Lumea văzută de la BucureştiScris de Victor Roncea
Criză mondială, criză naţională, criză de Cabinet şi, coborând la genunchiul broaştei, criză de organ; organ de Orban, şi el un fel de „os de ardelean“, pardon, „os de liberal“, ca don Pedro de Neulander ot Moskba.
„Am stat şi urmăm a sta neturburaţi în faţa unor certe intestine, pe câtă vreme ele nu vor avea ca rezultat de a compromite soarta ţării şi mai mult cum este deja compromisă sau pe câtă vreme negoţierile pentru înlocuirea celor morţi nu vor trece peste cercul partidului aşa-zis liberal.
Vom aştepta dar în linişte rezultatul crizei într-un fel sau într-altul, şi atunci numai vom avea a zice şi noi cuvântul nostru.
Astăzi, voim a face numai ceea ce s-ar putea numi diagnosis crizei ministeriale, fără a ne preocupa dacă boala este mortală sau cine va fi moştenitorul, în caz de moarte.
Spectacolul ce ne este dat a privi este, fără îndoială, din cele mai extraordinare“, scria marele Caragiale într-o cronică de-a sa din „Timpul“ prietenului Eminescu, parcă anticipând reproducerea la nesfârşit a unor asemenea „spectacole extraordinare“.
Suntem pe drojdie, asta-i clar. Ţara parcă chiar se sfârşeşte, moare sireaca, neguvernată şi neguvernabilă, răpusă de acea pătură superpusă, identificată de Eminescu, sociologul şi jurnalistul, ca o clasă ocupantă, sugând seva poporului, de undeva de deasupra lui, fără nicio legătură cu rădăcinile neamului. Roşii de ieri, intelectuali, sclavi, politicieni sau oligarhi, sunt astăzi în toate partidele, mai mult sau mai puţin acoperiţi, mai mult sau mai puţin descoperiţi. Aşa şi Organ, pardon, Orban, fiul securistului Orban, căpitanul penal dat afară până şi din Securitate din cauza sadismului cu care îşi tortura victimele anchetate, la Braşov. După ce şefuţul lui, Crin Antonescu, l-a spălat de sânge pe mâini, cu limba, pe Iliescu-KGB, afirmând că „Ion Iliescu este de apreciat pentru că în anii ‘90 nu a pus armata să împuşte oameni în Piaţa Universităţii“, Orban a recepţionat şi interpretat corect mesajul, în cod: e timpul să ne descoperim că, vorba „prostănacului“, „nici noi nu mai ştim câţi suntem“. Câţi securişti prostănaci, să ne-nţelegem.
Aşa se explică probabil şi afirmaţia fără de organ de ieri făcută împotriva ministrului de Externe desemnat în Cabinetul Croitoru: „Da’ cine mai e şi Aurescu ăsta?“. Nu, nu era cocoţat pe vreo masă la vreun chef de sectorişti alcoolişti, zdrăngănind din balalaică; era în Parlament, la audierile noilor miniştri, printre care se numără şi diplomatul de carieră, Bogdan Aurescu. Tânărul profesionist este arhicunoscut în România, şi nu numai, pentru îngenuncherea Ucrainei la Curtea de la Haga şi recuperarea zonei de exploatare marină din jurul Insulei Şerpilor (dacă mica stâncă româneasă nu a putut fi redobândită, tot din cauza lui Iliescu-KGB şi a urmaşului său, Constantinescu-SBU).
Orban, chiar dacă nu avea organul muncii la el, cânta din guriţă şi el, cum a fost învăţat, pe acordurile patronului KAZ-PNL-GAZ, alt acoperit, care, împreună cu premierul său, descoperit, a încercat să şterpelească şi aceste rezerve naţionale, după ce a făcut dispărut Rompetrolul. Deci, ca să-i răspundem lui Orban: în baza procesului câştigat de Aurescu la Haga, acum, şefii lui mai mari sau mai mititei au o nouă şansă de a vedea grătarul şi gratiile celulei, de pe dinăuntru, odată cu declararea operaţiunii Sterling, mijlocită de angajaţii lui Patriciu, Călin Popescu Tăriceanu şi Dorin Marian, drept o afacere penală. Tot înainte, vrednici organişti!
Posts
No comments:
Post a Comment