PREMIERA ABSOLUTA: NUCLEUL KGB ANTI-CEAUSESCU. De la Mircea Dinescu la Andrei Plesu. 1989 - Dintr-o iarna in alta... Resorturile secrete ale Romaniei

Obedienţa externă a complotului disidenţilor
împotriva lui Nicolae Ceauşescu

Evenimentele din decembrie 1989 au avut ca suport iniţial dezordinile si violenţele stradale. Apoi, au apărut “detaşamente” ale tinerilor care, bine organizaţi şi disciplinaţi,
au chemat populaţia să li se alăture, scandând “Fără violenţă!”. Asta şi în replică la excesele unor agitaţi puşi pe distrugeri şi provocări.
Desigur, în ceea ce priveşte participanţii la evenimente, au existat şi excepţii notabile, dar numai cu titlu de excepţie. Conştiinţele revoluţionare aveau să
apară în cel de-al doilea şi al treilea val al evenimentelor,
pentru ca ulterior să se retragă...

În fapt însă, s-au confirmat învăţămintele evenimentelor
istorice similare în care ceea ce un important
protagonist al evenimentelor avea să numească "pegra
socială obsedată de căţărarea în fotoliile puterii"
constituie suportul oricărei insurgenţe, numai că "pegra
avidă de o nouă dictatură, a străzii, nu trebuie să se
caţere în acele fotolii". Fără comentarii. Acest crez l-a
călăuzit pe respectivul protagonist atât ante, cât şi post
factum comploturilor în iţele cărora s-a aflat ori s-a
implicat. Nu sunt puţini cei care ştiu şi partea de adevăr
pe care cel în cauză nu şi-o mai aminteşte.

Se menţionează în diverse referiri, mai mult sau mai
puţin de luat în seamă, despre conspiraţiile şi conspiratorii
împotriva lui Nicolae Ceauşescu.
În istoria regimurilor politice de sorginte comunistă
asumată, luptele interne fratricide pentru putere au fost
regula, iar nu excepţia.

Nu toate persoanele despre care s-a acreditat ideea
că au fost disidenţi întruneau condiţia esenţială
necesară pentru acest statut. În sensul că nu au
exprimat o altă direcţie în interiorul ideologiei
Partidului Comunist, aşa cum au făcut-o Troţki,
Buharin, Zinoviev şi toţi cei care au avut o voce
distinctă de cea a lui Lenin sau a lui Stalin. Nu s-au
ridicat nici la nivelul temerităţii lui Milovan Djilas
împotriva lui Tito (în Iugoslavia), a lui Otakar Sik
împotriva lui Novotny, înaintea lui Dubcek (la Praga) şi
alţii asemenea, care au creat şi au întemeiat curente de
gândire nuanţate faţă de ideologia marxist-leninistă
dominantă. Filosofia politică şi acţiunea de opoziţie cu
logo-ul “Ridică-te tu, să mă aşez eu”, nu generează
disidenţi, ci oportunişti.

Ion Iliescu era menţionat public ca posibil succesor
al lui Nicolae Ceausescu într-o ediţie specială “Who is
Who,” pentru România - editată, în 1989, în R.F.
Germania, de Juliusz Stroyanowski - în care la poziţia
“519, Ion Iliescu” se menţiona “[...] în septembrie 1987,
într-un articol de o pagină, publicat în săptămânalul

Uniunii Scriitorilor din România - “România Literară”-
a cerut o mai mare libertate a informaţiei şi schimbări în
relaţiile sociale şi politice în scopul învingerii inerţiei şi
alienării. Se zvoneşte că Iliescu ar fi alesul lui Gorbaciov
la succesiunea P.C.R.”

Cu mai mulţi ani în urmă, insă, când era prim
secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al P.C.R., Ion
Iliescu a înconjurat de câteva ori Copoul, purtând o
lungă convorbire cu academicianul Cristofor Simionescu.
Acesta, entuziasmat, s-a confesat laudativ că a
avut marele privilegiu de a avea o convorbire
remarcabilă cu primul secretar, în care el îl intuieşte pe
viitorul preşedinte al României. Comentariul a ajuns la
urechile Elenei Ceauşescu...

Ori de câte ori se punea pe undeva problema unei
alternative la Ceauşescu, existau şi “suspecţii de
serviciu”. Ion Iliescu a fost cel mai longeviv şi norocos
dintre ei.

Cazul lui Mircea Dinescu era unul aparte. Tot
timpul a existat supoziţia, cu nimic răsturnată până în
prezent, că “disidenţa” sa era partea vizibilă - şi de
acţiune - a cuplului reprezentat de socrii săi, Ludmila
Loghinovskaia şi Albert Kovács, ale caror antecedente şi
relaţii erau de mare interes.

Structural, M.D. era un risc permanent pentru
activitatea secretă a oricărui serviciu. Pentru acţiuni
făţiş diversioniste şi provocări era, însă, operatorul
aproape ideal. Lipsesc nişte elemente privind susţinerea
de către primul secretar al C.C. al U.T.C., Pantelimon
Găvănescu, a trimiterii sale la documentare în Anglia,
ca să pot intui dacă a acceptat anumite lucruri din
proprie dorinţă sau, la fel ca alţii, trimis la undiţa
pescarului. După revenirea în ţară, la Bucureşti, a fost,
iniţial, “protejatul” ataşatului militar adjunct, aceeaşi
persoană care s-a ocupat de prezenţa sa în Anglia, şi a
venit la post în România odată cu încheierea stagiului
său de documentare.

Preluarea sa ulterioară sub “protecţie” de către
ambasadorul Olandei ne poate sugera, azi, aplicarea
principiului diviziunii muncii între serviciile statelor
membre ale N.A.T.O., deoarece Olandei îi revenea
activitatea contrainformativă în spaţiul României.
Atunci nu ştiam. Acum, acest fapt este de natură să ne
determine să credem că-l verificau, dar fiindcă în acelaşi
timp îl expuneau, îl făceau inutilizabil pentru altceva
decât agitaţie şi provocare. Ceea ce i se potrivea, dar se
şi dorea.

La Uniunea Scriitorilor era un nucleu de “front”,
foarte activ în unele momente, al K.G.B. - ului.

Surprinzător, nucleul era alcătuit din tineri scriitori, dar
şi responsabili de cinematografe, cronicari de film ş.a.,
pretinşi critici ai lui Ceuaşescu, pentru că nu-i lăsa să
scrie despre transformările şi noile realităţi din Uniunea
Sovietică. Unii s-au legat cu lanţuri de grilajul porţii
Uniunii Scriitorilor şi au chemat la faţa locului
corespondenţii presei sovietice, acreditaţi la Bucureşti.
Azi, unii din acel nucleu se află în prospere relaţii cu
“foşti” ai serviciilor sovietice… Îl aduc pe fratele
Kondiakov la Palatul Victoria, fac privatizări de succes,
se angajează ca mercenari -“analişti” şi “consultanţi”-
prin partide, staff-uri electorale şi pe lângă lideri
politici…

Nota bene: În lumea informaţiilor secrete se mişcau,
ca peştele prin apă, şi mulţi mercenari, escroci, refulaţi,
nebuni geniali sau revoluţionari permanenţi, toţi
animaţi de un voluntariat declarat în slujba celor mai
înalte idealuri. Doar discernământul celui care le
acceptă - ori refuză – serviciile face diferenţa.

Cum erau recompensaţi unii dintre aceşti “activişti
de front” ai K.G.B-ului? Primeau periodic (cam la două
săptămâni) coşul cu produsele alimentare mult râvnite
în acele vremuri de numeroase “lipsuri şi greutăţi”
(caviar, votcă, mezeluri, carne, batog, ulei, fructe
exotice, cafea, dulciuri etc.), livrat în faţa porţii dintr-o
maşină cu nr. T.C. (Taxi Creditar) a Ambasadei U.R.S.S.
Chiar şi numai acest fapt în sine exprima până unde au
întins ruşii coarda…

De departe, filosoful si esteticianul Andrei Pleşu era
cel mai solid în concepte. Inteligenţa sa, receptivă la
persuasiunile “ofiţerului de caz”, l-a determinat la un
gest de “spovedanie a unui învins”, nu în sensul în care
a făcut-o Panait Istrati, dar cu cert efect de “captatio
benevolentie”. A fost invitat să conferenţieze în faţa
ofiţerilor din Securitate, la Casa de Cultură a
Ministerului de Interne, despre curente şi tendinţe în
artă. A avut o bună audienţă şi s-a bucurat de aprecieri
sincere. I s-a rezervat ”un exil“ confortabil la Tescani.
Ce făcuse periculos? Îl însoţea pe Mircea Dinescu la
diversele întâlniri prilejuite de evenimentele organizate
de ambasadele occidentale la Bucureşti, deoarece
poetul, deşi beneficiase de o bursă post-academică în
Marea Britanie, nu deprinsese limba şi avea nevoie de
un interpret cu ştaif.

“Ăla cu Trabantul”, cum îl ştia Elena Ceauşescu pe
domnul Virgil Măgureanu - că de la ea i s-a tras - a fost
“detaşat“ la Muzeul Judeţean din Focşani pentru ca să
nu-l mai întâlnească pe Ion Iliescu, dar mai ales pe
generalul Militaru.

Deoarece fusese “în sistem”, exact acolo de unde -
după cum spune legenda - “se iese numai cu picioarele
înainte”, domnului Virgil Măgureanu nu i s-a dat
importanţă… A fost iniţial omis. Însă cineva l-a pârât
Cabinetului 2“ şi Elena Ceauşescu a întrebat: “Da’ ăla
cu Trabantul care-i?“ “Îl căutăm, nu-i avem identitatea
completă” - a fost răspunsul. Parţial exact, fiindcă un
ofiţer - din exces de zel, dar şi din comoditate - i-a
schimbat naţionalitatea, iar şeful Departamentului
Securităţii Statului i-a trimis pe ofiţerii superficiali la
arhiva actelor de stare civilă, pentru a-i reconstitui
arborele genealogic.

Individual, fiecare dintre cei menţionaţi, “se aflau în
nişte cărţi”. Şi… atât. După prinderea în flagrant a
reţelei complotiste coordonată de Vladimir Volodin şi
difuzarea “scrisorii celor şase”, erau anticipate şi alte
evenimente. Ceauşescu a considerat că, preventiv,
Iliescu-Măgureanu-Militaru şi Dinescu-Pleşu trebuie
împiedicaţi să se întâlnească, pentru a nu se organiza.
Dislocarea din Capitală a domnilor Pleşu şi
Măgureanu, ca şi a altora aflaţi în situaţii relativ asemănătoare,
a fost o decizie politico-administrativă, dispusă
pe linie de partid, ca şi în cazul a câtorva dintre
scrisorii celor şase.

Schimbarea de sistem din România a fost nu
întâmplător violentă, rezultat al unor evaluări bazate pe
informaţii incomplete, al unor prejudecăţi ideologice şi
al matricei mult prea birocratice utilizată de
planificatorii evenimentelor. Toate acestea, în pofida
faptului că serviciile de informaţii activ implicate aveau
la dispoziţie rezultatele unor cercetări ştiinţifice asupra
psihologiei poporului şi specificităţii componentelor
societăţii româneşti. Mulţi ani la rând, studiile doctorale
ale unor străini în centrele universitare din România,
îndeosebi din Cluj, aveau ca teme de cercetare
cunoaşterea şi înţelegerea până în cele mai fine detalii a
specificului naţional şi al comunităţilor etno-geografice.
Cu prilejul participării lui Horia Sima la şedinţa de
la Paris a “Consiliului Secret”, conducerea legionară a
fost pusă în temă că României i se rezervase soluţia
violentă a schimbării regimului şi că, dintre toţi pilonii
de rezistenţă ai acestuia, numai Securitatea urma să se
afle pe direcţia loviturilor principale. Comandantul
Horia Sima, alias profesorul Georgescu Lugojanu, a
făcut ca acest avertisment să ajungă în ţară.

Iraţionalitatea dusă până la absurd a campaniilor
lansate, în diferitele momente de răscruce a evoluţiilor
politico-sociale, pentru condamnarea - chiar la moarte
prin linşaj public - a membrilor securităţii statului (instituţiilor
similare) avea suficiente precedente în istorie şi
nu trebuia să surprindă. Doar ordinele date de
generalul Vlad au prevenit ca represaliile şi crimele
cărora le-au căzut victime un număr de ofiţeri să nu
capete proporţii mult mai mari.

Nu putem să nu fim oripilaţi de groaznicul măcel
de la Aeroportul Internaţional Otopeni (Anexa 4), în
care au pierit zecile de tineri ostaşi şi ofiţeri ai Centrului
de Pregătire Transmisiuni din Câmpina al Comandamentului
Trupelor de Securitate, de omnicidul
premeditat asupra echipajelor Unităţii Speciale de
Luptă Antiteroristă (USLA), comandate de şeful
Statului Major Antiterorist, colonelul (post-mortem)
Gheorghe Trosca, ordonat cu sânge rece de generalul
Militare, dovedit trădător de ţară, răsplătit în acele zile
tulburi cu demnitatea de ministru al Apărării naţionale
şi care s-a voit, pe deasupra , şi criminal…(Anexa 1)
Dacă ne amintim - şi nu avem cum să uităm - s-au
mai încercat: uciderea în masă a efectivelor Direcţiei de
Securitate şi Gardă (al cărei sediu, lipit de Biblioteca
Centrală Universitara, a fost distrus cu tiruri de
artilerie), Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (ale
cărei efective urmau să fie “trecute în revistă” pe
stadionul Ghencea, special amenajat pentru o
ambuscadă împotriva “teroriştilor”) personalului mai
multor securităţi judeţene (cazul cel mai elocvent fiind
cel de la Sibiu, dar pericole mari au existat şi la Brăila,
ori în alte judeţe).

Un recurs la istorie este necesar. Dacă vom compara
condiţiile existente în Franţa, la 1789, cu cele din Anglia,
vom constata că ele erau asemănătoare. Masa de
manevră necesară profesioniştilor revoluţiilor exista şi
pe străzile Londrei, nu numai la Paris.

Excepţia a constituit-o atitudinea serviciilor secrete
şi a poliţiei, care în Anglia s-au situat ferm pe poziţia
apărării Coroanei, pe când în Franţa, nu. Şi condiţiile
existente, după 200 de ani, în ţările Europei Centrale şi
de Est se vedeau, de undeva, de mai departe, ca fiind
asemănătoare, dacă nu chiar identice. Serviciile speciale
care au evaluat atât contextul european din 1789
(retrospectiv), cât şi cel din 1989, au concluzionat însă
eronat că Securitatea şi forţele de ordine publică ale

Ministerului de Interne din România vor proceda precum
serviciile şi poliţia Angliei, nepermiţând dislocarea
dictaturii de tip sultanic a lui Nicolae Ceauşescu. Pe
această eroare - dacă a fost o eroare - descalificantă
pentru nivelul de cunoaştere de către acele servicii a
opţiunilor Securităţii, aveau însă să se fundamenteze
planuri grave şi extrem de periculoase, care puteau
împinge România într-un război civil distrugător al
statalităţii naţionale şi integrităţii sale teritoriale.
Iată ce declara, în 1991, Silviu Brucan, unul dintre
membrii cei mai activi ai primei puteri provizorii
instituită în decembrie 1989, citez: "[...] din cauza
situaţiei politice [...] în ţara asta armata era singurul
factor de stabilitate, cu toate că armata a tras la
Timişoara şi la Bucureşti, şi prin alte părţi. [...] Nu
puteam să spunem că unii generali i-au fost loiali lui
Ceauşescu, alţii disidenţi, că armata a tras la Timişoara,
a tras la Sibiu, a tras la Cluj, a tras şi la Bucureşti în 21
decembrie - ăsta-i adevărul istoric. Ar fi fost
iresponsabil să deschizi o asemenea discuţie într-o
perioadă când asta (n.n. - armata) era singurul lucru pe
care ne sprijineam". Această ultimă afirmaţie clarifică,
fără echivoc, cât anume din evenimentele din
decembrie a fost revoluţie şi cât lovitură de stat. Dar şi
de ce trebuia să se producă lovitura de stat. Pentru a se
acoperi crimele cu alte crime şi a nu se răspunde pentru
săvârşirea lor!

Nicolae Ceauşescu, nemulţumit în legătură cu cei
trei miniştri - Milea, Postelnicu şi Vlad - care nu-i
executaseră ordinele, a convocat o teleconferinţă, în
cadrul căreia a ordonat personal modul de acţiune:
“Somaţie, foc de avertisment, foc la picioare şi, dacă mai
mişcă cineva, să nu se mai ridice!” Toţi cei care au fost
în audiţie directă au primit ordinul de la Comandantul
Suprem şi aveau, strict formal, obligaţia să-l execute.
Legea vremii nu îngăduia militarilor să refuze
executarea ordinului ilegal. Deschiderea focului cu
arme letale asupra mulţimilor neînarmate, ori asupra
insurgenţilor înarmaţi - dar în împrejurări de risc
pentru viaţa terţilor, mai cu seamă a femeilor, bătrânilor
şi copiilor - nu era, însă, permisă de nicio lege a
războiului.

La terminalele teleconferinţei de la comitetele
judeţene ale P.C.R. din Timişoara, Cluj, Sibiu, Braşov, ca
din toate celelalte reşedinte de judeţene, erau toţi cei
care puteau pune în executare ordinul, chiar şi fără ca
generalul Milea să-l mai reitereze. Nu este mai puţin
adevărat că în armată existau o serie de proceduri
privind darea şi primirea ordinelor, dar faptul că
ordinul a fost dat personal de către Comandantul
Suprem putea anula ori schimba regulile. Nu mai exista
un precedent. Depindea de discernământul comandanţilor.
Dar, în pofida intervenţiei lui Ceauşescu, care
a dat ordinul personal, generalul Milea l-a reluat,
potrivit regulilor militare.

În evenimentele din Bucureşti, în represiunea
armată violentă din noaptea de 21/22 decembrie 1989,
generalul Milea a fost secondat de colaboratori şi
subordonaţi marcaţi de exces de zel şi fanatism, unii
având şi “temă dată”.

În noaptea de 21/22 decembrie 1989, când generalul
Milea a revenit în sediul Comitetului Central, era într-o
stare de puternică deprimare. L-a văzut pe generalul
Vlad, spre care s-a îndreptat şi a început să plângă,
spunându-i: “Nu eu am dat ordinul… Nu sunt un
criminal…”. Generalul Vlad l-a îmbrăţişat, spre a-l
îmbărbăta, iar generalul Milea, printre lacrimi, a
continuat: “Te rog să-i spui soţiei mele, fetelor mele,
spune-le că n-am fost un criminal, că nu eu sunt cel
care… Nu eu…

Generalul Vlad l-a condus apoi spre un hol de
aşteptare în care se aflau nişte fotolii, unde s-au aşezat.
Generalul Milea nu-şi putea reveni. Generalul Vlad i-a
spus că siuaţia s-a agravat extrem de mult şi trebuie
găsită o soluţie pentru a se pune capăt vărsărilor de
sânge. “Eu am în Comitetul Central toate forţele
necesare pentru controlul situaţiei aici în interior… Se
pune problema dacă ai dumneavoastră, care sunt afară,
vor acţiona în aceeaşi direcţie…” Reacţia generalului
Milea a fost cea a unui om profund deznădăjnuit: “Nu
ştiu… nu mai pot… nu mai sunt în stare de nimic…”
Generalul Milea nu poate fi “decupat”, aşa cum
iniţial s-a încercat, din contextul represiunii armate, dar
nici nu poate fi considerat omul unor iniţiative care să-i
fi aparţinut. Era un militar pe cât de prompt în execuţie,
pe atât de rezervat în decizii. El s-a comportat ca un
executant, nu ca un general, ministru al Apărării, pus
de evenimente în faţa unei decizii care să scrie o pagină
a istoriei. Desigur, nuanţe pot exista…

Am cunoscut - şi am avut şansa să le supravieţuiesc,
la propriu - confruntările cu toate categoriile elementelor
operaţionale "humint" ale conspiraţiei externe, finalizată
cu lovitura de stat militară "parţial reuşită" (citat
din Virgil Măgureanu) din decembrie 1989.
Cu câteva luni înaintea evenimentelor, emisari ai
"complotului intern", chiar generalul Militaru personal,
au făcut tentative de tatonare a conducerii Ministerului
de Interne/Departamentului Securităţii Statului, dar,
cunoscându-li-se apartenenţa la servicii speciale străine,
au fost evitaţi.

Unui general, fost în conducerea Ministerului de
Interne - care a solicitat, în acelaşi scop, o audienţă "de
nivel" la conducerea DSS. - i-a fost trimis ca interlocutor
translatorul de limbă rusă, cu care efectuase în anii '60
misiuni la Moscova! Nu a fost deloc întâmplător că, în
seara zilei de 31 decembrie 1989, respectivul general a
constituit “paşaportul” cu care noua putere provizorie
şi-a trimis reprezentanţii să preia conducerea
Departamentului Securităţii Statului, formal desfiinţat
şi cu conducerea - mai puţin secretarul de stat Ştefan
Alexie - arestată.

Ca un amănunt, generalul Nicolae Doicaru, căci
despre el este vorba, a intrat atunci în cabinetul
generalului Vlad şi a întrebat: “Unde mă aflu eu, aici?” I
s-a răspuns: “În fostul dumneavoastră birou…”. “ Nu,
nu, eu nu am avut biroul aici!“. Fără a replica, am luat
din bibliotecă tratatul “Diplomaţia”, autor Mircea
Maliţa, şi i l-am înmânat deschis la pagina de gardă,
unde se semnase, în anul de apariţie, 1975… A luat
volumul şi fără să mai spună ceva s-a îndreptat spre
sala mare de consiliu, unde urma să ne predea noii
puteri provizorii, reprezentată de Gelu Voican
Voiculescu şi Virgil Măgureanu, gardaţi de maiorul de
justiţie Mugurel Florescu, nedespărţit în acele zile de un
pistol mitralieră “Kalaşnikov”.

În legatură cu implicarea generalului Doicaru în
evenimentele acelor zile tulburi i se reţine ca fapt
pozitiv, avertizarea Centrului de Informaţii Externe
asupra iminentei solicitări de către conducerea
Guvernului Provizoriu a listelelor cu datele de identificare
şi spaţiile de acţiune ale ofiţerilor stabiliţi definitiv
în străinătate sub diverse acoperiri şi biografii pentru
misiuni de spionaj. Generalul nu a putut, însă, bloca
solicitarea respectivă, menţionând că presiunile sunt
foarte mari, dar a sugerat să se elaboreze o situaţie
“prelucrată”, care să protejeze identitatea ofiţerilor.
După acea recomandare, lista nu ar mai fi fost
solicitată. Ulterior, peste ani, un director al unui
serviciu l-a acuzat pe un alt director, că a trecut oceanul
cu o astfel de listă… Întrebarea este, cu care dintre ele ?!
Una sau mai multe anchete parlamentare au reluat
subiectul, fără a se da vreun comunicat. Între timp, un
spion uitat în misiune şi-a chemat ofiţerul de legătură la
Vama Aeroportului Internaţional Otopeni, să preia
containerul cu recolta anilor de cercetare, disimulat în
bagajele de călătorie… S-ar putea să nu fi fost singurul.
Pentru acei oameni, care au trecut proba de foc a
riscului vieţii în serviciul patriei, patria nu le era acolo
unde o duceau foarte bine, ci România, pe care o doreau
la fel de prosperă, precum ţările lor de adopţiune.
Am facut aceasta paranteză pentru a face cunoscută
filosofia profesiei şi deontologia spionilor români din
acele vremuri, unii fii ai altor neamuri, dar cu rădăcini
adânci în România.

Un alt amănunt – şi acesta important –: Virgil
Măgureanu făcuse şi el, printre alţii, o recunoaştere la
Cabinetul generalului Vlad, în timp ce acesta se afla la
Ministerul Apărării Naţionale, unde urma să fie arestat.

Sfârşitul verii anului 1989 avea să mai aducă noi
probleme, generate de returnările masive ale emigranţilor
români ilegali din Iugoslavia. Coloane ce
păreau a nu se mai sfârşi erau conduse, în ordine, de
autorităţile iugoslave şi predate grănicerilor români.
Ceauşescu dispune primirea "returnaţilor" în cazărmi
militare, unde să fie interogaţi de organele de cercetare
grănicereşti (în terminologia consacrată de manualele
OTAN: supuşi procedurii de debriefing), după care li sa
permis să meargă la domiciliile declarate. Numărul
lor mare făcea imposibilă trimiterea în justiţie pentru
trecerea frauduloasă a frontierei. Este greu să se poată
spune câţi dintre ei s-au angrenat în acţiunile din
decembrie 1989, pe baza instruirii ce li se făcuse. Timpul
şi timpurile au fost potrivnice... Aceeaşi concluzie şi
pentru cohortele venite din Ungaria, alcătuite exclusiv
din bărbaţi valizi care, fără îndoială, au avut un rol
major în evenimentele de la sfârşitul anului 1989. Acest
rol l-a confirmat, în deplină cunoştinţă de cauză, Silviu
Brucan, pe care, din nou, îl citez: "Problema este că eu
cred că la Timişoara a fost şi este mână ungurească. Şi
nu numai ungurească. Cred că şi anumite cercuri din
Germania [...] şi aşa mai departe au acţionat acolo [...]".
Concomitent, pe direcţia Ungariei au avut loc
câteva "evadări" de-a dreptul spectaculoase: Nadia
Comăneci, un cioban cu o turmă de câteva sute de oi,
un orădean cu un autoturism care şi-a adaptat roţile la
şinele de cale ferată; alţii se gândeau să încerce cu
parapante (ori cu alte aparate de zbor artizanale). Toţi
aceştia au fost aşteptaţi dincolo de frontiera română de
numeroşi reporteri ai ziarelor, posturilor de radio şi
televiziune.

Un grup de 11 persoane din Cluj, aflate ca turişti în
Bulgaria, solicită azil politic Ambasadei Ungariei la
Sofia, de unde sunt extrase pe calea aerului, cu
destinaţia Budapesta. Cazul a fost nu numai intens
mediatizat, dar şi supus atenţiei organismelor internaţionale,
chipurile ca un exemplu al persecuţiei minorităţilor
etnice în România. Nu în ultimul rând ca
importanţă, trebuie menţionat şi faptul că mai mulţi
ofiţeri şi subofiţeri de grăniceri au fost arestaţi de
Procuratura Militară, pentru complicitate la trecerea
frauduloasă a frontierei. Pe mulţi i-a demascat opulenţa
stilului de viaţă, urmare a câştigurilor realizate din favorizarea
persoanelor la trecerea clandestină a graniţei.
Faţă de această situaţie şi a "forţărilor" spectaculoase de
frontieră menţionate, Ceauşescu a dispus trecerea
Trupelor de Grăniceri în subordinea Ministerului de
Interne. Ministrul Apărării Naţionale primeşte greu
decizia Comandantului Suprem, deoarece ea era
expresia percepţiei "Tovarăşului" asupra degradării
corpului grăniceresc şi a necesităţii de a fi reinstaurată
disciplina sub autoritatea ministrului de Interne, nimeni
altul decât temutul Tudor Postelnicu.

Gen brig (r) Aurel I Rogojan

Capitol extras din lucrarea
1989
DINTR-O IARNĂ ÎN ALTA…
ROMÂNIA ÎN RESORTURILE
SECRETE ALE ISTORIEI