ATITUDINI la Azilul de batrane de la manastirea Petru Voda. Un colt de Rai pastorit de Maica Stareta Justina la indrumarea Parintelui Justin Parvu

Dragostea – cheia spre usa bolnavului

La man­a­s­tirea Petru Voda, cu trei kilo­metri mai in vale, intr-o pajiste fru­moasa, unde odin­ioara Par­in­tele Justin obis­nuia sa mearga cu ani­malele la pas­cut, gasim man­a­s­tirea de maici, care are in grija, prin mila si dragostea Par­in­telui Justin, un azil de batrani si un camin pen­tru copii.

Nu este usor sa ingri­jesti bol­navii. Sfan­tul Vasile cel Mare obis­nuia sa trim­ita in ingri­jirea bol­nav­ilor pe cei mai sporiti din­tre calu­gari, de multe ori el insusi ii ingri­jea si priveg­hea la cap­ataiul lor, din­tre care multi primeau tamaduire.

La man­a­s­tirea Petru Voda o parte din maici, cele cu incli­natie spre slu­jirea aproapelui, se nevoiesc, rabda, ingri­jesc si iubesc niste suflete nea­ju­torate, ajunse la batranete cu trupul suferind si fara grija si cal­dura dragostei cuiva.

Maicile se stradui­esc, pe cat le sta in put­ere, sa urmeze dragostea si jert­fel­ni­cia Par­in­telui Justin pen­tru aproapele, mai ales pen­tru bol­navi. Par­in­tele ne povestea cat de mult isi dorea in tineretile sale sa ii poata ajuta pe bol­navi, ast­fel incat in ziua hiro­tonirii intru preot Il roaga pe Dum­nezeu ca, daca ii va da vre­o­data vreun dar, sa i-l dea pe acela al dragostei de aproapele si cu precadere al tamaduirii sufer­in­telor celor bolnavi.

Nu numai ca le spala, le schimba, le aduc masa, dar mai ales mai­cutele se stradui­esc sa le ofere dragostea si spri­jinul lor sufletesc, le citesc rugaci­uni si pilde din vietile sfin­tilor, le aduc la bis­er­ica (pe cele deplasabile), le ajuta sa isi ream­inteasca pacatele tineretilor lor ca ast­fel sa le spovedeasca in fata duhovnicu­lui si sa capete iertare de la Dom­nul. Nu este usor; pen­tru ca aici nu este sufi­cient sa respecti numai niste norme ascetice ale ran­duielii calu­garesti, ci aceasta ascultare nece­sita dis­cer­na­mant, tact si mai ales dragostea care sa o ajute pe batrana sa se vada pe sine, sa isi planga pacatele ei acoperite de mul­ti­mea anilor care ii fac mai greu cu putinta trans­for­marea ei launtrica.

Din cele ce ne va povesti maica Arse­nia, cunos­cuta pen­tru dragostea ei in ingri­jirea bol­nav­ilor, si pe care „bunicele” (asa cum le numesc maicile) o indragesc cel mai mult, ne incred­in­tam ca aceasta trans­for­mare se mai petrece inca si dragostea nu a pierit inca din­tre noi.

Imi amintesc ce i-a raspuns Dom­nul Sfan­tu­lui Paisie cel Mare, care indragea pus­tia cea mai din­laun­tru mai mult decat orice comoara de pe pamant, atunci cand acesta, din smere­nie, refuza sa primeasca in jurul lui ucenici, frati care doreau sa isi gaseasca alinarea si man­tuirea la umbra Cuvio­su­lui: „Paisie, daca vrei sa fii ucenicul Meu, du-te in pustie; daca insa vrei sa fii fiul Meu, ingri­jeste de aproapele”.

Nada­j­duim ca rugaci­u­nile Par­in­telui Justin si ale sfin­tilor Spiri­don si Pan­te­limon, ocroti­torii aces­tui mic spi­tal, sa le dea put­ere si dragoste maicilor spre ingri­jirea bol­nav­ilor, chiar daca nu sun­tem nici pe departe la masura Cuvio­su­lui Paisie, ca asa sa se odi­h­neasca Dum­nezeu intru noi.

- Maica Arse­nia, este grea ascultarea ingri­jirii de bolnavi?

- Este grea sau usoara pe masura daruirii de sine, a jert­fei tale.

Nimic nu se poate inte­meia fara jertfa. Insusi cres­tin­is­mul este inte­meiat pe jertfa si nu pe orice fel de jertfa, ci pe cea a Insusi Fiu­lui lui Dumnezeu.

In „Cuvinte vii” par­in­tele Arse­nie Boca raspunde la aceasta intre­bare: De ce L-a dat Dum­nezeu pe Fiul Sau, Iisus, ca jertfa si inca jertfa pe cruce? Si spune acolo foarte fru­mos: „Pen­tru ca sin­gu­rul grai care mai poate razbi la inima oame­nilor s-a dovedit ca nu mai ramane altul decat jertfa cuiva pen­tru ei. Cand moare cineva pen­tru tine, pe acela nu-l poti uita nicio­data”[1]. Si mai departe reda o intam­plare care intareste cuvan­tul insuflat.

„La inceputul unuia din­tre razboaie iesise o lege ca poti lipsi de la razboi. Cand era gata de ple­care, vine la el un tanar si ii spune: Eu sunt sin­gur; chiar daca mor, dupa mine nu plange nimeni. Merg eu in locul dumi­tale la razboi. Si s-a dus tanarul. Dupa oare­care vreme tanarul cade ranit de moarte si cum ajunge acasa, moare. Mor­man­tul sau era impodobit cu flori si nimeni nu stia cine i le pune pana cand, intr-o noapte, a fost gasit necred­in­cio­sul ca ii duce flori la mormant.

- Bine, dar tu crezi in Dum­nezeu?

- Ba, acum cred, fiindca numai Dum­nezeu i-a putut da tanaru­lui aces­tuia iubirea de mine si de copiii mei, ca sa mearga el in locul meu la moarte, si asta numai Dum­nezeu a mai facut-o cand a trimis pe Fiul Sau sa moara in locul nos­tru”.

Iata cu ce fel de iubire ne iubeste pe noi Dum­nezeu! Iar noi cui urmam?!

Lep­adarea de sine este prima con­di­tie a urmarii lui Hris­tos. Nu putem urma pe Dum­nezeu urmandu-ne noua. Tre­buie sa alegem intre noi si Dumnezeu.

- Cum se impaca lucrarea ingri­jirii de bol­navi cu lucrarea monahala?

- Rodul lucrarii laun­trice, a dragostei fata de Dum­nezeu, se vede din felul in care rela­tionezi cu celalalt. Aceasta se poate observa in orice ascultare ai fi, atata vreme cat te afli intr-o man­a­s­tire cu viata de obste. Cu atat mai mult cand este vorba de boala si batranete. Si apoi cred ca atata timp cat exista un al doilea sau mai multi, apare nece­si­tatea, intr-un anu­mit moment al exis­ten­tei, cand tre­buie sa-i slu­jesti celui aflat in neputinta trupeasca.

Desigur, e usor si odi­h­n­i­tor sa stai in prea­jma unei per­soane care se afla pe ace­leasi coor­do­nate cu tine, sa fii plin de dragoste fata de cel ce iti raspunde cu ace­leasi sen­ti­mente… Dar cum ne putem cunoaste mai bine decat in focul ispitelor? Pe masura cunoas­t­erii pro­pri­ilor neputinte, creste si intelegerea fata de celalalt. In masura in care avem rab­dare cu noi insine, putem avea si cu ceilalti. Orice om, indifer­ent de varsta, pre­ocu­pari sau stare sociala, iti ofera prile­jul cunoas­t­erii de sine. Con­sider acest lucru o mare binecu­vantare a lui Dum­nezeu. Noi sun­tem dati pen­tru o impre­una lucrare pe calea man­tuirii. Omul nu se poate man­tui sin­gur; viata ves­nica nu este doar pen­tru un sin­gur om. Si apoi, ca sa poti ajunge la ase­m­anarea cu Dum­nezeu, tre­buie mai intai sa nu treci nepasator pe langa chipul lui Dum­nezeu, icoana vie, care este omul.

Ati­tudinea unui om fata de aproapele sau este sem­nul masurii haru­lui pe care acesta il poarta in el insusi. Cum spunea Sf. Siluan: „Daca cineva vede in fratele sau pe Duhul Sfant, acest lucru este semn ca in el este un mare har”[2].

- In ce con­sta ascultarea la azil, sau bol­nita, cum o numesc Parintii?

- Asa sa va gan­diti: intr-o cam­era sta un om batran si omul acesta este atat de neputin­cios ca nu este in stare sa-si poarte de grija. Si atunci ce faci? Il hranesti, il speli si te straduiesti ca locu­sorul acela in care el traieste, sa nu-i fie o povara in plus. Aceasta tre­buie sa se vada in momen­tul in care deschizi usa camerei lui; ca el se simte bine acolo.

Cele pe care vi le-am spus tin de aspec­tul exte­rior al lucrurilor, pen­tru ca de la usa camerei pas­esti inlaun­tru, spre usa inimii lui. Si, ca sa o poti deschide, e nevoie de dragoste, care este cheia. Fara dragoste nu te poti apropia de om (fara sa-l ranesti). Insa nu tre­buie sa-l iubim nici pen­tru sine, nici pen­tru el, ci pen­tru Dum­nezeu, cau­tand sa intelegem voia Lui cu fiecare din­tre cei aflati in suferinta.

Tre­buie sa amintesc fap­tul ca ceea ce vedeti aici este con­tin­uarea unei lucrari incep­uta cu mai multi ani in urma, la scurt timp dupa infi­intarea aseza­man­tu­lui mon­a­hal. Ini­tial a exi­s­tat o mica bol­nita in care se ada­pos­teau doar cat­eva batrane. Apoi s-a inceput con­stru­irea unui spatiu care sa ada­pos­teasca mai multe persoane.

Rod al dragostei Par­in­telui Justin, spi­talul a avut drept gand de temelie aju­torarea celor nevoiasi si a tot sufle­tul ostenit si impo­v­arat de greu­tatile vietii, oferindu-le un loc unde sa gaseasca, prin mila lui Dum­nezeu, man­gaiere sufle­tu­lui si aju­tor trupului.

Capac­i­tatea spi­talu­lui este de 33 de locuri, care s-au ocu­pat la scurt timp dupa deschiderea aces­tuia. Sunt batrane care, dintr-un motiv sau altul, au fost aduse de copiii lor, sau de cunos­tinte, pen­tru ca nu mai avea cine sa le poarte de grija.

Ca toti oamenii tre­cuti de o varsta, boala isi face mai simtita prezenta si e nevoie de ingri­jire med­icala. Avem 4 maici care au studii de spe­cial­i­tate si 3 in curs de for­mare, si care se ocupa de tratarea bol­nav­ilor, ori de cate ori este nevoie. Spi­talul este dotat si cu un cab­i­net stom­a­to­logic de care se ocupa alte 2 maici.

In plus, la anu­mite inter­vale de timp, le cerceteaza medici spe­cial­isti in diferite ramuri, pen­tru a sta­bili un diag­nos­tic si pen­tru a indica med­ica­tia nece­sara, acolo unde este cazul.

In toata lucrarea aceasta sunt impli­cate mai multe maici, fiecare din­tre ele acoperind un sec­tor cheie: admin­is­tra­tiv, bucatarie, spala­to­rie, intretinerea curate­niei. Opt din­tre noi ne ocu­pam efec­tiv de ingri­jirea bol­nav­ilor: 4 dimineata si 4 dupa-amiaza, cate o sap­ta­mana, apoi se inverseaza. La opt zile vine ran­dul fiecareia sa fie de garda.

Cele de dimineata se ocupa mai mult de curate­nia in camere, schim­barea bol­nav­ilor, servirea mesei; iar dupa-amiaza, pe langa ultimele doua amintite, li se citesc rugaci­uni, citiri din viata sfan­tu­lui zilei si alte carti de suflet ziditoare.

Cand bate clopo­tul de slu­jba, buni­cile deplasabile iau dru­mul bis­ericii, insotite de maicile respon­s­abile. Sap­ta­manal preotii nos­tri slu­jesc Sf. Maslu in par­a­clisul aflat in inc­inta spi­talu­lui, le spovedesc si impar­tasesc cu Sfin­tele Taine.

Din­colo de cele amintite, asa cum va spuneam la inceput, in fiecare moment intri in con­tact cu omul, in toata neputinta lui sufleteasca si tru­peasca. Bolilor trupu­lui se adauga cele ale sufle­tu­lui si ranile lui pe care numai bunul Dum­nezeu le stie. Si cu acea cheie a dragostei cauti sa deschizi usa inimii lui ca sa-l poti ajuta. Le asculti zil­nic of-urile si durerile vechi, vezi cum curge cate o lacrima, ori de cate ori isi aminteste de copilul ple­cat departe, ori de fata care nu mai da niciun semn de viata… si cauti sa suplinesti, cat iti sta in putinta, lipsa aces­tora. Man­gai cu o vorba buna cu privirea, cu o imbrati­s­are, il ajuti sa isi puna nade­jdea in Dum­nezeu si sa ia pilda din vietile celor care au patimit…

Desigur, rolul cel mai mare il are aici par­in­tele duhovnic care le cerceteaza si le man­gaie cu harul ce i-a fost dat in vir­tutea Tainei…

- Cum e sa fii fata in fata cu moartea? Cum mor oamenii care sunt pre­gatiti pen­tru viata de dincolo?

- Doar in momen­tul in care vezi pe cineva cum moare, poti sa intelegi ce inseamna desprinderea sufle­tu­lui de trup. Stim ca in prea­jma iesirii din trup sufle­tul primeste vedere speci­fica naturii sale spir­i­tuale, prin care se vede pe sine mult mai limpede de cum ne putem vedea noi in oglinda. Si lucrul acesta se observa pe chipul ori­carui muri­bund. Daca pacatele nu au fost sterse de pe „haina” sufle­tu­lui de-a lun­gul tim­pu­lui, cu aju­torul Sfin­telor Taine, acum nu se mai poate. Si atunci sfar­si­tul, moartea este cum a fost si viata.

Fiecare „tre­cere” este cutremu­ra­toare. Unele din­tre ele cu 2–3 zile inainte, altele cu o zi, intra in starea de care am amintit, cand ved­erea luminii spir­i­tuale este mult mai clara. E ca si cum incet, incet, sufle­tul se pre­gat­este sa se desprinda de trup. In acele momente, cu ade­varat, „nimeni nu este carele sa-l ajute”. Ori­cat de apropi­ate ar fi fost anu­mite per­soane, ori­cat de dragi i-ar fi fost, in acele momente sunt ca si cum nu ar exista. Doar maica, cu rugaci­unea, poate sa ajute in acele clipe sufle­tul. De fapt e si sin­gura de care are nevoie sufletul.

Sfan­tul Grig­ore Dia­logul spune multe lucruri despre viata de din­colo de mor­mant si despre duhuri. In una din Omili­ile sale, istoris­este urma­toarea intam­plare: „Apropiindu-se de sfar­sit, Hris­erie, chiar in cea­sul cand tre­buia sa iasa din trup, a vazut cu ochii deschisi duhuri ura­cioase si foarte negre, care stateau inain­tea lui, amenintandu-l cu strasni­cie ca il vor lua in inchiso­rile iadu­lui. A inceput sa tremure, sa jeleasca, sa asude, sa ceara amanare cu tipete groaznice, si cu rac­nete nemaipomenite il chema pe fiul sau, Maxim, strigandu-l pe nume (fiul era monah) si zicand: „Maxime, vino, mai repede! Nu ti-am facut niciun rau: ia-ma pe cheza­sia ta”. Spe­riat, Maxim a dat fuga indata, s-a adunat familia, plan­gand si tremu­rand. Ei nu puteau sa vada acele duhuri, a caror navalire il facea sa se chinuie cumplit, insa ghiceau ca ele sunt de fata dupa tul­bu­rarea, palirea si cutremu­rul celui al carui suflet era tras din trup. Speriindu-se de infati­s­area lor hada, acesta se zvar­colea in pat incolo si incoace, intorcandu-se spre perete: acolo erau ei. Iar cand, stram­torat pana peste poate, a inceput sa strige tare, zicand: „Amanare! Macar pana dimineata! Amanare! Macar pana dimineata!” Insa, pe cand striga el, a fost smuls din casa trupu­lui sau[3].

Sau o alta intam­plare din Pateric: Cand era aproape de a muri, l-au vazut ucenicii pe Avva Arse­nie plan­gand si i-au zis: „Intr-adevar si tu te temi, par­inte?” Si le-a zis lor: „Intr-adevar, frica ce este cu mine acum, in cea­sul acesta, cu mine este de cand m-am facut calu­gar”. Si asa a ador­mit intru Dom­nul[4].

Prin fiecare din­tre ele iti vorbeste Dum­nezeu, daca stii sa asculti…

Imi amintesc de una din­tre bunici care nu mai este printre noi, femeie sim­pla, adusa de rudele ei (nu avea copii), cu semi­pareza pe partea stanga, aproape piele si os. Avea un duh atat de pas­nic… A fost cea mai deosebita din­tre buni­cile de pana acum. Zicea: Doamne, mai da-mi un an ca sa trai­esc! Doamne, toate pos­turile le tin! Ii citeai cat­eva rugaci­uni, iar: Doamne, ce rugaci­uni fru­moase! N-am mai auzit asa rugaci­uni!” Ii spuneai: Hai, bunica sa ne rugam! Si ince­peam: „Tatal nos­tru sau Doamne Iis­use… Si o gaseai dupa o ora, tot ros­tind rugaci­unea. Nu vedea sa citeasca. Avea rugaci­u­nile ei pe care le citea cu voce tare si cu duh de umil­inta. Desi durerile ei erau mari, nicio­data nu a auzit-o vreo maica sa planga sau sa fie nemul­tumi­toare… Rabda in tacere si rugaciune.

O alta batrana, simtind ca se apropie cea­sul (era cu o zi inainte de a muri), m-a chemat la ea. M-a sur­prins chipul ei trans­fig­u­rat (cu o zi inainte se spovedise si se impar­ta­sise cu Sfin­tele Taine) ca si cum se afla intr-o alta lume. Si-a cerut iertare de la noi (intre timp venise si cealalta maica) si de la batrana care locuia in aceeasi cam­era. Poate o sa spuneti ca iertare isi cere tot omul cand con­sti­en­tizeaza ca a gre­sit, dar batrana asta o facea cu atata pocainta si cu starea omu­lui care stie ca tim­pul este masurat, cum nu am mai vazut la nimeni pana atunci. A fost o pilda pen­tru noi… (ne-a impre­sionat mult).

Se ruga cu Doamne Iis­use. In urma cu un an, in Vinerea Patim­ilor, statea pe ban­cuta afara (era la vechea bol­nita). Si i-am zis: „Buni, uite, astazi e Vinerea Mare si se apropie cea­sul cand Man­tu­itorul a fost rastig­nit pe cruce. Macar pana la al IX–lea ceas sa pas­tram tac­erea si sa zicem rugaci­unea”. Ce sa va spun: ori de cate ori ieseam afara o vedeam in aceeasi poz­i­tie, cu o mana spri­jinita de banca si cu cealalta facand inchi­naci­uni si spunand Doamne Iis­use. Si a ros­tit rugaci­unea nu doar pana la ora 15….

Exem­plele ar putea continua…

(a con­sem­nat Mon­ahia Fotini)

---

[1] Din invata­turile Par­in­telui Arse­nie Boca, Ros­tul incercarilor.

[2] Arhim. Sofronie Saharov, Viata si invatatura stare­tu­lui Siluan Athoni­tul.

[3] Sf. Ignatie Bri­an­cian­i­nov, Cuvant despre moarte, Edit. Sofia, Bucuresti, 2007.

[4] Pater­icul Egiptean, Edit. Rein­tre­girea, Alba Iulia 2003.

(arti­col pub­li­cat in Revista ATITUDINI, Nr 8 )