Friday, July 3, 2009

REMEMBER. Scrisoarea Anei si a lui Ion Gavrila Ogoranu catre Monica Macovei, dupa ce aceasta le-a refuzat recunoasterea meritelor anticomuniste

Scrisoare deschisă adresata D-nei Monica Macovei, Ministru al Justitiei

Aceasta scrisoare, semnata de Ana si Ion Gavrila Ogoranu, a fost redactata ca urmare a refuzului autoritatilor de a recunoaste Anei Gavrila statulul de luptator in rezistenta anticomunista. Ana Gavrila si-a dedicat viata luptei impotriva comunismului: a facut parte din rezistenta din munti, a fost arestata si anchetata in numeroase randuri pentru a trada grupul de rezistenta din muntii Fagarasului, grup condus de sotul ei, Ion Gavrila Ogoranu.

Rugamintea familiei Gavrila este ca aceasta scrisoare sa ajunga in atentia cat mai multor romani. (O recomand in special ALIANTEI FAMILIILOR, care si-a permis sa o "garanteze" iresponsabil pe sinistra Macovei la alegerile europene)

Stimata Doamna Ministru,

În anul 2001, subsemnata Gavrila Ana din localitatea Galtiu judeţul Alba, soţia lui Ion Gavrila-Ogoranu, născută în 10 decembrie 1921, am înaintat Comisiei Comisiei pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă, care functioneaza in cadrul Ministerului Justiţiei, un Memoriu documentat, în care solicitam dreptul de a mi se acorda calitatea de Luptător în Rezistenţa anticomunistă, relatând şi documentând faptele pentru care am cerut acest lucru cu probe juridice.

Nu am primit atunci nici un răspuns.

În data de 9 martie 2006, adică dupa 5 ani! am primit următorul răspuns la cererea mea: „Comisia, cu majoritatea voturilor membrilor, a decis respingerea cererii dumneavoastră de constatare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, întrucât nu se încadrează în prevederile art. 1 coroborat cu art. 2 şi 3 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 214/1999”.

Doamna Ministru, eu în expunerea mea de atunci mi-am prezentat faptele aşa cum le-am trăit eu, căci nu mi-am încadrat viaţa după articole de lege, rămânând ca onorata Comisie să cerceteze şi să judece. Prin prezenta scrisoare repet motivele pe care le-am invocat atunci, pentru că ele sunt însăşi viaţa mea, şi ca şi a mea, a mii de femei şi bărbaţi vii sau morţi din ţara noastră. Deci să-mi fie cu iertare dacă voi fi silită să-mi povestesc viaţa sub regimul comunist.

M-am născut în 1921, în 10 decembrie, în localitatea Drâmbar, jud. Alba. Am urmat cursurile şcolii de gospodărie, şi am fost înfiată de o mătuşă din localitatea Galtiu, jud. Alba. Mi-am făcut educaţia sub influenţa a doi oameni de mare suflet: Preotul greco-catolic Iosif Pop, viitorul Protopop din Târgu-Mureş, şi a profesorului Vasile Hanu, care şi la vârsta de 101 ani, azi, îşi mai aminteşte de mine.

M-am căsătorit în 1944 cu studentul medicinist Petru Săbăduş de la Facultatea de Medicină din Sibiu, refugiat din Ardealul de Nord. Am fost prevenită de soţ că alături de el vom avea necazuri mari în viaţă, şi eu am fost gata să fiu alături de el şi la bine şi la greu. Necazurile au început odată cu 23 august 1944. Soţul meu făcea parte dintr-o organizaţie studenţească naţionalistă. Zeci de studenţi bucovineni şi basarabeni, care se aflau în zonă, ne-au cerut ajutorul să-i ascundem să nu fie arestaţi de poliţia română şi sovietică pentru a fi deportaţi în URSS. Îmi amintesc de un student cu numele Dan Dumitrescu. Toată iarna ne-am ocupat de acest lucru, mai ales eu, căci soţul era străin de sat. Până când şi-a obţinut acte confecţionate de un student bucovinean cu numele Havrilescu.

Din Germania a sosit un grup de paraşutişti în plină iarnă, cărora soţul le-a găsit adăpost. Pe telegrafistul Gheorgheionii l-am ocrotit în casa părinţilor mei. În memoriile scrise ale acestuia, după 1990, aminteşte acest episod. Am contribuit la toate acestea, în condiţiile în care şi eu şi soţul locuiam în casă străină, căci în casa mătuşii era instalat comandamentul Armatei Roşii.

În anul 1946 ne-am mutat cu soţul la Cluj. Aici soţul era încadrat în organizaţia anti-comunistă de la Universitate. Zeci de studenţi veneau în casă la noi şi asistam fără să vreau la toate problemele lor, acordând ajutor celor care aveau nevoie. Sunt nume înscrise la loc de cinste în Istoria Rezistenţei anticomunistă. Dau câteva nume: Ion Golea, viitorul paraşutist din 1951, Doctorul Gruiţă Victor din Teiuş, Doctorul Nosa, Doctorul Scrob, studenţii Pintea Eugen, Pop Cornel, Ion Munteanu, Pavel Mârza, şi făgărăşenii Chiujdea Ion, Maga Mihai, Haşu Laurian şi Gavrilă Ion, viitori luptători în Rezistenţa făgărăşană.

Trăiesc încă şi pot da mărturie despre ce a fost în casa noastră Dr. Teofil Mija din Săcele, Braşov, directorul Institutului Cristiana şi Dr. Gheorghe Cornea din Bucureşti, veteran al Rezistenţei din Târgu Mureş.

În timpul grevelor studenţeşti din 1946, în casa noastră s-au pus la cale multe planuri, la care eram, fără să vreau, martoră. Aici s-au făcut şi planuri de retragere în munţi în grupuri de rezistenţă. În 1947 s-a ţinut în munţii Apuseni un congres al centrelor studenţeşti de pe ţară. Mulţi au plecat într-acolo cu raniţa din casa noastră din Galtiu, aprovizionaţi de mine.

Când în 1947 şi 1948 începuse teama arestărilor şi cei urmăriţi nu mai dormeau pe-acasă, eu puneam un covor pe sfoară spre a se şti dacă au fost căutaţi de Siguranţă sau nu în noaptea aceea, căci arestările se făceau de obicei noaptea.

În 15 mai 1948 nu am mai pus covor dimineaţa, căci noaptea un grup de poliţişti şi soldaţi au spart uşa casei căutându-mi soţul peste tot, înjurându-mă şi ameninţându-mă. Nu s-au sinchisit că în pătucuri dormeau cei doi copii ai noştri de 4 şi de 2 ani. Şi am rămas în casă ostatică timp de o săptămână, fără să pot ieşi să cumpăr hrană pentru copii. Apoi am fost evacuată cu copiii şi hainele de pe noi. M-am reîntâlnit cu soţul la un loc convenit dinainte. Ei, ce scăpaseră de arestările din mai, s-au hotărât să se retragă la munte, lucru ce l-au şi făcut. Eu am rămas să dau răspuns Securităţii unde ar putea să fie bărbatul pe care-l căutau peste tot. Într-o vreme când mă aşteptam să fiu şi eu arestată m-am mutat în ascuns cu copiii în munţii Apuseni, la nişte oameni în apropierea luptătorilor. Atunci am cunoscut o parte dintre ei: Popa Ştefan, Nicu Moldovan, şi mai ales pe studenta Alexandrina Teglaru cu care am şi locuit o bucată de vreme. De altfel în cartea amintirilor ei, intitulată „Lacrima prigoanei”, la pagina 102, această luptătoare mă aminteşte şi pe mine.

Spre toamnă, bărbaţii au hotărât ca un grup dintre ei să treacă graniţa iugoslavă, pe o cale pe unde s-a mai trecut. Între ei era şi soţul meu. Au fost prinşi pe graniţă, duşi la Timişoara şi apoi la Cluj, în lotul sutelor de studenţi arestaţi. O întreagă iarnă am fost aproape în fiecare zi, împreună cu sute de mame, soţii, surori, logodnice, am îngheţat în faţa porţilor de fier ale închisorii din Cluj pentru a le introduce, când era permis, alimente şi haine.

Am asistat la procesul studenţilor din săptămâna Paştilor din 1949, zile în şir, şi i-am cunoscut astfel pe mulţi, băieţi şi fete. I-am însoţit cu alte soţii până i-au urcat în dubă în gara Cluj. Ne-a îngrozit zgomotul de lanţuri şi zbieretele, când i-au dat jos în gara Aiud. Apoi nu am mai auzit nimic de ei, parcă i-ar fi înghiţit pământul. Se zvonea că ar fi fost duşi la Piteşti.

Prin 1951, s-a ajuns un zvon la Gherla, că soţul meu ar fi în această închisoare. Am reuşit să iau legătura cu sora Dr. Bărbosu, medicul închisorii. Eram mulţumită să ştiu că e viu, şi din când în când, sora Doctorului îmi confirma acest lucru.

Aşa a durat până în toamna anului 1952, când întâlnind-o, aceasta a început să plângă. Am înţeles: soţul meu era mort. Nu mi-a dat nici un amănunt decât că ar fi fost operat la spitalul din Dej.

Am colindat prin cunoscuţi Dejul, şi am aflat indirect că soţul meu a fost dus la acest spital. Doi foşti colegi de facultate, medici, au încercat zadarnic să-l salveze, dar toate organele interne erau zdrobite în bătaie. Adevărul îl voi afla de-abia peste ani, când deţinutul plutonier al carui nume nu mi-l amintesc, de pe strada Doinii din Alba Iulia mi-a povestit că soţul meu a fost bătut de directorul închisorii, Goiciu, pentru că l-a ridicat pe acest plutonier din curtea închisorii, şi l-a dus la infirmerie.

Am rămas de mână cu doi copii mici, fără casă, fără slujbă, că nimeni nu vroia să mă angajeze. Dintr-un loc practic alungată, în altul neprimită. Rudeniile mele au fost ameninţate că dacă mă mai ţin, vor fi duse în Bărăgan. În sfârşit mătuşa mi-a dat un petec de pământ în Galtiu, pe care am apucat să-l cultiv. Dar s-au găsit oameni de-ai partidului care au venit şi şi-au împărţit acest teren, rămânând şi fără el. Au construit pe el case pe care le folosesc ca proprietate legală până în ziua de azi. Între timp eram luată de securitate cu duba, şi interogată când despre unul, când despre alţii dintre colegii soţului meu, mai ales despre Alexandrina Teglaru. N-am recunoscut, oricâtă presiune a fost făcută asupra mea, iar despre altele, n-aveam ce spune, căci într-adevăr nu ştiam nimic.

În 1954 s-a întâmplat un caz care mă putea costa mare nenorocire. Soţul meu ascunsese aparatul de radio a lui Gheorghionii, care de altfel era şi defect, într-un fund al podului casei, fără ca eu să ştiu. Copiii jucându-se l-au găsit, l-au dat jos şi cu copiii din vecini, se jucau pe stradă cu el. A aflat securitatea, copiii au fost luaţi de scurt unde l-au găsit, şi toată vina a căzut pe mine. Am fost dusă la Securitatea din Orăştie şi Deva, anchetată dur, şi lovită să spun. A durat mult până s-au convins că într-adevăr eu nu ştiam nimic despre acel aparat. Am fost anchetată să spun după cine port doliu, şi de unde ştiu că soţul meu e mort. În acelaşi timp eram privită în sat cu ură şi desconsiderare. Îmi cumpărasem un cal, şi făceam cărăuşie, dar mi-a fost confiscat calul, lăsându-mă cu căruţul în mijlocul satului, sub motiv că particularii nu mai aveau voie să aibă cai.

În 1955, a sosit la mine din munţii Făgăraşului, fostul camarad şi coleg de liceu al soţului meu, Ion Gavrilă. L-am primit cu drag, ştiind cât ţinea soţul meu la el. El m-a rugat să mă deplasez la Cluj, să găsesc pe un alt coleg, Maga Mihai, student, lucru ce l-am şi făcut. Acesta mi-a spus că luptătorii făgărăşeni trecuseră în Grecia. Urma ca în primăvara următoare, să pornească şi Gavrilă pe acest drum, când Mihai Maga a venit cu vestea că luptătorii se aflau în realitate arestati la Securitate.

Ion Gavrilă a rămas în familia mea ascuns timp de 21 de ani. Mi-a povestit istoria grupului făgărăşean. Ştiam că e condamnat la moarte în contumacie, ştiam că legea prevedea că cine ajută un duşman al poporului, e pasibil de aceeaşi pedeapsă. Deci cunoşteam pericolul la care mă expuneam...

Am muncit cu braţele să câştig pâinea pentru familie, cu veşnica ameninţare că o nenorocire se putea întâmpla oricând. Am încredinţat casa şi familia Maicii Domnului, şi cu această credinţă am păşit într-o nouă încercare a vieţii. Şi-au fost destule situaţii când am ajuns la capătul puterilor.

Astfel, în 1959, de Sfântul Nicolae, 6 decembrie, am fost alungată din casă de miliţie, primărie şi securitate, pentru ca locuinţa să fie dată secretarului Sfatului popular. M-am mutat în prag de iarnă într-o moară părăsită, fără podele, ferestre şi uşi. În dosarul înaintat în 2001 se află acest lucru, confirmat în faţa notarului public printr-o declaraţie a soţiei fostului secretar, care a beneficiat de casă, şi care mai trăieşte şi azi. Am fost astfel deportată timp de 14 ani. Mi s-au făcut perchiziţii de către securitate, şi numai printr-o minune soţul meu nu a fost descoperit. Moara a suferit trei inundaţii, fiind aproape distrusă.

În 1970 m-am îmbolnăvit de meningită, şi am stat patru luni la spitalul din Cluj, îngrijită de profesorul Ioan Gavrilă. Întâmplările celor 21 de ani au fost povestite de soţul meu în cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, şi-au fost relatate în Memorialul Durerii al Dnei Lucia Hossu Longin. De asemenea, faptul că am fost urmărită se află confirmat şi în documentele Securităţii, ca de exemplu: Când în 1969, în suita preşedintelui Nixon, a sosit din America preotul Mircea Toderici, eu i-am dus o scrisoare a soţului meu, în care îi cerea ajutorul, scrisoare care a ajuns pe masa preşedintelui Nixon, şi care a reprezentat salvarea soţului meu când a fost prins în 1976, la Cluj, de Securitate. Soţul meu stând ascuns, a păstrat în continuare şi în această situaţie, legătura cu unii fraţi de suferinţă: Dr. Mârza Pavel, Dr. Gruiţă, Dr. Nosa, Prof. Nicolae Mârza, Prof. Ion Grecu. De multe ori, legătura a fost făcută prin mine. Din casa mea a plecat în 29 iulie 1976 soţul meu la Cluj, şi s-a întors de la securitate peste 6 luni. Eu i-am pregătit raniţa când la 23 decembrie 1989 a plecat la Bucureşti cu intenţia de a contribui la formarea unei armate care să apere Revoluţia. Eu l-am îngrijit şi îndemnat să scrie întâmplările prin care am trecut.

Am renunţat la orice confort şi linişte de dragul idealurilor soţilor mei, şi a prietenilor lor, de dragul adevărului şi al dreptăţii. Am trăit toată viaţa din munca braţelor mele, fără a apela la mila nimănui.

Nu pentru bunuri materiale am cerut să fiu trecută printre luptătorii Rezistenţei anticomuniste, nici măcar pentru o mândrie deşartă. Voiam să se facă drepate şi celor din Rezistenţa anticomunistă.

Aceasta mi-a fost viaţa, la 85 de ani am conştiinţa împăcată că mi-am făcut datoria alături de cei doi soţi ai mei, şi ai fraţilor lor de idealuri. Nu aş fi deranjat nici de data asta pe nimeni, dar mă doare nedreptatea şi nepăsarea. Nu mă gândesc la cei ce coroborează art. 1 cu art. 2 şi cu art. 3, care, lucru sigur, n-au nimic în comun cu Rezistenţa anticomunistă din România. Mă gândesc însă cu groază şi cu adâncă tristeţe că între cei care au decis, cu majoritate de voturi, să fiu exclusă, au fost desigur şi foşti deţinuţi politici, care în piticimea lor, n-au învăţat nimic din istoria României. Căci dacă din expunerea vieţii mele sub comunism atât au priceput că art. 1 nu coroborează cu art. 2 din altă lege postdecembristă, insemnează că nici nu merită să ştie mai mult. E posibil ca între deţinuţii politici consultanţi să fie şi dintre cei cu suflete seci, care nu au fost în stare să trăiască istoria României, şi au fost aleşi anume. Noi am fost luptători, şi nu căutători de titluri.

Declar că îmi retrag cererea trimisa Comisiei cu 5 ani în urmă, şi refuz să fac „plângere” la instanţa de contencios. M-aş simţi încă o dată insultată şi umilită. Dacă ţara are nevoie de noi, cei care am luptat în Rezistenţa anticomunistă, să ne caute în arhivele Securităţii pe cei morţi, şi să ne contacteze pe cei care mai trăim.

Cu stimă,

Gavrilă Ana.

Aceasta a fost declaraţia soţiei mele. În situaţia ei, eu Ion Gavrilă Ogoranu eu cunosc zeci de cazuri asemănătoare, dacă nu chiar mai grave, de pe întreg cuprinsul ţării. Astfel, soţiile luptătorilor Ioan Pop şi Gheorghe Haşu, executaţi în Rezistenţa făgărăşană, nu au reusit să aibă calitatea de soţii de Luptător. Văduva Mariana Macavei n-a putut să obţină în justiţie calitatea de Luptător în Rezistenţă în lotul Dabija din Munţii Apuseni, pentru soţul ei Macavei Traian, şi nici pentru ea ca soţie de Luptător. Aceste femei trăiesc încă, şi pot da mărturie despre acest lucru, despre nedreptatea care li s-a făcut, prin justiţie. Fiica Luptătorului Lupşa din Vrancea, una din cele mai impunătoare grupuri de Rezistenţă, n-a reuşit să obţină pentru tatăl ei calitatea de Luptător în Rezistenţă, nefiind luată de nimeni în seamă. Şi aş putea să mai dau exemple destule. Dacă într-adevăr ţara doreşte să-şi reconsidere trecutul, şi să cinstească Rezistenţa, să ne caute ea pe noi, şi nu să ne oblige să ne umilim în faţa unor Instanţe nepotrivite şi nebinevoitoare.

Cu stimă,

Ion Gavrilă Ogoranu.


Nota mea: Badia a murit la scurt timp, pe 1 mai 2006, urmat, peste doua luni, la 7 iulie 2006, de iubita lui sotie, Ana.


Gasiti toate volumele epopeii lui Ion Gavrila Ogoranu "Brazii se frang dar nu se indoiesc" la Editura Marist, Baia Mare

No comments: