Tuesday, February 10, 2009

CUVANTUL unui ostean batran ca Unirea: Parintele Iustin, lupta si viata sa pentru Hristos si Neamul Romanesc. Din copilarie pana la campania anti-cip



Un ostean batran ca Unirea: Parintele Iustin, lupta si viata sa pentru Hristos si Neamul Romanesc

- Părinte, cum vă simţiţi la 90 de ani şi ce experienţe vi s-au părut mai importante în ăştia 90 de ani?
- Măi, până la 90 de ani ce să zic eu? Dacă iei veacul acesta al XX-lea, l-am pătruns în mai puţin cu zece ani. Apoi veacul acesta a fost veacul tulburărilor, pentru că m-am confruntat cu patru mari figuri politice care au tulburat lumea şi Europa, în special. Am avut perioada stalinistă, perioada hitleristă, perioada Mussolini şi toată gama aceasta a oamenilor – am putea spune – puţin bolnavi mintal, de urmările lor se văd şi până astăzi. Am fost în prea puţini ani, în care într-adevăr să am şi eu ocazia să stau liniştit şi să gândesc şi să văd cum s-a pus neamul acesta pe o temelie mai sănătoasă şi mai temeinică, pe linia unei Ortodoxii dăruită de Dumnezeu – mare dar – neamului nostru. Am avut de-a face cu oameni din toate categoriile, şi oameni mici, şi oameni mari, şi oameni de mijloc, şi oameni mai buni, şi oameni mai răi – de toate soiurile, în sfârşit. Şi am avut mereu, cu această lume, de dobândit o experienţă de rezistenţă şi de menţinere a vieţii mele care am format-o de mic copil, de la familia mea, de ortodocşi, ţărani sănătoşi, viguroşi, cu gânduri frumoase, în credinţa şi biserica strămoşilor noştri.
De aceea, dacă mă gândesc şi privesc în urmă la anii copilăriei, când eram într-o şcoală câte 100-120 de copii – cum ne împărţeam noi frumos şi făceam două rânduri: un rând care mergea spre nordul satului şi altul care mergea spre nordul satului – şir de copii şi frumoşi, şi voioşi. Când întâlneam un bătrân – Bună-ziua, Bună-sera! Când întâlneam preotul scoteam pălăriuţele: Sărut mâna, Părinte! … şi aşa petreceam posturile mari, cum de pildă acum suntem la începutul Triodului. Şi aşa mergeam cu toţii la biserică şi acolo cântam împreună cu dascălii, învăţătorii, făceam dezlegarea de post pentru spovedanie, după care urma şi spovedania – încât ni se dădea în primele două săptămâni ale postului şi canon, pe care îl făceam pentru ispăşirea noastră de greşeli şi de păcate. Ne dădea cel puţin câte 500 de metanii cam în tot postul, 400 sau poate şi 600 – în funcţie de poznele pe care le făceam. Şi apoi ne apropiam cu cutremur şi cu frică de marea sărbătoare a Învierii Domnului. Nu mai spun câtă grijă aveam noi în timpul Postului Mare când ne preda la lecţii Patimile Mântuitorului nostru Iisus Hristos! Aveam în clasă şi nişte copii de altă rasă decât a noastră şi tare se tulburau aceşti copii din cauza nemulţumirilor noastre că Hristos a pătimit din mâna evreilor.
Ce să mai spun când au venit vremuri atât de apăsătoare – 1944 – despre care aproape că nici nu-mi mai vine să gândesc – cu începutul campaniei … a războiului… de acum ruşii cotropiseră ţara, veneau din ce în ce mai aproape, s-au izbit de fortăreţele de pe Valea Moldovei, Valea Siretului, cazematele de rezistenţă împotriva armatei de Răsărit.
A venit apoi, în sfârşit, şi perioada de refacere, chipurile, a acestor vremuri grele, dar refacerile s-au transformat iarăşi în capitol de suferinţă, pentru că acum aici la noi se întâlnise cele două curente: al comunismului şi al naţionalismului, al distrugerii de patrie şi al iubirii de patrie. Comunismul care bătea cu toată puterea împotriva acestor sacre noţiuni. A urmat apoi, în sfârşit, tulburarea aceasta mare când m-am întâlnit de-odată prin 1949 cu vreo 16 ani de temniţă grea, d’apăi am luat-o de la Suceava, Aiud, Mină, Gherla, Piteşti – şi toate, în sfârşit, cetăţile acestea de rezistenţă a comunismului nostru din ţara Românească. Toate lagărele şi toate închisorile – mă uitam pe o hartă de la Sighet – unde, în sfârşit, nu erau mai mult decât 160 de închisori, mici şi mari, şi lagăre, şi locuri de muncă forţată.
Aşa încât, când am ieşit de acolo – ceea ce mi-a oferit bucuria – e că am pus temelia acestei biserici, închinată în cinstea marilor mărturisitori ai războiului comunist; în cinstea lor am ridicat biserica cu patronii – „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. S-au adăugat apoi casele care se văd ca o mărturie a ostenelilor credincioşilor ortodocşi din partea locurilor. Însă mai înainte de a veni încoace în Petru Vodă, am stat chiar vreo 14 ani la mănăstirea Bistriţa, unde şi-acolo n-a fost uşor, pentru că mănăstirea Bistriţa era o mănăstire misionară în apropierea oraşului Piatra Neamţ, unde aveam de-a face şi cu o cursă care veneau de 3-4 ori pe zi, şi se descărcau la uşa mea, unde am stat şi acolo de veghe pââână la aşa-zisa Revoluţie, când am plecat şi am venit aici, în Petru Vodă şi am început lucrările acestea frumoase cu ajutorul credincioşilor care s-au nevoit, stând zi de zi până ce s-a acoperit biserica începută în mai. În acelaşi an am ajuns la acoperişul ei, la sfârşitul lunii octombrie, începutul lui noiembrie. Apoi a urmat pictura – din interiorul biserici, din exteriorul ei, aşa încât a fost de altfel şi bucuria şi m-am regăsit aşa, în rostul meu din viaţa pe care am parcurs-o. De altfel toate aceste nevoinţe, aceste greutăţi, vâltori prin care am trecut – n-au făcut altceva decât să hotărască şi să întărească în mine convingerile mele – a iubirii de ţară şi neamul acesta obidit.
- Văd că guvernul României vă întâmpină anul 90 al vieţii sfinţiei voastre cu daruri alese, cipuri performante…
- Ei, am luat-o şi cu cipurile acestea acum… pentru că lumea aceasta sigur că se informa şi dorea să se informeze – ce sunt cu cipurile, ce sunt cu paşapoartele, cu unele sau altele. Am dat şi eu o scrisoare peste tot şi am socotit să fie şi o explicaţie. Această explicaţie însă pe care am dat-o eu - pe foarte mulţi i-a tulburat -, ca omul vinovat în faţa porţii de judecată, dar n-am socotit decât să-mi fac o datorie pentru ca să ştie oamenii ce au de făcut şi, în acelaşi timp, să ne profilăm şi noi pe o poziţie de oameni de pocăinţă şi de regăsire a noastră în rostul ortodoxiei. Ei, acum sigur că lucrurile s-au amplificat mai mult, întrucât au început să intre o serie întreaga de explicaţii, de comunicări – prin reviste, prin ziare şi a ieşit tocmai ce nu mă aşteptam să iasă; dar cred că şi asta a fost de la Dumnezeu, ca lumea să ştie de ce ispite şi încercări are de trecut neamul cel creştinesc. Pentru că lucrurile acestea n-au fost numai pentru creştini (adică nu vizează numai creştinii n.n.) ci pentru toată suflarea care trăieşte pe pământ – adică să se menţină pe verticalitate, ca creatură a lui Dumnezeu liberă, nestingherită de nimeni, să-şi poată exprima gândurile lui, să-şi poată exprima vorbirile lui, să poată avea o poziţie în care să nu fie stăpânit şi îngrădit. Ori acum sigur că lucrurile se întâmplă că, atât creştinul, cât şi necreştinul – este controlat, îi pune năsturelul sau cipuşorul acela, firul de nisip, îl pune într-un buzunar, ţi-l pune într-o haină care o iei de la magazin, ori ţi-l pune într-o încălţăminte şi aşa mergi cu tine cu telefonul şi te înregistrează şi te pune la securitate şi nu mai ai nevoie de securitate că-i cu tine mereu. Cel puţin atunci puneau pentru tine câte 7-8 gealaţi care trebuiau să te păzească. Eu, când am venit de la puşcărie şi m-am dus la casa mea părintească, la bătrânii mei, - domnule, veneau de câte două trei ori pe noapte. Venea unul: „Dragii mei, am înnoptat aici la poalele munţilor. Nu ne-o-ţi primi şi pe noi să stăm oleacă să ne adăpostim?” Eu îi spuneam cumnatului meu: „Măi, vezi că ăştia nu-s pentru dormit. Ăştia au alt interes. Spune-le să meargă mai departe”. Şi veneau… mă duceam pe la ţară, mă duceam primăvara, luna mai-iunie, mă duceam pe câmpurile acestea din Bolătău, pe Cinei, - să mai văd şi eu locurile acestea frumoase ale copilăriei mele. Ei, bine, veneau acasă şi îmi spuneau de-acasă: „au venit aici nişte cetăţeni bine aranjaţi şi îmbrăcaţi, o oprit o maşină aicia – şi o tot întrebat, o fotografiat pe aicea – măăăăi, cine ştie ce drăcovenii or mai fi şi aştia bine aranjaţi – că ăştia erau de la mama noastră- securitatea. … acum nu, domnule, îţi pune sub unghie un bobuşor din ăsta şi nu mai are nevoie de securişti să-i plătească. Ţi-l pune şi te face în 4-5 ani şi pe tine ne-om. Dacă porţi ăsta prea mult cu tine, sigur îşi face şi el boala şi rostul lui – bietele animale, săracele, care le-o pus la ureche, o început să le putrezească urechile, să le cadă coarnele, să le ciuntească şi pe ele, să sufere şi ele, după consecinţele civilizaţiei aşa, venite de cine ştie unde peste noi; dar ştim noi de unde, de altfel, da’ – eh!
Şi iată că am înfruntat, dragii mei, până în zilele acestea, multe şi frumoase episoade – după care am ajuns la anii aceştia când aştept şi eu oarecum: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, căci văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor!”.
Sa ne traiti Parinte!

No comments: