PARINTELE DUMITRU STANILOAE BATJOCORIT in revista "rost" a GDS: "O perspectivă destul de strîmtă, conventional-dogmatică" cu "derapaje ecleziologice"

Repere

(...)

Volumul coordonat exemplar de Lucian Turcescu prezintă asadar mai multe fatete ale gîndirii lui Stăniloae (el are ca introducere un fragment din cartea Lidiei Stăniloae despre tatăl ei, apărută la editura Humanitas). Aceste fatete sînt însă organizate pe trei axe principale: traditia patristică, ecleziologia si mistica. Prima concluzie, asupra căreia as dori să insist, vizează formatia de patrolog a lui Stăniloae. Toti marii teologi ai secolului XX au un raport, direct sau indirect, cu traditia patristică: Urs von Balthasar, Karl Rahner, V. Florensky, V. Lossky, O. Cullmann, Jean Daniélou sau Henri de Lubac. Stăniloae nu face excepte de la regulă. As spune chiar, cu riscul de a soca putin, că el este un mare teolog în măsura în care este un adevărat patrolog. N-am ales întîmplător adjectivele „mare” si „adevărat”. Patrologia e o stiintă extrem de dificilă, cu responsabilităti enorme, mai ales din partea teologilor. Autorii vechi trebuie studiati — plecînd, desigur, de la manuscrisele cele mai fiabile — în afara prejudecătilor sedimentate de-a lungul secolelor, ideologiile mioape, urii confesionale. Or, vrem, nu vrem, sîntem obligati să recunoastem că D. Stăniloae nu i-a citit întotdeauna fără prejudecăti pe Părintii Bisericii (pe Origen îl desfiintează pe o sută de pagini, declarînd senin că nu l-a citit). De asemenea, simpatiile lui patristice nu trebuie considerate literă de lege: Chiril al Alexandriei a fost un ambitios ranchiunier, iar Atanasie un sovin mai degrabă politician decît teolog. O perspectivă destul de strîmtă, conventional-dogmatică, nu i-a permis lui D. Stăniloae accesul către cea mai superbă realizare a crestinismului antic, mă refer la opera polifonică si de o adîncime colosală a lui Origen. De asemenea, multe din traducerile sale nu sînt utilizabile, fie datorită impreciziei si contrasensurilor, fie datorită unei limbi îngălbenite stilistic. Unii autori din volumul de fată atrag atentia asupra numeroaselor aspecte discutabile din opera lui D. Stăniloae. Ei o fac mereu respectuos, cu destindere si mai ales cu temeinicie. Numai o asemenea abordare, justă, exactă, cinstită, fără debordări encomiastice si tămîeri extatice, foloseste în mod real nu numai cititorilor de astăzi ai lui D. Stăniloae, dar în primul rînd memoriei sale.

A doua idee se referă la derapajele ecleziologiei sale „concrete”. Nu se poate trece cu vederea faptul că D. Stăniloae a dus ani de-a rîndul o campanie de denigrare a Bisericii greco-catolice într-o perioadă cînd aceasta nu avea dreptul să existe. Sînt momente în istorie cînd polemica trebuie să atipească. Între 1949 si 1989 nici un cuvînt nu trebuia scris împotriva unei Biserici decimate si prigonite de comunisti. Ar fi necuviincios si nesănătos să trecem cu vederea această lipsă accidentală de cavalerism din partea celui mai important teolog ortodox român cu privire la „chestiunea uniată”. Din această perspectivă, si din aceea a polemicilor anticatolice si antiprotestante, merită să ne întrebăm cui se adresează, în fapt, „ecleziologia iubirii” a lui D. Stăniloae? Desigur, gigantismul operei si personalitătii sale nu va suferi de pe urma acestor mici întîmpinări. Visez de zece ani o monografie despre Părintele Stăniloae, scrisă de un homme de coeur et de bonne volonté, o carte despre omul si teologul pe care Heidegger îl pretuia si despre care J. Moltmann scrie, în Prefata la traducerea germană a Dogmaticii, că „este cel mai influent si creator teolog ortodox contemporan”. Pînă atunci, îi voi degusta cărtile bucurîndu-mă de onoarea de a-i fi compatriot.

Cristian Bădilită*, Rouen, 9 octombrie 2003

*Cristian Badilita, patrolog, eseist, traducator; doctor in istoria crestinismului timpuriu al universitatii Paris IV-Sorbonne