Motto: „Mai deunezi îmi spunea cã el este "Einaufgegebener Menschoe („un om sacrificat”, n. n., Th. C.), si în adevãr acesta e sentimentul ce pare cã-l are despre sine”.
(Scrisoarea lui Petre Th. Missir cãtre Titu Maiorescu, Iasi, 13 mai 1884)
28 IUNIE 1883
Despre ziua de 28 iunie 1883 s-au scris, în ultimii ani, câteva cãrti. Cu cât cercetarea asupra evenimentelor înainteazã, cu atât lucrurile devin mai contradictorii. S-a ajuns chiar sã se nege cã „internarea” ar fi avut loc pe 28 iunie. Luându-ne, de exemplu, dupã mãrturia lui Slavici cã la plecare (pe 25 iunie) l-a trimis pe poet cu o scrisoare la Maiorescu, atrãgându-i atentia asupra stãrii grave a mesagerului, iar de la critic poetul s-ar fi dus chiar atunci la baie, de unde a ajuns la Sutu, se deduce, inevitabil, cã „internarea” a avut loc pe 25: „La d-l Maiorescu el s-a stãpânit, dar s-a dus apoi sã ieie o baie ca sã-si potoleascã nervii si de la baie a fost dus la casa de sãnãtate.”
Cãlin L. Cernãianu mai gãseste argumente si pentru ziua de 26 iunie, iar în ceea ce priveste 28 iunie existã nu mai putin de trei variante de internare. Investigatorul o ia metodic, pe ore si minute. Cea dintâi versiune, foarte probabilã, pledeazã pentru transportarea lui Eminescu la ªutu în jurul orei 10,45. Stim „sigur”, din însemnarea lui Maiorescu, din jurnal, cã poetul a ajuns în strada Mercur la ora 10:
„Pe la 10 veni la mine Eminescu, binecuvântã cu privirea fixã, pe sotia mea si pe Ilie
Nicolescu care tocmai pleca, mã îmbrãtisã tremurând. Eu îi arãtaiu
pe Hermes si pe Venus din Melos, la care el zise, cu privirea
în extaz: "Lasã, cã va reînvia arta anticã!"”. Poetul ar fi cerut 5
lei pentru birjã (Livia zice cã 2 !), a fost trimis la Societate, de
unde, conform planului, trebuia sã fie dus la Sutu: „Numai de s-
ar face asta fãrã greutate”, îsi exprimã teama criticul. În rest, tine
sã dea de veste lui Theodor Rosetti despre nebunia poetului, îl
primeste la prânz pe Caragiale (care izbucneste în plâns la aflarea
vestii), pledeazã, apoi, la curtea de casatie, iar la orele 17,30 ia
drumul Brasovului pentru concediu în lumea germanã: „Marti 28
iunie/ 10 iulie 1883, la 5 1/2 dupã amiazã, pe o mare zãpusealã,
plecat cu trenul pânã la Brasov, unde am sosit la ora 11 noaptea.
Hotel nr. 1, prost. (Dar camera de la Caritatea a lui Eminescu?,
n. n.). Apoi cãlãtorie de vacantã prin Sighisoara, Debretin (bãi
sub salcâm, pe o cãldurã extremã), Poprad (grãdinã tânãrã a parcului
Huss cu ceva vedere slabã a Tatrei), Odeberg, Breslau,
Weimar, Frankfurt a/M., Schaffhausen...”
Sã fi plecat Maiorescu din capitalã fãrã siguranta cã, între
timp, Eminescu ajunsese în camera rezervatã la Sutu? Greu de
crezut, tinând cont de conjunctura plecãrii poetului la Iasi, odatã
întors din Italia. În primãvara lui 1884 scrie cã nu va putea sta
linistit pânã nu-l va vedea plecat la Iasi pe Eminescu. Or, dupã
procesul-verbal încheiat de comisarul de politie C. N. Nicolescu
la ora 19, poetul a fost predat lui ªutu pe la 18,55. Maiorescu
n-a mai dat nici un detaliu asupra executãrii planului pus la cale
cu Simtion. În schimb, o relatare a Liviei Maiorescu-Dymsza,
martorã la sosirea poetului în strada Mercur, spune cã „pacientul”
a fost dus la ªutu de îndatã ce a ajuns cu birja la Simtion:
„Când a înnebunit a venit la noi la 10, l-a îmbrãtisat pe D.
Maiorescu tremurând, ne-a dus înaintea statuei lui Hermes si a
lui Jupiter din salonasul D-lui M. ªi cu lacrimile în ochi, cu
mâinile întinse ca de binecuvântare a rostit cu glas natural:
OEtineti minte. Ei se vor întoarce pe pãmânt si se va renaste fericireaoe.
Sãracul de el, apoi a cerut 2 lei pentru birjã, a plecat si de
acolo l-au dus la Souto.”
Lãsãm la o parte inadvertentele dintre detaliile tatãlui si
ale fiicei si retinem ceea ce Maiorescu nu ne mai spune, anume
cã „internarea” s-a fãcut fãrã greutate, la Carpatii, în strada
Sfintii nr. 14. În acest caz, toate celelalte „aventuri” (scena de la
Capsa, încercarea de a-l împusca pe rege, baia de la Mitrasewski
si îmbarcarea în dubã, încorsetat în cãmasa de fortã) devin
povesti. În aceastã variantã, internarea s-a putut produce pânã la
ora 12.378 Cernãianu o considerã versiunea cea mai credibilã.
Adoua internare, bazatã pe amintirile lui Grigore Ventura,
preluate de Al. Ciurcu, si pe cele ale lui Ion Russu-ªirianu, consemnate
de fiul sãu, Vintilã, s-ar fi putut produce aproape de ora
13, crede Cernãianu. În Vinurile lor…, se gãsesc douã texte în
care se abordeazã evenimentele din 28 iunie (datã fixatã de
memorialist în jurul lui 1 iulie): cel despre Caragiale si cel despre
Eminescu. În dimineata nefastã (Ion Russu-ªirianu precizeazã cã
în acele zile Eminescu era linistit), „ciobanul” a plecat cu
noaptea în cap la Bolintin, cu cãruta, dupã cumpãrãturi. Probabil,
a plecat înainte de ora 5, când s-a trezit Eminescu. S-a întors
acasã pe la prânz: „Fusesem în ziua aceea, la Bolintin, dupã târguieli.
M-am întors pe la prânz. Cobor. Încep sã descarc cãruta.
Aud glasul întiglat al Saftei, care vine spre mine ca un butoi rostogolit.”
Dacã interpretãm sintagma „pe la prânz”, ea poate sã
însemne intervalul cuprins între orele 12 - 13, si chiar mai mult.
Altfel spus, fixarea celei de a doua internãri pe la 12,45 nu se
sustine. Descãrcatul cãrutei, deshãmatul cailor trebuie sã fi durat
si ele ceva.
Dar ce aflã „ciobanul” de la Safta? O bunã parte dintre
amãnuntele care au fixat în biografii imaginea poetului din acea
zi: Eminescu s-ar fi sculat dis-de-dimineatã foarte furios: „…a
vrut sã dãrâme casa, "cã-i urâtã si umedã…". E rãu, domnu’
Nitã, conasu Eminescu se pierde! Îi e mintea rãtãcitã. Coana
mare s-a înspãimântat, m-a trimis cu un rãvas la domnu’
Maiorescu, dar nu-l gãsii acas’ ”. Ce consemneazã Maiorescu?
La ora sase, Catinca Slavici i-a trimis biletul devenit celebru, cu
urmãtorul continut: „Domnu’ Eminescu a înnebunit. Vã rog sã
faceti ceva sã mã scap de el, cã e foarte reu”. Asadar, la sosirea
Saftei criticul nu e acasã. Iar dacã minte si-n aceastã privintã,
înseamnã cã deja era plecat dupã aranjamente, stiind cã poetul va
„înnebuni”, si-atunci biletul era si el programat sã soseascã, spre
a deveni o piesã la dosar (s-ar confirma demonstratia lui N.
Georgescu privitoare la sensul de parolã masonicã a faimosului
bilet). Acesta, spune mai departe criticul, l-a determinat sã plece
la Simtion, iar, împreunã, la ªutu, spre a aranja internarea, cu
plata anticipatã (300 de lei pentru îngrijire si camerã). Partea
stranie a lucrurilor e cã Maiorescu reactioneazã ca si cum
momentul crizei trebuia sã soseascã, si pe care-l astepta încã din
23 iunie, când pomeneste voalat de planul pus la cale cu acelasi
inginer Simtion. El nu pune nici o clipã la îndoialã „diagnosticul”
Catincãi Slavici, ba îl fixeazã în jurnal pentru posteritate si
pe baza lui hotãrãste destinul poetului. În tot ce gândeste si fãptuie
ste Maiorescu în acea zi, persoana lui Eminescu, pur si simplu,
nu-l intereseazã, tratând-o deja ca pe ceva irecuperabil, ca pe
un obiect care nu poate tulbura programul riguros al zilei. Nici
mãcar nu are curiozitatea sã meargã, mai întâi, la fata locului, sã
vadã starea poetului. În mod normal, prima reactie a unui prieten,
la aflarea unei asemenea vesti, este sã-l vadã pe nenorocit si sã-i
dea o mânã de ajutor, chemând medicii. În chip cu totul inexplicabil,
Maiorescu nu se duce imediat la familia Slavici, iar de la
ªutu nu se gândeste nimeni pentru o descindere medicalã la presupusul
pacient, dovadã cã ªutu însusi nu se comportã ca
„medic”, ci ca un om de încredere care acceptã un plan. Devine
semnificativ faptul cã proprietarul stabilimentului era membru al
partidului conservator si apropiat al criticului. (Mai mult, cei din
familia ªutu dominau ordinul masonic din care fãcea parte si
Maiorescu!) Criticul se întoarce acasã, începe sã anunte junimisti
importanti despre nebunia poetului si asteaptã, culmea, sã vinã
bolnavul la domiciliul sãu, iar acesta, la ora 10, soseste linistit si
pronuntã niste cuvinte ciudate, retinute cu totul diferit de tatã si
fiicã, ceea ce pune sub semnul întrebãrii autenticitatea lor sau,
cel putin, sensul lor. Iar dacã Livia l-a vãzut „alt om” (dar pro-
nuntând, totusi, cuvintele natural!), e fiindcã deja se astepta sã
vadã „un nebun”, cum i se indusese, psihologic. Linistea poetului
si naturaletea tonului sãu atestã elementele de contrast între
ceea ce se astepta Livia de la un smintit si ceea ce era el în realitate.
Dar sã ne întoarcem la cele aflate de Ion Russu-ªirianu de
la Safta (ceea ce presupune cã sotia lui Slavici nu era acasã, de
vreme ce „bãrbatul casei” nu primeste confirmãri de la
matroanã). Slujnicei i-ar fi venit ideea sã spunã cã pentru dãrâmarea
casei e nevoie de zidari, fapt ce l-ar fi determinat pe turbulent
sã plece dupã necesarii mesteri. Poetul o ia „spre Podul
Mogosoaiei”, ceea ce atestã cã avea altã tintã decât presupusii
zidari ai Saftei, fiindcã drumul ducea spre redactia Timpului,
vecinã cu a Românului. De unde putem sti cã scandalul n-a fost
provocat ad hoc de Slãvicioaia si indus ca isterie în constiinta
slujnicei, mai ales cã a si fost trimisã sub aceastã stare la
Maiorescu? Las rãspunsul la întrebare în suspensie, pentru a continua
firul faptelor lui Russu-ªirianu. Semnificativ, o ia si el pe
acelasi drum cu Eminescu, adicã spre redactia Timpului. Acolo,
este întâmpinat nu de un redactor de la Timpul, ci de la Românul,
Iancu Procopiu. Înseamnã cã ambele redactii fuseserã alertate,
iar autorul alertei nu era altul decât Grigore Ventura, care, dupã
spusa lui Procopiu, tocmai plecase vârtej sã-i anunte si pe junimi
sti. Dacã mesajul „nebuniei” poetului a fost vehiculat la
redactii de Ventura, înseamnã cã poetul a ajuns, spre dimineatã,
acolo în stare normalã. Ventura i-ar fi povestit lui Procopiu cum
a dat el peste Eminescu la Capsa, poetul având „pistolul mare în
mânã” si tinând un „discurs fulminant contra liberalilor si mai
ales a regelui, marele vinovat de toate nenorocirile oamenilor. La
tras pe Ventura dupã el ca sã meargã la Palat sã îl împuste imediat
pe Vodã… .”
Al. Ciurcu, din contrã, relatând aceeasi
poveste, tot din gura lui Ventura, spune cã ideea de a merge la
Palat i-a venit lui Ventura, iar cum Vodã nu se gãsea la Cotroceni,
l-a îndemnat sã intre la Mitrasewski pentru o baie. Ademenirea
cu baia e retinutã si de Ion Russu-ªirianu. În consecintã, nu mai
stã pe gânduri si, împreunã cu Iancu Procopiu, o ia spre Baia
Mitrasewski, aflatã pe cheiul Dâmbovitei. În drum, dau în parc
de Caragiale, care sta molesit de cãldurã, sub „cei doi copaci de
lângã o fântâna” („izvorul lui Eminescu” din Cismigiu, n. n.),
„pe jghiabul de piatrã”, „Cu haina de pânzã pe brat, cu o batistã
udã pe cap”, curgându-i sudoarea „grea pe obraji”. Caragiale stia
deja de nenorocire. Înseamnã cã asta deja se petrecea dupã prânz,
cãci Maiorescu mentioneazã cã prânzul fusese luat de dramaturg
la dânsul. Caragiale, suferind teribil de cãldurã (oare de ce
Eminescu n-avea si el acest „drept” în acea zi?), le-a spus celor
doi cã nu mai poate sã se miste „în Ghehena asta” si le-a trasat
sarcina de a-l cãuta pe poet si a-l transporta acasã, apoi sã vinã la
redactie, unde el îi va astepta cu vestile. Mai departe: „Am
strãbãtut cheiul. Cu adevãrat ghehenã!…” Asta ar fi putut sã se
petreacã dupã ora 14, când arsita e la culme. În sfârsit, au ajuns
la baie. În momentul acela se consuma scoaterea nebunului din
putina cu apã clocotitã, pus în cãmasa de fortã, îmbrãcat în haine
care nu erau ale lui, de vreme ce mânecele erau prea lungi, iar
pantalonii „prea largi”, târându-se pe jos. ªirianu îl surprinde
„fãrã prezentã, între doi infirmieri, care se rãsteau unii la altii, nu
pricep din ce cauzã. La câtiva pasi, un vehicul ciudat, jumãtate
caretã, jumãtate dubã”. Coplesit peste mãsurã, tânãrul s-a aruncat
spre poet, s-a oprit în fata lui, dar n-a fost recunoscut. Fireste,
nu putea fi decât o cauzã - nebunia, sub sugestia cãreia se afla si
el acolo. El nu si-a pus problema altor cauze în ce priveste lipsa
de reactie a încorsetatului în cãmasa de fortã: putea fi sub stare
de soc, în fata violentelor, putea fi anihilat psihic cu o injectie cu
morfinã (oare nu erau prezenti acolo doi infirmieri ai lui ªutu?).
Perceptia eronatã a realitãtii e contrazisã de reactia poetului la
urcarea în dubã, când Eminescu a ridicat bratele, împotrivinduse:
„ªi am auzit glasul sãu, cel adevãrat, strigând cu desnãdejdea
celui ce se îneacã:
- Ajutor!”
Prezenta „glasului adevãrat” atestã prezenta fiintei eminesciene.
Ceea ce sporeste, incalculabil, tragismul clipei. Asta în
cazul cã faptele relatate nu intrã în categoria falselor amintiri.
Cea de a treia variantã a internãrii apartine politiei si ea
plaseazã scena descrisã de Ion Russu-ªirianu în preajma orei 19.
Comisarul de politie C. N. Nicolescu (de la sectiunea 18 din capitalã)
ar fi fost informat de doi „amici” ai redactorului de la
Timpul (G. Ocãsanu si V. Siderescu), imediat dupã ora 18, cã
numitul Mihail Eminescu e „atins de alienatiune mintalã”,
închizându-se, cu opt ore în urmã (timp exagerat de mare!), întro
cabinã, la baie, refuzând sã mai iasã de acolo. Toate acestea
sunt relatate în procesul-verbal încheiat de comisar la ora 19.
Ajunsi împreunã la baie, îsi face aparitia si Const. Simtion, pe
care comisarul îl consemneazã în mod deosebit. De ce? Oare nu
fiindcã era pionul central al lui Maiorescu si fiindcã el, de fapt,
coordona planul? Cele „opt ore” de baie atestã interesul pentru
mistificare si pentru furnizare a unor dovezi de „nebunie”.
Deducem cã de la Societatea Carpatii nu s-a reusit executarea
„fãrã greutate” a planului maiorescian si atunci episodul cu baia
a fost utilizat pentru confectionarea de probã inexpugnabilã. Spre
deosebire de Cãlin L. Cernãianu, cred cã acest moment s-a petrecut
cu adevãrat, dar nu în sensul prezentat oficial. El a fost consemnat
si de Slavici (de asemenea, si de D. Teleor382), lucru ce
atestã cã devenise o întâmplare de notorietate publicã.
Dupã estimarea lui Ocãsanu si Siderescu, poetul ar fi
intrat în baie pe la ora 9, acestia neprevãzând cã Maiorescu îi va
da de gol notând cã la 10 a fost la dânsul. Admitând lunga
prezentã a poetului la baie, se eliminã povestile lui Ventura.
Totusi, Ventura si-a avut rolul sãu în acea zi, încurcând planul lui
Maiorescu. Acesta îl va numi, în jurnal, „indiscretul ticãlos”, dar
îl va include în evolutia ulterioarã a destinului eminescian.
„Încurcãtura” pricinuitã de Ventura este ecoul celor douã solutii
de lichidare a Societãtii Carpatii: cea „pasnicã” Maiorescu-
Sturdza si cea cu violente si arestãri (C. A Rosetti). Ventura este
în slujba celei din urmã. În ochii lui Ventura, poetul apare ca un
violent zurbagiu, în discursuri si fapte, gata sã-l împuste pe rege.
Oare faimosul „revolver” n-a fost introdus în circuit de acest
informator al serviciilor secrete?
Procesul-verbal încheiat de comisarul Nicolescu ne asigurã
cã poetul i-ar fi rugat „pe amicul sãu Siderescu sã-i aducã o
pereche de pantaloni negri, negri de tot - ceea ce se realizã
acum”. Poetul ar fi deschis cu greu usa cabinei, dar, dezbrãcat
fiind, s-a speriat „de vederea noastrã în numãr de 4-5 persoane,
între care si Const. Simtion”: „Am zis numitului Eminescu cã
n-are sã sufere nici un dezagrement, cã trebuie sã se calmeze si
drept rãspuns se repede la amicii sãi si la servitorii bãei,
îmbrâncindu-i spre use, apoi aruncându-se în baia plinã cu apã,
stropia p-oricine s-apropia sã-l scoatã afarã. Am fost silit sã-l
îmbrãcãm în camisolul de fortã, si astfel, l-am condus Institutului
Caritatea”. „La Caritatea - adaugã omul legii - l-am confiat
d-rului ªutu, rugându-l a-i da îngrijiri exceptionale”. În final,
într-o manierã ciudatã, sesizatã de Cernãianu, e prezentat inventarul
de obiecte din baie.
Mai existã un proces verbal încheiat de acelasi comisar,
pe 29 iunie, la locuinta lui Slavici, de unde s-a luat pentru poet
un costum de haine, o cãmasã, o pereche de pantaloni de noapte,
dupã care s-a aplicat sigiliu pe usa camerei. Faptul s-a consemnat
cu prezenta lui G. Ocãsanu, a Catincãi Slavici, a avocatului
Teodor Nica. Acest proces-verbal este important, deoarece la
desigilarea locuintei nu s-a mai încheiat altul, legea fiind încãlcatã,
încât bunurile personale ale poetului n-au ajuns la mostenitorii
de drept, ci la Maiorescu si la Simtion.
În acest haos de informatii, pe care am încercat sã-l simplific,
va trebui sã „optãm” pentru „varianta” cea mai credibilã.
Cum primul proces-verbal încheiat de Nicolescu nu se mai
gãseste (ca si alte documente ale „cazului” Eminescu), cum
Maiorescu, Slavici si altii nu pomenesc de implicarea politiei,
Cãlin L. Cernãianu, de exemplu, conchide cã poetul a fost „internat”
imediat ce a ajuns la sediul Societãtii Carpatii, planul
maiorescian derulându-se fãrã incidente. Documentele încheiate
de politie ar fi falsuri, ca si amintirile lui Ventura sau Ion Russu-
ªirianu. Foarte posibil, dupã acelasi, ca internarea sã se fi produs
înainte de 28 iunie. Dacã în evenimente au fost implicati mai
multi ziaristi si carpatisti, rãmâne suspectã amânarea în a da publicitãtii
„internarea”, primele relatãri înregistrându-se abia pe 2
iulie. Fapt curios, Eminescu a fost „trãdat” în acele zile de câtiva
ziaristi si carpatisti ardeleni, adicã tocmai de cei în apãrarea
cãrora se bãtuse, inclusiv pe 28 iunie, când, de fapt, îi apar
ultimele articole, unul dintre ele în apãrarea libertãtii presei.
Dupã întoarcerea din Italia, Eminescu s-a arãtat dezamãgit de
ardeleni, ca despre niste oameni în care nu poti avea încredere.
Sau cum recunoaste Slavici cã i-a mãrturisit poetul: „ardelenii nu
sunt oameni cu care se poate scoate la capãt ceea ce voiesc eu”.
În pofida obiectiilor lui Cãlin L. Cernãianu, nu putem
elimina, de pildã, întâmplãrile de la Bãile Mitrasewski. Am vãzut
de ce. Discutabile devin interpretãrile dictate de perceptii deformate
în raport cu adevãrul. Apoi, implicarea politiei este atestatã
de cele douã procese verbale, dintre care mãcar al doilea este
credibil. Pãrerea mea e cã planul maiorescian nu excludea, ci
implica amestecul politiei, pentru ca sã se dea evenimentului o
aparentã de legalitate. Numai cã arestãrile preconizate de
„Rosettaki” la Carpatii nu conveneau nici lui Dimitrie A.
Sturdza, nici lui Maiorescu. Cum „moderatii” din societate îsi
impuseserã punctul de vedere, rolul lui Simtion si al lui Ocãsanu
fiind decisiv (dovadã cã ei controleazã evenimentele zilei,
Ocãsanu fiind si redactor la Românul), mai rãmânea de „anihilat”
cel ce nu putea fi convins sã calce în picioare principiile -
Mihai Eminescu. Reactia poetului la desfiintarea Societãtii
Carpatii nu putea fi decât vehementã, ca si la încãlcãrile grave
ale libertãtii presei, soldate cu expulzarea lui Emile Galli si a lui
Zamfir C. Arbore.
Integral la EMINESCU - Drama Sacrificarii
http://www.mihai-eminescu.ro/
Posts
No comments:
Post a Comment