Thursday, October 15, 2009

PSEUDO-ELITA FARA ROST A GDS-ului ORTOMORFIEI: Plesu, Patapievici, Baconsky - sectantii "fraternitatii universale"

Despre atitudinea sectară şi păreri


Dintre cei care au comentat pe blogul lui Claudiu Târziu articolul dlui Pleşu întitulat „Sus inima!”, o persoană („Liliana”) consideră că replica mea[1] este „o părere”, aşa cum de altfel, o recunoaşte cu onestitate, este şi propria d-ei intervenţie.[2] Însă ideea că părerile sînt lipsite din capul locului de orice pretenţie de adevăr ne oferă avantajul confortabil de a respinge orice sau de a accepta orice, în funcţie de interesul de moment. De pildă, pentru că este o părere, ideea că trebuie să distingem între învăţătura creştină şi cea care, fără să fie creştină, se declară creştină, poate fi respinsă pentru că 1. este o părere şi 2. pentru că se dovedeşte „sectară”, întrucît separă. În schimb, în virtutea naturii ei generoase, părerea că oamenii trebuie să rămînă în comunicare, în „relaţie” unii faţă de alţii, e de preferat pentru că pare mai umană, mai însufleţită de iubire şi, deci, mai apropiată de ceea ce ni se pare nouă că ar fi învăţătura creştină.

Aş spune mai întîi că părerile noastre nu ar face, într-adevăr, doi bani, decît în situaţia în care nu ar exista un adevăr absolut. Orice creştin ştie însă că acest adevăr ni s-a revelat, a ajuns pînă la noi, că a rămas şi va fi cu noi în veci. Oamenii nu se separă în funcţie de acest adevăr, ci Adevărul însuşi este cel care îi separă, Care îi pune deoparte întru Sine. Tocmai de aceea se străduiesc adepţii înfrăţirii universale să-L pună deoparte. Ideea este exprimată, la nivel popular, în texte precum cel din melodia lui John Lennon, Imagine:


Închipuie-ţi că nu e nici un rai

(Haide, nu-i greu, încearcă doar),

Şi nici un iad sub noi,

Deasupra noastră nu-i decît cerul

Închipuie-ţi că toţi oamenii

Trăiesc doar pentru acum …


Închipuie-ţi că nu mai sînt ţări

(Haide, că nu-i imposibil)

Că nu mai ai pentru ce să ucizi ori să mori

Că nici religii nu mai sînt

Închipui-ţi că toţi oamenii

Vieţuiesc în pace …


Închipuie-ţi că nu mai sînt nici proprietăţi

(Mă întreb dacă eşti în stare)

Şi nici c-ar mai trebui să trudeşti, din lăcomie sau de foame:

Într-o frăţie a oamenilor

Se împarte tot ce-i pe lume …


Vei zice că sînt un visător

Dar nu sînt singurul

Sper că într-o zi vei fi şi tu unul

Atunci lumea va fi ca un singur om.[3]


La un nivel mai pretenţios, întîlnim această idee în textele dlui Pleşu (care ne propune, de pildă, să privim adevărul, omul, creştinismul din „perimetrul mai tuturor religiilor”), sau în declaraţiile dlui H.-R. Patapievici, căruia „criteriul competenţei dogmatice [nu-i] spune mare lucru, aşa că disputele legate, spre pildă, de filioque [îi] par în afara spiritului de iubire şi de dăruire care ar trebui să emane din definiţia ortodoxiei.”[4] Problema este că în momentul în care desprinzi iubirea de sensul ei creştin, ea se transformă pînă la urmă în opusul ei.[5] Dacă încetăm să mai distingem între adevărul creştin şi „adevărul” lumii, vom ajunge să nu mai putem distinge între lumină şi întuneric (decît pentru a urî lumina). Nu este oare curios că toţi aceşti oameni valorizează iubirea, înţelegerea, relaţia, pe seama învăţăturii de credinţă?

În al doilea rînd, sînt separări şi separări: Israel e scos dintre neamuri, Noul Israel este „seminţie aleasă” (1 Petru 2, 9). Creştinul se leapădă în permanenţă de omul vechi din el. A fi creştin nu înseamnă nici a merge cu toată lumea, nici a merge de năuc de unul singur, respingînd-i pe toţi de teamă de a nu fi impurificat. Înseamnă a continua să „călcăm drept, după adevărul Evangheliei” (Galateni 2, 14), fără a fi nici cu unii sau/şi cu alţii, nici împotriva unora sau altora. Înseamnă a rămîne pe Calea care este Hristos. Iar asta presupune că nu poţi rămîne nepăsător cînd afli ba că toate căile duc în acelaşi loc, ba că nu aflarea, ci căutarea este importantă. Întrebarea, nu răspunsul. Etc… Eroarea persoanei care se semnează „Liliana” este aceea de a crede că vom fi în Hristos atunci cînd vom fi cu toţii „în relaţie”; în realitate, vom fi cu toţii în relaţie de-abia atunci cînd vom fi cu toţii uniţi cu Hristos. Să nu confundăm deci Evanghelia cu un manual de PR.[6]

În al treilea rînd, atitudinea sectară nu este neapărat una care separă. Ortodoxia a rămas dreaptă-credinţă nu doar pentru că nu a scos nimic din învăţătura apostolică, ci şi pentru că nu a primit nimic străin de tradiţia ei. Mentalitatea sectară nu este în primul rînd una a separării, ci una a alegerii, a privilegierii anumitor elemente din corpul integral al învăţăturii. Actul de separare este ulterior acestei mişcări. Viziunea sectară este afectată de o incapacitate de a primi deplinătatea credinţei, concentrîndu-se în schimb pe ceea ce este considerat a fi „esenţial”: pentru unii botezul la maturitate, pentru alţii păzirea sîmbetei, pentru alţii vorbirea în limbi, etc.

În fapt, ce împiedică realizarea „fraternităţii universale” este tocmai religia iubirii, creştinismul. Oamenii nu pot fi fraţi decît în Hristos, adică într-o lume sfîntă, care s-a lepădat de păcat (în mod semnificativ, dl. Pleşu scrie «lume „căzută”», ghilimele avînd rolul de a-i sugera cititorului un sens figurat). Însă lumea este căzută pentru că iubeşte întunericul mai mult decît lumina. „Marile contururi ale realului” adăpostesc o lume căzută, care zace în Cel Rău. Textul dlui Pleşu nu îi cere cititorului decît să îşi schimbe puţin poziţia pentru a-i permite celui de care este legat să-şi dezmorţească încheieturile: „Mai uitaţi pentru o clipă de lanţurile astea”, ne îndeamnă de fapt domnul Pleşu. Prin urmare, a lua în serios acest text (sau oricare altul din scrierile religioase ale dlui Pleşu) înseamnă a nu crede că vreo eliberare s-a petrecut cu adevărat în istorie, că vreo eliberare ar mai fi vreodată cu putinţă.

Aceasta este perspectiva pe care ne-o dă creştinismul asupra realului. Pentru că un creştin nu priveşte lumea văzută şi nevăzută din „perimetrul mai tuturor religiilor”, ci de pe Golgota, locul cel mai înalt şi totodată cel mai adînc al acestei lumi. De aceea, dacă pot să înţeleg de ce „place” dl. Pleşu, îmi este mai greu să înţeleg cum l-ar putea lăsa lanţurile să asculte asemenea îndemnuri „cu detaşare” pe admiratorul înlănţuit de aceşti seducători profesionişti. În mod sigur, un creştin nu poate fi detaşat, decît dacă confundă isihia cu acel „don’t worry, be cool!” pe care ni-l recomanda dl. Baconsky într-o convorbire din cadrul emisiunii „Idei în dialog”. Fie că pătimeşte iubirea lui Dumnezeu sau depărtarea de El, creştinul urmează cuvîntului primit de Sfîntul Siluan Atonitul, continuînd să nădăjduiască în Hristos chiar şi în iad. Pentru că El a fost după noi pînă acolo:


„Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; şi a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt.”


(Utrenia Sfintelor Paşti)


[4] H.-R. Patapievici, „A fi ortodox”, în Politice, Humanitas, 2002, p. 227. Care este „definiţia” ortodoxiei, aflăm în rîndurile imediat următoare: .„este un mod de a fi, un fel de a simţi şi de a te mişca, un mod de a răspîndi şi unul de a primi miresmele […], este o savoare.” Vezi de asemenea şi „Postfaţa” exaltată făcută de dl. Patapievici cărţii Nobleţea spiritului. Un ideal uitat de Rob Riemen, unul din arhitecţii ultimei internaţionale umaniste.

[5] Lucrul acesta se petrece de altfel cu toate adevărurile. Cum spunea Chesterton despre timpurile noastre, „lumea e plină de virtuţi creştine care au luat-o razna”.

[6] Situaţie tragică, veche în Occident şi care se dovedeşte a fi „implementată” cu succes şi în ortodoxia românească de astăzi. Pentru ilustrare, vezi aici: http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/La%20inceput%20a%20fost%20iubirea%20de%20Daniela%20Gifu.htm



http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/

Rost

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Revista Rost este o publicaţie lunară de orientare conservatoare, naţională şi creştină. Publicaţia cuprinde articole şi comentarii pe teme de acualitate politică, socială şi culturală. Un loc special îl ocupă tematica religioasă, revista publicând eseuri, comentariii şi studii legate de reflecţia teologică, etică şi social-politică de pe poziţii creştin ortodoxe româneşti.

În revistă pot fi întâlnite şi materiale sub semnătura unor personalităţi ale vieţii publice şi/sau culturale din România, ca: Antonie Plămădeală, Teodor Baconsky, Cristian Badiliţă, Iulian Boldea, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Hristu Cândroveanu, Ioan Petru Culianu, Constantin Galeriu, Paul Goma, Ştefan Gorovei, Adrian Iorgulescu, Nestor Vornicescu, Toader Paleologu, Dan Puric, Dan Stanca, Dumitru Stăniloae, Varujan Vosganian

La mai multe luni după apariţia primului număr, în martie 2003, revista "Rost" a fost caracterizată drept “o revista conservatoare, care slujeste românismul, fără să abuzeze de iluzia localismului îngust”, făcând cunoscute “o serie de valori tradiţionale ale societatii românesti, pe care puţini oameni sunt dispuşi să şi le mai asume in ziua de astăzi”. [1] În fiecare număr, publicaţia dedică o parte a paginilor sale “unei personalităţi a culturii sau religiei românesti, uitate sau marginalizate în vremurile comunismului, încercand s-o revalorizeze pe o scară axiologică firească”. [2]

No comments: