DIN VREMEA ANEI PAUKER

Profesor univ. dr. Gheorghe Buzatu

Fapt straniu şi, totuşi, posibil la noi. În ultimii ani a trecut neobservată apariţia unui document inedit esenţial privind una dintre epocile cele mai controversate ale trecutului nostru recent - sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi sovietizarea forţată a României (1943-1952). Este în discuţie Jurnalul în mai multe volume al lui C. Rădulescu-Motru publicat, cu începere din 1996, sub titlul Revizuiri şi adăugiri, prin grija d-nei Gabriela Dumitrescu şi însoţit de comentariile Academician Dinu C. Giurescu, sub egida Editurii “Floarea Darurilor” din Bucureşti. Personalitate marcantă a filosofiei române, C. Rădulescu-Motru (1866-1957), membru al Academiei Române, preşedinte al înaltului for ştiinţific (1938-1941), de unde, în condiţiile „revoluţiei culturale” care a dublat procesul stalinizării ţării, avea să fie alungat în 1948, pentru a fi reconfirmat post-mortem, de îndată după evenimentele din decembrie 1989. Este inutil să precizez că memorialistul, în cele aproximativ 3000 de pagini tipărite ale Jurnalului, se dovedeşte un observator atent şi avizat, obiectiv al realităţilor vremii. Cum era de aşteptat, sub lupa sa se află nu numai faptele culturale ori ştiinţifice ale intervalului 1943-1952, ci şi – dacă nu cumva îndeosebi – problemele politice ale timpului, iar, în context, rolul şi locul PCR, ale liderilor comunişti (Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, V. Luca, Emil Bodnăraş, Lucreţiu Pătrăşcanu ş.a.) în desfăşurarea evenimentelor. Tot astfel, nu mai puţin surprinzătoare este atenţia acordată de Motru, în prezentarea şi analiza evoluţiilor dintre 1944 şi 1952, Anei Pauker. Cele consemnate de memorialist despre odiosul lider al perioadei „copilăriei” sistemului comunist la Bucureşti se dovedesc remarcabile, mai ales în prezent, când se fac atâtea eforturi inutile de-a cosmetiza portretul „Tovarăşei Ana”, o veritabilă Dolores Ibarruri a comunismului primitiv românesc. De remarcat că Motru a reţinut esenţialul din activitatea Anei Pauker, caracterizată fără reţinere drept „cea mai perfectă unealtă a Rusiei în România”, executant fidel al planului lui I. V. Stalin de comunizare (în fond, de barbarizare) a României, „agentul principal al rusificării Ţării Româneşti” (vol. 8, p. 165: vol. 3, p. 373).

La 23 februarie 1945, C. Rădulescu-Motru reţinea în Jurnal dintre zvonurile care circulau în Capitală cum că: „… Mi se atrage atenţia asupra unei curioase coincidenţe - coincidenţă sau potriveală înadins voită? - pe care o provoacă iniţialele: ARLUS. Ce vor să însemne aceste iniţiale? Asociaţia Română pentru Legăturile cu Uniunea Sovietică, sau vor să însemne: Alipirea României la Uniunea Sovietică? În prima versiune sunt omise cuvintele „pentru” şi „cu”. În adevăr, pentru prima versiunea este mai corect să se pună iniţialele: ARPLCUS, pe când pentru a doua versiune corespunde în mod exact: ARLUS. Bănuiesc că Ana Pauker a transmis la Moscova cea de a doua versiune: Alipirea României la Uniunea Sovietcă. Nu îndrăznesc a întinde această bănuială şi asupra acelor care au luat iniţiativa înfiinţării lui ARLUS, asupra domnilor dr. Parhon şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Totuşi, foarte curioasă coincidenţă” (vol. 3, p. 81-82). Peste câteva zile, mai precis la 5 martie 1945, filosoful avea să înregistreze cu amărăciune rezultatul eforturilor sale personale pe plan ştiinţific: „M-am străduit eu mai bine de 40 de ani să învăţ pe tinerii români a gândi la fel cu un Descartes, cu un Hume, cu un Kant, pentru ca astăzi să-i văd strigând pe străzi sub comanda unei Ana Pauker şi a lui Gheorghiu-Dej vrem alipirea României la cultura sovietică, la lumina de la Răsărit?! Vine ea oare vorba lui Titu Maiorescu: n-a fost făcută celula nervoasă a românului să reziste la critica judecăţii filosofice? Drumul de minimă rezistenţă pentru ea a fost acela al clişeelor” (vol. 3, p. 98). Pentru ca în toamna anului 1945 Motru să înregistreze cât de mult decăzuse ţara în urma presiunilor Kremlinului dar şi a nemăsuratelor ambiţii ale politicienilor români, ajungându-se la situaţia cu „un rege copil pe tron şi Ana Pauker dictator!” (vol. 3, p. 425).

Ascensiunea şi prăbuşirea Anei Pauker nu l-au surprins de fel pe C. Rădulescu-Motru (vol. 8, pp. 162-167), de vreme ce - aşa cum a notat la 8 noiembrie 1949 - parvenirea Anei Pauker pe locul nr. 1 în politica Bucureştilor se aflase în orice moment în seria faptelor anormale (vol. 7, p. 236). Dar, voi conchide, ce mai putea fi natural în cavalcada evenimentelor specifice stalinizării României şi integrării ei depline în sistemul sovietic?

Gh. Buzatu

Revista AGERO

Vezi si
Dosarele Komintern: cuplul Eugen Fried is Ana Pauker