Thursday, February 4, 2010

Eminescu versus Dinescu, românul absolut versus miştocarul utecist. Sau, mai exact: invers

Nu mă aşteptam ca propunerea domnului Alexandru Florin Ţene privind canonizare lui Eminescu să stârnească atâta vâlvă în presa naţională şi în mediul literar din România. Mă aşteptam însă la reacţii miştocăreşti şi la replici date din fundul minţii. Previzibil, Mircea Dinescu a considerat că ar fi potrivit, prin statutul său autoasumat de poet, să se pună pe aceeaşi treaptă cu marele poet naţional şi să declare: “Am şi eu speranţe că voi călca pe urmele mai tânărului meu coleg, mai tânăr cu 100 de ani ca mine, şi că urmaşii Patriarhului mă vor blagoslovi cu titlul de sfânt”. O declaraţie tipică de mârlan care face haz de toate, întocmai ca un personaj caragialesc, frustrat şi plin de sine. De altfel, mişto-ul nici nu este o pornire specific românească. Umorul sincer şi haz-ul de necaz sunt specifice românilor, ca proiecţii a unei firi contemplative care nu se lasă doborâtă în faţa greutăţilor. Dar miştocăreala dinesciană, fără limite şi fără “lucruri sfinte” este mai mult un obicei ţigănesc, un obicei lipsit de orice valoare spirituală şi culturală. O regurgitare a frustrării personale, un act grotesc şi retardat.
O reacţie mai domoală, însă în aceeaşi tonalitate, a venit şi din partea scriitorului clujean Cristian Teodorescu, care a afirmat că însuşi Eminescu ar fi făcut haz de o asemenea propunere: “Eu cred că nu ar trebui să ne pierdem simţul măsurii. Primul care ar făcut haz de aşa ceva cred că ar fi fost Mihai Eminescu însuşi. Mi se pare o idee tristă şi încă o dovadă a lipsei de măsură de care suferim în ultimii ani”. Este evident că nu putem presupune daca Eminescu ar fi făcut sau nu haz de o asemenea propunere, trăind în vremurile noastre, însă putem fi siguri că privind acutala societate românească şi mediul politic, ar fi scris articole la fel de acide şi de acuzatoare. Jurnaliştii Ovidiu Nahoi şi Ioan T. Morar s-au arătat mai surprinşi de existenţa Ligii Scriitorilor din România şi de “tupeul” acesteia de a face o asemenea propunere! Este de înţeles şi acest lucru, pentru nişte indivizi mai familiarizaţi cu cultura marca UTC şi obişnuiţi să fie singurii formatori de opinie, plătiţi regeşte de Vântu.
Aici stă cheia acestei propuneri, de fapt. În ultimii ani a început să se discute tot mai mult despre adevăratul Eminescu: Eminescu gazetarul, Eminescu omul politic, Eminescu naţionalistul. Trei aspecte esenţiale ale vieţii sale care au fost pur şi simplu îngropate de Maiorescu, creându-i marelui om Eminescu o imagine exclusivă de mare poet romantic, trubadur prin ţară şi veşnic îndrăgostit şi patetic. Această imagine a fost perpetuată şi de regimul comunist, la fel ca multe alte stereotipuri care serveau doctrinei de partid. Am ajuns în anul 1989 cu o întreagă pleiadă de oameni de cultură şi oameni de ţară care nu mai semănau deloc cu originalele. O reabilitare a patrimoniului nostru cultural şi politic nu a fost posibilă nici după Revoluţie, moştenirea noastră genetică fiind înlocuită rapid cu un import umanisto- europenisto- soroşist. Puţine au fost vocile care au încercat să ne readucă valorile în mijlocul nostru. Răposatul Artur Silvestri, Nae Georgescu, Theodor Codreanu şi Al. Florin Ţene sunt doar câţiva dintre cei care şi-au făcut o misiune de a restabili adevărul istoric în ceea ce îl priveşte pe Mihai Eminescu.
În general, când este vorba de o propunere de canonizare, cei care sunt cei mai îndepărtaţi de credinţă şi religie sunt primii care vin cu argumente teologice. Este un paradox care ţine mai mult de un sentiment de frustrare pe care îl încearcă respectivii. S-a întâmplat la fel şi în cazul canonizării lui Ştefan cel Mare, acum şi Sfânt. S-au adus contra-argumente ce ţin mai degrabă de viaţa de budoar a domnitorului şi de spiritul vremii: că ar fi avut mulţi copiii nelegitimi, că ar fi fost iute la mânie şi degrabă vărsător de sânge. Însă decizia finală a fost a Patriarhiei, singura instanţă capabilă să ia o hotărâre. Doar forul suprem al Bisericii Ortodoxe este capabil să pună în balanţă viaţa de om, cu realizările care au dăinuit peste veacuri. Şi în cazul lui Ştefan cel Mare, mănăstirile ctitorite şi lupta sa pentru păstrarea identităţii naţionale şi a credinţei strămoşeşti l-a calificat pentru a fi considerat sfânt. În istoria ortodoxiei sunt multe exemple de sfinţi şi mucenici a căror viaţă este puţin cunoscută, însă au intrat Sinaxar după ce şi-au dat viaţa pentru Hristos. Că înainte au dus o viaţă plină de vicii sau că nu au excelat prin smerenie, nu a constituit un argument pentru neintrarea lor în istoria ortodoxiei.
A discuta în acest moment în termenii propuşi de Mircea Dinescu este totuna cu a coborâ personalitatea lui Eminescu la nivelul jegului dâmboviţean şi ateismului comunist. Mircea Dinescu, fost secretar UTC al USR, absolvent al Şcolii de cadre a PCR “Ştefan Gheorghiu”, poetul de curte şi lingău al lui Ceauşescu, nici măcar nu se află în acelaşi plan cu Eminescu şi generaţia sa. Faptul că Dinescu scrie poezii nu e totuna cu actul creator universal şi sacru al creaţiei lirice eminesciene. Iar să ne uităm în gura unui fost cadru comunist, invetat după 1989 ca dizident, este a accepta o luptă între ateismul şi materialismul dialectic al securiştilor comunişti şi credinţa şi naţionalismul lumii culturale de dinainte de al doilea război mondial. Este o falsă dispută. Este, de fapt, lătratul frustrat al unei găşti de neoameni goi spiritual, nemulţumiţi de umbra care o aruncă asupra lor readucerea în atenţia publică a unei personalităţi gigantice, a unui exponent a culturii româneşti autentice, a jurnalismului responsabil şi a naţionalismului militant.
Dacă Patriarhul Daniel va considera că Eminescu merită un loc în panteonul sfinţilor din calendarul ortodox românesc, rămâne de văzut. Însă Eminescu şi-a câştigat deja un loc în istoria şi cultura acestei ţări, un loc care nu îi poate fi luat. Şi mai mult, şi-a câştigat un loc de cinste în inimile tuturor românilor care i-au înţeles adevărata personalitate şi i-au acceptat dinamismul implicării sociale şi politice ca pe o calitate intrinsecă a oricărui “bun român”.
George Bara / NapocaNews

No comments: