EDITORIALISTUL CURENTUL, Catalin Mihuleac, expune DOUĂ MARI MANIPULĂRI ALE OPINIEI PUBLICE PRIN INTERMEDIUL PRESEI: 1907 si 1989. „Pamfletul si tableta, jurnalism sau literatura?“

La Editura Universitatii „Al. I. Cuza“ din Iasi a aparut recent volumul „Pamfletul si tableta, jurnalism sau literatura?“, de Catalin Mihuleac. Cartea, in fapt teza de doctorat in filologie a autorului, contine capitole dintre cele mai incitante, dintre care se remarca „1907 si 1989, doua manipulari ale opiniei publice prin intermediul presei“ ori „Tineretea si traumele presei romanesti“, dar si minicapitole dedicate vedetelor de azi ale pamfletului si tabletei: Mircea Dinescu, C. T. Popescu, Tudor Octavian, Mircea Mihaies, Ioan Grosan sau Vadim Tudor.
Aducand precizari pretioase pe o piata care a fost acoperita pana acum doar la un nivel amatoristic, lucrarea lui Catalin Mihuleac este o lectura necesara atat studentilor in jurnalism, cat si celor care deja lucreaza in aceasta breasla. In plus, trebuie precizat ca scriitura autorului are un vadit sarm, foarte departe de stilul scortos in care cad cele mai multe teze de doctorat din tara noastra.
Adaugam ca, in luna martie, editura Cartea Romaneasca va publica „Zece povestiri multilateral dezvoltate“, o alta carte de Catalin Mihuleac, care ne propune comunismul romanesc, vazut printr-un ochi de soldat „Svejk“. Cartea poate fi procurata si online. Redau mai jos capitolul despre cazurile 1907 si 1989.

„1907” ŞI „1989”
DOUĂ MARI MANIPULĂRI ALE OPINIEI PUBLICE PRIN INTERMEDIUL PRESEI

1907 – Cei 11.000 de morţi recomandaţi de cotidianul „Adevărul” şi fulminanta lor carieră internaţională

Deşi pamfletele nu pot schimba faţa lumii – contrazicând astfel utopia patriarhului Courier – ele pot pune serios umărul la cele mai mari manipulări ale opiniei publice de care pomeneşte istoria.
Pentru istoria ţării noastre, cea mai spectaculoasă mistificare pornită din presă este cea referitoare la răscoala ţărănească din 1907, când ziarul „Adevărul” – prin pana directorului şi proprietarului său de atunci, Constantin Mille – dădea publicităţii şi bătea monedă pe cifra eronată de 11.000 de morţi, faţă de doar 419, câţi certifica, în plenul parlamentului, ministrul de interne I.I.C. Brătianu.
Anii lungi de gazetărie socialistă practicată de Mille îşi spuneau cu tărie cuvântul. Anterior, el îşi desfăşurase activitatea în paginile unor publicaţii de stânga, precum „Dacia viitoare”, „Contemporanul”, „Munca” şi „Lumea nouă”, mai ales acestea două din urmă punându-şi amprenta asupra viziunii sale despre presă. „Experienţa adusă de C. Mille de la publicaţiile socialiste în paginile „Adevărului” va fi fructuoasă pentru dezvoltarea ziarului a cărui direcţie o preluase”[1].
Abia acum, la circa două decenii după căderea regimului comunist din 1989, se poate estima cât de „fructuoasă” a fost experienţa de manipulator public a lui Mille. Până acum, din raţiuni propagandistice, tăcerea a fost totală.
În pamfletul Letopiseţi, apărut în paginile „Adevărului”, în vara anului 1907, Mille face o antiteză (de altfel, foarte plastică şi eficientă jurnalistic) între ţăranii răsculaţi, încolţiţi de puştile jandarmilor, şi boierimea care petrece dezinvolt, înfofolită în blănuri antifonice, pentru a nu fi deranjată de zgomotele neplăcute ale gloanţelor destinate gloatei. Rezultă un tablou bine mulat pe gustul unor partizani declaraţi ai luptei de clasă: „Unii cad răniţi de moarte, iar acolo pe câmp în faţa şirurilor de soldaţi, corpurile celor căzuţi sunt multe de tot. La orizont, cerul e roş. Ard curţile şi hambarele boiereşti. E revoluţiune! Lumea de la Cazinou e în ciocnire cu lumea care munceşte.”[2]
Ecoul confruntărilor ajunge la urechile condeierilor, stârnind dreapta lor indignare. „Destul!” titrează Mihai Bujor în „România muncitoare”. „Destul!”, repetă în cor Alexandru Vlahuţă, I.L. Caragiale, George Ranetti, N.D. Cocea şi mulţi alţii. E un cor pamfletar în care se prind cu toţii; un cor din care N.D. Cocea – ca la o partidă de poker jurnalistic – se simte dator să pluseze miza, oricum umflată, de 11.000 de victime, urcând-o cu seninătate la 12.000. ”Jertfa cumplită a celor douăsprezece mii parcă n-a avut alt rezultat decât să răspândească miazma de hoituri din atmosfera noastră politică”[3].
Pentru o cacealma de asemenea anvergură, e nevoie de trişori cu dexteritate.
Credulă, presa străină se dovedeşte şi ea un bun receptor pentru stimulii informaţionali veniţi din mica ţară carpato-dunăreană. Cotidianul socialist francez „L’Humanité” condamnă, în numărul din 30 martie 1907, „politicienii mizerabili”, vinovaţi de măcelul din satele româneşti; „Le Temps” compară revolta de la noi cu valoarea de etalon a Comunei din Paris; însuşi marele „The Times” din 28 martie 1907, închină un editorial evenimentelor, conchizând că asuprirea nemiloasă a ţăranilor nu putea să aibă un alt efect: „Explozia de faţă este rezultatul!”. Iar vienezul „Die Zeit” inserează, la 2 aprilie 1907, primul capitol al faimosului Din primăvară până-n toamnă, semnat de I.L. Caragiale, pamflet publicat curând apoi în broşură, la editura… „Adevărul”, „obţinând un răsunător succes şi atingând tirajul – pe vremea aceea cu totul neobişnuit – de 10.000 exemplare”[4].
Şi, ca o meritată apoteoză, la congresul Internaţionalei a II-a socialiste – de la Stuttgart, în august 1907 –, însuşi Vladimir Ilici Lenin aşază, cu marea sa autoritate, răscoala ţăranilor români alături de revoluţia rusă din 1905-1907. Ce-şi puteau dori mai mult manipulatorii români?
Ecourile mediatice aveau să persiste ani în şir. La trei ani după evenimente, N.D. Cocea, vorbind de cele de-acum 12.000 de victime, face o asociere vrednică de o pană de mare pamfletar: „Un statistician bizar a făcut socoteala că, dacă s-ar fi înşirat cadavrele ţărăneşti în lungul şi în latul Căii Victoriei, pe o parte a cheiului Dâmboviţei şi până dincolo de Piaţa Mare, Majestatea Sa ar fi putut să meargă de la palat până în Dealul Mitropoliei, ca să citească mesajul de deschidere al camerelor, păşind pe un covor moale de carne ţărănească.”[5]
Pentru ca, la cinci ani după răscoală, Tudor Arghezi să-şi aleagă şi el drept subiect „secerişul de sânge din 1907”[6], în aceeaşi gazetă „Facla”, condusă de Cocea.
Şi de această dată se vede că tot ce atinge cu bagheta sa Arghezi se preface în poezie, dacă ne gândim la pasaje, precum acela în care îl numeşte pe ţăranul român „turcul dinlăuntru”, care va să zică duşmanul din interiorul ţării, în strategia regimului de atunci. Bun psihoterapeut în situaţii delicate de felul răscoalelor, regimul are ac de cojocul „turcului dinlăuntru”. „Turcul dinlăuntru” este vindecat de nemulţumirile sale prin tratamentul cu muzică, dar nu orice fel de muzică. Pentru reuşita tratamentului, se recurge la recunoscutele „simfonii de Hohenzollern”, mult mai performante vindicativ decât simfoniile unor ageamii pe nume Beethoven, Wagner sau Mozart.
Chiar şi când n-are dreptate, Arghezi rămâne un artist…
Regimul comunist trage şi el un profit din răscoală.
Toate artele pun umărul

INEDIT: I-am urat „Crăciun fericit!“ lui Silviu Brucan. Catalin Mihuleac se da mai tare ca Danila Prepeleac :)

Scris de Cătălin Mihuleac 
Fiecare zi lăsată de la Dumnezeu include pentru mine o normă de gafe de îndeplinit, ceea ce mă asemuie unui proletar, care-n fiecare zi are de făurit un plan de producţie. Singura deosebire e că, în timp ce de sărbători norma proletarului scade, cea a gafelor mele creşte înfricoşător. Nu-s singurul care păţeşte astfel: în 2000, Mircea Mihăieş îşi bătea joc de răposatul Emil Constantinescu, enumeråndu-i cåteva boacăne, între care „simpatica iniţiativă de a-l felicita de Crăciun pe preşedintele Turciei, a cărui religie nu e neapărat legată de suferinţele Måntuitorului nostru“. Dacă ar mai fi prezident, Miluţă i-ar ura de Paşti lui Osama bin Laden „fie ca taina sfåntă a învierii să vă aducă pace, linişte sufletească şi realizarea tuturor dorinţelor!“.
Dar bine c-au trecut sărbătorile astea, cånd trebuie să adresezi urări bombastice unor persoane despre care nu eşti foarte documentat. Ca o autocritică, aduc la cunoştinţă ultimul meu set de călcături prin străchini, comise la recentele sărbători:
1. Aidoma lui Emil Constantinescu, vizibil distrat în privinţa apartenenţei religioase a celor din  jur, le-am urat „Crăciun fericit!“ lui Silviu Brucan şi Petre Roman. Ambii mi-au ignorat urarea;
2. Unui judecător înalt în schemă, i-am trimis o ilustrată cu textul: „Fie ca naşterea Måntuitorului să vă ilumineze calea luptei pentru eradicarea corupţiei!“. Seara, o voce joasă, care s-a prezentat „Måntuitorul“, mi-a recomandat la telefon să-mi păstrez urările pentru magistraţii stagiari;
3. I-am urat „Mulţi, mulţi ani!“ lui Sorin Ovidu Våntu care - crezånd că fac aluzie la viitoarea lui condamnare - mi-a răspuns prin felicitarea tradiţională „Puşchea pe limba ta!“. Apropo de Våntu, mereu m-am întrebat de ce-l cheamă aşa: avea, oare, un strămoş în oastea lui Ştefan cel Mare, care trăgea nişte vånturi de-i fugărea pe turci şi pe tătari?
4. I-am mai trimis o felicitare marelui regizor Radu Afrim, unde-i uram să fie toată viaţa şi posteritatea adorat de femei frumoase, pe măsura perfecţiunii sale fizice şi artistice. Omul a luat legătura cu mine, uråndu-mi să-mi păstrez femeile pentru mine, că pe el îl lasă rece.
E greu să scapi nelinşat, cånd comiţi asemenea gafe. Anul ăsta, am scăpat.

I-am urat „Crăciun fericit!“ lui Silviu Brucan
Curentul - marţi, 12 ianuarie 2010

© Curentul

Vezi si Dana Iliescu ii face o dedicatie lui SRS: Din Vietnam, cu dragoste

MIHULEAC: Van Gogh, neglijat de realizatorul TV Van Tatulici, la „Zece pentru Olanda“

Scris de Cătălin Mihuleac
Mi-e imposibil să agreez ideea, cocoţată pe sticlă de postul „Realitatea“, de a-i sorta pe romåni ca pe legumele de murături, separåndu-i pe romånii mari de cei mici şi mijlocii, pentru a reţine o aşa-zisă spumă elitistă, formată din zece bucăţi. Trec peste faptul că principalul criteriu de măsurare a performanţei celor „Zece pentru Romånia“ este notorietatea lor, şi nu întotdeauna notorietatea de moment înseamnă performanţă. Să ne gåndim la artişti, de pildă, a căror calitate, de multe ori, este recunoscută post-mortem. În timpul vieţii, ar fi avut vreo şansă Van Gogh să fie băgat în seamă de realizatorul Van Tatulici, la „Zece pentru Olanda“? Dar Eminescu, pe vremea lui, ar fi contat la „Zece pentru Romånia“, secţiunea „Scriitori şi publicişti“?
Fiindcă am ajuns pe tarlaua presei, în 2005 a cåştigat trofeul Cete Popescu, deşi el e mai curånd o pildă cum nu trebuie făcută presă. Căci oricåt l-ar bubui televiziunile între ele ca pe o minge de oină, oricåt l-ar purta profesorii securişti prin amfiteatrele universităţilor şi l-ar arăta studenţilor, Popescu tot un ins toxic pentru jurnalismul romånesc rămåne. Bine, s-ar putea obiecta că aceste clasamente rezultă pe baza cercetărilor sociologice, adică masele se pronunţă, dar de unde ştiu masele bunăoară care-s regulile jurnalistice după care trebuie scris un pamflet sau un editorial? Să mai continuu cu faptul că, în acelaşi an 2005, la categoria „miniştri şi parlamentari“, a cåştigat Mona Muscă, dispărută apoi şi repede uitată, de parcă ar fi fost un dinozaur de proastă calitate?
Cred că secretul unei ţări sănătoase nu e să aibă staruri cu nemiluita în toate domeniile, ci să aibă inşi care să-şi facă bine şi onest treaba. Sunt condeieri în provincie, de pildă, care scriu mult mai bine decåt CTP, dar nu beneficiază de mediatizarea acestuia şi nu intră în niciun clasament. Mai am un exemplu de ceea ce înseamnă „Zece pentru Romånia“, un exemplu de data asta personal.
În urmă cu un deceniu, am fost supus unei intervenţii chirurgicale. Fiind efectuată printr-o metodă de pe vremea lui Pazvante, operaţia s-a rupt după cåteva zile, astfel că a trebuit s-o refac. Pe medicul care m-a operat în dorul lelii, nu l-am mai văzut decåt peste cåţiva ani. Era clasat la „Zece pentru Romånia“, pe podiumul celor mai buni chirurgi.

Van Gogh, neglijat de realizatorul TV Van Tatulici, la „Zece pentru Olanda“
Curentul - luni, 07 decembrie 2009

© Curentul

SASSU, poli-trucul - de Tia Serbanescu. Ideea lu’ Băsescu este bearcă - de Catalin Mihuleac. EDITORIALE DE CAMPANIE

Poli-trucul

Scris de Tia Serbanescu

Ce lovitură de circ au reuşit scamatorii Hrebenciuc şi Sassu pentru a-l scăpa pe dl Geoană de-o confruntare electorală! Trucul e ştiut: se ia obiectul, se arată publicului pe toate feţele, după care e băgat în batistă şi dispare - până la mişcarea următoare când dl Geoană apare din joben, viu şi nevătămat. Văzând că staffurile candidaţilor Băsescu, Antonescu, Oprescu şi Hunor au acceptat pretenţia PSD pentru o dezbatere în cinci la TVR (adică pe terenul PSD) şi că bietul Geoană nu mai are scăpare, Hrebe a recurs rapid la politrucul Sassu: acesta a pretins o dezbatere în şapte chemându-i în ajutor atât pe Vadim şi Becali în chip de bodyguarzi ai dlui Geoană cât şi posturile Realitatea şi Antena 3 ca „parteneri“ de emisie. De unde şi până unde? Şi de ce Tvr care e plătit din bani publici, în loc să se bucure de exclusivitate, se repede să verse audienţă şi bani în buzunarele dlor Voiculescu şi Vîntu? Schema prevedea astfel o dezbatere cu şapte candidaţi şi trei moderatori în 90 de minute - respectiv câte 12 minute de căciulă, adică pierdeau câte 90 de minute în trafic să ajungă la TVR ca să vorbească 12 minute? Ce bătaie de joc! Scopul s-a văzut imediat: după ce dnii Băsescu, Antonescu, Oprescu şi Hunor au anunţat că nu participă la „mascaradă“, cele trei televiziuni au anulat confruntarea. De ce, măi dragă? De ce nu s-a întâlnit dl Geoană cu Vadim şi Becali, mai ales că erau invitaţii săi personali? De ce n-au discutat frumos în trei? Aveau 90 de minute la dispoziţie, erau serviţi de oameni pregătiţi (Hurezeanu, Firea, Niculescu) şi găzduiţi de trei televiziuni calde, tovărăşeşti. Chiar le-ar fi stat bine laolaltă, în tripluştecher. Bucuros că a fost chemat să-i facă menajul dlui Geoană la poarta TVR, Vadim s-a declarat tămâie: „Băsescu fuge de mine ca dracu’ de tămâie“. Iar Tămâie fuge după Geoană. Cele trei televiziuni s-au păcălit: au pierdut câte 90 de minute transmiţând neghiobiile candidaţilor din grupa mică pe care apucaseră să-i convoace - şi care s-au bucurat de o publicitate nesperată. Pomana porcului! Seara, dl Băsescu l-a declarat pe Sassu „al treilea mogul“ al micilor ecrane. Greşit! Sassu nu plăteşte TVR din banii săi, deci nu e mogul ci o mogâldeaţă plătită din bani publici pentru a-i ridica tupeul dlui Geoană: „nu-i nimic, mergem mai departe“. Unde? Deja a mers prea departe. S-a dus de două ori în secret la Moscova şi tot n-a ajuns la procentul PSD. Lupta pentru turul I s-a deschis: să intre primii doi!

Ideea lu’ Băsescu este bearcă

Scris de Cătălin Mihuleac

Din punctul de vedere al ştampilei stând cu pupătoarea spre buletinul de vot, mă încadrez în acea categorie largă a românilor pe care-i doare undeva de viitorul preşedinte al ţării. Dacă va fi desemnat Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Antonescu, Oprescu sau C.T. Popescu (nu văd de ce ziaristul ăsta marca „Sony“ n-ar fi potrivit!) mi-e totuna, fiindcă la fel mă va hărţui inspectorul fiscal, la fel mă va jupui birocratul, la fel mă va scuipa între ochi judecătorul şi poliţistul, dacă voi ajunge pe laba lor. Nu mă priveşte deloc ale cui sunt deştele strânse pe sforile care deschid robinetele naţionale, atâta vreme cât trăiesc într-un perimetru unde nimic nu se va schimba nici peste cinci, nici peste zece, nici peste un milion de ani.
În pofida acestui pesimism - pe care îmi place să-l numesc realism -, cu drag plec urechea la cântecul marinarului, care propune ca din 471 de parlamentari să rămână 300. Merg mai departe şi zic că din 471 ar putea rămâne foarte bine doar zece - câte cinci pentru fiecare cameră - fără să se simtă vreun neajuns. Ba cred că aceleaşi rezultate le-ar avea ţara şi dacă ar folosi numai un deputat şi un senator, care în paralel ar putea îndeplini şi rolurile de portari ale clădirii respective, dacă tot e să trecem pe economii.
Dar ideea lu’ Băsescu trebuie dusă până la capăt, fiindcă din iniţiativa lui se deduce că, vreme de ani şi ani, circa 200 de parlamentari au fost în plus. Şi-atunci, ăştia trebuie să dea înapoi ce-au căpătat nejustificat, că altfel se strică echilibrul Universului. Întrucât e aproape imposibil de demonstrat cine a fost mai incompetent şi mai puturos ca altul, ar trebui să se stabilească prin tragere la sorţi care parlamentari au fost în plus. Iar aceştia să facă bine să returneze dulcile beneficii de care s-au bucurat şi încă se mai bucură: pensiile, indemnizaţiile, benzina şi uzura maşinilor de serviciu, diurnele, profiturile de pe urma firmelor înfiinţate pentru a pune în operă contracte cu statul... Aşa-i corect, dacă vrem ca ideea lu’ Băsescu să nu fie bearcă.
Zilele trecute, o scriere de pe un afiş de campanie mi-a atras atenţia: „De ce s-au unit toţi împotriva mea? Pentru că eu sunt altfel!“ Mă mănâncă limba să spun ceva, dar mai bine mă abţin.

www.curentul.ro

CATALIN MIHULEAC: Radu Timofte ascultă telefoanele îngerilor

Scris de Catalin Mihuleac

Neurologii greşesc amarnic nestudiind sistemul nervos central al ziaristului român, care e demn de interesul ştiinţific mondial. Adeseori, urmărindu-l îndeaproape, ajungem la concluzia că ziaristul român e mult mai interesant decât evenimentele pe care le aşterne pe hârtie sau pe prompter.
Să ne referim puţin la naţia cea mai fistichie: ziaristul sportiv. După ce a răposat Dobrin, câteva exemplare ale acestei specii au pus titlul, în gazetele lor: „Dobrin a plecat să joace fotbal cu îngerii“. De ce îngerii ar juca fotbal, asta nu ni se precizează. Însă precedentul fusese făcut la decesul pugilistului Bereşoaie, când „ProSport“ se înduioşa, într-un titlu mare: „Box printre îngeri“. Băi, frate, ce viziune despre Rai trebuie să deţii, dacă te poţi gândi că îngerii îşi trag pumni în cap! Dar oare cum îşi fac ei aripa pumn, ştiut fiind că îngerii nu au mână?
Să nu fim însă cusurgii: la asta ziariştii nu s-au gândit. Bineînţeles, când a venit momentul ca fostul campion mondial Bobby Fischer să fie făcut şi el „şah-mat“ de viaţa pământească, am aflat că şi ăsta s-a cărăbănit să-i ajute pe îngeri să dezlege tainele şahului; bineînţeles, în cadrul unor lecţii plătite regeşte, pentru că răposatul cinstea până la ahtiere banul.
Deci pentru asta mor sportivii: ca să-i poată antrena pe îngeri, să-i înveţe să dea cu aripa în minge şi să mute nebunul pe tabla de şah. Neapărat pe îngeri, niciodată pe diavoli, chiar dacă sportivii se răsfaţă constant cu iarba dracului, marihuana, şi altele mărfuri de negăsit la prăvăliile din ceruri. Dar nu numai boxerii şi fotbaliştii sunt hărăziţi Raiului, fiindcă şi despre Michael Jackson, cel care nu putea scoate un crâmpei de melodie fără să se scarpine la cuculeţ, am aflat că s-a uşchit spre înalturi, pentru a cânta unui public compus din îngeri. Sper, pentru securitatea lor, că îngerii minori se vor ţine la distanţă de Michael, dacă vor să-şi menţină funduleţul intact.
Mergând pe acelaşi fir, se nasc o mulţime de întrebări. Oare Radu Timofte, fostul şef al „SRI“, s-o fi dus la ceruri ca să asculte telefoanele îngerilor?
Iar vedeta porno Alina Plugaru, când i-o suna ceasul, va dispărea spre înalturi pentru a face sex cu îngerii?

Radu Timofte ascultă telefoanele îngerilor
Curentul - marţi, 27 octombrie 2009

© Curentul

CATALIN MIHULEAC despre scandalul porno-consulului: O frumoasă propagandă închinată virilităţii noastre. GEORGE DAMIAN: Multumim tovarase Voronin!

O frumoasă propagandă închinată virilităţii noastre

Scris de Cătălin Mihuleac

Îmi pare sincer rău de păţania consulului român de la Chişinău, demis după ce a fost surprins de o cameră ascunsă, pe când făcea nişte extenuante ore suplimentare cu o subordonată harnică de-a sa. Filmul circulă slobod, iar crâmpeiele pe care le-am putut contempla în presă cred că fac o frumoasă propagandă virilităţii noastre naţionale, cu atât mai mult cu cât excelenţa sa nu e nici la prima tinereţe, ba poate că nici la a doua, şi pe deasupra mai pare şi foarte îndepărtat de Bănică junior sau de alte modele de frumuseţe românească masculină.
Dimpotrivă, chelboşel şi cu o burtică ce nu şi-a rostit încă ultimul discurs, păros pe corp într-atât încât să sugereze bogăţia faunei noastre, cu o privire uşor tulbure din cauza asprimilor serviciului, domnul consul pare într-o oarecare harţă cu simţul frumosului. Dar, îndrăznesc a spune, tocmai această lipsă de sexapil înduioşează la el: faptul că aduce cu binecunoscutul star porno american Ron Jeremy, o pocitanie creată anume pentru ca americanul de rând să aibă în cine se regăsi. Eu cred că de asta diplomatul român va câştiga simpatia bărbaţilor români: fiindcă în imaginea lui o mulţime de frustraţi se vor oglindi.
Pe de altă parte, filmuleţul cu porno-starul diplomatic mai subliniază ceva: întrucât ambasadele şi consulatele româneşti din străinătăţuri sunt gândite ca nişte sinecuri de lux, pensionarii de acolo încep să-şi omoare vremea ca într-o vacanţă fără griji: bând cocteil „sex on the beach“, cântând la bălălaică, combinând păsăretul local şi plimbându-se motăneşte pe acoperişuri.
Asta da, viaţă! E ca un fel de adolescenţă, expirată, de vârsta a treia.
Închei rugându-vă să nu-l căutaţi cu privirea, prin oficiile de şomaj, pe domnul fost consul la Chişinău. După cum cunosc eu politica de cadre din diplomaţia românească, în mod sigur el va fi avansat. Mai sunt consulate şi ambasade, unele dintre ele dosite strategic prin Africa sau America de Sud...
www.curentul.ro

Multumim tovarase Voronin!

Scris de George Damian

Consulul Romaniei la Chisinau Ion Nuica a fost filmat in timp ce se imperechea cu o angajata a consulatului, angajata cu cetatenie moldoveneasca. Nimic deosebit: zilele trecute a patit acelasi lucru consulul britanic din Ekaterinenburg, Federatia Rusa. Or fi gresit consulii astia cu ceva de au atras atentia...
La Bucuresti toti analistii vad aceasta poveste ca o catastrofa majora, de dimensiuni planetare. De fapt lucrurile sunt mult mai simple: daca Ion Nuica nu stie sa isi tina pantalonii incheiati inseamna ca nu este cel mai potrivit om sa reprezinte Romania in strainatate. Astfel ca tovarasul Voronin si tovarasii de la SIS au facut un mare bine Romaniei: ne-au scapat de un natang.
Pentru ca doar natang trebuie sa fii ca sa mergi consul al Romaniei la Chisinau, in perioada in care comunistii din stanga Prutului vaneaza romani din toate pozitiile si sa te apuci sa cotaiesti prima basarabeanca iesita in cale. La nivel international nu vad de ce ne-am face de ras: practic vorbind, prestatia sexuala a consulului (om la 50 si ceva de ani) este una onorabila, asa ca nu are de ce sa ne fie rusine. Li se intampla si altora (consulul britanic), asa ca nu este nici o catastrofa.
Daca Voronin si SIS-ul isi inchipuie ca afecteaza cu ceva Romania scandalul acesta se inseala. Operatiunea dovedeste faptul ca comunistii de la Chisinau sunt extrem de ostili la adresa Romaniei. Aici nu mai poate fi vorba decat de razboi diplomatic. Voronin si serviciile lui secrete rad diplomatii romani de la Chisinau pe capete. Voronin vrea o reactie din partea Romaniei. Orice fel de reactie agresiva. Se comporta ca un pitic care se repede la un om normal si da in el pana isi ia o scatoalca – scatoalca asteptata cu drag, pentru a putea zbiera: “Ma omoaraaaaa!”
Asa ca nu cred ca ar trebui troznit Voronin. Ba dimpotriva, ministrul roman de Externe Cristian Diaconescu ar trebui sa-i transmita un mesaj de genul: “Tovarase Voronin, va multumim ca ne-ati scapat de consulul Ion Nuica!”
http://www.george-damian.ro

Sergiu Andon, "profesorul" in rele si fiere al Corinei Dragotescu, este pus la punct de Catalin Mihuleac

Un deputat român vrea să-şi scrie memoriile în limba română

Scris de Cătălin Mihuleac

Ca orice senior trecut prin ciur şi dârmon, deputatul voiculesc Andon, şeful comisiei juridice din camera mică, mărturisea zilele trecute că ar cam pofti să dea bir cu fugiţii din viaţa publică, pentru a-şi scrie memoriile, că-i ajunge şi lui cât a tras la căruţa binelui public.

O iniţiativă salutară, iar noi n-avem dreptul să-i urăm decât ca memoriile sale să ia piuitul mondial şi să le întreacă în succes pe cele ale colegului Churchill, aducând poate şi-un premiu Nobel ţării noastre, care mereu se vaită că n-are în vitrină aşa un trofeu cinegetic. Fără ironie: dacă e să ne amintim doar că viitorul scriitor de memorii a trudit la "Scânteia", că apoi s-a oţărât la regele Mihai ca la un chelner puturos, că a fost câţiva anişori coleg de redacţie cu dispărutul Mitică Tinu şi că-n plus şi-a aranjat freza în luciul cheliei lui C.T. Popescu, chiar că are ce povesti. Eu mă declar de pe acum un cititor al slovei andoniene şi promit să cumpăr două exemplare, când o apărea opera: unul pentru citit cu creionul în mână şi altul de lux, legat în piele.

Totuşi, ca să mă familiarizez cu stilul maestrului, am mers zilele astea la bibliotecă, pentru a consulta scrierile andoniene din perioada de după 1990. Am ales la întâmplare articolul "Reprezentanţi ai guvernului ţării, loviţi în ducatul haosului", apărut în "Adevărul" din 23 mai 1990. Scria domnu' Andon acolo, cu pana-i roşie de furie, despre manifestanţii din Piaţa Universităţii: "Îngerii slinoşi din Piaţa Exhibiţioniştilor au coborât o nouă treaptă a decăderii."

Vai-vai-vai, maestre, dar tare agramat îi sună urechii noastre! Ia să ne gândim niţel: pot fi treptele coborâte altfel decât ale decăderii? Puteam oare să-i zicem viceversa că "îngerii slinoşi au urcat treptele decăderii"? Vedeţi, dragă maestre, naiba să le ia de trepte! Nu puteai găsi şi matale o altă metaforă, mai puţin sforăitoare?

Ştiţi ce vă sfătuiesc, stimate clasic? După ce memoriile dumneavoastră vor fi scrise, daţi-le la tradus în limba română.

Vezi si

http://www.curentul.ro/index.php/Tara-lui-Mihuleac/Doua-dezinformari-istorice-semnate-de-Adevarul.html

Patriciu se-nvârte de-un loc în Rai

Scris de Cătălin Mihuleac

Dinu Patriciu a făcut de toate în viaţă: a fost deputat tare în clanţă, a gustat din pita aditivată de ministru al lucrărilor publice, s-a infiltrat în afaceri şi a ras tot ce-a prins, a ajuns barosan de presă, păstorind ziare şi plănuind lovitura şi în audiovizual...
A prietenit cu premieri şi s-a duşmănit cu preşedinţi...
Are la activ şi oleacă de puşcărie, dar foarte oleacă, doar atâta cât să dea bine la c.v.-ul avocaţilor săi...
Polivalent, a jucat şi pe o extremă, şi pe cealaltă, dovedind frumoase capacităţi tehnice şi o bună cunoaştere a trucurilor jocului. A fost când prea-prea, când foarte-foarte.
Ca un bătrân corleone, pe care începe să-l supere guta, Patriciu încearcă acum deliciile mecenatului.
Mai întâi, şi-a lăsat un barbete semipatriarhal, bun şi pentru că maschează un procent din guşă, apoi şi-a făurit o fundaţie care - ce coincidenţă şi câtă modestie! - îi poartă numele. Prin această fundaţie, după cum zice titlul unei gazete unde Patriciu a pozat recent, el "investeşte în inteligenţa tinerilor", oferindu-le burse, burse şi burse. Frumos sună, prea frumos!
Nu-l văd pe Patriciu scoţând bănuţul dezinteresat din pungă. Mai curând cred că, abil şi atent la posteritatea care vine în gonetă, el încearcă să-şi adjudece, pe căi ştiute, un loc în Rai; dar dacă se poate un loc unde să poată zidi o vilă cu etaj, piscină, garaj şi cu vedere spre sondele de petrol pământene. Desigur, dacă va avea semne că afacerea e haraşo, nimic nu-l poate împiedica să pornească o afacere imobiliară, care să le asigure muşteriilor terenuri în Rai, la preţuri avantajoase. Avantajoase pentru el, se înţelege.
Mi-e greu să cred că nea Dinu e vreun fan sau măcar vreun fănică al inteligenţei, precum pozează. Cunoscându-i bine pe Ciocăzanu & Cartianu - aceşti "Tusea & Junghiul", şefi ai ziarului patrician "Adevărul", cărora neuronul le cântă-n cutiuţă mişcătoare cântece de singurătate - mă îndoiesc din răsputeri de aşa ceva.
Dacă ar avea simţul valorii, pe ăştia doi nea Patry i-ar fi angajat dătători cu mopul pe parchetul redacţiei, nu conducători ai unui ziar istoric, la care au scris Lovinescu, Arghezi şi Sadoveanu.

http://www.curentul.ro/

Tratament medicamentos pentru C.T. Popescu (colegul lui E. Hurezeanu)

de Cătălin Mihuleac
Printre monumentele ţării care tind să devină istorice se numără şi C.T. Popescu. A te lua de viaţa lui e o faptă la fel de gravă ca a contesta ceramica de Cucuteni şi, în consecinţă, se plăteşte scump. Cusurgiu de serviciu al neamului românesc, Cetepescu e servit în diverse ambalaje: vizual - pe posturile tv; ori, dacă onor clientela pofteşte, împachetat cu pagină de ziar sau de carte.
În textele lu' Cetepescu, arţagul nejustificat, lipsa argumentelor şi inconstanţa se prind de mâini pentru a dănţui crăcănat, ca trei fete boite ţipător, la discoteca din sat.
De pildă, în pamfletul "Eminescu şi nituitoarea", apărut atât în ziar cât şi în volum la editura "Polirom", Cetepescu se ocupă de conflictul dintre Ion Cristoiu şi Gabriela Adameşteanu, încheiat cu condamnarea primului, pentru insultă, şi obligarea sa la plata unor usturătoare despăgubiri. Luându-i generos partea lui Cristoiu, Cetepescu cere ca insulta să fie diferenţiată de calomnie, pentru că doar calomnia poate trezi "oprobriul public". Lucru discutabil, ca mai toate afirmaţiile pe care gândirea cetepistă le enunţă, ca şi cum ar fi literă de lege. Ca să nu mai vorbim de formula "oprobriu public", pentru care un elev de gimnaziu n-ar rămâne nedepunctat în extemporalul la limba română.
Referindu-se apoi la calitatea textelor scrise de Cristoiu, Cetepescu ne atrage atenţia că "metaforele aşa-zis pamfletare ale dlui Cristoiu sunt căznite, ilogice, lipsite de orice valenţă literară..."
Probabil că doar un lingvist de talia sa ar putea explica de ce o metaforă trebuie să fie logică. De pildă, referindu-se la uşurinţa de a crea imagini poetice, Ştefan Aug. Doinaş punctează, în volumul "Lampa lui Diogene", amintind cuvintele lui Ortega Y Gasset: "frumuseţea metaforei începe acolo unde sfârşeşte adevărul ei."
Gazetăria cetepesciană e o formă de descărcare nervoasă, o "psihoterapie prin pamflet". Dacă un medic specialist i-ar fi prescris un tratament medicamentos pentru stările sale neplăcute, recensămintele din ţara noastră ar număra azi un pamfletar mai puţin. De aceea, decât ar fi afişat studenţilor de la ziaristică, mai curând Cetepescu ar sluji ca material didactic la medicină, pentru lecţiile practice de psihiatrie.
http://www.curentul.ro/

Catalin Mihuleac in mare forma la Curentul: Cartianu mi-a înspăimântat motanu'

Cartianu mi-a înspăimântat motanu'

Scris de Cătălin Mihuleac
Bine că se mântuie campionatul europenesc de fotbal, că dacă mai dura un pic sigur mă asasinau comentatorii în direct, laolaltă cu ăia din tocşourile de după. Cred că dacă ar împrumuta, măcar din când în când, câte un almanah de la Andrei Gheorghe, comentatorii ar avea doar de câştigat şi nu şi-ar mai băga la cazne spectatorii. Ar afla astfel că nu se poate vorbi de "coregrafia tribunei", decât dacă eventual spectatorii dansează "damen-tango", fiindcă asta înseamnă coregrafie, "arta dansului", nicidecum arta pancartelor spânzurate prin tribună; ar afla că "degringoladă" înseamnă prăbuşire, nicidecum derută, cum cred ei; ar afla în fine alte o mie de lucruri interesante, punând astfel bazele unei culturi personale onorabile.

Odinioară, pentru a comenta meciuri de fotbal, se apela la profesionişti ai condeiului, capabili să răspundă cu efort lingvistic transpiraţiei jucătorilor din teren. Pe când acum, zadarnic asudă pe ecran Traian Ungureanu, că vine câte un comentator dur ca un fundaş, care ologeşte limba română de nu se vede.

Aşa e Cartianu, jurnalist la prima generaţie cu pix, posesor al unui fond de cuvinte cuprinzând puţin peste 500 de bucăţi mari şi late. Deplângând neajunsul că Patriciu ori Vîntu nu-i virează fonduri lu' Gregoar să-şi angajeze un logoped cu normă întreagă, am motive întemeiate să cred că singura lui legătură cu pixul e că-l foloseşte pentru a-şi stinge mâncărimile din ureche. În ce priveşte pasiunea sa nemărginită pentru cărţi, cu siguranţă că le întrebuinţează paginile febril în umblătoarea din sătucul oltenesc Dobriceni-Peştişani, de unde, din păcate pentru noi toţi, provine. Am acasă un motănel birmanez, pe nume Motty, care se ascunde sub pat, ori de câte ori Cartianu se exprimă la tembelizor, dezarticulat şi gutural ca o gorilă periferică. Să mă ierte gorila, n-am vrut să o jignesc!Cu ocazia campionatului europenesc în curs de mântuire, am văzut, într-unul din cele două ziare sportive care se expun la plajă pe şezlongurile tarabelor noastre, cel mai incredibil pleonasm posibil, care afirma, într-un titlu lucitor, că Mirel Rădoi şi-a "desfigurat faţa".

Ce norocos a fost Mirel Rădoi că nu şi-a desfigurat tibia, degetul mare de la picior sau fesa dreaptă!
http://www.curentul.ro/
Alte articole scrise de acelaşi autor:
Neveste destinate programului "Rabla"
Ţânţarul, ruda noastră de sânge
Locul lui Adrian Năstase în insectarul de aur al neamului
Cum a câştigat Oscarul o minciună gogonată din presa românească
Dom' Piedone, circulaţi, vă rog!

Cum a pierdut Mungiu Oscarul!

Cum a câştigat Oscarul o minciună gogonată din presa românească

Scris de Cătălin Mihuleac care revine, pe cai mari, in Curentul!

Stilul, de un spectaculos artificial, practicat de ziarul "Evenimentul Zilei" din perioada când se afla sub oblăduirea lui Ion Cristoiu, la începutul anilor nouăzeci, a făcut, la vremea lui, destui prozeliţi.Mai mult, a atras şi unele finalităţi artistice remarcabile, dacă e să amintim doar de filmul "Vorbeşte cu ea", a celui mai bine cotat regizor spaniol actual, Pedro Almodovar.

Pelicula, răsplătită în 2003 cu premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu, a fost inspirată, după cum mărturiseşte producătorul, "dintr-un fapt real, petrecut în România".Să vedem care era "faptul real", publicat în anii nouăzeci de revista clujeană "Informaţia" şi reluat de o agenţie centrală de ştiri: un tânăr paznic de la morga unui spital din oraşul Baia Mare se îndrăgosteşte de o fată moartă, aflată în vederea autopsiei, la locul său de muncă. Şi, sub impulsul acestui romantism dezaxat şi nestăvilit, junele violează cadavrul. Dar o minune se petrece, întrucât, în urma actului necrofil, răposata reînvie. Fapta este descoperită şi iscă un scandal-monstru, care este însă repede stins, pentru că şi fata consimte la iubirea paznicului.

Această poveste, complet inventată în România, s-a dovedit cu picioare lungi, ajungând până în Spania, unde a fost preluată de prestigiosul cotidian "ABC". Apoi, s-a întrupat pe peliculă, nu înainte ca regizorul să se fi documentat intens pe meleagurile noastre."Culmea ironiei": ulterior, s-a dovedit că sursa de inspiraţie a întregii poveşti a fost o legendă care circula în Spania secolului al XVIII-lea! E acesta un model tipic, putem spune, pentru ceea ce literatura de specialitate numeşte zvon de tip "scafandru": un zvon care apare şi dispare în decursul timpului, alegându-şi de fiecare dată locuri diferite pentru a ieşi la suprafaţă.

Cât despre noi, rămânem cu imensa frustrare că n-a fost regizorul Mungiu cel sortit să pună mâna pe această suculentă poveste de pleaşcă. Dacă ar citi mai cu atenţie ziarele, ar avea numai de câştigat.

http://www.curentul.ro/

Proletpamfletari din toate tarile, paziti-va! Mihuleac se-ntoarce!

Catalin Mihuleac, ex-executat, se intoarce. Rautatea atavica a lui Gregar Cartianus doar l-a intarit; si plosnitele sunt bune la ceva: te trezesc! Clismele publice facute de Hadrian Halpert l-au scarbit dar au avut si ele un rol: l-au pus in stare de alerta. Si-a facut semnul crucii cand a inteles nivelul prostitutiei de presa de la Bucuresti. Apoi s-a amuzat putin la gandul cum vor penetra cuvintele lui, cu viteza glontului, tonomatele prea uzate de atata Kazacioc. Nu, nu a ras. Doar un colt al buzelor i s-a ridicat, incetisor, in timp ce pleoapa ochiului opus i se inchidea, la fel. Pentru a lua tinta mai bine. Contra-curentului, Mihuleac a reusit sa creeze propriul lui curent. Si nu e singur. Curentul lui si-a gasit curentul, in presa centrala, de unde, incepand de saptamana viitoare, suvoaiele vor face vad in adevar. Impostori, cuvintele voastre sunt numarate! :)

Mai jos, un exemplu savuros de logica si sarcasm a la Mihuleac. Executoriu ca la crematoriu:

MIRCEA MIHĂIES, VĂRUL DIN PROVINCIE AL LUI C.T. POPESCU

de Cãtãlin MIHULEAC

N-as fi amator sa asist la o sueta între C.T. Popescu si Mircea Mihaies. Oricît de pasnic ar fi subiectul de început al discutiei, s-ar ajunge inevitabil la Iliescu, Constantinescu, Regele Mihai, la Putere si Opozitie. Oricît de civilizat, de academic ar fi tonul debutului, s-ar ajunge la rasteli, isterii si cafteala.
Ar trebui atunci sa se bage careva sa-i desparta. Mihaies nu s-ar abtine sa nu spuna doua cuvinte despre chelia presei românesti – stralucit personificata de C.T.P. – Popescu, pe limba lui spurcata, i-ar atrage atentia antevorbitorului ca, asa agitat si partial acoper de par cum e, ar putea fi confundat oricînd cu clitorisul unei fete de la tara.
Chiar daca nici unul n-ar recunoaste-o nici sub tortura, stilurile pamfletare ale celor doi sînt asemanatoare. Una din putinele deosebiri este ca, în timp ce Popescu n-are nici o retinere sa polemizeze pe orice tema, neiertîndu-i nici pe cîinii vagabonzi, nici pe homosexuali, nici pe actorii de la Hollywood, Mihaies pare sa-si fi dedicat calimara cu venin exclusiv sectorului politic.
Scrierile sale vitriolante apar saptamîna de saptamîna în „România literara”, o selectie a celor din perioada 1996-2000 fiind incluse în volum (1).
Nimeni nu este iertat de furibundul condeier. De pilda, în pamfletul „Maiakovski e bolnav de hepatita” (2), pentru a ajunge la Adrian Paunescu, Mihaies porneste de la presedintele tarii, facînd apoi halte la premier si la soarta tarisoarei noastre. „Nu e destul ca avem un presedinte lipsit de caracter, nu e suficient ca primul sau ministru a început sa-l copieze fara jena, nu e destul ca situatia economica e total scapata de sub control, iata ca îl avem pe Paunescu prezent pe toate posturile de televiziune!”
În urmatoarele rînduri, vrînd parca sa ne convinga o data în plus ca pamfletul românesc n-a progresat aproape deloc în ultimul secol, Mihaies trece brutal la „arta de a spurca”. Tonul superior, intelectual, pare sa-i fie deseori strain lui Mihaies, altfel profesor universitar la facultatea de Litere. Paunescu e, rînd pe rînd, „marele lingau ceausist”, „monstru al nesimtirii”, „monument al îmbuibarii”, „strigoi care vrea sa ne readuca la cheremul securistilor si activistilor bolsevici”. Bineînteles, nici fizicul personajului nu e trecut cu vederea, cîta vreme Paunescu „îsi desfasoara osînzele cu dezinvoltura si nerusinare”.
Mult mai potrivita cu intentiile autorului ar fi fost tratarea ironica a subiectului, care ar fi slujit mai bine ideea, altfel stralucita, a pamfletului: „Am privit cu uluire cum Paunescu îndemna la ura antimaghiara...” Lucru condamnabil, cu atît mai mult cu cît „aceasta cruciada de joasa speta se desfasura sub privirile inocente ale fetitei lui Adrian Paunescu, în venele careia curge, dupa mama, sînge unguresc”.
Speculatia pamfletarului este magistrala, meritînd din plin dezvoltata: „ce credibilitate poate avea cineva care-si petrece noaptea alaturi de o unguroaica, iar dimineata, de cum se scoala, începe sa tune si sa fulgere împotriva ungurilor?”
De-un perdaf asemanator are parte Ion Cristoiu, vinovat ca a scris un pamflet nedrept despre ministrul de externe Andrei Plesu. Mircea Mihaies demonstreaza la perfectie ca publicistul român al anului 2000 e incapabil sa respecte o opinie adversa. Polemica, în presa noastra, nu se poate duce doar în planul ideilor: cînd ideile se încruciseaza, insultele sar ca scînteile, iar nivelul intelectual coboara alarmant.
Sarcasmul lui Mihaies (3) îl anesteziaza pe bietul Cristoiu, descris cu minim consum de mijloace artistice. „Acrit înainte de vreme, resentimentar si cîrcotas, groparul «Zig-Zag»-ului si al «Evenimentului Zilei»”.
Daca n-ar scrie cu patima, Mihaies i-ar da cezarului ce-i al cezarului, si Cristoiului ce-i al Cristoiului. Subiectul scrierii sale, mult prea fierbinti, din pacate, n-a îngropat nici saptamînalul „Zig-Zag”, cu atît mai putin cotidianul „Evenimentul Zilei”. Pe primul l-a lasat la un nivel onorabil pe mîinile lui Alex. Stefanescu, în timp ce actiunile de la „Evenimentul Zilei” le-a vîndut lui Cornel Nistorescu, în perioada cînd acest ziar detinea suprematia cotidianelor. Prin inexactitatea lui, atacul ofera aici posibilitatea ripostei.
Dar polemistul trebuie sa explice pentru ce si-a scos condeiul din teaca. „Adunîndu-si, microherculean, muschii fruntii, fostul trepadus utecist si-a concentrat tirul de mizerii asupra politicii externe a României”.
E timpul ca Mihaies sa dea lovitura de gratie. Destul si-a zapacit prada, debusolînd-o cu lovituri repezi de pix. Mirosul de sînge i-a trezit instinctul de pamfletar. Vocile lui N.D. Cocea si Arghezi îi suna poruncitor în urechi. Victima Cristoiu e atacata acolo unde-l doare mai tare: la jugulara condeierului.
„Dl. Ion Cristoiu n-a suportat si nu suporta succesul altora, mai ales cînd el se întemeiaza si pe un talent literar si pe o înaltime intelectuala la care autorul miilor de pagini rasuflate viseaza cu încrîncenare”. Asadar, truda literara a subiectului e-n zadar. Degeaba „se viseaza un mic Marin Preda; sa stea linistit: de-abia e-un mic Ion Cristoiu”.
Apropo de înaltimea intelectuala invocata de Mihaies, corect ar fi fost poate ca spadasinul sa ne explice, pe întelesul nostru, eventual sa si exemplifice, de ce paginile lui Cristoiu sînt rasuflate si de ce opinia sa de pamfletar este litera de lege. Vorba lui Moromete, ca tot a fost Preda citat aici: „Pe ce te bazezi?”
Asa cum sade bine într-o gazetarie vie si sanatoasa, Mircea Mihaies nu-i iarta nici pe alti colegi de-ai sai întru pamflet: C.T. Popescu nu putea scapa nici el de atentia lui Mihaies, poate si pentru ca amîndoi par a-si înmuia condeiul în aceeasi calimara (4).
De asta data – adaptîndu-se la calibrul adversarului – Mihaies foloseste inteligent citatul. Sînt extrase, asadar, injuriile lui Popescu la adresa lui Andrei Cornea, aparute într-un pamflet din „Adevarul”, în care Cornea e calificat ba „nemernic”, ba, cu lene creativa, „matreata cu barba”, „rozator de burse pe-afara”, „homuncul crescut în spinarea unui popor nefericit”.
Cu eleganta cavalereasca, lordul Mihaies îi ia apararea celui cazut, aratînd ca anonimul Cornea e, de fapt, „unul dintre stralucitii tineri intelectuali ai României, traducator al lui Platon si Plotin ”s.a.m.d. Si, daca bine ne gîndim, „dl. Andrei Cornea nu e, în nici un caz, un fitecine pe care un autor de povestioare SF, precum oarecarele C.T. Popescu, sa-l ia peste picior”.
Finalul e si el de zile mari. „În ce ma priveste, vorba cuiva, prefer sa gresesc alaturi de adversarii d-lui C.T. Popescu, decît sa am dreptate în compania sa”.
Si cu asta, basta! – spune Mircea Mihaies, raspicat. Peste cîtiva ani, cu prilejul lansarii unui nou volum de pamflete al lui C.T. Popescu (5), însusi criticul Mircea Mihaies a luat cuvîntul, elogiindu-l pe autor: „În textele lui gasim obsesia cuvîntului desavîrsit, ca o minge de tenis ce cade la 2 mm de fileu” (6), spune distinsul critic, remarcînd stilul lui Popescu. Stil care „se plaseaza la cel mai înalt nivel al prozei de tip arghezian”.
Mai ca-ti vine sa crezi ca pamfletarul Mihaies si criticul literar Mihaies sînt doua persoane complet diferite.

1Masca de fiere – pamflete (Polirom, 2000).
2„România literara”, 8 aprilie 1998.
3 „ Tehnici diplomatice la români: astazi, mojicia”, „România literara, 30 sept. 1998.
4„Paloarea trece la urmas”, „România literara, 28 mai 1997.
5Sportul mintii (Humanitas, 2004).
6„Ziua de Vest”, 5 mai 2004.

Halpert: Cartianu si Boiangiu sunt cu audienta la pamant. Nu-i dai afara?

“Am preferat ca, în locul unor comentatori fără nici o audienţă, să publicăm zilnic comentariul unui jurnalist străin. Aşadar, decizia nu are nici o legătură cu opţiunile politice, ci doar cu desfiinţarea rubricii în care aceştia publicau până acum." - Halpert de la Adevarul despre concedierea lui Mihuleac.
Dupa cum am aratat mai jos (http://victor-roncea.blogspot.com/2008/05/concedieri-suspecte-la-adevrul-mihuleac.html), asa si-a justificat Adrian Halpert punerea pe liber a mai multor comentatori, printre care se numara si tanarul scriitor iesean Catalin Mihuleac. Acesta publicase recent un editorial, "C.T. Popescu, otrăvitorul de vipere" (http://www.adevarul.ro/articole/c-t-popescu-otravitorul-de-vipere/349025), care are vreo 3500 afisari. Comentariul ales astazi de Halpert, din Le Monde, intitulat "Stiloul lui Putin", are vreo... 500. Dar nici celebrele vedete trecute de sub masa lui Basescu in caruta cu tonomate pe ruble a oligarhului Patriciu, condusa de piticul lui de gradina, Andrei Plesu, nu stau prea bine. Priviti mai jos, cateva mostre din realizarile celor doi, comparativ cu Mihuleac. Dupa care delectati-va cu un text antologic, scris de Mihuleac si publicat pe ziuaiasi.ro: "Vibratoarele doamnei Ana Blandiana".

Cartianu - 891 afisari / 10.05.2008

Cartianu - 991 afisari / 8.05.2008

Boiangiu - 1001 de afisari / 10.05.2008

Boiangiu - 178 de afisari (!) / 7.05.2008

***

Garsoniera memoriala
Vibratoarele doamnei Ana Blandiana
Pe cand eram un june ziarist, am comis crima de lezmaiestate. Gasind in presa comunista o poezie semnata de Ana Blandiana, poezie intitulata "Vibratoare pe Arges", mi-am permis sa citez cateva fragmente, intr-un ziar din vara anului 1992:

"Ca niste sentimente zguduitoare

Vibratoarele intra-n beton

Impodobind cu emotia vibratiilor

Trupul lor mare si monoton

Vibrati pentru munti, pentru frumusetea femeii

Pentru santierele din Onesti si de la Galati,

Pentru Cosmos si pentru tunelul de aductiune,

Vibrati, baieti, vibrati!"
Mi-am ingaduit sa comentez ca doamna Blandiana, in fierbinteala ei, vedea la tot pasul vibratoare, ceea ce era putin nepotrivit, caci in perioada comunista nici pe piata neagra nu gaseai asa marfa capitalista.

Se vedea insa ca poeta era o vizionara si poate ca renumita ei disidenta a avut ca punct de pornire un vibrator aparut in vis. Un vibrator colorat in rosu, galben si albastru, culori nationale, cum ne amintim.

Am ajuns la stalpul infamiei, din cauza crimei mele de lezmaiestate. Cum cutez a ma lua de un simbol al democratiei romanesti, cu atata mai mult de un simbol care poarta fusta?A trebuit sa treaca timp cu lopata, pentru a ma reabilita, desi nu intru totul. Chiar dupa ani buni, se spune despre mine ca as fi baiat bunicel, dar ce pacat ca am comis-o cu Ana Blandiana... Invariabil, cand se atinge subiectul, las privirea in jos.

Cel care m-a ajutat sa scap, intr-un sfarsit, de apasarea culpei mele este Al. O. Teodoreanu, dezmierdat de contemporaneitate si posteritate cu diminutivul Pastorel. Da, celebrul scriitor.

Si sub ochii lui Pastorel au ajuns niste versuri interpretabile, semnate de o alta poeta vestita, Veronica Porumbacu:

"O, Europa, te simt in mine,

Te simt adanc in mine!"

Prilej pentru Pastorel sa comenteze:

"Mult stimata Veronica,

Eu credeam c-o ai mai mica!

Dar marturisirea-ti clara,

Din «Gazeta literara»,

Dovedeste elocvent

Ca in chestia matale,

De-adancimi fenomenale,

Intra-ntregul continent."

Daca am gresit, luandu-ma de vibratoarele Anei Blandiana, macar am satisfactia ca am calcat pe urmele lui Pastorel Teodoreanu. Iar daca am fost cumva grosolan, ma consolez cu ideea ca maestrul m-a depasit si in aceasta privinta.
Catalin MIHULEAC

Concedieri suspecte la “Adevărul”. Mihuleac executat. Minciunile lui Halpert

Mirela Corlatan publica in
editia on line a Cotidianului stirea enervanta de mai jos:
Ziarul deţinut de Dinu Patriciu a anunţat mai mulţi comentatori de încheierea relaţiilor contractuale
De joi, ziarul “Adevărul” a renunţat la colaborarea cu câţiva dintre comentatorii săi, pagina de opinii apărând într-un nou format. Printre cei care nu vor mai scrie opinii în “Adevărul” se numără Romulus Căplescu, Cătălin Mihuleac, Gheorghe Stanca şi Adrian Majuru. Motivaţia oficială a reducerii numărului de comentatori a fost aceea a “schimbării conceptului” paginii de opinii în special, decizie luată încă de acum o lună, după cum spune Adrian Halpert, directorul editorial. Schimbarea coincide cu venirea unei noi echipe la conducerea ziarului, respectiv a lui Grigore Cartianu, ca redactor-şef, şi a lui Emilian Isăilă, ca redactor-şef adjunct, ambii plecaţi prin demisie de la “Evenimentul zilei”. În ziua în care ziarul a întrerupt colaborarea cu vechii comentatori, Grigore Cartianu a debutat cu “Tableta zilei”, o rubrică în care va scrie de acum zilnic. Adrian Majuru crede că în spatele acestei decizii stau, în ce-l priveşte, raţiuni politice. “Eram un comentator independent şi probabil au deranjat textele mele prin care criticam actuala putere, ziarul devenind aservit PNL şi Guvernului”, spune Majuru pentru cotidianul.ro. Romulus Căplescu, care a lucrat din anii ’70 la “Scânteia” şi din 1990 la “Adevărul”, susţine însă varianta unei “schimbări fireşti de generaţii”. “Oficial, eu încă nu am fost anunţat, dar cred că, dacă se confirmă zvonurile, reorganizarea se justifică prin schimbarea de generaţii”, spune jurnalistul Romulus Căplescu. “Am preferat ca, în locul unor comentatori fără nici o audienţă, să publicăm zilnic comentariul unui jurnalist străin. Aşadar, decizia nu are nici o legătură cu opţiunile politice, ci doar cu desfiinţarea rubricii în care aceştia publicau până acum. Domnul Căplescu va continua să scrie în alte pagini”, a precizat Halpert pentru cotidianul.ro.

Exlicatia e cam neobrazata. Spre exemplu, m-am uitat de curiozitate la accesarile avute de articolele tanarului scriitor cu nerv si verva Catalin Mihuleac. Unul dintre ultimele (din Adevarul) "C.T. Popescu, otrăvitorul de vipere" (http://www.adevarul.ro/articole/c-t-popescu-otravitorul-de-vipere/349025), din 22.04.2008, are 3425 afisari. Eu zic ca Mihuleac nu e chiar "fara nici o audienta". Poate subiectul sa fi deranjat. Zice(a) Mihuleac, despre CTP: "Niciun moment n-are teama că se înşală, fiind vaccinat de prunc împotriva îndoielii intelectuale de bun gust. E născut pentru a detesta şi o face şi pe budă, mai ales acolo. Se povesteşte că-ntr-o zi pe CTP l-a muşcat o viperă bătrână, şi vipera a murit otrăvită. N-am nimic cu el, ci doar cu acei critici care l-au asemănat cu Arghezi. Căci, oricât de mare i-ar fi slăbiciunea pentru dejecţii şi putrid, CTP nu va fi niciodată, ca Arghezi, un creator de limbă românească. Într-un stat de drept, criticul Manolescu ar trebui să-i plătească daune morale lui Arghezi, pentru această insultă bădărănească". Hopa! A calcat pe coada doua vipere dintr-o lovitura. Dupa cum bine stim, CTP e un alt fel de urmas nelegitim de-al lui Tinu. Mai nou, dupa modelul Manolescu, se crede si posibil presedinte. Poate il vedem, din nou, pe CTP, la Adevarul, daca s-a intors in mana celor de la Pravda. Mai stii?
Un alt editorial de-al lui Mihuleac, executoriu si plin de umor , e cel cu dusul scotian si "geniul" lui Mungiu. Conchide: "Cu riscul ca vreun domn colonel să mă scrie pe toacă, tot n-o să pricep ce au gândit băieţii cu ochi albaştri, când s-au hotărât să susţină un asemenea film" (http://www.adevarul.ro/articole/sub-dus-cu-geniul-mungiu/348703) L-o fi scris pe raboj vreo sub-coloneleasa din armata lui Soros. Sau sa fi fost vreun sergent-major deranjat de un alt articol suculent: Creierul ziaristului sportiv român. Care se inchie asa: "Cred că, dacă vreun trib de canibali ar pune mâna pe-un lot de ziarişti sportivi români şi le-ar prepara creierul în tigaie, bieţii africani s-ar alege cu o indigestie intelectuală cumplită".
Concluzia sinistra este ca se strange din ce in ce mai mult in lat libertatea presei din Romania. Zic si eu, exact ca Mircea Badea cand ma ameninta SRS cu expulzarea: daca as avea ziarul meu as fi onorat sa-l invit pe Mihuleac sa scrie cate o rubrica dintr-asta, "fara nici o audienta".

Si ia sa privim, spre comparatia, la "super-analistii" Magdalena Boiangiu, tocmai de la Dilema lui Plesu si Foreign Policy, si Grig Cartianu, de la... nu mai stiu de unde. Pai ei au sute de mii de accesari, care le justifica (din pix) jacuzziul in banii de la Patriciu-KazMunaiGas. Priviti mai jos, doua exemple de editoriale aparuta in aceeasi perioada cu cele ale lui Mihuleac de mai sus: Boiangiu - 511 afisari (uau!!!) si insusi redactorul-sef Cartianus, super vedeta societatii civile, care pleaca acasa cu roaba de ruble, a reusit performanta atingerii a 918 accesari (desi are mana-n falca ca un adevarat patatelectual). Of, Doamne!
Halpert, esti un mincinos ordinar! Puteai sa gasesti o explicatie mai buna. Pacat!

Catalin Mihuleac ii pune la punct pe doi impostori: CTP si Mungiu

C.T. Popescu, otrăvitorul de vipere
de Cătălin Mihuleac

Cum într-o nuvelă de Marquez un sfânt aterizează în ograda unui pământean, în locurile mele a coborât din ceruri un zeu. Un zeu aparte, cu un flacon de „Distonocalm" în buzunar; un zeu puţin la păr, a cărui paraşutare ne-a fost vestită prin surlele afişelor împânzite în oraş.
În spumegări nerăbdătoare, ne-am grăbit spre el ca la un produs de larg consum, pentru a-i înghiţi cu leuca vraja. Studenţii, începând cu cei de la Jurnalistică, şi-au pregătit carneţelele. Cu un minut înainte ca zeul să deschidă gura-i crispată, scâncetul unui pui de muscă s-a auzit clar, în sala de conferinţe.
Zeul este C. T. Popescu. Sunt convins că, în limba unor triburi africane, Cristian-Tudor-Popescu înseamnă „Cel care schingiuie hârtia". În textele sale, registrele animalier, excremenţial şi sexual îşi dau pervers mâna, într-un triumvirat şocant.
De aia îl slăvesc masele, că le seamănă întru totul. Când îl cutreieră dracii, te dibuie oriunde-ai fi, cu limba lui despicată. Atunci, ex-ministrul Ungureanu devine „puţoiul opărit", Severin - „bursucul veninos", iar arbitrul de fotbal Urs Maier capătă moacă de „peşte congelat."
E un rebel al tuturor cauzelor, un James Dean, căruia trei decenii de viaţă în plus i-au opărit ficatul şi i-au otrăvit nonconformismul. Niciun moment n-are teama că se înşală, fiind vaccinat de prunc împotriva îndoielii intelectuale de bun gust. E născut pentru a detesta şi o face şi pe budă, mai ales acolo. Se povesteşte că-ntr-o zi pe CTP l-a muşcat o viperă bătrână, şi vipera a murit otrăvită.
N-am nimic cu el, ci doar cu acei critici care l-au asemănat cu Arghezi. Căci, oricât de mare i-ar fi slăbiciunea pentru dejecţii şi putrid, CTP nu va fi niciodată, ca Arghezi, un creator de limbă românească. Într-un stat de drept, criticul Manolescu ar trebui să-i plătească daune morale lui Arghezi, pentru această insultă bădărănească.
(2008-04-22)

Sub duş, cu geniul Mungiu
de Cătălin Mihuleac

Duşul scoţian înseamnă să jonglezi pe trupul tău cu apa rece şi cu cea fierbinte, biciuindu-ţi alternativ pielea. În sens larg, duşul scoţian poate fi şi auditiv, asta însemnând să ai la îndemână două scule muzicale şi să treci bunăoară de la cântecele favoritei lui Băsescu (Andreea Bănică) la cele ale favoritei lui Kennedy (Maricica Monroe).
Dizeuze blonde şi prezidenţiale amândouă, dar între ele e o distanţă ca între România şi America. Tot în sens larg, duşul scoţian poate fi şi alcoolizat, presupunând să ai în faţă o sticlă de poşircă şi alta de whisky, şi să alternezi duştele. Duşul scoţian poate fi până şi respiratoriu, cum mi s-a întâmplat într-o cabană din pisc montan, unde era un fum de să-l tai cu drujba, iar eu ieşeam afară o dată la cinci minute, în aerul de-o prospeţime cutremurătoare.
Se deduce că duşul scoţian poate fi şi vizual, de pildă cinematografic. La un astfel de duş scoţian mi-am supus văzul şi inima cu puţin timp în urmă, pendulând între două filme antagonice până la duşmănie. Pe un canal priveam un film borţos, anost, nesărat şi necinematografic. Când ochii dădeau să-mi pice în gură, schimbam din buricul telecomenzii la un film cu totul opus: suplu, nervos, dinamic, îmbătător prin densitatea de simboluri şi frumuseţe.
Filmul borţos era capodopera lui Mungiu, ăla cu avortul şi cu tipele purtătoare de boschete pubiene. Un film care, la fel ca actriţele, pare să nu ştie ce-i epilarea inghinală. Iar filmul suplu era „Bărbierul din Siberia", al lui Nikita Mihalkov. Sper ca Mungiu să se ţină la fereală de Mihalkov, că de-l găbjeşte rusul, îi trage sigur câteva şuturi în partea cu care creează.
Filmul lui Mungiu mi-a amintit de nişte versuri celebre de-ale lui Beniuc, sunând cam aşa: „Când oi izbi o dată eu cu barda, Această piatră-n patru o să crape Şi va ţâşni din ea izvor de ape; Băieţi, aceasta este arta!"
Mungiu a izbit cu barda-n piatră, iar piatra a crăpat nu în patru, ci în paişpe. Dar izvorul nu a ţâşnit, iar arta a rămas ascunsă. Cu riscul ca vreun domn colonel să mă scrie pe toacă, tot n-o să pricep ce au gândit băieţii cu ochi albaştri, când s-au hotărât să susţină un asemenea film.
(2008-04-18)
http://www.adevarul.ro/