IMPOSTORII ANTICOMUNISMULUI. De la Sighet si Blandiana la Aiud si Puric. Traficul cu suferinta si rescrierea istoriei fara martiri si mucenici

INTERVIUL VEGHEA
Dr. Florin MĂTRESCU: Aiudul nu trebuie să fie un nou Sighet

În urma unui turneu făcut de Romulus Rusan şi de Ana Blandiana în mai multe ţări europene (in foto din anii '80, in jurul lumii), inclusiv în Germania, am aflat de intenţia acestora de a transforma închisoarea din Sighet într-un memorial. Natural, am vibrat, mai ales că eu eram în acel moment secretar al Comitetului Naţiunilor Captive, care întrunea luptători anticomunişti din mai multe zeci de ţări aflate sub dictaturi comuniste. Şi atunci le-am făcut propunerea dacă nu cumva ceva din exponatele pe care noi le aveam în Camera Naţiunilor Captive, din oraşul Koln, nu le-am putea transfera în Memorialul de la Sighet. Au fost de acord şi mie mi s-a părut ideea absolut rezonabilă. M-am implicat în acest proiect cu toate puterile.

Am fost unul dintre sponsorii Memorialului Sighet

Printre altele am dovezi care atestă că am donat, în mare parte din propriul buzunar, în jur de 40.000 de mărci, care au luat forma unor ajutoare băneşti propriu-zise sau obiecte. Donaţiile au fost acordate Fundaţiei Academia Civică. Un mare ajutor în acel moment au dat şi surorile Coşoveanu, care au pus mult suflet pentru amenajarea încăperilor Sighetului, cel puţin în perioada de început. Afară de asta, eu dispuneam de cele 66 de steaguri ale Naţiunilor Captive, pe care le făcusem în Germania, care m-au costat aproape 8.000 de mărci, şi am căpătat promisiunea că se va organiza o Cameră a Naţiunilor Captive.
În 1994, la un an după această întâlnire, am văzut această cameră la etajul I, o cameră mare, spaţioasă, în care steagurile şi-ar fi găsit un loc important. Afară de aceasta aveam un cearceaf, lung de 8 metri, făcut de regretatul luptător anticomunist Eugen Costandache, care notase pe el circa 800 din morţii revoluţiei.

Camera rezervată Naţiunilor Captive era necorespunzătoare

Anul următor, în 1995, am dorit să văd camera rezervată Naţiunilor Captive. Şi am descoperit o cameră mică, care nu semăna cu cea promisă. Localizarea topografică era exactă. Unul dintre portarii Sighetului mi-a destăinuit că această cameră a fost împărţită în două tocmai pentru ca această Cameră a Naţiunilor Captive să nu aibă un spaţiu prea mare, să nu i se dea o prea mare importanţă. Ăsta a fost un semn şi atunci au apărut semne de îndoială.
La inaugurarea Sighetului, în 1993, pe frontonul clădirii, la stânga, la intrare, erau plăci de marmură de mărimea 40x30 cu numele celor 54-55 de miniştri, căpetenii religioase, oameni de mare valoare care au murit în Sighet.

Nume importante au fost excluse

Le-am văzut în subsolul clădirii, şi, ceea ce m-a frapat, chiar în faţă era numele istoricului Gheorghe Brătianu. Se zvonea că motivul real pentru care aceste plăci au fost date jos era faptul că între miniştri au fost şi câţiva oameni de dreapta. Argumentul oficial pentru care plăcile memoriale au fost înlăturate a fost renovarea clădirii. Nu a fost rău că s-a renovat, deşi, cum spunea cineva, a fost transformat Sighetul într-un hotel. Normal ar fi fost ca măcar un etaj să arate grozăvia închisorii din Sighet. Am tot sperat că aceste plăci să fie puse într-o sală a Sighetului. Ele nu au mai fost văzute niciodată. Pentru mine a fost clar că ce se întâmplă la Sighet, exponatele, ordinea lor, denumirea camerelor este controlată de cineva.
- De cine anume?
- Şi eu mi-am pus întrebarea. Indiciile m-au dus cu gândul la masonerie. Din moment ce numele întreg al lui Ion Gavrilă Ogoranu apare trunchiat, sub forma de Gavrilă I., numele doamnei Maria Antonescu a fost exclus din rândul puşcăriaşelor de la închisoarea Mislea.

Au dispărut semnele unor manifestări creştine

- Am înţeles că, într-o luare de cuvânt, aţi semnalat conducerii Academiei Civice absenţa unei cruci din sala de conferinţă.
- Nu numai asta. Am semnalat scoaterea crucii din sala de conferinţă, unde a fost prezentă cel puţin 3-4 ani. În perioada de început se spunea Tatăl nostru sau Cu noi este Dumnezeu. Erau prin urmare nişte semne ale unei manifestări creştine. Cu timpul, au dispărut.
În urma observării acestor lucruri, am luat cuvântul, sfătuindu-mă şi cu Bădiţa Ion Gavrilă Ogoranu, şi am spus adevărul. Numai masoneria putea fi deranjată de prezenţa numelor unor oameni de dreapta pe plăcile resprective. Dar ăsta a fost trecutul României. Nu-l putem şterge.
Unul din insideri mi-a dezvăluit un amănunt, care are relevanţă. Anume, că de două ori pe an, vine un rabin din New York, care vizitează întreg Memorialul Sighet şi decide ce rămâne şi ce se scoate din exponate. Este vorba de o atitudine de plecăciune faţă de oameni care încep să controleze ceea ce românii au crezut că va fi un loc de evocare a suferinţei neamului românesc.
Am cerut amenajarea unei săli pentru martirii din Basarabia şi Bucovina. Nu s-a acceptat.
Dacă la Sighet s-au petrecut lucruri necurate, trebuie spus că ele nu sunt iniţiative româneşti. Nu acuz de rele intenţii pe cei care au făcut Memorialul Sighet. S-au supus unor forţe internaţionaliste.

Aşa-zisele cruci expuse în interiorul Memorialului sunt o blasfemie

- Putem spune şi anticreştine?
- Da, au apărut două cruci, în celular şi la intrare, care te duc cu gândul către organele genitale bărbăteşti şi femeieşti. O să spună că este o stilizare foarte modernistă.
În asemenea loc crucea şi numai crucea îşi găsea locul. Orice transformare a crucii este un sacrilegiu. Este o încercare de călcare în picioare a tradiţiei noastre şi a învăţăturilor Sfintei Scripturi. Este o blasfemie. (n.r. – vezi foto)
- Dumneavoastră aţi luat atitudine publică, condamnând aceste devieri. În Addenda cărţii dumneavoastră, Holocaustul roşu, spuneţi că Ana Blandiana a avut o reacţie care v-a dus cu gândul la Ana Pauker.
- A fost de-o agresivitate, de-o răutate, care ori e patologică, fie a fost o lecţie de bună purtare care trebuia dată subsemnatului. Ideea era: Sighetul suferă transformări, Sighetul îl facem cum vrem noi şi nimeni n-are voie să conteste ceva. Nu mi-a dat nicio şansă de a da o replică.
- De ce v-a acuzat?
- M-a acuzat de vedetism, de faptul că semnalez lucruri pe care ceilalţi nu le văd. Cum se face că oamenii laudă Sighetul, iar eu am atâtea note critice? M-a acuzat că doresc recunoaştere oficială pentru că eram sponsor al Memorialului.

Atitudinea Anei Blandiana mi-a adus aminte de Ana Pauker

E adevărat că doamna Blandiana m-a propus, la un moment dat, ambasador al României în Germania. A avut gesturi de amabilitate, iar eu îndrăzneam să formulez note critice. Tonul doamnei Blandiana, răutatea discursului mi-au amintit de momentul Ana Pauker.
Nu recunoşteam persoana amabilă şi civilizată pe care o ştiam, cu care eram în relaţii apropiate. Ne-a vizitat chiar casa din Germania. Am făcut grătar cu fritură şi mititei şi m-a ajutat să pun mititeii pe tavă. Şi-atunci mă gândeam: unde este persoana amabilă şi drăguţă, deschisă dialogului, cum de s-a transformat numai în urma unei luări de cuvânt, prin care semnalam nişte lucruri care mă dureau? În acel moment s-a produs o ruptură totală.
În contextul în care am auzit de proiectul de la Aiud şi de dorinţa puşcăriaşilor în viaţă de a ridica, în cinstea celor morţi, o biserică ortodoxă, în care să fie pomeniţi eroii neamului românesc, cine nu cunoştea dedebsubturile Sighetului, ar fi putut spune: ce rost are să se mai facă ceva pentru comemorarea victimelor comunismului, când există acest grandios Sighet? Ca unul care ştie şi alte lucruri despre Sighet, mi-am dat seama că Sighetul nu trebuie negat. Sighetul trebuie vizitat, numai că discernământul de a spune ce este corect sau deformat pentru prezent nu-l pot face decât oamenii de-o anumită vârstă.

Sighetul este o capcană

Pentru tineri, Sighetul este o capcană pentru că sunt lucruri incorect prezentate. De numele lui Ion Gavrilă Ogoranu n-avea voie să se atingă nimeni, după cum numele doamnei Maria Antonescu trebuia să figureze între puşcăriaşele de la Mislea. De aceea, orice altă tentativă care vrea să restabilească istoria adevărată este binevenită.
- Când mergi la Memorialul de la Sighet ţi se pune o casetă audio în care ţi se spune că iniţiativa Memorialului i-ar fi aparţinut doamnei Ana Blandiana. Dumneavoastră spuneţi, în Addenda cărţii Holocaustul Roşu, şi furnizaţi şi un text în acest sens, că iniţiativa i-a aparţinut muzeografului Mihai Dăncuş.
- Au preluat fără ruşine o idee care nu a fost nici a Anei Blandiana, nici a soţului ei. Ideea aparţine foştilor deţinuţi politic din Sighet şi domnului Dăncuş. Iar articolul publicat de acesta din urmă în Tribuna Marmaţiei atestă dorinţa de a transforma închisoarea în Memorial. Ana Blandiana era datoare să pomenească despre această iniţativă. Oamenii aceştia au fost daţi deoparte. De altfel, la inaugurarea Sighetului n-a fost menţionat nici măcar numele inginerului-proiectant al Memorialului.

Aiudul nu trebuie să fie un nou Sighet

N-aş vrea ca Aiudul să fie un nou Sighet. Am fost la Mănăstirea Petru Vodă, unde am căpătat binecuvântarea Părintelui Justin, am vorbit puţin cu dânsul, printre altele şi de o controversă care agită mult cercurile intelectuale româneşti privind apartenenţa la masonerie a unei personalităţi cunoscute a vieţii culturale şi, printre altele, am aflat de lupta dârză care se dă între partida patriotică, naţionalistă, suferindă a deţinuţilor politic şi alte planuri, care probabil aparţin masoneriei, de a se face la Aiud ceva care nu prea are legătură cu faptele de sfinţenie care s-au întâmplat în această închisoare.
- Părintele Justin vorbeşte despre o confiscare a suferinţei de către torţionari sau urmaşii lor.
- Eu n-am avut timp să detaliez acest aspect. L-am întrebat doar: „Părinte, acest grav zvon care circulă în societatea românească este o colportare, o defăimare, sau este un lucru real?”. Şi mi-a spus că este un lucru real.
- După părerea mea există o tendinţă de confiscare a acestei memorii a rezistenţei şi a luptei anticomuniste. Sighetul a devenit o închisoare corectă politic, la Aiud diversiunile se ţin lanţ, închisoare Piteşti a fost privatizată etc. Pe de altă parte, Tismăneanu, urmaş al unor ilegalişti bolşevici, a condus Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Există o tendinţă de a controla acest proces al memoriei?
- Ăsta e un adevăr axiomatic. Marii istorici, zişi ai comunismului, atât din România, cât şi din afara ţării, sunt ex-troţkişti, maoişti, comunişti, convertiţi, chipurile, dintr-odată, la democraţie. Mai mult decât atât, sunt printre puţinii care au acces la arhive. Prin urmare, unele din spusele lor conţin foarte mult adevăr şi amestecă adevărul cu interpretări eronate, tocmai pentru derutarea publicului. Preferam surse mai puţine, informaţii mai puţine, însă corecte, decât cărţi voluminoase în care sunt unele adevăruri istorice luate din arhive, malaxate de minţi perverse care lucrează la comandă.
- Ei sunt stalinişti ori urmaşi ai staliniştilor care vin astăzi şi ne vorbesc despre anticomunism, reducând răul numai la perioada Ceauşescu.
- Bineînţeles. Sau evită cuvântul comunism şi folosesc cuvântul stalinism sau, ceea ce mi se pare foarte grav, niciodată nu şi-au privit retrospectiv anii de prozelitism comunist.
- Cazurile Tismăneanu şi Brucan sunt elocvente.
- Aflăm de-abia acum că Brucan ar fi fost sigur agent KGB, după cum ne informează istoricul Alex Mihai Stoenescu. De ce Brucan era onorat de Mândruţă cu titlul de „dom' profesor” şi cu titlul de „Mafalda al naţiunii”? Brucan, un om care n-avea nici măcar liceul!

Au dreptul să vorbească numai urmaşii celor care au instaurat comunismul

- Şi ar mai fi o întrebare: de ce un Ion Gavrilă Ogoranu, oameni ai rezistenţei anticomuniste, Paul Goma, şi alţii au fost lăsaţi în afară? Ei nu fac parte nici din conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, n-au făcut parte nici din Comisia Tismăneanu, nu fac parte din nicio instituţie care ar trebui să fie preocupată de aflarea adevărului despre regimul comunist.
- Aţi pus punctul pe „i”. În toate ţările foste-comuniste, niciun om din rândul supravieţuitorilor nu a fost convocat pentru a-şi spune cuvântul privind trecutul istoric comunist. Singurii care au căpătat dreptul să vorbească sunt urmaşii celor care au instaurat comunismul, care au devenit mari analişti şi filosofi ai comunismului.
Nu poate fi o întâmplare şi, într-adevăr, doi oameni nu puteau fi ocoliţi în stabilirea adevărului istoric despre regimul comunist din România: Ion Gavrilă Ogoranu şi Paul Goma. Mai ştim şi alţii. Nici măcar nu au fost consultaţi. Au fost pur şi simplu daţi la o parte.
- Se urmăreşte oare ca aceşti oameni să dispară fizic?
- Exact. Probabil fie aşteptăm să se prescrie crimele, fie să moară cei mai valoroşi martori: cei care au trăit comunismul in temnite.
- Ce părere aveţi de manualul de istorie al comunismului?
- Sunt îngrozit. Avem de a face cu o neglijarea totală a unor aspecte din rezistenţa anticomunistă. În schimb putem admira şpagatul Nadiei Comăneci. Să neglijezi oameni care au luptat în munţi sau au îndurat puşcăria este o ticăloşie fără margini şi un act anticreştin.
Anticipez că la următoarea editare a manualului despre comunism pentru elevi o să dispară şi numele Bădiţei Ion Gavrilă Ogoranu şi ale altor personalităţi din rezistenţa anticomunistă.
Cred că Sighetul nu trebuie omis dintre lucrurile care trebuie văzute. Copiii noştri trebuie instruiţi să diferenţieze ce este real în Sighet şi ceea ce a fost prelucrat pentru a se respecta corectitudinea politică şi alte interese de ordin intern sau internaţionalist.

A consemnat Florin PALAS
www.veghea.ro