PARINTELE DUMITRU STANILOAE BATJOCORIT in revista "rost" a GDS: "O perspectivă destul de strîmtă, conventional-dogmatică" cu "derapaje ecleziologice"

Repere

(...)

Volumul coordonat exemplar de Lucian Turcescu prezintă asadar mai multe fatete ale gîndirii lui Stăniloae (el are ca introducere un fragment din cartea Lidiei Stăniloae despre tatăl ei, apărută la editura Humanitas). Aceste fatete sînt însă organizate pe trei axe principale: traditia patristică, ecleziologia si mistica. Prima concluzie, asupra căreia as dori să insist, vizează formatia de patrolog a lui Stăniloae. Toti marii teologi ai secolului XX au un raport, direct sau indirect, cu traditia patristică: Urs von Balthasar, Karl Rahner, V. Florensky, V. Lossky, O. Cullmann, Jean Daniélou sau Henri de Lubac. Stăniloae nu face excepte de la regulă. As spune chiar, cu riscul de a soca putin, că el este un mare teolog în măsura în care este un adevărat patrolog. N-am ales întîmplător adjectivele „mare” si „adevărat”. Patrologia e o stiintă extrem de dificilă, cu responsabilităti enorme, mai ales din partea teologilor. Autorii vechi trebuie studiati — plecînd, desigur, de la manuscrisele cele mai fiabile — în afara prejudecătilor sedimentate de-a lungul secolelor, ideologiile mioape, urii confesionale. Or, vrem, nu vrem, sîntem obligati să recunoastem că D. Stăniloae nu i-a citit întotdeauna fără prejudecăti pe Părintii Bisericii (pe Origen îl desfiintează pe o sută de pagini, declarînd senin că nu l-a citit). De asemenea, simpatiile lui patristice nu trebuie considerate literă de lege: Chiril al Alexandriei a fost un ambitios ranchiunier, iar Atanasie un sovin mai degrabă politician decît teolog. O perspectivă destul de strîmtă, conventional-dogmatică, nu i-a permis lui D. Stăniloae accesul către cea mai superbă realizare a crestinismului antic, mă refer la opera polifonică si de o adîncime colosală a lui Origen. De asemenea, multe din traducerile sale nu sînt utilizabile, fie datorită impreciziei si contrasensurilor, fie datorită unei limbi îngălbenite stilistic. Unii autori din volumul de fată atrag atentia asupra numeroaselor aspecte discutabile din opera lui D. Stăniloae. Ei o fac mereu respectuos, cu destindere si mai ales cu temeinicie. Numai o asemenea abordare, justă, exactă, cinstită, fără debordări encomiastice si tămîeri extatice, foloseste în mod real nu numai cititorilor de astăzi ai lui D. Stăniloae, dar în primul rînd memoriei sale.

A doua idee se referă la derapajele ecleziologiei sale „concrete”. Nu se poate trece cu vederea faptul că D. Stăniloae a dus ani de-a rîndul o campanie de denigrare a Bisericii greco-catolice într-o perioadă cînd aceasta nu avea dreptul să existe. Sînt momente în istorie cînd polemica trebuie să atipească. Între 1949 si 1989 nici un cuvînt nu trebuia scris împotriva unei Biserici decimate si prigonite de comunisti. Ar fi necuviincios si nesănătos să trecem cu vederea această lipsă accidentală de cavalerism din partea celui mai important teolog ortodox român cu privire la „chestiunea uniată”. Din această perspectivă, si din aceea a polemicilor anticatolice si antiprotestante, merită să ne întrebăm cui se adresează, în fapt, „ecleziologia iubirii” a lui D. Stăniloae? Desigur, gigantismul operei si personalitătii sale nu va suferi de pe urma acestor mici întîmpinări. Visez de zece ani o monografie despre Părintele Stăniloae, scrisă de un homme de coeur et de bonne volonté, o carte despre omul si teologul pe care Heidegger îl pretuia si despre care J. Moltmann scrie, în Prefata la traducerea germană a Dogmaticii, că „este cel mai influent si creator teolog ortodox contemporan”. Pînă atunci, îi voi degusta cărtile bucurîndu-mă de onoarea de a-i fi compatriot.

Cristian Bădilită*, Rouen, 9 octombrie 2003

*Cristian Badilita, patrolog, eseist, traducator; doctor in istoria crestinismului timpuriu al universitatii Paris IV-Sorbonne

DUMNEZEU NU BATE CU PARUL. Candidatura lui Ion Coja respinsa din cauza furtului de semnaturi de la Petru Voda realizat cu mana Rusei-lor de la Rost

UPDATE: Intr-o luare de pozitie pe blogul sau, Ion Coja afirma categoric ca nu s-a folosit de semnaturi de la Petru Voda. Ramane intrebarea: ce s-a intamplat cu semnaturile copiate dupa ce au fost subtilizate de fratele lui Ionel Rusei?!
Biroul Electoral Central informeaza ca domnului Ion Coja, candidat independent la presedintia Romaniei, i s-a respins inregistrarea candidaturii. Motivul: prea multe semnaturi nevalabile. Domnul Ion Coja, prezent si la Manastirea Petru Voda inainte de debutul agitatiei electorale, a fost sustinut in campania sa de domnul profesor Marcel Petrisor, fost detinut politic apropiat Parintelui Gheorghe Calciu si presedinte al Senatului Asociatiei Rost, care publica revista cu acelasi nume, ce se pretinde un fel de "GDS al ortodoxiei" si in care au fost apreciati sau s-au facut remarcati de-a lungul anilor urmatorii autori: Teodor Baconsky, Theodor Paleologu, Cristian Badilita, Dan Stanca, Varujan Vosganian, Horia Roman Patapievici, Andrei Plesu, Razvan Codrescu, eiusdem farinae. Personaje care nu mai merita nici o prezentare suplimentara in afara numelui lor de oroare la adresa ortodoxiei, traditiei si culturii romanesti autentice. Domnul Ionel Rusei si fratele sau sunt cei care l-au adus pe domnul Ion Coja la Petru Voda (foto) si l-au prezentat Parintelui duhovnic Justin Parvu, care il vedea pentru a doua oara in viata Sfintiei Sale.

Intr-un Drept la Replica recent al domnului Ionel Rusei (vezi mai jos), tipograf al revistei Rost si, mai nou, si intervievator de serviciu, acesta afirma ca "nu sunt protagonistul nici unei actiuni dubioase iar daca se face referire la fratele meu, acesta a carat niste saci fara sa stie ce este in ei". Ei bine, sacii la care se refera editorul Rost erau cu semnaturi de la Referendumul Anti-Cip initiat de parintele Justin Parvu, furati de la Manastirea Petru Voda, cu mana fratelui sau, dusi in Bacau, unde s-au copiat cateva zeci de mii de semnaturi pana s-a descoperit hotia, fapt ce intra sub incidenta Codului Penal. "Operatiunea copierea" s-a reflectat de altfel prin numarul mare de semnaturi respinse de catre Biroul Electoral Central. Pacat ca in acest jos securistic, din care au de suferit mai multe personalitati, au fost antrenati si naivi. Ionel Rusei, fratele sau si intarziatii pe care ii deserveste nu se numara printre cei din urma. Dumnezeu a batut cum a stiut El, oprind potentiala frauda realizata pe spezele credinciosilor care l-au urmat pe Parintele Justin in lupta sa impotriva dictaturii biometrice. Cu siguranta ca ii va rasplati similar si pe puricii si capusele Ortodoxiei.

PRECIZARI LA O DEZINFORMARE a lui Claudiu Tarziu, servul lui Razvan Codrescu - acesti Stan si Bran ai "dreptei romanesti": ION COJA, candidatul ROST
UN DREPT LA REPLICA al domnului Ionel Rusei de la Docuprint Bacau pe marginea unor afirmatii legate de revista Rost, Claudiu Tarziu si domnul Ion Coja
PSEUDO-ELITA FARA ROST A GDS-ului ORTOMORFIEI: Plesu, Patapievici, Baconsky - sectantii "fraternitatii universale"

UN DREPT LA REPLICA al domnului Ionel Rusei de la Docuprint Bacau pe marginea unor afirmatii legate de revista Rost, Claudiu Tarziu si domnul Ion Coja

Domnul Ionel Rusei, cel care publica revista Rost, mi-a trimis printr-un intermediar un Drept la Replica in urma articolului PRECIZARI LA O DEZINFORMARE a lui Claudiu Tarziu, servul lui Razvan Codrescu - acesti Stan si Bran ai "dreptei romanesti": ION COJA, candidatul ROST.

Domnul Ionel Rusei recunoaste in preambulul mesajului sau catre mine ca dansul l-a adus pe Ion Coja la Petru Voda - contrazicand astfel afirmatiile mincinoase ale lui Claudiu Tarziu de la Rost, facute din prostie, in contextul in care presedintele Senatului Rost, domnul Marcel Petrisor, este sustinatorul principal al profesorului Ion Coja - dar spune ca nu el l-a rugat pe Parintele Justin sa-i acorde cuvantul.

Public mai jos continutul mesajului dlui Rusei precizand ca afirmatiile mele s-au bazat pe informatii provenite de trei surse. In plus, cand m-am referit la faptul ca publica revista Rost am luat in seama sensul cuvantului - PUBLICÁ, públic, vb. I. Tranz. A face cunoscut tuturor ceva prin tipărire, afișare etc.; a face să apară, a tipări cărți, articole, informații etc. – Din lat. publicare.

Drept la Replica venit de la domnul Ionel Rusei - Docuprint Bacau

-eu nu sunt editorul revistei Rost. Doar o tiparesc. Pe bani.

- eu nu public revista Rost. Doar o tiparesc. Pe bani.

- eu nu raspund de ce scrie in revista Rost .

- eu nu am insistat pe langa Parintele Iustin sa-l puna pe Dan Puric sa tina predica - NOTA MEA: Nimeni nu a spus asta; era o paralela intre modul in care ambele persoane - si Ion Coja si Dan Puric - au ajuns la sanul Parintelui.

- eu nu am insistat pe langa Parintele Iustin sa-l puna pe I. Coja sa tina predica.

- desi sunt ,,banuit", eu nu am reprodus prin copiere nci cu autorizare si nici fara autorizare cartea ,,Dictatura Biometrica" dar am depus eforturi sa o distribui si sa fie cunoscuta. Am cumparat-o cu bani (5 lei/ex) de la Maica Fotini si am vandut-o cu aceeasi suma sau am dat-o gratis.

- nu sunt protagonistul nici unei actiuni dubioase iar daca se face referire la fratele meu, acesta a carat niste saci fara sa stie ce este in ei.

NOTA MEA: COMPLICITÁTE s. f. participare la săvârșirea unei fapte penale sau reprobabile. (Din fr. complicité)

JENANTUL ADRIAN IORGULESCU, editorialistul dreptei fara rost, un alt doctor inchipuit

Carieră întemeiată pe un pseudo-doctorat
Impostura lui Adrian Iorgulescu - fostul ministru PNL al culturii
Scris de George Roncea

Cunoscut drept „Ministrul manelelor“, după ce, în timpul mandatului său la Ministerul Culturii, mai mulţi manelişti şi-au filmat videoclipurile pe scena Operei Române, Adrian Iorgulescu a devenit cunoscut, pe timpul mandatului său, mai degrabă ca un personaj pus pe căpătuială, ca majoritatea colegilor săi de guvernare, utilizând resurse ale statului în scopuri cu totul personale. Mai este legat, tot de numele său, scandalul valizei Vuitton pusă drept capac Monumentului Pompierilor din Capitală, exact la sărbătorirea a 160 de ani de la martiriul eroilor pompieri. În rest, acest personaj s-a ilustrat cu ieşiri sforăitoare, cu ifose pretins intelectuale, publicate chiar pe site-ul ministerului Culturii: „Mă agăţ de reperele existenţial confirmate. Am nevoie de borne, de punţi, de valori. Altminteri, totul pare, pe cåt de instabil, pe atåt de periculos“. Omul şi-a creat „repere“ şi „borne“ în fals, cariera sa fiind întemeiată pe un fals doctorat, Iorgulescu fiind astăzi la rândul său conducător de doctorate. Câtă valabilitate au doctoratele acordate de un fals doctor ştie numai ministra Învăţământului, ieşită la drumul mare pentru a pune stavilă imposturii din sistemul de Învăţământ. Publicăm azi dovada imposturii acestui pseudo-doctor, aşteptând măsurile neîntârziate ale amazoanei Ecaterina Teodorescu.

CV-ul oficial al fostului ministru PNL al culturii sună astfel: „Adrian Iorgulescu s-a născut la data de 6 iulie 1951, în municipiul Bucureşti. A urmat studii universitare la Academia de Muzică din Bucureşti, Secţia Compoziţie (1970-1974), absolvind apoi un Master la Academia de Muzică din Bucureşti şi cursuri de specializare la Academia de Muzică din Bucureşti (1974-1975) şi la Academia «Santa-Cecilia» din Roma (1982). A obţinut în anul 1990 titlul ştiinţific de doctor în muzicologie şi estetică muzicală.
Începând din anul 1990 este profesor de compoziţie şi forme muzicale în cadrul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, în prezent fiind şi conducător de doctorat în compoziţie şi muzicologie“.

Doctorat în fals

Iorgulescu era în 1990 la o instituţie care a iniţiat doctoratele abia în 1991 şi a acordat primul titlu de doctor în 1992!
Conform Notei Rectorului Universităţii de Muzică (foto 4), rezultă foarte clar că „doctorul“ Iorgulescu nu avea cum să îşi dea doctoratul, când nici nu exista încă această posibilitate în cazul instituţiei respective de învăţământ.
De altfel, în cazul lui Iorgulescu s-a aplicat şi o noutate absolută în materie de doctorate, o veritabilă „prioritate românească“ în plan universal: „Doctoratul sub forma de carte“ (conform anexei extrase din sinteza aflată la Biblioteca UNMB - vezi foto 3). Adică, dacă ai scris o carte (chiar şi „de bucate“), poţi deveni automat şi doctor - fără a te mai chinui cu alte examene (de admitere, referate, examene parţiale) şi susţineri ale tezei!
Acum, după cum rezultă din avizierul UNMB, poziţia actuală a lui Iorgulescu este aceea de „conducător de doctorat“ (foto 2).
Conform arhivei Universităţii de Muzică, la capitolul „Tematica tezelor de doctorat susţinute în Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti“, rezultă că Iorgulescu Adrian ar fi avut teza cu titul „Timpul şi comunicarea muzicală“ în cadrul domeniului Estetica/Filosofia muzicii/Antropologie. Arhiva nu lămureşte cum de a primit acesta un doctorat când Universitatea încă nu avea cum să acorde astfel de titluri.

„Un sentiment de jenă şi jale“

De aici încolo, cariera compozitorului Iorgulescu, doctor impostor, s-a tot diversificat atât în plan politic, cât şi în domeniul business-ului, împletind plăctul cu utilul.
„Trăim într-o lume a falsurilor, a surogatelor, a imposturii, a pseudovalorilor, a celebrităţilor sezoniere, perisabile, de consum. Schizofrenia axiologică e pe cåt de extinsă, pe atât de contaminantă“, scria Iorgulescu într-o revistă de muzică şi încheia cu aceste cuvinte pline de miez: „Resimt totuşi, în spaţiul fiinţei mele culturale un sentiment de jenă şi de jale“.

Rămâne de văzut dacă „doctorul“ Iorgulescu se referea chiar la el însuşi...
Carieră întemeiată pe un pseudo-doctorat
Curentul - luni, 17 august 2009

© Curentul

Vezi si
Rost
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Această pagină necesită categorisire.Pagina este insuficient categorisită sau nu a fost inclusă în nicio categorie tematică.
Revista Rost este o publicaţie lunară de orientare conservatoare, naţională şi creştină. Publicaţia cuprinde articole şi comentarii pe teme de acualitate politică, socială şi culturală. Un loc special îl ocupă tematica religioasă, revista publicând eseuri, comentariii şi studii legate de reflecţia teologică, etică şi social-politică de pe poziţii creştin ortodoxe româneşti.
În revistă pot fi întâlnite şi materiale sub semnătura unor personalităţi ale vieţii publice şi/sau culturale din România, ca: Antonie Plămădeală, Teodor Baconsky, Cristian Badiliţă, Iulian Boldea, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Hristu Cândroveanu, Ioan Petru Culianu, Constantin Galeriu, Paul Goma, Ştefan Gorovei, Adrian Iorgulescu, Nestor Vornicescu, Toader Paleologu, Dan Puric, Dan Stanca, Dumitru Stăniloae, Varujan Vosganian
La mai multe luni după apariţia primului număr, în martie 2003, revista "Rost" a fost caracterizată drept “o revista conservatoare, care slujeste românismul, fără să abuzeze de iluzia localismului îngust” (?!! - Nota mea) făcând cunoscute “o serie de valori tradiţionale ale societatii românesti, pe care puţini oameni sunt dispuşi să şi le mai asume in ziua de astăzi”. [1] În fiecare număr, publicaţia dedică o parte a paginilor sale “unei personalităţi a culturii sau religiei românesti, uitate sau marginalizate în vremurile comunismului, încercand s-o revalorizeze pe o scară axiologică firească”. [2]

PARINTELE IOAN SISMANIAN DESPRE SLUJITORII DIAVOLULUI: „PROSTUL nu e prost destul dacă nu e şi fudul”!

Motto:
"Sunt foarte mulţi credincioşi ritualişti sau de Duminică, iar în atitudinea lor nu au nimic creştin. Au ceva de servanţi, de servitori, au ceva din ei, n-au ceva din demnitatea creştină în toată chestia asta. Şi atunci trăim într-o chestie de dublu rol, de schizofrenie sau de impostură, ca să zicem aşa." - Dan Puric despre "ucenicii" sai - Interviu RGN Press

"Preotul" Andrew Philips, in revista ROST:
“Acceptam cipurile, dar nu ne lepadam credinta… Nu putem sa nu dam cezarului ce este al cezarului. Poate nu m-am exprimat clar, nu-mi plac aceste cipuri pe care UE vrea sa le impuna, dar pentru ca nu ma despart de Hristos, in cele din urma, daca nu exista alternative, le voi lua”.

Parintele Justin Parvu in aceasta privinta, care a dus la aruncarea la cos a revistei ROST, a "ortodocsilor transcedentali":
“Cei care amesteca intunericul cu lumina sunt mai periculosi decat dusmanii fatisi ai lui Hristos, pentru ca induc pe cititori in eroare. Nu putem sluji si lui Dumnezeu si lui mamona. Unii propovaduiesc uneori pe Dumnezeu doar ca sa castige credibilitatea cititorilor, ca apoi sa isi strecoare cu viclenie si veninul invataturilor lor. Crestinul nu trebuie sa se increada decat in Hristos si in Sfintii Parinti si in cei care propovaduiesc pana la capat invatatura lor. Nu gazetarii increstineaza lumea, ci harul Sfantului Duh care se pogoara peste propovaduitorii in duh si in adevar”.

Revista de gandire si traire romaneasca ATITUDINI, Nr 6, Fundatia Petru Voda:

Mărturisesc sau mă lepăd?
De vorbă cu părintele Ioan Sismanian
Extras din interviul realizat de monahia Gudiila, iunie, 2009

Şi asta credeţi că e una din pricinile pentru care poporul este lipsit de credinţă, de nădejde?Predicatorii nu trăiesc ceea ce propovăduiesc?

… Pentru că nu se împlineşte acest cuvânt: „cuvânt cu putere multă”. Şi vă spun ceva din propria mea experienţă firească. Vine omul la mine, eu îl ameţesc cu tot felul de idei bune, logice şi după două ore iese de la mine tot nelămurit. Şi se duce la părintele Justin care-i zice: „Măi, măi, măi!” şi cu asta l-a lămurit total. Atât, trei cuvinte îi spune părintele. Nu-i spune ceva extraordinar dar trăirea, duhul, durerea, lacrimile, acei zeci de ani de suferinţă din spatele lui, iată ce putere au avut. La mine e aşa, un fel de moşmăială, deşi poate o fi şi de la mine de folos ceva… Nădăjduiesc. În orice caz, valoarea aceasta nu se obţine decât prin lacrimă şi suferinţă.

Nu este şi o vină a ucenicilor? Mă refer la neîncrederea în cuvântul duhovnicilor, şi mai ales al marilor duhovnici.

Iertaţi-mă, lucrurile stau în felul următor, şi mă refer aici şi la Părintele Justin. Mi se pare penibil, mi se pare o batjocură să se spună despre părintele Justin că e înşelat, că e minţit, că este condus de alţii. Păi, ori el este părintele cu P mare ori e o mascotă pe care eu o joc cum vreau? Nu se poate… Ori e, ori nu e! Şi eu zic că este, pentru că harul lucrează. Eu nu am cum, chiar dacă aş vrea, chiar dacă aş încerca să-l persuadez, părintele ştie foarte frumos pentru că are harul acesta al Duhului Sfânt. Şi facem la fel cum a fost şi cu Sfântul Ioan. Aceeaşi întrebare o pun şi eu acum: Botezul lui Ioan de unde a fost? De la oameni sau de la Dumnezeu? Cuvântul Părintelui Justin de unde a fost? De la oameni sau de la Dumnezeu? Dacă a fost de la oameni, toţi vor zice că nu se poate. Iar dacă zic că e de la Dumnezeu iar eu nu ascult de el, ce fac? Zic: nu ştiu; poate e înşelat. Dar asta este o minciună! Eu ştiu sigur că părintele nu e înşelat. Ştiu sigur că părintele e părintele cu P mare şi ştiu sigur că păcatele sunt ale mele mândriei mele, ale orgoliului meu, ale părerii mele. Căci părerea este cea mai sigură cale de a-mi distruge viaţa. Părerea… Nu avem nevoie decât de certitudini, nu de păreri. Sfinţii Părinţi spun că noi mărturisim ceea ce spun ceilalţi. Nu spun nimic de la mine. Şi atunci, cum pot spune eu, vezi Doamne, a zis cutare? Nu a zis cutare. A zis Biserica! A zis Duhul!
Altfel nu zic! Oamenii aceştia nu vorbesc de la ei, că nu-şi permit. Eu vorbesc de la mine, din prostia mea dar el măcar nu poate. Ba mai mult şi eu, ca duhovnic, în puterea tainei, ar trebui să fiu înfricoşat şi să zic ce spune Duhul. Condiţia este să mă lepăd eu pe mine în puterea Duhului. Pentru că Dumnezeu îmi dă puterea aceasta. Dumnezeu m-a sfinţit în puterea tainei prin actul hirotoniei şi mi-a poruncit să-mi sfinţesc viaţa întru împlinirea iubirii Lui în mine. „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul aşa cum Eu v-am iubit pe voi” (In. 13:34). Dar puterea sfinţitoare în mine mi-a dat-o ca să pot să fac aceste sfinte taine. Şi fără această putere sfinţitoare a lui Dumnezeu, eu ce aş fi? Ştiu atâtea istorioare frumoase din Pateric în care atât de frumos lucrează harul peste preot. Dar asta nu înseamnă că eu sunt infailibil pentru că lucrează harul, că şi eu pot să fac voia mea, şi eu pot să lepăd harul, şi eu pot să fiu batjocoritor de har, şi eu pot să ajung un om care blasfemiază cuvântul lui Dumnezeu. Şi vai de mine!

Se spune: să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu. Unii spun că a accepta acest cip este a da Cezarului ce e al Cezarului.

Nu, fraţilor! Daţi cipul Cezarului că e al Cezarului! Al meu, al lui Dumnezeu este să nu-l primesc. E al Cezarului; să şi-l pună el, dacă e al lui! Nu a zis Dumnezeu aşa? Dă-l Cezarului! Al meu e sufletul! Nu-l dau!

Încetează lucrarea Duhului Sfânt la un preot care acceptă aceste cipuri?

Eu zic că da. De ce? Foarte simplu… Pentru că încetează lucrarea harului botezului în om. Un preot care îşi pierde botezul, mai lucrează harul în el? Da sau ba? A zis Dumnezeu clar: „Cui slujiţi? La doi domni nu puteţi sluji”. E limpede cui slujesc. De aceea zic la botez: „mă lepăd de satana, de toate lucrurile lui, de toţi slujitorii lui, de toată slujirea lui, de toată trufia lui.” Şi atunci, dacă eu îmi încalc acest cuvânt, nu-mi pierd Botezul? Şi cum îmi încalc acest cuvânt? Prin primirea lucrurilor satanei, slujind voii lui, acceptând voia slujitorilor lui şi stăpânirea trufiei lui. În momentul în care omul a căzut în acest păcat, i se orbeşte mintea şi nu se mai poate întoarce. S-a orbit. Nu mai poţi să-l întorci. De ce? Pentru că el se încrede în sine! Părerea lui devine „lege dumnezeiască” în el. Nu degeaba spune românul: „Prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul”!


Nota finala:
Pe scurt, e trist ca exista personaje care in plonjarea lor avida spre iad au ca misiune sa ia cu ele cat mai multi bieti crestini lipsiti de aparare duhovniceasca sau de experienta in lupta cu vrajmasul. Dupa cum se vede si din imaginea de mai jos - pentru ca nu am timp si cuvinte de pierdut pentru si despre prosti - personajele in cauza sustin, in vazul tuturor saracilor cu duhul, dusmani ai ortodoxiei si romanismului ca Traian Ungureanu (pro-homosexual, anti-crestin) sau gnomul intelectualist Mihail Neamtu (Antiteze), pe care Mircea Platon il definea drept "un eşec al familiei spirituale patronate de dnii Pleşu & Patapievici".
Aceasta "familie spirituala", sectara, transcedentalo-scientologica, care isi propune sa "recreeze" si inlocuiasca conservatorismul romanesc traditional, deci ortodox, cu un surogat "neo-conservator" de tip kominternist, este si cea de la care, de altfel, se revendica pseudonimele Razvan Codrescu alias Adolf Crivat Vasile si Claudiu Tirziu alias Riceard Tarziu: anti-romanii si anti-crestinii Plesu, Patapievici, Tismaneanu & Co si chiar si Cristian Tudor Popescu, un alt diavol asemenea lor.
Cei ce vor sa se piarda singuri de Mantuitor sa mearga in continuare pe acest drum. Noi i-am averizat. Dumnezeu sa-i ajute!


PS: Despre domnul dr Pavel Chirila m-am exprimat aici, cat se poate de clar: Ultima dorinta pentru martirii de la Aiud: ZIUA.

QED

PARINTELE JUSTIN PARVU si Manastirea Petru Voda au repudiat revista pseudo-ortodoxa ROST, care militeaza pentru implantarea cu cipuri biometrice

Conform portalului ortodox Apologeticum, ultimul numar al pseudo-revistei Rost a fost scos din pangarul Manastirii Petru Voda pentru ca era sursa de sminteala si raspandire a raului visceral. In sfarsit, se pare ca au inteles si monahii de la Petru Voda ce se ascunde in spatele vorbelor mieroase ale slujitorilor anti-romanismului si anti-crestinismului Adolf Crivat Vasile alias Razvan Codrescu si Riceard Tarziu alias Claudiu Tarziu (primele sunt numele lor reale!).
Reactia categorica a survenit urmare a unui articol prin care cei doi si-au dat arama pe fata (desi oricum sunt cam "colorati", dupa cum se vede in foto), militand direct in favoarea acceptarii fara opozitie a actelor cu cip. Pentru ca sunt multi smintiti pe lumea asta, inclusiv in randul clerului tradator al obstii si Bisericii Neamului, cei doi au gasit repede unul asemenea lor si au ales sa se ascunda in vorbele unui pseudo-preot, instigat printr-un interviu. Este vorba, dupa cum v-am spus, de un personaj asemanator celor doi, strain de acest neam, de tara si credinta noastra, care, sub acoperirea "ortodoxiei", activeaza de fapt direct impotriva crestinismului. Un alt numitor comun al celor doi cu preotul in cauza - care, sper, isi va reveni din cadere cat mai curand si se va pocai -, este afilierea acestuia. Intervievatul face parte din "Biserica Ortodoxa Rusa din Afara Rusiei" (adica din SVR). Iata ce spune acest personaj, pe numele lui Andrew Philips, publicat sub titlul manipulatoriu "Alegeti drumul invierii, nu Europa!": “Acceptam cipurile, dar nu ne lepadam credinta… Nu putem sa nu dam cezarului ce este al cezarului. Poate nu m-am exprimat clar, nu-mi plac aceste cipuri pe care UE vrea sa le impuna, dar pentru ca nu ma despart de Hristos, in cele din urma, daca nu exista alternative, le voi lua”.
Bun indemn "parinte"! Probabil sta de mana cu un altul ca el, purtator de vorbe goale, care a afirmat ca va fi primul din Patriarhie care-si va lua Pasaport Biometric. Pe criteriul mediatizat de cei doi-trei "frati patati", cand "cezarul" va legaliza prostitutia, ar trebui sa fim primii care sa ne dam mamele si surorile "la produs", ca asa este "voia cezarului". Pai atunci de ce nu incepe unul dintre "fartati" cu sora lui, rezidenta si "naturalizata" in Israel?
Conform Apologeticum, Duhovnicul Neamului, Parintele Justin Parvu, s-a aratat la fel de suparat in acest caz ca si intr-unul similar, cand un alt "maestru" bun la invartit cuvinte a reusit sa rasuceasca si mintile oamenilor, plecand cu tot cu sufletele lor, ca un adevarat Mefisto coborat de pe scena pentru a calca cu nerusinare peste vietile celor saraci cu duhul.
Iata ce a declarat Parintele Justin in aceasta privinta: “Cei care amesteca intunericul cu lumina sunt mai periculosi decat dusmanii fatisi ai lui Hristos, pentru ca induc pe cititori in eroare. Nu putem sluji si lui Dumnezeu si lui mamona. Unii propovaduiesc uneori pe Dumnezeu doar ca sa castige credibilitatea cititorilor, ca apoi sa isi strecoare cu viclenie si veninul invataturilor lor. Crestinul nu trebuie sa se increada decat in Hristos si in Sfintii Parinti si in cei care propovaduiesc pana la capat invatatura lor. Nu gazetarii increstineaza lumea, ci harul Sfantului Duh care se pogoara peste propovaduitorii in duh si in adevar”.
Amin!

DESPARTIREA APELOR PRIN NEDESPARTIREA DE EMINESCU

Dacă regimul comunist de ocupaţie străină a României a interzis modelele exemplare şi marile opere ale culturii române, pseudoelitele intelectuale care domină instituţiile culturale după revoluţia din decembrie ’89 au adoptat ca direcţie strategică demitizarea acestor valori. Negarea, etichetarea, băşcălia, zeflemeaua, ironia de prost gust au fost principalele instrumente folosite. Obiectivul acestora este pierderea încrederii în sine a poporului român.
Nu este nimic nou sub soare. “Alte măşti, aceeaşi piesă”, spune Eminescu. Ar trebui să ne aducem aminte că un obiectiv de căpătâi al Societăţii Matei Basarab, o societate secretă gândită de Eminescu pentru ca să fie “pretutindeni oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc”, era încurajarea şi lăudarea celui slab pentru a deveni bun.
Atacurile împotriva lui Eminescu au vizat desfiinţarea lui ca model şi ca simbol. În cadrul publicaţiei noastre veţi găsi decriptate câteva din direcţiile de atac îndreptate împotriva Românului Absolut, aşa cum îi spunea Petre Ţuţea. Ne-am concentrat pe direcţia care vizează negarea credinţei lui Eminescu.
Şirul sectei detractorilor lui Eminescu începe cu profesorul de teologie Alexandru Grama, de la Blaj, care execută primul atac împotriva lui Eminescu, chipurile, în numele creştinismului. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, criticul literar Pompiliu Constantinescu face şi el o apreciere că Eminescu “nu este un poet creştin”, iar mai deunăzi, jurnalistul Răzvan Codrescu a publicat în revista Rost (aflată sub direcţia lui Claudiu Târziu) şi în suplimentul Aldine al cotidianului România liberă (coordonat de Dan Stanca), un articol mistificator, intitulat Creştinismul lui Eminescu, în care concluzionează şi el că “Eminescu n-a fost un credincios creştin”, având mai degrabă „o religiozitate fără religie”.
Să facem o trecere în revistă a câtorva din “argumentele” invocate în articolul Creştinismul lui Eminescu de noul detractor al lui Eminescu, oripilat de “supralicitarea dimensiunii creştine a operei sale” (de altfel, în articolul vizat denunţă un programatic “creştinism eminescian”): - “A face din Eminescu un poet şi un gînditor creştin cu orice preţ rămîne o mistificare naivă, ce nu aduce vreun folos real nici literaturii, nici religiei.” (este opţiunea revistei Rost şi a autorului articolului nerespectarea normele Academiei Române cu privire la scrierea cu “â” şi “sunt” – n.n.)
- “El are mai degrabă, cum s-a zis despre Goethe, «o religiozitate fără religie», explicabilă mai ales prin contextul romantic.”
- “Nu rareori întîlnim la el un eclectism religios, inseparabil de elanul fanteziei lirice şi de recuzita magico-mitologică.”
- “Biografia, încă şi mai săracă în repere creştine, este tratată mai mult la modul speculativ.”
- “Se vede că Eminescu făcea acrobaţii ritmice, dincolo de orice implicare mistică sau rigoare teologică.”
- “ce sens ar avea să-L numeşti pe Iisus Hristos “Domn al oştirilor” (sintagmă veterotestamentară) sau pe Maica Domnului “Luceafăr al mărilor” (ceea ce duce gîndul la... Lucifer sau la Venus – “Venerea” – cea opusă în altă parte “Madonei”)?!”
- “Probabil că o astfel de «călugărie» viza Eminescu şi pe cînd, în tulburarea bolii, îşi declarase intenţia de a se călugări.”
- “Eminescu n-are nimic de cîştigat dintr-o interpretare creştină, iar creştinismul însuşi cu atît mai puţin.”
- “Dacă din cele prezentate pînă aici n-a rămas mai nimic în sprijinul creştinismului eminescian, din diferitele firimituri ciugulite de prin cuprinsul operei şi scoase din context, nu poate rămîne nici atît”.
Referindu-se la acest articol, într-un comentariu postat pe forumul de discuţii al Asociaţiei Pro Vita, Părintele Dosoftei de la Mănăstirea Putna apreciază că: “În afara înţelegerii că soarta în veşnicie a lui Eminescu aparţine judecăţii lui Dumnezeu, concluzia autorului articolului este că «Eminescu n-a fost un credincios creştin». Fără a nega meritele studiului domnului Codrescu, cred că acesta suferă de un viciu de fond: abordarea de tip scolastic/secularizat a unui subiect duhovnicesc. Astfel, studiul are valoare pe orizontală, dar este neputincios în a spune ceva despre verticală. Ori credinţa unui om ţine de verticală”. Tot Sfinţia Sa a făcut public un articol, pe care
îl publică şi revista noastră, exact pe subiectul credinţei lui Eminescu, semnat de Maica Benedicta - Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Părintele are convingerea că “autoarea reuşeşte să ajungă acolo unde articolul domnului Codrescu nu reuşeşte: să privească din perspectiva veşniciei, să vadă, dincolo de căderi şi ridicări, tinderea adânca a omului”.
“Rugăciunea lui Eminescu ne-a întărit şi ne-a adus lângă Maica Domnului, grabnica ajutătoare”, ne spune doamna Aspazia Oţel Petrescu, mărturisitoare a rezistenţei spirituale din închisorile comuniste, rememorând un episod de la închisoarea din Mislea, când, izolată fiind, supusă unui regim de exterminare, i s-au iscat în minte versurile rugii eminesciene. Acela a fost momentul începutului recuperării sale. Un alt cavaler fără prihană al suferinţei româneşti, doctorul Teofil Mija, mărturiseşte că versurile lui Eminescu au fost o mană cerească pentru deţinuţii politic aflaţi în iadul de la Aiud. Pentru Codrescu însă rugăciunea eminesciană nu este deloc a unui credincios.
Deşi şi-a creat imaginea unui susţinător al valorilor româneşti şi creştine, Codrescu n-a reuşit să-şi însuşească cea mai importantă lecţie, aceea a smereniei creştine. Tot Codrescu susţine că “nici măcar în treacăt nu apare vreodată la Eminescu noţiunea creştină a mântuirii”. “Înalţă-ne, ne mântuie” este un vers din ruga lui Eminescu către Maica Domnului, de care autorul articolului face abstracţie.
Prin această execuţie “creştină”, Răzvan Codrescu se alătură sectei detractorilor lui Eminescu, aşezându-se în compania ideologică a persecutorilor mai vechi sau mai noi ai valorilor româneşti (Zigu Ornea, Ovid Crohmălniceanu, respectiv Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu sau Cristian Preda). Deşi a scris ani în şir despre personalităţi exemplare ale societăţii româneşti, cum ar fi Petre Ţuţea, Simion Mehedinţi, Nichifor Crainic, N. Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Părintele Anania sau Părintele Galeriu, şi a stat în preajma unor mari conştiinţe româneşti, nu a înţeles să împumute şi dragostea acestora pentru Eminescu, dragostea pentru tot ce e românesc şi creştinesc în opera eminesciană. De pe înalta poziţie în care s-a erijat, de mentor al teologiei oficiale româneşti, Codrescu consideră discutabile interpretările Părintelui Galeriu şi crede că Nichifor Crainic este stânjenit că opera eminesciană nu slujeşte prea bine tezelor sale ortodoxiste (vedeţi bine, ortodoxiste, şi nu ortodoxe). Publicarea studiilor celor doi mari teologi români ortodocşi ne scuteşte de alte comentarii.
Dar aprecierile rău-intenţionate abundă în textul lui Răzvan Codrescu. Astfel: poezia Christ este un “rebut de atelier poetic”, capodopera eminesciană Luceafărul este lipsită de substanţă creştină, Eminescu putându-se “gîndi tangenţial, cum rezultă din variante, la Buddha, la Platon, la Orfeu, dar niciodată la vreo figură din sfera creştinismului”. Studiile publicate pe această temă în acest număr al publicaţiei noastre arată caducitatea afirmaţiilor acestuia.
Detractorii de astăzi ai lui Eminescu au ajuns la nivel epidermic. S-au făcut consideraţii de ordin exterior, sa intrat cu bocancii în intimitatea sa sufletească, s-a încercat o caricaturizare a persoanei sale. Din păcate, nici Codrescu nu face excepţie. Ba, mai mult, prin atacarea biografiei eminesciene, prin judecarea familiei lui Eminescu, autorul atinge un vârf al nesimţirii, nemaiîntâlnit până acum în cultura română. Pe bună dreptate, doamna Aspazia Oţel Petrescu se întreabă “cât de creştină şi de ortodoxă este scotocirea cu impietate în personalitatea eminesciană”.
În orgoliul său nemăsurat, Răzvan Codrescu crede că, după cele prezentate de el, nu mai rămâne nimic în sprijinul creştinismului eminescian. Sărmanul!
Nu putem să nu observăm că receptarea operei lui Eminescu întâmpină anumite “bruiaje”. Există riscul, dezonorant pentru noi, cei de astăzi, ca cei care vor veni după noi să găsească o imagine a lui Eminescu distorsionată de detractorii acestuia. Dar cine sunt aceşti detractori? Ne spune Părintele Profesor Ovidiu Moceanu, care sesizează cu precizie originea ideologică a detractorilor şi imixtiunea politică a acestora în viaţa de credinţă: “De-ar fi să-i căutăm şi pe înaintaşii iconoclaştilor şi raţionaliştilor de azi, i-am găsi uşor în publicistica din aceeaşi perioadă a anilor ’45-’50, fiindcă şi atunci şi acum, se observă aceeaşi brutală imixtiune a politicului şi culturalului în viaţa de credinţă. Pregătită sau nu de intervenţii sub nume de prestigiu, cum era acela al lui Pompiliu Constantinescu, campania de schimbare a imaginii lui Eminescu seamănă izbitor cu aceea de denigrare a lui Eminescu din ultimii ani (v. „Dilema”, 27 febr.-5 martie, 1998, sub directoratul lui Andrei Pleşu, ş.a.)”.
Eminescu crede că “misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere ce va veni”. O idee la care, tot el ne spune, “sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi”. Şi, într-adevăr, acesta este câmpul unei bătălii decisive ce o avem de dat. Campania zgomotoasă de demitizare a lui Eminescu are efecte, greu de apreciat în acest moment, asupra cercetării de către tânăra generaţie a operei eminesciene. S-a ajuns până acolo încât a-i eticheta pe cei care cercetează această operă ca înapoiaţi sau extremişti. Credem că atitudinea faţă de
Eminescu vine şi dintr-o criză de identitate dar şi din cauza faptului că acesta nu este nici măcar citit de diverşii “analişti” care se pronunţă asupra operei acestuia.
Deocamdată, ne bucurăm că avem prilejul de arăta chipul creştin al gânditorului, care a încântat atâtea generaţii, fie de tineri, fie de bătrâni, şi care a surprins esenţialul despre fiinţa românească.
Jertfa lui Eminescu nu ne va lăsa să amorţim, ne va menţine “de veghe”. Această jertfă nu ne dă voie să ne despărţim de Eminescu, ci să ne apropiem de el, pentru a-l înţelege în integralitatea sa. Dacă vrem să clădim ceva trainic în această ţară, trebuie să înţelegem gândirea lui Eminescu, ne spunea marele etnolog, Profesorul Ovidiu Papadima. Iar filosoful creştin Petre Ţuţea ne învăţa că “altă formulă în afară de Eminescu nu se poate”.
Despre Eminescu nu se poate vorbi oricum. Trebuie să te apropii de el cu evlavie. Doctorul Teofil Mija îşi aminteşte cum, în perioada interbelică, profesorul său de limba şi literatura română le vorbea despre Eminescu într-o atmosferă de biserică, după ce îşi începea cursul, spunând: “Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem!”.
Florian PALAS

VEGHEA

An II, Nr 1, 2009

Editie Speciala Mihai Eminescu

Familia Eminescu si Ortodoxia (II) - Profesorul Nae Georgescu ii pune la punct pe cei fara nici un pic de rost: "naţionalistii creştini rezonabili"

"Credinta zugraveste icoanele-n biserici..."

Familia de maici şi călugări

Dintre feţele bisericeşti din familia lui Eminescu, doi fraţi ai Ralucăi au fost călugări (Calinic şi Iachift, acesta din urmă fiind stareţ) şi trei surori ale ei au fost călugăriţe - toate la mânăstirea Agafton (Fevronia, Olimpia şi Sofia) -, o altă soră a ei, Safta, având o fiică pe nume Xenia care s-a călugărit de asemenea la Agafton. Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, şi o soră de asemenea laică, Marghioala. Avem de-a face, aşadar, cu o familie profund religioasă - şi cu o mânăstire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasă între mătuşi.
Cea mai importantă este maica Olimpiada Juraşcu, sora Ralucăi. Călugăriţă la Agafton, iar mai târziu stareţă aici, ea l-a urmărit pe poet toată viaţa. În copilărie, Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, şedea acolo cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece, întâmplări reale povestite de călugăriţe; se poate spune că era un copil de mânăstire. Informaţia este în toate sursele demne de crezare - şi poate că nu e elev care să fi citit "Călin (file din poveste)" şi să nu fi aflat că are la bază basme şi poveşti pe aceeaşi temă auzite de poet la Agafton.
Mai puţină lume ştie însă că maica Olimpiada a mediat, prin 1886-1887, cumpărarea unei case în Botoşani pentru nepoţii ei, Mihai şi Harietta, care şedeau în gazdă, sora îngrijindu-şi fratele bolnav. Comitetul de femei din Iaşi, condus de Claudia Emilian, a fost dispus la un moment dat să strângă suma de bani necesară pentru a-l ajuta pe poet să se stabilească la Botoşani. Ba s-a dat chiar o arvună. Aflăm mai multe lucruri din scrisoarea Hariettei din 17 ianuarie 1888 către Cornelia Emilian: "17 ianuarie: ... Casa este foarte bună, strada retrasă şi aerul curat. Casa a fost a unei cucoane care, rămâind văduvă, s-a călugărit la mănăstirea Agafton. Murind, a lăsat-o să se vândă numaidecât, până la Sf. Gheorghe 1888, aprilie 23, pentru datorii. Executoarele testamentare sunt trei călugăriţe: actuala maică stareţă Olimbiada Iuraşcu, Agapia Gherghel econoamă şi Eupraxia Herescu. Un raport al defunctei cere 6000 franci, însă pe mine m-au asigurat că sunt siliţi a o da cu 4000 franci şi poate cu mai puţin chiar. Maica Olimbiada Iuraşcu este mătuşa noastră, soră cu mama, şi de aceea nu mă pot adresa eu direct, să n-o compromit înaintea soborului ei, crezând că ea, mătuşa, voieşte a ne îndatori. În caz de a rămas în Comitet ideea de a cumpăra o casă, vă rog a pune o persoană străină de noi să se adreseze călugăriţelor scrise mai sus, rugându-vă a ne da răspuns pozitiv de va fi cu putinţă să se cumpere sau nu, pentru că, în caz de nu, să putem a ne căuta mai de timpuriu o căsuţă cu chirie, căci de la Sf. Gheorghe suntem siliţi a ne muta aiurea.". Şi alte scrisori fac referire la această casă - pe care, dacă nu pleca la Bucureşti în aprilie 1888 dus de mână de Veronica Micle pentru a-şi prelua pensia guvernamentală (n-o va apuca, de fapt...), cei doi fraţi ar fi avut-o sigur.

Spovedania lui Eminescu

Şi mai puţină lume ştie, cred, despre episodul din 1886, când, abia ajuns la Mânăstirea Neamţ (8 noiembrie, de Sfinţii Mihail şi Gavril), Eminescu a cerut să fie spovedit şi împărtăşit. S-a păstrat până în zilele noastre un fragment din însemnarea preotului care a oficiat (datorăm editarea acestui fragment d-lui prof. Paul Miron): "Pe ziua de sf. Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi..." (aici se întrerupe însemnarea, pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care fusese scrisă pierzându-se).
Nu discutăm acum cele ce ţin de această însemnare (am făcut-o în altă parte şi vom reveni, desigur) - dar amintirea mânăstirii Agafton trebuie să ne atragă atenţia, ca şi cântarea de vecernie "Lumină lină", care se regăseşte în sonetul "Răsai asupra mea" (de pe la 1879, din zona manuscrisă a cunoscutei "Rugăciuni"):

Răsai asupra mea , lumină lină,
Ca'n visul meu ceresc d'odinioară
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nemerniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Mistica creştinismului profund

Pe noi ne domină acest "eu" liric în spatele căruia îngrămădim suferinţa şi trăirile biografice ale poetului. Luat în sine, ca "eu generic", ca avatar al lui Iov de pildă, cântecul eminescian de tânguire are acea mistică pe care numai un creştinism profund, asumat, i-o conferă. Şi dl Răzvan Codrescu citeşte acest sonet, şi iată cum îl înţelege: "Răsai asupra mea... este tot un soi de rugăciune amară, dezabuzată, adresată Fecioarei. Judecata strict estetică ne-ar obliga să concluzionăm pe varianta ultimă. Judecata religioasă - ce-şi propune să iscodească sufletul poetului - poate însă concluziona şi pe variante de lucru. Studiind deci atât varianta finală, cât şi procesul de elaborare al sonetului în discuţie, constatăm că rugăciunea eminesciană nu este deloc aceea a unui credincios. Tocmai de asta se şi plânge poetul: "Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adâncă a nimicniciei mele (versuri cu iz schopenhauerian - n. n.ţ.)/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie"... Sau în variantă: "Nu cred nimic şi asta mă doboară./ Nici în amor nu cred şi nici în ură/ şi sfântă nu-mi mai e nici o idee,/ Pierdui avântul ce-mi dădea tărie,/ A mele visuri toate se pierdură"... în "noaptea gândurilor", poetul simte nevoia unei "lumini"; "tinereţea", "credinţa", "speranţa" pe care le cerşeşte rămân noţiuni vagi, traductibile mai degrabă în planul laic.
Un vers precum "Eşti prea mult înger, prea puţin femeie" (trecut, cu o uşoară ajustare, în "S-a dus amorul") nu prea este o mostră de evlavie (cum nu este nici acea mişcătoare "Golgotă a dragostei erotice" din "Răsari să dai lumină", unde nepăsarea iubitei faţă de "ruga mea fierbinte" îl face să se asimileze de-a dreptul... dramei christice: "Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist")!
Aici, căderea în psihologism a d-lui Răzvan Codrescu este prea abruptă. Evident, e greu de explicat în câteva fraze sensul iubirii la Eminescu în contextul ştiinţei numite "mariologie" (ştiinţa despre imaculata Fecioară Maria).
Am să amintesc doar atât, că finalul la "Pe lângă plopii fără soţ" este: "Tu trebuia să te cuprinzi/De acel farmec sfânt/şi noaptea candela s'aprinzi/Iubirii pe pământ".

Icoana Fecioarei Maria

Cum avem noi, prin editori, "candelă", nearticulat, se pretează la interpretarea călinesciană vizând hetaira din templul egiptean. Poetul vorbeşte însă de candela, una singură, aceeaşi, a iubirii; după opinia mea, el nu compară femeia cu un înger, ci o consideră chiar înger cu prelungire în însăşi Fecioara Maria ca descendenţă ori ca ascendenţă.
Numai Arghezi în "Psalmul de taină" mai declară iubirea unui muritor pentru Fecioara Maria. Eminescu în poezia de dragoste vrea să vadă dacă mitul christic poate să se repete, caută cu înfrigurare repetarea lui - şi în final îşi dă seama că este irepetabil, că s-a produs o singură dată în vecinicie şi că aşa trebuie. Dl Răzvan Codrescu putea să redea şi alte versuri din colateralele sonetului "Răsai asupra mea", ca de pildă: "A mele visuri toate se pierdură/Un înger de-a 'ncetat a fi femee", sau, şi mai explicit: "De ce nu mai eşti înger, ci femee, / De ce te-ai stins în lumea mea... Marie.".
Pentru Eminescu, femeia are un minim absolut: Eva (din "Floare albastră", de pildă" ) - şi, pentru că există acest minus absolut, are un plus necesar absolut care este Fecioara Maria. Cred (şi am argumentat în cărţile mele de ce) că volumul său de poezii, construit de el însuşi, trebuia să se încheie cu "Rugăciune", aşa cum încheie Titu Maiorescu o ediţie târzie a sa, ca gest (cerere, rugare) de iertare creştină pentru că discută cu atâta insistenţă divinul feminin.
Altfel, să ne amintim de "Venere şi Madonă", versul: "Căci femeea-i prototipul îngerilor din senin". Aici poetul intră de-a dreptul în discuţii teologale, consideră că îngerii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea femeii, sunt, deci, posteriori omului, o "cădere" din om. În 1870, când debutează la "Convorbiri literare" cu acest poem, Eminescu asimilase suficientă informaţie în domeniul religiei creştine - şi avea acele dileme sfâşietoare care stau la baza misticismului său - încât să poată discuta din interior procedeul lui Rafael.
Să ne amintim poemul: pictorul (Rafael) a văzut-o pe Venus - şi a creat-o după forma ei pe Fecioara Maria. Exact aşa s-au petrecut lucrurile în realitate: Rafael Sanzio şi şcoala sa făceau mulaje după chipurile statuilor antice din Roma, le redesenau şi le îmbrăcau în costume de epocă pentru a-i face să creadă pe romanii din vremea lor că seamănă cu cei din antichitate. Procedeul s-a extins şi asupra statuilor de zei - iar chipul Fecioarei a fost dedus din cel al Venerei păgâne. Desigur, este o impietate să compari (să asemeni până la identitate, să-i transferi imaginea) zeiţa iubirii vulgare, pe Venus Vulgivaga, cu Fecioara Maria. Aceasta este tema poemului "Venere şi Madonă" de Mihai Eminescu, poetul deducând că procedeul poate fi folosit şi în scris ("ut pictura poesis", cu vorbele lui Horatius) - dar observând imediat că are cumplite consecinţe etice şi morale.
Mai exact, cine uzează de acest procedeu este un "apostat" - şi din această apostasie de început se dezvoltă arta poetică eminesciană. Citită în punctuaţia eminesciană, poezia îl blamează pe Rafael - numai că vreo câteva virgule adăugate de editori şi un semn de exclamare pus cam aiurea fac să se înţeleagă că îl laudă. În general filonul mistic al poeziei eminesciene este mult erodat prin punctuaţia editorilor; mai exact spus: mistica este deturnată în psihologie. Se poate studia mai bine acest segment al creaţiei eminesciene în poeziile postume, acelea care n-au trecut prin prea multe mâini interpretative.
Cu atât mai ciudat mi se pare că dl. Răzvan Codreanu nu vede, n-aude: dânsul citeşte şi citează chiar din postume.
Ca să vă daţi, însă, seama ce efecte pot avea afirmaţiile dânsului, citez câteva ecouri la textul pe care şi l-a postat pe INTERNET: „Era necesara o astfel de pozitie. M-am saturat si eu de abordari amatoriste si/sau exaltate fara temei. Ce confortabil este cind vezi ca mai sint si nationalisti crestini rezonabili, care au stiinta de carte, spirit critic si profunzime” !

Ce l-o fi impresionat pe acest internaut care semnează “Claudiu Târziu” dar scrie cu “î” ? - Desigur, tonul curajos al discursului împănat cu note care în subsol răspund la anii 1930 ori confundă Bucovina cu Moldova. Sintagma “naţionalist creştin rezonabil” pluteşte ca o floare de nufăr peste aceste subsoluri... insalubre. O tânără care semnează “Vera” este de-a dreptul entusiasmată: “Dle Codrescu, va multumesc mult pentru acest articol, mi-am limpezit anumite nedumeriri, mai ales ca imi iau licenta anul acesta. Si am o tema foarte dificila "Sentimentul religios in poezia lui Eminescu". Poate imi sugerati ceva...” – iar autorul îi răspunde tuşat: ” Tema e generoasă şi, dacă nu ţii s-o circumscrii procustian creştinismului şi ortodoxiei, religiozitatea lui Eminescu se vădeşte reală şi fascinantă, la punctele de întîlnire dintre spiritul romantic şi spiritul folcloric, dintre dacism şi creştinism, dintre meditaţia filosofică şi meditaţia religioasă, dintre lirismul sacru şi lirismul profan. S-a scris mult pe această temă, dar nu ştiu nici o carte care să sintetizeze mulţumitor lucrurile. Poate o veti scrie dvs., licenţa fiind un prim pas (pe care vi-l doresc unul "cu dreptul")”.

N-am ce zice, chestia cu “circumscrisul procustian” e haioasă, cum ar zice un tânăr - dar unde va fi fiind, oare, punctul de întâlnire dintre lirismul sacru şi lirismul profan ?! Nu cumva, în goana după noutate, inventând atâtea concepte care de fapt nu există, dl. Răzvan Codrescu are definiţia dânsului şi pentru “creştinism”, un fel de pat care, rotund fiind, îl evită prin aceasta pe proprietarul Procust? Mai departe de aici, totul este combinare măiestrită unor lucruri n’esistente.
Nae Georgescu

Foto: Cristina Nichitus

Falsul "caz Dan Stanca". Cenzorul "cenzurat". "Solidaritatea" respingatoare

1) “Scrisoare deschisa” adresata D-lui Dan Stanca – redactor coordonator – al publicatiei “Aldine”, saptamanal pendinte de ziarul “Romania Libera”

urmata de

2) “Sesizarea” mea catre “Clubul Roman de Presa”, care motiveaza documentar-explicit existenta prezentului “Jurnal de autor cenzurat”

“Scrisoare deschisa”

Ca fost autor-colaborator publicat de ziarul “Romania Libera” in perioada 1996-2005, in numele eticii ce ar trebui sa guverneze presa scrisa post-comunista romaneasca, va fac cunoscuta in cele ce urmeaza o “sesizare” supusa rezolutiei “Consiliului de Onoare” al “Clubului Roman de Presa”, pe care o public spre accesare pe internet prin prezentul “Jurnal de autor cenzurat”, ca motivare documentara explicita a existentei acestui jurnal, la care am fost obligat sa recurg dupa 10 ani de colaborare cu “Romania Libera”, in urma cenzurarii de catre D-vs., Domnule Dan Stanca, a cronicii mele inceputa in acest ziar prin articolul “Comunismul, un blestem pe capul romanilor?”, publicat de “Aldine” in numarul sau aniversar 500 din 23 Decembrie 2005.

Condoleantele mele pentru “Decesul” publicatiei “Aldine”, transformata de catre D-vs. ca redactor coordonator, intr-o “arhiva mucegaita”, o adevarata “tristete publicistica” “contruita” dupa 2005 in stil de “activist-culturnic cu ifose elitiste”, exclusiv din materiale istorico-documentare, “speculatii filozofice sau opinii”, rupte intentionat de realitatea noastra civica de dupa ’89, toate selectate cu grija printr-o cenzura menita sa intrerupa orice comunicare interactiva cu societatea civila in problematica ce framanta, preocupa si intereseaza tranzitia noastra post-totalitara, comunicare asigurata de altfel de “Aldine”, infiintata de D-nul Mihai Creanga in 1995 si care a functionat ireprosabil ca atare pana in 2005!

Cred ca frustrarea “activismului culturnic” a facut sa va impuneti aceasta viziune redactionala, efectiv incompatibila cu varietatea de exprimare ce s-a practicat la “Aldine” inca de la infiintare, astfel ca dupa numirea D-vs. la finele lui 2005, ati publicat la acest saptamanal numai “privind inapoi” si ati cenzurat tot ce interesa “actualitatea si viitorul civic romanesc”!

In opinia mea este evident ca acest gest publicistic efectiv imoral si retrograd in ziua de astazi, vi-l permiteti in calitate de “ziarist mercenar angajat permanent”, deci cu acordul conducerii ziarului! Ca atare mi-am facut datoria sa prezint spre monitorizare acest fenomen deontologic aberant, petrecut real la Romania Libera”, “Consiliului de Onoare al CRP” ca for competent si sa compatimesc sincer rolul D-vs. si al ziarului la care “lucrati”, pentru aceasta politica redactionala “parsiv-manipulatoare de opinii”, de sorginte “cripto-comunista”, pe care o consider un esec penibil, mai ales acum in era exploziei informationale a “internetului”!

Dovada cea mai clara : existenta acestui “Jurnal de autor cenzurat”cu accesare permanenta care asigura informarea societatii civile si desfiinteaza real astfel de “manevre redactionale subtil-diversioniste” menite sa influenteze politic-partizan opinia publica!
Victor Mircea

“Sesizare catre Clubul Roman de Presa”

In atentia Doamnei presedinte Indira Crasnea,

“Un caz de cenzura supus analizei si rezolutiei Consiliului de Onoare al Clubului Roman de Presa”

In speranta ca onorati statutul Dumneavoastra institutional si de activitate, imi fac datoria ca in calitate de autor-colaborator publicat de ziarul “Romania Libera” in perioada 1996-2005, sa va aduc la cunostinta, pentru monitorizare, punere in discutie si raspuns, un caz de cenzura flagranta intreprinsa la acest cotidian considerat candva dupa ’90 un etalon de independenta si libera exprimare in presa noastra post-totalitara.

Astfel :

a) Va prezint alaturat - in copie - ultimul meu articol intitulat “Comunismul, un blestem pe capul romanilor ?”, publicat de “Romania Libera” in “numarul aniversar 500” al suplimentului sau saptamanal “Aldine” din 23 Decembrie 2005;
b) Va comunic totodata pentru accesare documentara adresa de “Blog”, www.roportal.ro/discutii/blog/victor_mircea, la care am publicat dupa 2005 pe internet un “Jurnal de autor cenzurat” pentru a putea continua o cronica civica din tranzitia noastra post-comunista, inceputa de mine prin articolul aparut mentionat mai sus la punctul 1. Aceasta deoarece articolele trimise de mine spre editare la “Aldine” dupa 2005 pentru aceasta cronica, au fost pur si simplu respinse la aparitie fara nici o observatie redactionala, de catre redactorul coordonator Dan Stanca numit in 2005 la acest saptamanal si care a intrerupt astfel colaborarea mea cu “Romania Libera”, ce dura de 10 ani de zile! In consecinta , solicit CRP ca for competent, sa stabileasca daca aceasta interzicere la tipar si indepartarea unui vechi colaborator de catre Dan Stanca de la “Aldine” fara nici un temei, constituie un abuz personal iresponsabil si o cenzura intreprinsa “la bunul plac”, ce reprezinta totodata un gest neprofesionist, stupid si inutil acum in era exploziei informationale si a “internetului”, dar mai cu seama un gest daunator reputatiei publicatiei la care acest redactor este angajat permanent ! Cu gandul ca prin “Consiliul de onoare” al CRP, analizati si va pronuntati in acest caz de etica jurnalistica. Astept cu incredere rezolutia Dumneavoastra la e-mail : vic_alex_mircea@yahoo.com . In situatia in care nu primesc raspuns la prezenta sesizare, consider ca, din pacate, “Clubul Roman de Presa” nu este inca pregatit sa elimine obiceiurile imorale “cripto-comuniste” din publicistica, prin introducerea si respectarea regulilor deontologice clare care sa reglementeze etic aparitiile in mass-media noastra de dupa ’89 si sa imbunatateasca astfel si locul neonorant ocupat de Romania in topul de tari stabilit periodic privind libertatea monitorizata pentru “mass-media” pe plan international. Oricum ar fi cu reparatia morala in ce ma priveste, apreciez ca societatea noastra civila este indreptatita sa cunoasca prin “Jurnalul meu de autor cenzurat” astfel de “obturari” abuzive, parsive si absconse efectuate asupra aparitiilor. Prin redactii mai exista si sunt intreprinse de ziaristi care se mai erijaza in “dirijori de opinii” de trista amintire ce incearca sa mai influenteze editarile si opinia publica in tranzitia noastra “post-decembrista” inca neterminata, umbrind astfel chiar si dupa atatia ani de la caderea dictaturii, libera exprimare la romani…. Cu adevarat mare pacat !
Victor Mircea

Autor-colaborator publicat 10 ani (1996-2005) de “Romania Libera” si apoi cenzurat neavenit la acest ziar incepand cu anul 2006 !

e-mail : vic_alex_mircea@yahoo.com