume au o pagină anume (de exemplu, pagina a treia în „The New York Times”), unde sunt corectate greşelile apărute în numărul precedent. În fiecare zi, jurnalele serioase îşi asumă greşelile şi le corectează, făcându-şi astfel „mea culpa”.
În România însă, au fost necesare şapte luni pentru ca ziarele să-şi repare greşeala privind morţii din decembrie 1989, fără a-şi prezenta scuze cititorilor, după cum se obişnuieşte în presa serioasă.
Astfel, tocmai în numărul din 10 august 1990, „Adevărul” recunoaşte că numărul persoanelor decedate în decembrie 1989 este de 1030. E imposibil de crezut că această necesară rectificare nu putea fi făcută mai din timp, dacă avem în vedere, cel puţin, accesul liber al ziariştilor din redacţie la presa străină.
Să mai pomenim, în spiritul suspiciunilor noastre, că luna august, luna concediilor, este cea mai proastă a anului, în ceea ce priveşte interesul publicului cititor faţă de presă? Nu numai manipularea, ci şi rectificarea greşelilor pare făcută de mâna unor profesionişti…
Dar surse calificate, care deţineau informaţii ce puteau conduce la adevăr, existau încă din decembrie 1989. De pildă, la 25 decembrie 1989, o astfel de sursă din cadrul ministerului sănătăţii declara pentru „La Nouvelle Gazette” că „la Bucureşti nu sunt mai mult de 500 de persoane ucise şi că în toată ţara pot fi maximum câteva mii.”[15]
Încă o dată se confirmă că minciunile apărute în presă au avut un caracter deliberat, ele urmărind crearea şi întreţinerea unei stări nejustificate de tensiune în rândul populaţiei.
[1] Al. Andriescu, op. cit., p. 81 [2] Apud Cornelia Ştefănescu, La capătul răbdării, în „Secolul 20”, nr. 3, 1967, p. 16
[3] N.D. Cocea, Jertfa celor douăsprezece mii, în „Facla”, nr. 1, 13 martie 1910, pp. 2-3
[4] Silvian Iosifescu, Caragiale, p. 22
[5] N.D. Cocea, Jertfa celor douăsprezece mii
[6] Tudor Arghezi, Omul cu ochii vineţii, în „Facla”, nr. 10, 10 martie 1912, pp. 182-183
[7] Cornelia Ştefănescu, op. cit., p. 17
[8] Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Bucureşti, Editura „Nemira”, 1994, p. 99
[9] Pamfil Şeicaru, Scrisoare deschisă lui Mihail Sadoveanu, în Vlad Hogea, Antologia pamfletului românesc, vol. 2, Bucureşti, Editura „Samizdat”, 2005, pp. 57-58
[10] Ion Bulei, Cum rămâne cu rivoluţia?, în „Ziarul Financiar” nr. 1452, 3 septembrie 2004, suplimentul „Ziarul de duminică” nr. 35 (215), p. 8
[11] ibidem
[12] Cristina Diac, Lupta de clasă în pagini de roman, în „Jurnalul naţional” nr. 4236, 16 februarie 2007, p.26
[13] Ion Bulei, op. cit., p. 8
[14] Ion Iliescu, Informare din partea CFSN, 23 decembrie 1989, apud Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din istoria României, Bucureşti, Editura „Maşina de Scris”, 1995, p. 33
[15] * * *, Minciuni mass-media, Editura „Scripta”, Bucureşti, 1992, p. 67″.
Posts
No comments:
Post a Comment