SCANDAL în curtea mitropolitului-informator Nicolae Corneanu. Parintele Viorel Cherciu, sef de catedra la Teologie, este aruncat ilegal pe drumuri

Mitropolia Banatului sfidează legile României
Scris de George Roncea

Mitropolia Banatului este zguduită de un nou scandal, ce are în prim-plan secţia de Teologie din cadrul Universităţii din Timişoara. Înfiinţată în anii ‘90, secţia este inclusă în prezent într-un conglomerat ce poartă numele de Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie.
Potrivit regulilor laice, facultatea de teologie din universităţi este obligată să respecte regulamentele universitare, cum ar fi de pildă desemnarea şefului de catedră (care este ales în mod democratic de titularii catedrei). Potrivit regulilor ecleziastice însă, mitropolia „recomandă“ un anumit candidat. Aşa s-a ajuns la situaţia ca, în urmă cu un an, Mitropolia Banatului să impună un şef la Teologie, în persoana lui Nicolae Belean, un apropiat al celui care conduce de facto instituţia, consilierul Ionel Popescu, fapt cunoscut de altfel de clerul bănăţean. Teoretic, treburile instituţiei ar trebui gestionate de mitropolitul Nicolae Corneanu, care însă, la cei 86 de ani, nu mai poate să găsească tăria de a se apropia de treburi atât de lumeşti cum ar fi şefia unei catedre de Teologie din parohia pe care o păstoreşte. Alegerea lui Belean urma să fie confirmată de Senatul Universităţii de Vest. Izbucneşte însă un scandal ce îl vizează pe candidatul Mitropoliei, aşa că acesta este respins de către Senatul universităţii.
În acel context tensionat, a fost ales şi validat ca şef al catedrei de Teologie preotul Viorel Cherciu. La puţin timp de la preluarea mandatului, la catedră izbucneşte un scandal legat de impunerea de către Mitropolie a unei titularizări controversate, în persoana preotului Vasile Muntean. Scandalul culminează cu recurgerea la justiţie şi apariţii în presă, lucruri ce au afectat imaginea Mitropoliei Banatului. Vrând să ascundă mizeria din bucătăria sa de ochii opiniei publice, mai-marii Mitropoliei i-au cerut preotului Viorel Cherciu să renunţe la demersurile sale, prin retragerea necondiţionată a cererii de chemare în judecată a celuilalt preot, Vasile Muntean.
La refuzul preotului Cherciu, Mitropolia recurge la o decizie extrem de controversată şi abuzivă: sub semnătura mitropolitului Nicolae Corneanu, este emis un act prin care 3 cadre didactice, în frunte cu şeful de catedră, Viorel Cherciu, sunt excluse din învăţământ. Mai mult, lui Viorel Cherciu i-a fost luată şi parohia, familia sa fiind lăsată astfel fără nicio sursă de venit. Mitropolitul Corneanu, fost membru al Comisiei Tismăneanu, este unul dintre cei mai longevivi informatori din istoria Romåniei şi a fost intens contestat pe parcursul anilor trecuţi. Faţă de abuzul actual al mitropolitului, în disperare de cauză, preotul Viorel Cherciu s-a adresat Curţii Constituţionale, cerându-i să stabilească ce anume are întâietate în legislaţia românească - ordinele bisericeşti sau prevederile Codului Muncii.

Mitropolia Banatului sfidează legile României
Curentul - marţi, 27 octombrie 2009

© Curentul

CURENTUL despre "Marele şoc": Tismăneanu regurgitat de Iliescu. FACATURA TISMANEANU - ILIESCU.

Marele şoc: Tismăneanu regurgitat de Iliescu
Scris de Victor Roncea

Ion Iliescu s-a supărat din nou pe produsul său şi al Noii Stångi a şcolii de la Moscova, Vladimir Tismăneanu. „Eu cred că aşa-zisul Raport de condamnare a comunismului este o făcătură nefericită. El ignoră tocmai momentul cel mai semnificativ - cel al condamnării reale de către întregul popor şi al înlăturării prin cea mai radicală mişcare populară a dictaturii comuniste: Revoluţia Romånă, care este expediată în acest raport în cåteva pagini“, a declarat, ieri, fostul şef al FSN, la Academia Romånă. În replică, Vladimir Tismăneanu, propagandistul comunist de la Ştefan Gheorghiu, în prezent „profesor“ fără cursuri şi studenţi cu o catedră plătită de ICR din bani publici, tocmai la Maryland, se arată supărat. El susţine că ceea ce îl deranjează pe Ion Iliescu la raportul întocmit este citarea Proclamaţiei de la Timişoara care cere, la Punctul 8, lustraţia în Romånia. Potrivit lui Tismăneanu, Raportul „accentuează Proclamaţia de la Timişoara din martie 1990 ca adevărată Cartă a Revoluţiei Romåne“. El susţine că Raportul este „un document ştiinţific, rezultat din activitatea unei echipe de cercetători şi a unei comisii formate din specialişti de prim rang din Romånia şi din străinătate şi exponenţi de frunte ai societăţii civile“.

Un Raport contestat

În fapt, Raportul a fost contestat, dincolo de motivele personale ale lui Iliescu, de către părţi importante ale societăţii româneşti: deţinuţii politici, pentru că a falsificat numărul morţilor sub ocupaţia bolşevică şi alte aspecte ale martirajului luptei anticomuniste, inclusiv în Basarabia, de către reprezentanţii minerilor de la 1977, ai muncitorilor anticomunişti de la Braşov din 1987, de către Biserica Ortodoxă, pentru minciunile şi infamiile la adresa Ortodoxiei, dar şi de cea Catolică, de către Societatea academică pentru adevăr istoric, pentru gravele deformări ale adevărului de către academicieni, profesori universitari, istorici, analişti, presă, societatea civilă şi militanţi anticomunişti, cum ar fi Victor Frunză, Ionel Cană, Paul Goma ş.a.

Herta Muller l-a refuzat pe Tismăneanu

Chiar şi recenta laureată a premiului Nobel pentru literatură, Herta Muller, a respins participarea la această farsă istorică. Ea consideră că, în condiţiile de astăzi, condamnarea comunismului este un „teatru absurd“. Din acest motiv a şi refuzat să facă parte din „Comisia Tismăneanu“. „Este ridicol ca după 20 de ani să se spună că regimul comunist a făcut crime! Trebuie să facem ce trebuie, concret, nu teatru absurd“, afirmă disidenta într-un interviu acordat în exclusivitate, disponibil pe Internet.
Singurul membru al Academiei Române din Comisie este profesorul Alexandru Zub, care a declarat în mediile istorice din Iaşi că nu a scris personal niciun rând la Raport şi îi este ruşine ca s-a lăsat folosit. În schimb, unul dintre „specialiştii de prim rang“ de care vorbeşte Tismăneanu, a fost Sorin Antohi, dovedit ca turnător al Securităţii, acoperit de Patapievici la CNSAS şi, mai mult, dezvăluit de presă drept un impostor, cu un doctorat inventat.

Monica Lovinescu: Comisia Tismăneanu, „o aiuristică“

Iar „specialiştii din străinătate“ şi „exponenţii de frunte ai societăţii civile“, dacă aceştia sunt Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, se pare că, de fapt, niciunul nu a participat la redactarea Raportului. Conform scriitoarei Doina Jela („O sută de zile cu Monica Lovinescu“, Editura Vremea, Bucureşti, 2008), din luna martie 2004 Monica Lovinescu era blocată la pat după ce trecuse printr-o internare şi un episod de amnezie totală. Virgil Ierunca a murit pe 28 septembrie 2006 - înainte de încheierea lucrărilor „Comisiei Tismăneanu“. De prin 2005 i se arătaseră lui Virgil Ierunca primele semne de Alzheimer, care în cursul anului 2006 au ajuns la apogeu: nu mai recunoştea pe nimeni. Pe 27 iulie 2006, Virgil Ierunca fusese diagnosticat cu „demenţă senilă“ în urma unei internări. Doina Jela ne mai spune că, începând din anul 2000, Ierunca nu mai dădea interviuri şi nu mai scria. În ce o priveşte pe Monica Lovinescu, este greu de crezut că o femeie de 83 de ani, suferindă şi imobilizată la pat de doi ani de zile ar fi putut avea vreo influenţă în alcătuirea acestui raport în care nu sunt clare contribuţiile fiecărui membru al Comisiei, după cum remarcă observatorii avizaţi. La 11 septembrie 2006, Monica Lovinescu îi declara Doinei Jela referitor la Raportul Tismăneanu: „S-au făcut lucruri foarte interesante. Am înţeles că s-a luat la cunoştinţă şi de faptul că noi nu suntem decât cu numele, că nu vom putea merge la Bucureşti şi se vor ocupa, când va apărea textul, să ni-l comunice şi nouă, ca să avem o părere“. În plus, Monica Lovinescu, ca şi Herta Muller, nu vedea sensul existenţei „Comisiei Tismăneanu“ şi a unui eventual raport: „În Germania a fost populaţia care a făcut, în Ungaria nu ştiu ce s-a făcut. În Cehia s-a lichidat povestea de la început. De-asta o face şi al nostru abia acuma. Numai cererea asta de experţi mi se pare aiuristică, cum să spun eu, tot românul ştie pe pielea lui ce a fost sau n-a fost, chiar dacă el nu a fost direct persecutat. Dar ştie, a auzit de lucrul ăsta, a auzit din vecini, a auzit din rumoarea publică... A trăit, aşa că nu mai are sens toată povestea asta. Decât fiindcă el îşi ia o răspundere, care e mare, bine că şi-o ia, dar n-ar fi avut nevoie de un raport“. (Doina Jela, op. cåt., p. 142).

CIA şi „Revoluţia de la Moscova“

În ce priveşte spaţiul destinat „revoluţiei“ în Raportul Tismăneanu, Richard Andrew Hall, un reputat analist american al Agenţiei Centrale de Intelligence, CIA, specializat pe evenimentele din România din decembrie 1989, critică modul precar şi amatoristic în care a fost realizat. Richard Andrew Hall, în analiza sa disponibilă pe Internet - „Romånii meritau ceva mai bun“ - este revoltat de superficialitatea cu care Raportul a tratat evenimentele din decembrie 1989. Bizar i se pare şi modul în care preşedintele Comisiei, Vladimir Tismăneanu, eschivează criticile pertinente aduse acestei lucrări, încercând să pozeze în victima unor atacuri personale.
Concluzia ar putea fi aceasta: „Raportul Tismăneanu“ este cea mai mare minciună scrisă din România, de după ocuparea ţării de comuniştii bolşevici, echivalentă perfect cu aşa-zisa „Revoluţie Romåna“ în care Iliescu a jucat un rol principal. Dacă observaţi, miza amåndurora, Iliescu şi Tismăneanu, este să acrediteze, în continuare, imensa minciună a „Revoluţiei Romåne“, sinistra lovitură de stat instrumentată de KGB pentru a prelua conducerea României, care se dorea a fi transformată în precursoarea Iugoslaviei sfărâmate, şi pe deasupra cu 60.000 de morţi, conform aspiraţiilor lui Silviu Brucan.
Iliescu vrea autentificarea „Revoluţiei de la Bucureşti“, Tismăneanu a „Revoluţiei de la Timişoara“, pentru a acoperi, la ordinele aceleiaşi Centrale, adevărul macabru al „Revoluţiei de la Moscova“

Komintern după Komintern

Instalarea lui Tismăneanu la Cotroceni, pe post de „ayatollah al adevărului suprem“, este o succesiune firească după plecarea lui Iliescu-KGB: constituie practic o tentativă de reocupare totală a României de către kominternul de după komintern.
Cearta tătukăi Cronos Iliescu, învins de Zeus Băsescu, cu unul dintre fiii săi mâncaţi în stare de avorton şi acum regurgitat, Volodea Tismăneanu, este, de fapt, rezultatul unor greţuri personale. La finele anului 2004, în plină campanie electorală, fiul Tismăneanu la braţ cu tăticul FSN-PSD Iliescu-KGB străbăteau Românica, Europa şi SUA pentru a promova ultima lucrare a noului şi vechiului Komintern: „Marele şoc - Din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu“.

Raportul Tismăneanu - Iliescu

Să ilustrăm cu câteva citate din acest volum propagandistic, posibilul Raport Tismăneanu, dacă Iliescu şi Năstase ar fi cåştigat alegerile:
„Vladimir Tismăneanu: Pentru cititorii acestei cărţi, aş vrea să precizez că ideea de la care am plecat este că personalitatea lui Ion Iliescu este o personalitate de extremă importanţă nu numai pentru tranziţie, ci şi pentru ceea ce a fost în toată perioada, cel puţin din anii ’60 încoace -, pentru că, până în anii ’60, nu eraţi în vârfurile puterii. Iar, după anii ’60, când aţi întâlnit personalităţi de prim rang, după ruptura cu Ceauşescu şi eliminarea dumneavoastră din structurile decizionale ale puterii, aţi continuat să fiţi un reper pentru foarte mulţi dintre noi. (...) Îndrăznesc să spun că noi avem şi anumiţi prieteni comuni, şi anumite lucruri biografice în comun. Părinţii dumneavoastră au făcut parte din mişcarea comunistă clandestină, părinţii mei au făcut parte din mişcarea comunistă clandestină. (...)
Cel puţin din ce reiese astăzi, Stalin fusese simbolul a tot ce putea să fie mai pur, mai frumos, mai antifascist, mai umanist, pentru multă lume, a fost un mit extraordinar de puternic.
Ion Iliescu: Cultivat cu putere şi considerat expresia sintetică a teoreticianului, care emitea nu păreri, ci adevăruri absolute.
Vladimir Tismăneanu: Comunicate divine“.

Comentarii la

Marele şoc: Tismăneanu regurgitat de Iliescu
Curentul - marti, 13 octombrie 2009

© Curentul

MAGDA URSACHE: Avem trecuturi! Un eseu dramatic despre rescrierea prin prelucrare a Istoriei Romaniei si, in final, pierderea patriei

Avem trecuturi!
De-formatoarea noastră tranziţie pare a fi pămînt fertil pentru „nifilişti” de calibru mare ori foarte mic, gata să batjocorească file vrednice de remember privind cronica românilor şi a mai multor neamuri, cu spusa lui Şincai, scos din manuale alternative cu tot cu Şcoala Ardeleană. S-a umblat la ceea ce se numeşte epoch-making, declarîndu-se ritos că trebuie scrisă (şi predată în şcoli) o istorie a României, non-combat; eventual, o history din capitulări şi umilinţe, din acte de trădare, din eşecuri peste eşecuri.
Cineva îi trăgea în derizoriu pe dacii lui Zalmoxis care, în formularea sa, „rîdeau ca proasta”, murind. Lectura lui Steinhardt, cu totul diferită, e nesocotită: „Taina libertăţii nu este altceva decît curajul de a înfrunta moartea […]. Dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ţi fie frică de moarte […]. Cîştigător va ieşi numai cel căruia nu-i este teamă de moarte sau este destul de tare pentru a acţiona ca şi cînd nu i-ar fi teamă. De multe ori şi în felul acesta poate fi obţinută victoria” (Nicolae Steinhardt în dosarele Securităţii, Nemira, 2005). Altcineva dispreţuia bătăliile militare. Mai bine nu ne-am fi luptat cu turcii, concluziona autorele, că am fi avut alte valori culturale. Care, cum, n-am mai aflat. De-aia sîntem defecţi, conchidea fostul light de Externe (mulţumesc, Paul Goma!), pentru că sîntem românocentrici. Ia să fim turcocentrici! Asta ar fi cu totul altceva!
Şi cîţi nu sînt gata să reformeze eroismul românesc eurosalvator, implicit pe Mircea Eliade, fără să fi citit măcar Os Romenos, latinos do Oriente.
Ce mai păstrăm din trecut? Sabia lui Ştefan cel Mare ori caninii vampirului Dracula? Brâncoveanu e recunoscut ca „protoşpăgar”, Mihai Viteazul deţine diagnosticul de „paranoic”, ca să i se mai taie o dată capul. Unirea Mică e contestată, cu tot cu Al.I. Cuza. Facem apologia lui Carol I, dar neapărat în detrimentul lui Cuza: „om vrednic de legenda sa”, după Iorga.
Cu indiferenţă etnică şi etică, valorile sînt planificat superficializate, eroii des-figuraţi, tocmai pentru puterea lor de a forma conştiinţa identitară a românilor, despre care ni se spune că nici n-ar exista. Să evităm istoria naţională, cu eroii, asta ne-ar chema la realitate, ni se tot explică. Eroismul e zădărnicie, bravura pe front – un fiasco. Nu-i blama Roller pe „imperialiştii” de la Mărăşeşti-Oituz? Altă acuză gravă? Am fi un popor care „nu are conştiinţa renaşterii sale”. Ce dacă în Piaţa Universităţii se adunau, zilnic, în 1990, zece mii de oameni? S-au văzut numai interlopii de pe margini.
Nu vă luaţi, copii, după istorici ca Iorga, Hasdeu, Pârvan… Ăştia au făcut ştiinţă subiectivă. Da, dar ştiinţă, aş replica eu.
Reflexele identitare se pierd, după cum se pierde memoria istorică, etnică. În numărul din iulie-august 2009 al „Acoladei”, Ana Blandiana aducea una dintre multele probe că trăim într-o ţară desmemoriada: un profesor de la Arhitectură a constatat, vorbind despre ctitoriile lui Ştefan cel Mare, că, dintr-un amfiteatru întreg, nimeni n-a ştiut în ce secol a trăit voievodul. Am fost dezmembraţi de cei trei F (foame, frig, frică), pentru ca, în nebănuitul postsocialism, să vină la rînd dezmembrarea memoriei colective, cu miturile ei cu tot. Să fie noul mit al lumii postmoderne distrugerea miturilor?
Ne fac rău şi alţii, dar cît rău ne facem ca naţie singuri, prin exersarea amneziei! Şi-mi vine în minte o pagină superbă din O zi mai lungă decît veacul: în Sarî-Ozeki, istoriseşte Cinghiz Aitmatov, se înfruntă janjuanii cu localnicii, aimani. Prizonierii sînt lăsaţi fără memorie. Cum? Pe scalp se aplică o piele de cămilă, care se lipeşte de craniu şi-l strînge, şi-l strînge, pe măsură ce se usucă. Pielea nu mai poate fi desprinsă. Cine supravieţuieşte torturii devine mancurt: rob supus. O femeie din neamul aiman descoperă că feciorul pierdut trăieşte, dar că a rămas fără identitate. Mancurtizatul fiu e convins de janjuani că mama lui vrea să-i fure căciula şi o ucide cu o săgeată. Numai că năframa mamei moarte se preface într-o pasăre albă, care nu conteneşte să-i strige: „Aminteşte-ţi cine eşti! Cum te cheamă? Eşti fiul lui Donenbai! Donenbai! Donenbai!” În paranteză fie spus, destinul cărţii lui Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decît veacul, a fost lipsit de noroc faţă cu acela al cărţii lui Márquez, Un veac de singurătate, vîndută anual în jumătate de milion de exemplare.
Ridicăm din umeri la tot soiul de aberaţii, cu gîndul consolator (şi comod) că autorii lor vor fi sfărîmaţi în măselele timpului. Numai că aceste aberaţii au prins şi prind.
Concertat, s-a afirmat că dezideratul Unirii Mari a fost invenţie, că ne-ar fi păcălit cu asta istoricii naţionali şi naţionalişti. Să nu se uite că spiritul naţional nu i-a plăcut lui Leonte Răutu şi nu place nici răuţilor de azi: „Ia mai sfîrşiţi cu continuitatea şi cu identitatea românească! Doar nu credeţi că mii de oameni s-au adunat să strige 'Trăiască România întregită'. Cît pe ce să ni se spună să nici marii unionişti n-au murit în temniţele Republicii Populare Penitenciare. Faptul istoric petrecut e pus la îndoială, rememorăm ce nu s-a întîmplat, producem ficţiuni mai mult sau mai puţin literare, iar „povestea” are mai mult impact decît documentul. Visăm la o apartenenţă nomadă, suspinăm literar după ea, avantaj nomazii. Studiul construit pe documentul prezentat corect a fost declarat depăşit. Ce obiectivitate critică? Noi ficţionalizam, dar şi ficţiofecalizăm, vorba lui Luca Piţu. Documentariştii au intrat în umbră, ca şi omul de bibliotecă, eruditul. Vă aduc aminte că proletculturnicii dezavuau cultura de performanţă, „savantlîcul!, cum îi ziceau ei. Şi ţinuta academică a istoricului doct. Vocabule ca savant, erudit primeau ghilimelele deriziunii.
Atunci, ca şi acum, documentaţia amplă trezeşte repulsie, ca fiind de sorginte… marxistă. Îl citez pe Daniel Barbu, din lucrarea colectivă Iluzia anticomunismului, Cartier, 2008, p. 82: „Această încredere în capacitatea studiului ştiinţific de a pune la contribuţie arhivele şi de a restitui întocmai fapte, de a descrie fidel realităţi, de a descifra cu precizie relaţii ce ar fi avut loc (sau ar fi ocupat un loc) în trecut poartă însă marca unei clare orientări marxiste. Dimpotrivă, istoriografia marxistă este înclinată să creadă că trecutul este epistemologic, «ireal»”.
A fost, n-a fost, parc-ar fi fost, parcă nu. Întocmai, fidel, cu precizie, ce utopie!
Aşa, nesocotind fapte şi documente putem avea nu un trecut ci trecuturi, dar şi un viitor improbabil.
Ficţionalizarea, dublată de inapetenţă pentru materialul faptic, mi se pare mai periculoasă decît istoria lacunară, aproximativă, falsă (prin omisiune), pe care am făcut-o în şcoală. Manipularea memoriei colective e comparabilă cu aceea din perioada Roller, autodidactul ajuns vicepreşedinte al Academiei şi aghiotant al lui Iosif Chişinevschi. Iar rolleri apar destui.
Cînd am dat, în '62, examen la Istoria românilor pentru a intra în Facultatea de Filologie (cu Janeta Benditer, un fel de Ana Pauker a Universităţii Cuza) subiectele erau: constituirea cnezatelor, participarea României burghezo-moşiereşti la războiul antisovietic (gura păcătosului Roller!), formarea PCR, rolul PCR în şi în şi în şi în. O trişare continuă. În postsocialism, relativizarea e dublată de inocentare pe sărite. Moartea lui Pătrăşcanu e deplînsă, fără a se ţine seama că a fost ministrul Justiţiei în perioada cumplitei terori. Deplîns e şi Luka Lászlo (Vasile Luca), fostul gardist al lui Bella Kun, pentru că ar fi fost debarcat, pe nedrept, de Dej. Ana Pauker îşi găseşte avocaţi, s-o scoată Albă ca neaua, seducătoare oratoare. Poate şi pentru că îl caracterizase pe regele Mihai ca „tînăr bun şi de folos”! Numai că „Ana noastră” (sintagma lui Silviu Brucan, din „Scînteia”) i-a reproşat lui Dej, la coborîrea din avion, chiar implicarea comuniştilor alături de rege în lovitura de stat de la 23 august '44. Soluţia Pauker era alta: Armata Roşie l-ar fi dat jos pe Mihai şi ar fi „eliberat” România. Aşa că serbăm cu paradă militară Marele Război (victorios!!!). Pamfil Şeicaru, care a respins actul din acel 23 august, considera că regele a căzut în plasa unei conspiraţii, că a declarat armistiţiu la orele 22.00, fără text semnat de cele două părţi; românii au capitulat, dar sovieticii i-au luat prizonieri.
Statisticile spun că, în perioada Dej-Pauker-Teohari, au murit în închisori mai mulţi generali decît pe frontul de luptă.
Ion Răşcanu, general de corp de armată, comandant de brigadă la Mărăşeşti, mort la Sighet; generalul Constantin Pantazi, ministru al Apărării, condamnat la moarte în '46, pedeapsă comutată în închisoare pe viaţă, mort în '58 în paidaimos; Ion Pantazi, fiu, 16 ani condamnat; închisorile lui: Aiud, Gherla…
Inocentările se fac pe sărite. Avem, în capitală, cartierul Sălăjan (de la Leontin Sălăjan oare?). A păstra numele Moghioroş (de piaţă, de parc, de patinoar) mi se pare crasă indecenţă civică. Dar vederii de pe pod, non-identitare, ca să nu-i zic extraidentitară, nu-i pasă de asta. S-au găsit alibiuri şi pentru Brucan, şi pentru Valter Roman, şi pentru Maurer, şi pentru Niculescu-Mizil. Grigore Preoteasa, dacă nu s-ar fi prăbuşit cu „avionul grangurilor PCR” în '57, ar fi fost alternativa „benefică” la Ceauşescu. Pavel Cîmpeanu, activist greu în Secţia Propagandă/ Agitaţie, a ajuns membru fondator GDS. Altă „victimă” a lui Ceauşescu? Secretarul C.C. Virgil Trofin, care înfiera la Conferinţa Naţională a studenţilor, în '68, revista „Echinox” pentru traduceri din Heidegger şi tendinţe avangardiste. Ca să parafrazez titlul lui Mircea Platon: Cine (re)scrie istoria? Mă tem că istoricii responsabili, fideli naţiei nu se mai aud din pricina istoricilor-„prozatori”.
Unul dintre re-scriptori e Traian Răzvan Ungureanu. „Cum să ne plîngem de „vicisitudinile istoriei”, întreabă TRU, cînd istoria cu noi a fost atît de amabilă constructiv?”. Ba chiar vorbeşte de „favoritismul deşănţat (sublinierea îmi aparţine, Magda U.) cu care împrejurările fac jocul românilor şi al aspiraţiilor lor latente” (Traian Ungureanu, Încotro duce istoria României, Humanitas, 2008); că „forţele istorice pe care ne-am obişnuit să le blestemăm, lucrează de 150 de ani, vîrtos, în folosul României”.
Ce dacă s-a murit vîrtos, la '77, pentru independenţa României? Ce dacă era să fim dezagregaţi ca stat în primul război mondial? Ce dacă am intrat, de nevoie, din cauza cleştelui Ribbentrop-Molotov, în două războaie pierdute? Ne-au garantat graniţele Anglia şi Franţa după tratatul de la Versailles (1918)? Pactul de neagresiune germano-sovietic ('39) ne-a dus la pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord, ţinutului Herţei; prin Diktatul de la Viena (30 aug. '40), am rămas fără jumătatea de nord-vest a Transilvaniei şi fără Cadrilater. Repet aceste date arhicunoscute pentru generaţia care habar n-are cine a fost Stalin sau îl crede un fotbalist: „fundaş dreapta la echipa Dinamo Minsk”.
Bolşevismul, pe care TRU îl exclude, totuşi, dintre „noroacele” perioadei 1850-2007, ne-a transformat într-o gubernie URSS; ne-a izolat după impenetrabila perdea de fier. Locul 4 în „efortul militar” (Gh. Buzatu) după U.R.S.S., S.U.A., Anglia n-a însemnat mai nimic în favoarea României. Putin se lăuda că Maica Rusia a retras un milion de soldaţi cu stea roşie în frunte din spaţiul estic sovietizat. De la noi trupele sovietice au plecat în '58, dar au rămas „consilierii”, retraşi abia în '64. De ce-am mai fi, ca Eminescu, muscalofobi, cînd sîntem atît de norocoşi? Avem două state româneşti, vorbim, din născare, două limbi indoeuropene, una nou-nouţă, apărută în 1988, traducem fără efort din română în moldoveană şi invers. Halal avantaj istoric!
Ne repugnă să rememorăm patimile românilor. Dar au fost cu asupră de măsură. Împotriva cedării, acceptată de guvernul lui Tătărescu, s-au pronunţat Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu, I. Mihalache. Au murit în temniţă pentru poziţia lor: C.I.C. Brătianu, mort în '52, la Sighet, Maniu, mort în '53, la Sighet. I. Mihalache a murit orb, la Râmnicu-Sărat.. Istoricii care au protestat împotriva cedării au fost interzişi: Iorga, Gh. Brătianu, Şt. Ciobanu, C.C. Giurescu, I. Lupaş, I.I. Nistor, P.P. Panaitescu… Iorga ar fi murit şi el la Sighet, dacă n-ar fi fost deja asasinat de legionari, ca Gh. Brătianu, în '53. Pe Ion I. Nistor comuniştii l-au închis la Sighet între '50-'55. S-a stins în '60.
Spuneam că documentaţia amplă trezeşte iritare. Repulsie, în cazul lui Paul Goma şi al celui mai avizat documentar, Săptămîna Roşie. Trei milioane de români au devenit sovietici în '40 (după retragerea armatei noastre şi a administraţiei din Basarabia şi Bucovina). Sovietici în trei zile. Ca-n blesteme, nu ca-n basme. Dinspre minoritari: răzbunare, sînge, jaf. Sigur că a urmat revanşa. Numai că acest subiect nu-i clean din punct de vedere politic.
Cum nu-i clean nici să discutăm despre Antonescu. Cu luciditate şi fără inhibiţii tematice, Gh. Buzatu o face şi consecinţele sînt pe măsură: volumele îi dispar din vitrinele Academiei Române; ca mortul să rămînă fără mormînt şi omul politic fără imagine corectă. Mareşalului, victimă a delirului istoric (avioanele americane care au bombardat România se realimentau cu combustibil de la ruşi) îi reproşăm totul: eroarea de-a lupta lîngă Hitler, deşi, atunci, Stalin nu avea un adversar mai crîncen, iar spectrul extinderii comunismului(ceea ce s-a şi întîmplat) era ameninţare gravă. Hitler îi arăta, crede Adrian Cioroianu, hărţi false cu victoriile armatei germane şi Antonescu se lăsa amăgit. Şi atunci de ce ar fi trimis în Elveţia un fond uriaş – milioane de franci elveţieni – pentru a repara consecinţele unei eventuale înfrîngeri în război? Fond dispărut.
În fapt, Ion Antonescu voia să recupereze o Românie ruptă-n bucăţi, să mute la locul lor graniţele. N-a cucerit puterea, i s-a oferit la moment de mare cumpănă, provocat de presiunea Imperiilor. Citesc în jurnalul Marthei Bibescu, din 6 septembrie 1940. Doamna nota că soţia lui Fabricius i-a spus că tînărul rege îl implorase pe tatăl său, Carol II, să-l ia cu el din România: „Er weinte wie ein Schlosshund”. Aşadar Fabricius îi povestise soţiei sale că Mihai „plîngea ca un cîine în lanţ”.
„Se ştie foarte bine, scrie Şerban Alexianu (File din viaţa tatălui meu), că atît comunitatea internaţională, cît şi cea din Ungaria nu a reacţionat în nici un fel cînd, duminică, 3 septembrie 1993, la Kenderes a fost reînhumat cu onoruri militare în prezenţa unei imense mulţimi, şi nenumăraţi membri ai guvernului, Miklos Horty, cel care fiind regentul Ungariei a admis deportarea în lagărele morţii de la Auschwitz şi Maidenek a peste 600.000 de evrei”.
Cît despre Stalin, în septembrie 2008, Partidul comunist din Sankt-Petersburg a cerut bisericii ortodoxe ruse să-l canonizeze.
Noi n-am fost în stare să-l reabilităm pe guvernatorul Basarabiei, Gheorghe Alexianu, profesor universitar de drept public. Potrivit unor surse, în '45, Stalin ar fi comandat procesul guvernatorilor, unsprezece, la Odessa. Zece guvernatori au fost trimişi la moarte de un fel de Tribunal al Poporului sovietic. Numai Gh. Alexianu ar fi fost achitat. Chiar la Odessa, subliniez, nu în altă parte. Justiţia de la Bucureşti a fost cu mult mai severă: l-a executat pe nedrept, la Jilava, 1 iunie '46.
„Doresc neamului românesc să-şi îndeplinească năzuinţele şi idealurile pentru care cad eu astăzi, aici”.
Da, ne repugnă să vorbim despre patimile românilor, dispreţuim modelele paideice (Memorialul de la Sighet al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este marea excepţie, confirmînd regula). Programul contra istoriei-paideia a funcţionat ceas Rollex în manualele postdecembriste. O fi în ele Mircea Vulcănescu, o fi Valeriu Gafencu sau Esca şi Tatulici?
În cîţiva luştri, s-a generalizat lipsa de respect faţă de trecut. Categoricul Paler ne-a avertizat că o ţară fără monumente nu are viitor. Iar timpul pierdut o să-l recuperăm numai dacă vom şti bine ce-a fost, ce ni s-a întîmplat.
Piaţa Unirii din Iaşi devine, temporar, Piaţa Distracţiei, cum stă scris pe bannere uriaşe. Fosta Piaţă a Dughenelor e şi actuala Piaţă a Dughenelor. Ce dacă Mihail Kogălniceanu, căruia nu prididim să-i ironizăm Introducţia la „Dacia literară”, declara răspicat în discursul funebru de la Ruginoasa:
„… suntem datori să spunem că nu greşelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui mari”.
Inapetenţa pentru subiecte istorice o pot înţelege, nu şi dispreţul, hazul tîmp. Dacii ne stîrnesc rîsul, „isprăvile” din bătălii ne stîrnesc rîsul, Nicopole ne stîrneşte rîsul, bietul Peneş Curcanul (alias Ion Ţurcanu) ne stîrneşte rîsul, jertfa Ecaterinei Teodoroiu ne stîrneşte rîsul. Şi avem atîtea subiecte de rîs! Rîdem de nerozii (cei 7 fraţi) morţi tineri pe frontul primului război mondial, de cei care, şi mai nătîngi, au închis ochii la Cotu Donului. Val Gheorghiu a pierdut în Basarabia doi fraţi; lor nu li s-ar fi părut o glorie ca România să cîştige războiul lîngă Stalin.
Hohotim (ca TRU) pe seama „paradoxului cultural fundamental (cultură orientală – limba latină)”, căruia „latinitatea într-o mare slavă” i se pare un kitsch şi atîta tot. În volumul citat, salută proiectul „oraşe-staţiuni autonome norvegiene în Dobrogea”, cu alte cuvinte ţară for rent. „Viitorul sună bine”, n’aşa?”. O vorbi TRU în Parlamentul Europei despre „românism inventat”?
Neîntrecut, de nota zece la hazul pe seama miturilor fondatoare, a rămas editorialul lui Adrian Cioflâncă, din '98, din „Monitorul”:
„Poporul român este un cozonac. Faceţi un aluat romano-geto-dac şi înmuiaţi-l cu puţină zeamă slavă. Adăugaţi «nenorocul» şi «vicisitudinile istoriei», dar şi mirodenii precum vitejia, cinstea şi determinarea. Lăsaţi la dospit cu drojdie orientală. După ce aluatul devine gogonat, puneţi-l în tăvi anume construite de ciobanii din spaţiul mioritic. În fine, băgaţi tăvile la focul dragostei de ţară şi veţi vedea că iese o minunăţie de popor: chiar poporul român. Cînd veţi consuma produsul în şcoli veţi găsi o stafidă mai arătoasă: este Mircea cel Bătrîn (nefericitul, trebuie să dea seamă şi pentru istoria care s-a consumat după moartea sa). O felie de cozonac echivalează cu o clipă din creaţia poetică a lui Eminescu”.
Nu s-ar fi ajuns la o astfel de „manipulare” a elevilor, opinează Cioflîncă dacă profii ar fi predat demonstraţia lui Popper despre „găunoşenia esenţialismelor”.
Mircea Dinescu e gata să ne ofere un duş şi mai rece: ia mai terminaţi cu himera Basarabiei care nu ne vrea şi gata! În viziunea sa onirică, „sora mai mică” e fugită de-acasă „cu bătrînul soldat Ivan Turbincă”, nu răpită de-acasă. Şi, ca să fie convingător, trimite la un distih popular „celebru”, dar necunoscut multor etnologi: „Limbă dulce, cur viclean/ caracter de moldovean”. România Mare, dacă s-ar fi realizat, ar fi fost „obligată să poarte o insulă rusofonă în spinare” şi, pe cale de consecinţă, „ar fi plutit şi mai greu prin băltoaca posttranziţiei capitaliste”. Or, brînza-i pe bani! Din pactul de la 23 august '39 a rămas doar cocteilul cu acelaşi nume, Molotov, pe care-l uzităm cu grăbire între noi.
„Istoria României se apropie de sfîrşit”, titrează TRU din avion. „Viaţa de stat a atins punctul mort”, este de părere acelaşi specialist în viitorul ţării şi parlamentar Euro.
Aşa va fi dacă nu vom ţine pe verticală conştiinţa identitară, dacă om dori să fim popor mereu învins, între hotare vremelnice. Numai că, e ştiut de la Dante Alighieri. „cine şi-a pierdut patria nu mai are nimic”.
Magda URSACHE

DISIDENTUL ANTICOMUNIST IONEL CANA: Rezultatul Comisiei Tismaneanu este "o gargara, un praf in ochi". Raportul are un singur loc: "la cosul de gunoi"!

Raportul Tismaneanu este bun de maculatura

Disidentul Ionel Cana demasca impostura Comisiei prezidentiale de condamnare a comunismului
"Raportul Tismaneanu are un singur loc: la cosul de gunoi", a apreciat dr. Ionel Cana, liderul Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din Romania din perioada comunista, la conferinta "Al cui e Raportul Tismaneanu?", organizata inainte de Pasti de Societatea Academica pentru Adevar Istoric si Centrul de Geopolitica al Universitatii Bucuresti si disponibila in varianta audio pe site-ul Asociatiei Civic Media.

Aprecierea autenticului militant anticomunist - mentionat si de presedintele Traian Basescu in discursul sau de condamnare a regimului comunist - se adauga multor altor numeroase critici intemeiate ale pseudo-raportului stiintific executat de echipa lui Vladimir Tismaneanu: de la luptatorii anticomunisti din munti la liderul minerilor din 1977, Constantin Dobre, si al muncitorilor brasoveni din 1987, Florin Postolachi, de la scriitorul disident Victor Frunza la lumea academica ultragiata de neprofesionalismul documentului girat, din nefericire, de Administratia Prezidentiala.

Cu totii au emis un Apel catre Presedinte, Parlament si Academia Romana, in care se arata disponibilitatea de a se realiza un raport girat de lumea academica si care sa contina o analiza reala si stiintifica asupra perioadei comuniste, incepand cu infiintarea organizatiei separatiste a comunistilor bolsevici trimisi in Romania si apoi, cu primele crime comise de aparatul NKVD asupra romanilor, in urma ocuparii Basarabiei de catre sovietici, in 1940.

Dr Ionel Cana, care ne-a oferit acest interviu in exclusivitate, este de aceeasi opinie.

De ce ati protestat la publicarea raportului Tismaneanu?
Mi-am facut mai multe notite privind acest raport. Este plin de neadevaruri - minciuni si mistificari - privind Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania (SLOMR). Dar pot sa spun ca si Biserica Ortodoxa Romana sau alte institutii si fenomene au fost si ele intr-un fel terfelite si prezentate eronat.
Sa incep cu putinele adevaruri: e adevarat ca sindicatul SLOMR este o miscare dinspre intelectuali inspre muncitori. Adica invers decat in Polonia. Un lucru foarte interesant si foarte important, pentru ca aceasta subliniaza o constiinta civica a putinilor intelectuali care au urmat calea pentru drepturi muncitoresti (eu fiind ca profesie medic de intreprindere). Sindicatul a venit ca o completare a inclinatiei mele de a-i asista si ajuta pe muncitori. Dandu-le o reteta nu le rezolvam prin cateva hapuri problemele lor, trebuia sa iau si atitudine din punct de vedere social. Aceasta este o deosebire fundamentala intre sindicatul nostru si cel polonez. Un adevar spus pentru prima data in acest raport.
Dupa aceea, s-a subliniat in raport ca sindicatul nostru a aparut dupa unele formatiuni sau grupari din Europa de est. Eu sustin insa ideea ca el a aparut ca sindicat pentru prima data in Europa de Est, fiind realmente precedat de asociatia interprofesionala a minerilor din Donbas, care insa avea structura de comitet, nu de sindicat. Sindicatul nostru apare asadar primul in aceasta forma. SLOMR a aparut o data cu pactul pentru drepturi civile si politice, care prevedea si dreptul muncitorilor de a se asocia in sindicate libere. Acest pact prevedea si posibilitatea unei organizari confederative "in nuce". Legislatia aceasta internationala eu o citisem in '70, deci inainte de acel pretins disident care spunea ca era preocupat si visa la unison cu mine inca din '71.

Care considerati ca sunt impreciziile din Raportul Tismaneanu referitor la SLOMR?
Am subliniat chestiunea cu asociatia din Donbas, aceasta arata o prima imprecizie, care sta in faptul ca sindicatul nostru ar fi fost posterior unor organizatii sindicale din estul Europei. Nu!, este primul sindicat liber din Romania totalitara si din Europa de dupa fosta Cortina de Fier. Apogeul lui a fost in 1979. Eu l-am conceput si inceput. Si aici vine o noua inexactitate a raportului: se scrie ca fondarea lui nu a avut loc ca urmare a unei greve. Inexact! Se poate spune ca a fost o urmare a unei greve, aceea a minerilor din Valea Jiului, dar o urmare extrinseca, nu intrinseca. Adica eu n-am fost in mijlocul minerilor, eu eram medic la o intreprindere din judetul Olt. Dupa ce am aflat ca in Valea Jiului a avut loc o greva si am vazut cat de repede a reusit vicleanul Ceausescu sa-i pacaleasca pe credulii mineri, am inceput sa planuiesc organizarea unei structuri sindicale independente, care sa urmareasca modul in care sunt respectate drepturile nu doar ale minerilor, ci ale tuturor muncitorilor din Romania. Deci, observand cat de repede a reusit sa-i pacaleasca, sa-i returneze in Moldova, de unde erau veniti, iar pe altii sa-i bage in puscarii, m-am pus sa studiez legislatia muncii. Si am vazut ca ulterior el a dat un decret prin care adera la Pactul international al drepturilor civile, care prevedea si posibilitatea infiintarii de sindicate libere. Dar eu n-am asteptat voie de la el! Am redactat declaratia de constituire a SLOMR pe care am trimis-o clandestin in Occident. Aceasta a fost difuzata integral la Europa Libera ca "un document important" pentru tara. In martie 1979, in doar doua saptmani, in care am fost lasati sa actionam liber, la SLOMR au aderat peste 2.400 de persoane din intreaga tara. Pe 10 martie 1979, capii miscarii sociale SLOMR au fost arestati, pe seama extinderii exponentiale a miscarii noastre in toata tara.

Cum apreciati Comisia Tismaneanu?
Cum s-o apreciez? Este o comisie facuta conjunctural, care slujeste anumitor interese oculte. Este facuta de niste insi care nu au nici un fel de legatura cu problemele pe care le trateaza acolo. Incepand chiar cu capul ei - Tismenitki, Tismaneanu acesta... Au reusit sa-si ridice in cap pe toti cei la care s-au referit cu reavointa: Biserica Ortodoxa, pe noi...

Comisia Tismaneanu sustine ca a alcatuit o lucrare stiintifica...
Raportul este o lucrare stiintifica intre ghilimele. De exemplu, este citat in subsol un cercetator, Dennis Deletant. Dupa cum se stie, un cercetator care se respecta, cand scrie ceva, consulta cel putin doua surse independente. Acesta a scris o carte numita "Ceausescu si Securitatea" dupa care a mai scos o editie, in urma unor contestatii ale mele. El l-a declarat ca succesor pe unul care se inscrisese realmente in sindicat, dar care era fugit din Romania de 25 de ani la vremea aia, chiar din '80. Era fugit dincolo de Ocean. Deletant a vorbit numai cu el si a prezentat doar opinia lui. Insa noi nu am avut nici o sedinta in care sa stabilim vreo succesiune. Eu, cand am plecat in SUA, in 1987, am refuzat sa ma las manipulat si sa legalizez sindicatul acolo. Am legalizat doar Sectia Externa a sindicatului. Le-am spus ca SLOMR a fost si este in Romania; eu acolo eram doar reprezentanta externa. Am fost expluzat de Ceausescu din tara si ii reprezentam pe bietii disperati ramasi acasa. Eu am plecat fortat de aici in exil si tot timpul am vrut sa ma intorc. Ceea ce am si facut. M-am reintors in tara in februarie 1990.

Povestiti-ne, va rugam, despre confruntarea dumneavoastra cu Securitatea.
Confruntarea mea cu Securitatea a constat in condamnarea pentru complot impotriva oranduirii socialiste la sapte ani de temnita, politica, bineinteles. La presiunea opiniei publice internationale n-am efectuat integral toti cei sapte ani. Asta a fost singurul lucru notabil si folositor din partea propagandei occidentale; dar aia faceau propaganda pentru ca voiau destabilizarea regimului Ceausescu, nu din iubire pentru mine. Si exilarea mea fortata in SUA, la care m-am referit anterior, a fost tot o forma de condamnare.

Cat timp ati stat inchis?
Am stat inchis 20 de luni, de la 10 martie 1979 pana la 10 noiembrie 1980. Adica pana in prima zi a Conferintei post-Helsinki de la Madrid, cand Ceausescu a dispus sa fiu eliberat. Evident, el a facut-o pentru a arunca praf in ochii opiniei publice si a spune ca in Romania nu mai sunt detinuti politici. Este o onoare, comparativ cu ce face acest Basescu, care ma expune acum unor represiuni de ordin economic.

Cum se desfasura activitatea SLOMR?
Eram organizati pe celule si pe principiul "cade unul, se ridica altul". Spre deosebire de grupul amorf al lui Goma, care a fost o cutie postala de pasaportari. I-am pus cumva la munca pe securisti: daca jugulau miscarea din Bucuresti, ea se ivea la Timisoara. De acolo la Constanta. I-am pus la munca, sa-si merite lefurile alea grase de paraziti. In raport se remarca, ce-i drept, ca aceasta miscare a fost mult mai greu reprimata decat cea a lui Goma, dar nu se spune de ce. Va spun eu: datorita unei organizari strategice si tactice. Nu am pretentia ca sunt eu cel mai destept. Insa trebuie sa respectam niste chestiuni. Eu spun ca actiunea lui Goma nu a fost cea mai importanta grupare de disidenta colectiva - cum eronat spune Basescu -, pentru ca aceasta a fost o miscare de grup amorf. Cea mai importanta disidenta de grup organizat a fost a noastra. In Romania au fost trei forme de disidenta: individuala, de grup amorf - tip Goma, si disidenta de grup organizat - tip SLOMR. Sa se bage fiecare in ce grupa de disidenta vrea. Eu nu minimalizez ideea de disidenta individuala; a fost necesara la vremea si locul ei. Dar trebuie facuta aceasta clasifi-care.

Comisia Tismaneanu propune un set de masuri - sunteti de acord cu ele? Cum vedeti recuperarea si recunoasterea trecutului?
Eu vad toata aceasta chestiune ca un fel de gargara, un praf in ochi, exact cum a aruncat Ceausescu Occidentului la Conferinta de la Madrid. Adica n-o sa se faca nimic. In primul rand, eu consider ca trebuie facuta o distinctie clara si o clasificare intre detinut politic, disident si revolutionar. Fiecare isi are meritul lui. Detinutul politic a stat in puscarie poate zeci de ani, sacrificandu-si viata pentru un ideal national. Disidentul sau oponentul din timpul lui Ceausescu are o cu totul alta calitate decat detinutul politic, chiar si/sau mai ales cand nu este un fals disident, un fals oponent. Iar "revolutionarul", o cu totul si cu totul alta calitate. Si acum va intreb eu: cine dintre acestia beneficiaza de cele mai multe drepturi? De ce este scara complet invers si cine a intors-o?
George Damian / ZIUA
Arhiva CIVIC MEDIA

"EXTREMISTII" CARE AU CONTESTAT RAPORTUL TISMANEANU. Azi, disidentii anticomunisti Victor Frunza si Ionel Cana: Protest fata de "dubla morala"

Scriitorul disident Victor Frunza si Ionel Cana, fondator al celui dintai sindicat liber din Romania (SLOMR), au dat publicitatii un protest in care semnaleaza o serie de lacune ale Raportului Tismaneanu privind condamnarea comunismului din Romania si ale organizarii sedintei Parlamentului in care a fost prezentat acest raport. Va prezentam integral protestul celor doi:
"Ne numaram printre cei care au asteptat cu interes si obiectivitate raportul domnului presedinte Traian Basescu, de condamnare a crimelor comunismului, fara sa ne fi lasat influentati nici de agitatia negativa care i s-a facut inainte de citirea in Parlament, nici de atmosfera din sala in momentul respectiv. Am considerat ca acest act este o initiativa care marcheaza un moment demult asteptat si care va delimita in sfarsit trecutul de viitor, si de aceea trebuie intampinat cu o justificata aprobare.
Din pacate, in afara concluziei, in legatura cu caracterul criminal, antinational si lipsit de orice legalitate a regimului care a dominat Romania intre 6 martie 1945 si 22 decembrie 1989, apreciere la care subscriem, intregul discurs este o opera, daca nu de diletant, atunci a unor persoane care au incercat sa acopere cu valul tacerii o seama de faradelegi ale Partidului Comunist de-a lungul istoriei sale. Este si motivul pentru care:
Protestam impotriva dublei morale care a stat la baza organizarii acestei comisii prezidentiale, in care profitori ai regimului comunist (cu una sau doua exceptii) au fost pusi sa lamureasca poporul roman cum stateau lucrurile cu suferintele sale, pe cand ei sau parintii lor faceau parte direct sau mascat dintre colaboratorii dictaturii.
Protestam impotriva amneziei voite sau din incultura politica, din care cauza in acest raport nu a razbit nici macar o data numele Basarabiei si al nordului Bucovinei, cand se stie ca un pacat structural al formatiei comuniste din Romania a constat in sustinerea neoimperialismului sovietic in aceasta problema.
Protestam impotriva cenzurarii responsabilitatii PCR si a urmasului sau PMR, in cedarea de catre el, cand era la carma tarii, a unui teritoriu national, Insula serpilor, pe baza unui simplu proces-verbal.
Protestam impotriva actiunii imorale de a-l invita pe Regele Mihai la prezentarea acestui raport, pentru a escamota faptul ca inlaturarea monarhiei prin amenintarea cu pistolul si cu declansarea unor represalii armate a fost una dintre cele mai odioase crime ale regimului comunist. Prin acest tertip, schimbarea printr-o lovitura de stat a ordinei constitutionale a fost pur si simplu omisa, la aceasta operatiune rusinoasa de extirpare comisia pretandu-se, fireste, pentru a-si merita onorariul substantial cu care este platita din banii publici.
Protestam impotriva ipocriziei de a-l fi invitat pe Lech Walessa, initiatorul sindicatului polonez Solidarnosc, in timp ce fondatorul SLOMR, dr. Ionel Cana, nu numai ca nici macar nu a fost citat, nici invitat la adunarea Parlamentului, dar este - la fel ca si alti disidenti - victima unei voite marginalizari.
Protestam impotriva cenzurii aplicate in enumerarea unor disidenti anticomunisti, a mistificarii intentionate si mai ales impotriva acelor omisiuni care indica spre posibila existenta a unei liste de nume neagreate si de aceea interzise si sub regimul Basescu, la fel cum erau sub cele ale lui Iliescu si Ceausescu."
Victor Frunza
Ionel Cana
Surse: Jurnalul National, Civic Media

SCRISOAREA LUI PAUL GOMA catre TRAIAN BASESCU despre COMISIA TISMANEANU si ICR, falsificatorii istoriei ROMANIEI

Domnului Traian Basescu,
Palatul Cotroceni, Bucuresti
Domnule Basescu,

In 5 aprilie 2006, dupa ce Vladimir Tismaneanu imi propusese - si in numele Dvs. - sa fac parte din Comisia prezidentiala pentru cercetarea crimelor comuniste in Romania, pregatisem o scrisoare de raspuns la scrisoarea-invitatie. In primul rand ceream de la statul roman reparatii: restituirea cetateniei romane, furate chiar inainte de a pleca din tara (in 20 noiembrie 1977); restituirea dreptului de a publica in Romania, furat de N. Manolescu prin editorialul "Adio, domnule Goma" din 1998, apoi prin campania de antisemitizare a mea, organizata in 2005, in vederea obtinerii postului de ambasador la UNESCO.

Dupa care treceam la chestiuni generale:

In acel moment nu cunosteam numele celorlalti membri ai Comisiei, credeam insa ca reuniti pentru a cerceta-clarifica istoria Romaniei din ultimii 70 ani ne vom intelege intre noi, oricat de adanci fusesera neintelegerile anterioare. Drept care propusesem:

- din Comisie, ca membri de onoare, sa faca parte supravietuitori dintre victimele comunismului: Gavrila Ogoranu, plecat dintre noi intre timp, si minunata sa sotie (vaduva lui Sabadus, ucis in bataie la Gherla, de catre o "cunostinta" a mea: Goiciu), Vasile Paraschiv, Doina Cornea, Remus Radina, Cicerone Ionitoiu, Ion Varlam si altii si altii cati au mai ramas;

- din Comisie sa nu faca parte acei autodeclarati "membri eminenti ai societatii civile" care colonizasera, de la 22 decembrie 1989, tribunele, prezidiile, balcoanele, platourile de televiziune, microfoanele, presa scrisa, posturile, bursele, pentru a ne explica noua, neinformatilor, noua, naivilor cat si cum si pe unde "rezistasera" ei comunismului: Blandiana, Liiceanu, Plesu, Manolescu, Adamesteanu, Dan Pavel, Oisteanu, Jela, Stelian Tanase, Antohi, A. Mungiu, Pippidi... - lista era mult mai lunga.

Motivele pentru care acesti "directori de constiinta" nu aveau ce cauta intr-o asemenea Comisie:

- "trecutul de lupta anticomunista" al lor: traficat post-festum, deci mincinos;

- cunostintele lor de istorie in general, in special de istorie contemporana a Romaniei: nule, chiar daca unii dintre ei se prezinta ca istorici.

Domnule Basescu,

Aceasta scrisoare a mea - pe hartie - nu a putut pleca spre Dvs., pentru ca invitatia Dvs., scrisa, trimisa prin posta (promisa prin V. Tismaneanu) nu a mai pornit inspre mine.

Intre 11 aprilie si 14 aprilie a avut loc Marea Miscare de Solidarizare Intelectuala (Romana): "membrii de drept ai directoratului de opinie" din nefericita noastra tara, profesionistii in prelingerea de la un prezidiu la o comisie; de la un colocviu la o dezbatere-asupra, cu tot cu scaunul autorepartizat lipit de sezut(a), afland ca V. Tismaneanu imi propusese si mie participarea - chiar daca uitase sa mentioneze ca inca din 21 septembrie 2005 cerusem infiintarea Institutului pentru Studierea Terorii Bolsevice in Romania - au intrat in panica, s-au adunat, au dat mana cu mana, ca de obicei pe meleaguri mioritice si tot pentru o cauza mizerabila: expulzarea acelui ins care facuse ceea ce ei nu facusera nici macar in gand impotriva comunismului.

Urmare: V. Tismaneanu (prost consiliat, dar cine sa-i pedepseasca pe foarte-prostii consilieri? - la urma urmei fiecare are consilierii pe care ii merita) a improvizat o "motivatie" a anularii invitatiei mie adresate - in numele Dvs., Domnule Basescu - pretextul invocat: as fi publicat - pe internet! - scrisori de-ale tatalui sau!

Ce explicatie puerila, ce inventie debila!

Pe cand eram in relatii cordiale (sic) V.T. imi scrisese, nesimtitor la faptul ca ma ofenseaza, ma raneste:

"Rolul Dvs: mai ales pe tema represiunilor, studentimea, intelectualii. Nu trebuie sa scrieti: ati scris ce trebuia scris. Acum vin expertii, comisia citeste, adauga etc". (subl mea, P.G.)

Am inghitit jignirea, am retinut sugestia. Chiar daca nu mai fac parte din Comisie - va propun:

Cum tot mi-am pregatit seria de scrieri postume, o ofer spre tiparire editurii Institutului Cultural Roman. Sa inceapa cu cele doua volume de Scrisuri care aduna articole, interviuri, conferinte publicate in presa occidentala intre 1971 si 1977 - pe cand eu ma aflam in Romania - apoi in exil, precum si cele din 1990 pana in momentul de fata. Presupunind ca imi cunoasteti publicistica, va rog sa o recomandati lui H.R. Patapievici, director al Institutului si membru al Comisiei.

Domnule Basescu,

Scopul meu este in primul rand al unui scriitor frustrat: 20 de ani (1970-1990) am fost interzis in tara, deci samizdatizat; de la actiunea extrem de colegiala a lui N. Manolescu, am evoluat..., devenind, in Romania Libera Post-Revolutionara un scriitor roman internetizat;

In al doilea rand telul urmarit este unul pedagogic: Nici unul dintre membrii Comisiei nu cunoaste Istoria Contemporana a Romaniei: Sorin Alexandrescu, desi inalt specializat in prinderea prin scheme si sageti a geniului lui Faulkner, N. Manolescu, stralucit recenzent al cartilor de fictiune si harnic autor de manuale indrumatoare-spre-indarat, ca Literatura romana de azi. 1945-1965 - nu au nici o idee despre Istoria Tarii lor (daca ar fi avut una cat un bob de mustar, N. Manolescu nu ar fi luat lui I. Iliescu, imediat dupa Mineriada Sangeroasa din 13-15 iunie 1990 interviul legitimator al ilegitimului cu mainile pline de sange, numit de el "Omul cu o mare"); la fel S. Antohi: el este "istoric al ideilor", nicidecum al faptelor si al suferintelor romanilor; Mihnea Berindei, turcolog emerit, ramane autor al unui studiu despre vamile turcesti, nu despre secolul al douazecelea la romani; cat despre Al. Zub el s-a specializat in Xenopol, in Kogalniceanu, in Parvan - din care nu a mai iesit, deci nu are idee, de pilda, despre "intamplarile" din timpul celui de al Doilea Razboi Mondial.

In aceste decenii din urma am constatat cu tristete, cu ingrijorare, cu oroare: romanii nostri se afla in relatii conflictuale cu ceea ce se cheama Istorie - deci memorie: Neistoricii sunt "imuni" la cronologie, pentru ei timpul este... o neglijabila, un accident: ce conteaza, la scara secolelor, ca, de pilda, 28 iunie 1940 a fost inainte de 22 iunie 1941?, sunt sigur, nu dupa? si daca a fost inainte, la ce ne slujeste, azi: anuleaza prezentul mizerabil?; dintre scriitorii romani doar Eminescu si Sadoveanu au cinstit istoria cum se cuvine, pentru cei aparuti dupa 1944 - conjuncturistii din care ne-am facut maestri de gandire si de "creatie" - istoria a reprezentat "un domeniu" in care erai obligat sa te documentezi (ca in siderurgie, in piscicultura, in arpagicultura), iar tinerii care voiau sa devina istorici, din spaima-de-clasa, provocata de teroarea luptei-de-clasa, alegeau perioadele cele mai indepartate in timp, ca sa nu care cumva sa calce in groapa prezentului care putea duce drept la puscarie.

Cat despre acea constanta etica necesara in studiul istoriei - nici vorba: daca etica era exclusa din estetica (astfel realizandu-se inghetata fiarta specifica Romaniei bolsevizate de prietenii nostri luminatori veniti de la Rasarit pe tancurile rusesti in 1944, numita: "rezistenta prin cultura"), ce sa caute in istorie, considerata stiinta pura si dura...?

Domnule Basescu,

Va propun sa facem noi, neistoricii, alfabetizarea istoricilor romani din Comisia cu pricina. Sunt convins: bibliografia oferita de volumele Scrisuri le va fi benefica: le va oferi cateva notiuni elementare de istorie si de morala in abordarea istoriei. Totodata va fi folositoare si urmasilor, neamurilor lor: fii, ne-poti, stranepoti si mai ales cumnate: acestia/acestea vor afla, in sfarsit, ce este aceea Istorie a Romaniei Contemporane si cu ce se mananca ea.

Cu incredere,

Paul GOMA

(Scrisoare publicata in ziarul Ziua, 8 mai 2006)

MIHNEA BERINDEI o da din nou in bara in Scandalul Spagii de 300.000 de Euro de la Imprimeriile Nationale Franceze: Qui s'excuse, s'accuse!

Anchetatul si perchezitionatul de catre Parchetul Francez, Mihnea Berindei, agent trotkist si voronist, informator al Securitatii, co-fondator al GDS si membru al Comisiei Tismaneanu, incearca jalnic sa se scuze in Afacerea Spaga 300.000 Euro Franta-PSD, dar, vorba francezului, Qui s'excuse, s'accuse!
Ce spune Berindei:
"In 2002, un reprezentant al Imprimeriei Nationale Franceze m-a solicitat ca sa facilitez stabilirea unor contacte cu guvernul roman pentru prezentarea unui proiect privind informatizarea colectarii impozitelor, in primul rand la nivelul intreprinderilor, proiectul E-Tax. Am transmis informatia cabinetului primului ministru si am organizat primele contacte. Acesta a fost in esenta rolul meu in aceasta problema". si, apoi: "Imprimeria Nationala Franceza e o institutie de stat, sub tutela ministerului de finante".
Pai, mai tovarase „SANDU“ & „MIRCEA“, daca "Imprimeria Nationala Franceza e institutie de stat" de ce avea nevoie de un turcolog particular, ca "sa facilitez stabilirea unor contacte cu guvernul roman pentru prezentarea unui proiect privind informatizarea colectarii impozitelor". Nu putea fostul ei director, acum anchetat si perchezitionat dedimpreuna cu turcologul nostru, sa puna singurel manuta pe telefon si sa sune, oficial, ca de la institutie de stat la un stat prieten si, pe deasupra si francofon, si sa stabileasca singur "contactele", sau prin intermediul Ambasadei Frantei la Bucuresti - dupa cum se practica in toata lumea civilizata cand este vorba de institutii de stat?!
"Am transmis informatia cabinetului primului ministru si am organizat primele contacte". In ce calitate?! De "autor al unui studiu despre vamile turcesti", dupa cum ne spune Paul Goma?! Si carui "prim-ministru", mai exact? Primului ministru, Adrian Nastase, cu care, impreuna cu Valeriu Stoica, am planuit si chiar l-am si dat jos pe Emil Constantinescu in 2000 pentru a-l instala la loc pe Ion Iliescu. Nu cumva asta era fraza corecta?! "Acesta a fost in esenta rolul meu in aceasta problema". Ha, ha, ha! Si-atunci de ce sunteti anchetat si ati fost perchezitionat, acasa si la birou?!
Sa-i dam cuvantul turcologului si trompeticii lui care consemneaza fara drept de apel:

Le Parisien: Berindei, intermediar suspect in scandalul Imprimeriei Nationale Franceze
Istoricul Mihnea Berindei: Nu am servit ca intermediar in nicio operatiune oculta
de V.M. HotNews.ro
Luni, 7 septembrie 2009

Prezentat de ziarul Le Parisien ca posibil „intermediar suspect” in scandalul Imprimeriei Nationale Franceze, istoricul roman Mihnea Berindei spune la RFI Romania ca singura lui contributie a fost punerea in legatura a Imprimeriei Nationale Franceze cu Guvernul de la Bucuresti, in anul 2002. El spune ca nu a participat la negocieri si ca ignora continutul contractului.

Potrivit ziarului francez, Imprimeria Nationala Franceza este banuita ca ar fi dat mita in valoare de mai multe sute de mii de euro pentru a obtine contracte in patru tari: Romania, Georgia, Siria si Senegal. Numele lui Mihnea Berindei apare alaturi de alte cateva pe lista posibililor „intermediari suspecti” (audiati si perchezitionati, la birou si acasa - nota mea)

"Am fost audiat la sfarsitul lui iunie in cadrul unei anchete a politiei judiciare privind o serie de contracte incheiate de Imprimeria Nationala din Franta in mai multe tari, printre care si Romania. Mi s-a cerut o discretie totala privind bunul mers al anchetei. Dat fiind ca anumite scurgeri de informatii din dosar, accidentale sau dorite, au fost folosite intr-un articol din Le Parisien, in care se insinueaza o participare a mea mai importanta decat cea reala, informatie rastalmacita de o anumita presa din Romania intr-un mod tendentios si iresponsabil, as spune, ma simt obligat sa fac precizari".
"In 2002, un reprezentant al Imprimeriei Nationale Franceze m-a solicitat ca sa facilitez stabilirea unor contacte cu guvernul roman pentru prezentarea unui proiect privind informatizarea colectarii impozitelor, in primul rand la nivelul intreprinderilor, proiectul E-Tax. Am transmis informatia cabinetului primului ministru si am organizat primele contacte. Acesta a fost in esenta rolul meu in aceasta problema".
"Imprimeria Nationala Franceza e o institutie de stat, sub tutela ministerului de finante. Ministrul de finante de atunci a sprijinit proiectul E-Tax si s-a adresat in acest sens omologului sau roman. Proiectul corespundea, de asemenea, unei cereri a UE, privind reforma finantelor, introducerea unei mai mari transparente si eficiente in colectarea impozitelor. Nu am avut nici un motiv sa ma indoiesc de corectitudinea acestui proiect".
"Nu am participat la nici o discutie de fond, la nici o negociere sau la semnarea contractului. Ignor continutul acestuia. Nu am nici o calificare juridica sau tehnica care sa justifice participarea mea la tratative si nimeni nu m-a solicitat in acest sens. Un responsabil al Imprimeriei Nationale Franceze mi-a cerut in mai multe randuri sa aflu daca proiectul respectiv se afla pe agenda de prioritati a guvernului roman. Nu am primit nici o remuneratie din partea Imprimeriei Nationale Franceze, nu am servit drept intermediar in nici o operatie oculta. Am furnizat toate aceste explicatii in cadrul audierii din iunie si nu fac obiectul nici unei urmariri juridice sau cercetari penale din partea justitiei franceze".
"Consider ca proiectul E-Tax este un proiect important si regret ca a dat nastere unui contract dubios. Ancheta va stabili la ce nivel se situeaza iregularitatile constatate. In ceea ce ma priveste, voi continua sa sprijin stabilirea de contacte in cadrul proiectelor franco-romane, pentru care voi fi solicitat, in masura in care aceste proiecte imi vor aparea benefice pentru ambele parti".
HotNews

ArticleTags = 'franta, mihnea berindei, imprimeria nationala franceza, coruptie';
REFERINŢE
Scandal de coruptie in Franta: Imprimeria Nationala, acuzata ca a dat mita pentru a primi un contract in Romania
MIHNEA BERINDEI - Sifonar intre Imprimeria Nationala a Frantei si Guvernul Nastase. Miza: 300.000 de euro spaga din 20.000.000 SCANDAL DE CORUPTIE PSD
COMPLICII LUI BERINDEI, Wajsman si Miki Spaga il dau de gol cum s-a perfectat Afacerea corupta Imprimeriile Nationale-Guvernul Nastase. BASESCU STIE?!
CE SI CU CINE FACEA MIHNEA BERINDEI CEVA in anul 2000, la Paris, cand s-a perfectat caderea lui Emil Constantinescu
IN SFARSIT, MIHNEA BERINDEI, MEMBRU AL COMISIEI PREZIDENTIALE TISMANEANU, A AJUNS FAIMOS. Presa franceza ultragiata de afacerea de coruptie FRANTA-PSD
MIHNEA BERINDEI - TURNATOR, AGRESOR AL PRESEI LIBERE, INTRIGANT ANTI-ROMANIA, PRO VORONIST, MEMBRU GDS SI COMISIA TISMANEANU - SPAGAR INTERNATIONAL?
AFFAIRE M. BERINDEI - M. SPAGA. L'Imprimerie nationale a-t-elle versé des pots-de-vin à l'étranger ?
RETEAUA ALIANTA CIVICA. VIRGIL IERUNCA despre "ienicerul" Mihnea Berindei, "zamislitorul" Ligii, Aliantei si a GDS si "contestatul" Dorin Tudoran
SCANDALUL FRUSTRATULUI BERINDEI vs RONCEA si LIBERTATEA PRESEI. Primul proces în care un jurnalist învinge un „recunoscut agent al Securităţii“
CUM AM CASTIGAT 3 MILIARDE DE LEI: Mihnea Berindei, fondatorul GDS si membru de vaza al Comisiei Tismaneanu ramane RECUNOSCUTUL AGENT AL SECURITATII
Comisia Tismaneanu la control. Azi, Mihnea Berindei - Asociatia Civic Media
Blog Roncea: MIHNEA BERINDEI: Doi unguri au fost omorati (poate si mancati) de romani
DOCUMENT 1989: Declaratia de la Budapesta - Autonomie pentru Transilvania

NICOLAE MANOLESCU si calugarita: "Iti dai seama ca in toata perioada asta a stat nespalata!"

Nicolae Manolescu, presedintele Uniunii Scriitorilor, ambasadorul Romaniei la UNESCO, membru in Comisia Tismaneanu si o simpla calugarita

Alex Stefanescu

La scurta vreme dupa revolutie, o calugarita cu haine ponosite si cu o desaga mare in spate si-a facut aparitia la „Romania literara".Voia sa vorbeasca neaparat cu Nicolae Manolescu – pe atunci in plina ascensiune politica – in legatura cu situatia disperata a unei manastiri de pe langa Buzau. Era intr-o zi de luni. I-am spus calugaritei ca Manolescu nu vine la redactie decat o data pe saptamana, joia, si ca nici nu-i cunosc numarul de telefon (pentru ca refuza sa si-l declare) ca sa o pun in legatura cu el.

Credeam ca femeia va pleca si va reveni joi. Dar nu, ea l-a asteptat pe Manolescu, la usa redactiei, de luni pana joi, fara intrerupere! Ziua statea pe coridor, in picioare, ca o statuie a resemnarii, iar noaptea isi asternea pe jos un fel de sal scos din desaga si se ghemuia pe el (dupa cum mi-a relatat portarul cladirii, care, milostiv, i-a mai dat cate ceva de mancare si i-a aratat unde este WC-ul).
Joia, Manolescu a trecut ca fulgerul pe langa calugarita, ea neavand timp nici macar sa-l recunoasca, si a intrat in sala unde ne adunaseram toata redactia pentru sedinta de sumar. I-am explicat lui Nicolae Manolescu, patetic, ce fapt nemaiauzit si impresionant se petrecuse: o calugarita il asteptase trei zile si trei nopti la usa redactiei – si l-am rugat sa stea de vorba cu ea. Profund civilizat, Manolescu a dat curs imediat rugamintii mele. Dar gestul femeii nu l-a miscat deloc. Absolut deloc. In timp ce se indrepta spre ea, a si facut o remarca ironica:
– Iti dai seama ca in toata perioada asta a stat nespalata!
Nepasarea lui Manolescu (poate doar afisata) mi s-a parut la fel de uimitoare ca asteptarea de trei zile si trei nopti a calugaritei.
http://www.zf.ro/

Cine este Alex Stefanescu: Pixul lui Manolescu
Alex. Stefanescu
15.05.2009
La sfarsitul anului 2008, in ultima etapa a concursulul Zece pentru Romania, organizat de Realitatea TV, Premiul de Excelenta la sectiunea Scriitori i-a revenit lui Nicolae Manolescu.

Mihai Tatulici mi-a dat telefon si m-a invitat si pe mine, ca fost student al lui Nicolae Manolescu, la gala de premiere (de la Ateneu), ca sa prefatez inmanarea premiului printr-un laudatio.
Scurtul meu discurs a avut succes, desi l-am tinut dupa Florin Piersic (premiat la sectiunea Actori),care a vorbit, ca de obicei, mult si cu farmec, cucerind asistenta. Am spus:
– N-am reusit niciodata sa-l ajung din urma pe Nicolae Manolescu, care, in treacat fie spus, si arata mai bine decat mine, desi eu sunt mai tanar decat el cu opt ani.
Eu am publicat pana in prezent cincisprezece carti, Nicolae Manolescu peste douazeci. Eu am fost vicepresedintele unui partid (PNTCD), Nicolae Manolescu – presedintele uui partid (PAC). Istoria literaturii romane publicata de mine se refera la o perioada de saizeci de ani (1941-2000), in timp ce istoria literaturii romane a lui Nicolae Manolescu acopera cinci secole. Cartea mea are 1.200 de pagini format mare, a lui – 1.500. Cat priveste succesul la doamne si domnisoare, e un subiect prea dureros pentru mine ca sa-l mai deschid...
Ca premiu, Nicolae Manolescu a primit un stilou de mare valoare, dintre acelea care se pun la dispozitia sefilor de state cand semneaza tratate internationale. Stiloul, imbracat in calcedonia, o piatra semipretioasa translucida de un cenusiu-bleumarin misterios, cu un luciu de ceara, are o penita fabricata dintr-un aliaj de aur si platina. In masiva cutie de lemn nobil, in care statea culcat ca intr-un leagan, mai era infipta, intr-un locas matlasat, o calimara, placata cu argint, plina cu o cerneala violeta princiar-romantica, de genul celei cu care scria uneori Eminescu scrisorile catre Veronica Micle.
Au trecut de la acel moment sarbatoresc cateva luni. Intr-o seara, la un restaurant, cineva m-a intrebat, in prezenta lui Nicolae Manolescu si a altor cunoscuti ai nostri care se mai aflau acolo, daca, luand in considerare ceea ce spusesem la Ateneu, se poate afirma ca toata viata l-am invidiat pe Nicolae Manolescu. Am explicat ca discursul meu fusese fantezist si autoironic, ca renuntasem in mod intentionat la un stil prea solemn, ca sa nu-i plictisesc pe spectatori. Si am adaugat:
– Nu l-am invidiat. L-am admirat, cu inflacarare, cu o candoare pe care mi-o pastrez si azi. Fiecare succes al sau m-a bucurat mai mult decat propriile mele succese. Ca sa fiu insa sincer pana la capat, o data, o singura data, l-am invidiat.
– Cand?! a intrebat Nicolae Manolescu insusi ridicandu-si privirea din cescuta cu cafea in care tocmai isi turna putin lapte.
– Atunci cand ati primit in dar stiloul acela nemaivazut, de la Realitatea TV.
Fara sa ezite o fractiune de secunda, Nicolae Manolescu a spus:
– Ti-l fac cadou. E al tau. Dar, iti dai seama, nu il am la mine. Iar maine plec la Paris. O sa-l las cuiva care o sa ti-l aduca dupa plecarea mea.
Inima a inceput sa-mi bata nebuneste, de bucurie si neincredere. Facusem pentru acel stilou un coup de foudre, ar fi fost un noroc prea mare sa-l primesc in dar. Si apoi... precis Nicolae Manolescu o sa uite. A spus-o asa, in treacat, ca sa ii uimeasca pe cei prezenti cu un gest spectaculos. De altfel, nici unul dintre ei nu a luat in serios promisiunea. Toti au ras ca de o gluma simpatica.
Iata insa ca dupa cateva zile, in timp ce ma aflam in redactie, la biroul meu, si desfaceam zecile de plicuri cu carti (cele mai multe proaste) primite prin posta, usa s-a deschis si in cadrul ei a aparut soferul lui Nicolae Manolescu, Marius, cu un pachet in mana:
– Domnul Nicolae Manolescu mi-a spus sa va dau asta...
Am luat cutia, fulgerat brusc de fericire. Am asezat-o pe birou si l-am sarutat zgomotos pe Marius pe amandoi obrajii, ceea ce l-a nedumerit profund (si l-a si speriat putin). Cuprins de o exuberanta fara margini am coborat si urcat de zece ori, in fuga, scarile care duc de la parter la etajul unde se afla redactia. Si am declarat tuturor celor pe care ii intalneam:
– Douazeci de ani de acum inainte nu il mai contrazic niciodata pe Nicolae Manolescu.
– Si daca vreodata nu are dreptate? m-a intrebat cineva, malitios.
– Intodeauna are dreptate! am replicat eu categoric.
___________________________________________________________

P.S. 1. Gestul lui Nicolae Manolescu i-a facut invidiosi pe multi dintre cunoscutii mei.
P.S. 2. S-a raspandit zvonul ca „Alex Stefanescu a fost cumparat de Nicolae Manolescu."
P.S. 3. Regret ca acolo, la restaurant, nu i-am spus lui Nicolae Manolescu ca, de fapt, l-am mai invidiat o data: cand l-am vazut cu o blonda superba pe strada.
http://www.zf.ro/

PAUL GOMA despre VLADIMIR TISMANEANU - si nu numai - in 11 puncte. Scrisoare catre Vladimir Tismaneanu. FOTO FANTOMA LUI GHEORGHIU DEJ

Paul Goma: Scrisoare catre Vladimir Tismaneanu

Domnule Vladimir Tismaneanu, in 22 iunie acest an am scris textul “Despre Vladimir Tismaneanu – si nu numai – in 11 puncte” in replica la interviul luat de A. Gosu, publicat in revista 22. Numai ca nici “22” (Rodica Palade), nici “Aldine” (Dan Stanca) nici “Ziua” (S.R. Stanescu), nici “Adevarul” (unde filtru este A. Badin, cel care a luat interviul la care fac aluzie in Post Scriptum) nu au raspuns, cu exceptia ultimului, care a transmis hotarirea: NU.
Daca as fi in locul lui Vladimir Tismaneanu, m-as ingrijora.
Sunt convins ca din partea sa nu a fost emis nici un ukaz de a nu publica ripostele lui Goma la propostele lui Tismaneanu – ar insemna sa ne intoarcem in cumplitii ani 1948-1958 cand la “puritatea ideologica” a textelor aparute in volume, in presa vegheau: delirantul Chisinevschi, ferocele Rautu, subalternii sai devotati Valter Roman, Leon Tismaneanu, Goldberger, Ofelia Manole si alti tovarasi de alte nationalitati de sinistra amintire.
Pentru a-si “repera” onoarea, Vladimir Tismaneanu (dar vrea? – vom verifica numaidecat) are de facut urmatorul lucru: Sa se adreseze sefilor publicatiilor respingatoare, propunindu-le textul de mai jos, insotit de scrisoarea de fata, in virtutea tolerantei – chiar daca aceasta nu face parte din panoplia “standardelor academice” cu care mi-a inchis gura cand m-a anuntat ca nu mai fac parte din Comisia prezidentiala pentru studierea comunismului – fiindca imi lipsesc standardele…
Daca va pretinde ca el, Vladimir Tismaneanu este un biet profesor la Maryland, in trecere prin Bucuresti (in momentul de fata aflat la odihna binemeritata la Sinaia, la Mamaia, la Tataia) si ca nu are nici o putere (sic) sa ceara, sa impuna, sa dikteze – ii voi raspunde cu o anecdota adevarata: Acum cativa ani, in Franta izbucnise un scandal: scriitorul Renaud Camus (a nu se confunda cu Albert, mort in 1960) scrisese in Jurnalul sau, publicat, ca la postul de radio France Culture lucreaza mult mai multi redactori evrei decat neevrei, iar acestia invita in emisiunile lor prieteni, colegi – tot evrei – mai numerosi decat neevreii. Bietul Renaud Camus, el, naivul, in virtutea dreptului de expresie, isi exprimase o *opinie* care, nu intamplator, era si exacta – si nu doar privind posturile de radio ci si cele de televiziune – dar ce campanie a fost orchestrata impotriva fiorosului “antisemit”! – la care au participat, cu sfanta-le indignare tenorii (in Romania li se zice: “directorii”) opiniei publice indignate. Singurul dintre intelectualii care nu s-a napustit sa dea cu parul in capul blasfematorului a fost filosoful Alain Finkielkraut, titular al unei emisiuni saptamanale, “Répliques” pe care o detine si azi. Evenimentul se petrecea inainte de izbucnirea ultimei Intifada – provocata de Ariel Sharon, astfel ajungind la guvernare – deci pe cand Finkielkraut mai era o persoana rezonabila, cu care se putea discuta (chiar si despre Palestina, fara ca el sa invoce “argumentul demografic”! – depun marturie, pe atunci eram in relatii *normale*) – si care a intervenit ca un sef de clasa, batind din palme, cerind atentie si spunind, in esenta: Este adevarat ce sustine Renaud Camus ca la France Culture sunt multi redactori evrei – dar ar fi trebuit sa recunoasca: nu toti. *Fiindca suntem in Franta unde chiar si francezii au dreptul sa lucreze la acest post de radio*… (sublinierea imi apartine).
La o astfel de insolenta nimeni dintre bravii francezi nu a raspuns: si ei sunt traumatizati, paralizati de culpabilizarea cultivata consecvent de holocaustologi.
Eu insa, roman fiind – chiar de nu am nici un fel de cetatenie (romana mi-a fost furata de *Statul roman in 1977* si nerestituita nici azi – cu scuze), imi spun ca romanii mei n-or fi ei chiar atat de lasi, de nedemni – cu conditia ca un evreu sa le dea bilet de voie la exprimare, fie si cu perfidia unui Alain Finkielkraut. Asadar ii propun lui Vladimir Tismaneanu sa se adreseze el tovarasilor responsabili de ziare-reviste, posturi de radio si televiziune recomandindu-le sa publice textul “Despre Vladimir Tismaneanu – si nu numai – in 11 puncte” insotit de scrisoarea de fata.
Astfel va face sa inceteze zvonul ca el ar fi dat dispozitia de a i se interzice lui Goma dreptul de a publica – cu atat mai putin: dreptul la replica – in romaneste, in Romania. Tot se laudase el (despre V. Tismaneanu fiind vorba, in continuare) ca va face tot ce-i sta in putere pentru ca Goma sa poata publica, in limba sa, in tara sa. Ei bine, iata ocazia! Drept care atasez textul cu pricina si astept rezultatul interventiei sale – in favoarea mea.
Paul Goma
Paris, 3 iulie 2006

Despre Vladimir Tismaneanu–si nu numai–în 11 puncte

Paris, 22 iunie 2006, 65 ani de când Antonescu a ordonat ostaşilor trecerea Prutului, zdrobirea vrăjmaşului de răsărit şi miază-noapte - însă acolo am rămas: nu am trecut Prutul, nu am vărsat sânge, nu am liberat pe nimeni, nu am zdrobit nimic, dacă ne-am ales cu ceva: cu “Holocaustul” în care noi am ucis 400. 000 evrei, iar guvernanţii noştri iubiţi şi luminaţi vorbesc despre basarabeni şi bucovineni ca “minoritari” (Coposu), ca “românofoni” (Zoe Petre), ca vorbitori de “light romanian”, un fel de limbă, însă nu cea de tinichea, gândită-vorbită de unul, Ungureanu.

1. Despre Pelin II

Încep printr-un citat din mine însumi, un fragment din Jurnalul pe luna mai 2006, instalat pe internet (voi reveni la chestiunea “internetului”): “Sâmbătă 13 mai 2006 “(…) Surpriză: da; plăcere, ba. Chiar ne-plăcere să citesc pe prima pagină titlul-bombă: “Agentul Volodea”. Ne-plăcerea vine, desigur şi de la aflarea autorului: Vladimir Alexe, acest Pelin II, dar chiar dacă altcineva l-ar fi scris, nu mi-ar fi făcut plăcere. Pentru că unul este adevărul şi alta lovitura cu dosarul de securitate. (…) Ca să nu existe dubii: nu pretind că V. Tismăneanu nu ar avea păcate (şi încă grele - nu cele moştenite: cele dobândite), dar în nici un caz cele “demascate” de Alexe.” Unul - şi cel mai descalificant - dintre “păcatele grele” ale lui V. Tismăneanu - deocamdată în relaţiile cu mine: Minte fără clipire, fără tresărire, sigur fiind că boii de cititori-auditori români, fie ignari, fie (mai ales) traumatizaţi de Teroarea Adevărului Unic Bolşevic instalat în România din 28 iunie 1940 - Basarabia şi Bucovina de Nord şi Herţa fiind în România, dragi tovarăşi confecţionatori ai-istoriei-şi-geografiei-de-clasă - nu vor îndrăzni să contrazică un trimis-numit-uns ca să ne re-re-scrie el istoria, tot după reţeta Roller. Citatele care urmează sunt din Vladimir Tismăneanu, în interviul din 22, cu A. Goşu:

2. Despre invitaţie

“Eu l-am invitat pe Paul Goma. (…) Au fost multi dintre prietenii mei (…) uimiti de aceasta decizie, tinand seama de o serie de pozitii controversate din ultima vreme ale d-lui Paul Goma in chesti-uni legate de perioada 1940-1941 in Basarabia, si nu numai. (…) Spun un lucru si in favoarea d-lui Goma, si in favoarea celorlalti membri ai Comisiei: d-l Goma nu m-a intrebat cine va face parte din Comisie (…) A dat un accept conditionat, dar era in sine un accept. Nici un membru al Comisiei nu a obiectat la prezenta lui Paul Goma in Comisie” (subl. mea). Neadevarat: tăcerea-i bruscă (din 11 aprile - până atunci îmi scrisese 2-3-4 mesaje pe zi) nu se explică prin… descoperirea a ceea ce pusesem eu pe internet, ci prin presiunile exercitate asupra sa prin “membrii Comisiei” (nu le cunoşteam numele, atunci, dar nu se putea să lipsească: Mihăieş, Manolescu, Liiceanu, Blandiana-Rusan, Patapievici, Oişteanu, R. Ioanid…); şi prin C. Săftoiu, consilierul prezidenţial, cel care… urma să-mi telefoneze «în orele următoare», pentru a stabili mijloacele colaborării: Propusesem preşedintelui, prin V. Tismăneanu, să-mi trimită prin poştă o invitaţie scrisă, eu anunţînd, tot prin V. T. condiţiile: restituirea cetăţeniei române furate de Ceauşescu şi de Securitatea-i personală în 1977, restituirea dreptului de a publica în România, în limba mea, în ţara mea, furat de caralìii de la Poarta Holocaustului ca N. Manolescu (antisemitizatorul meu personal care astfel, cu sudoarea limbii sale, obţinuse postul de ambasador la UNESCO) şi, de ce nu: scuze din partea statului român pentru nedreptăţile suferite de familia mea şi de mine din 28 iunie 1944 până în clipa de faţă.
3. Despre “puiul de bolşevic” [V. T. ]

“Afirm cu deplina responsabilitate si am inca o buna memorie. Lucrurile s-au complicat in momentul in care am constatat ca d-l Goma cu doua, trei zile inainte ca eu sa-i fi trimis invitatia, pe baza faptului ca i se pusese la dispozitie un citat atribuit lui Vladimir Tismaneanu, in care Vladimir Tismaneanu pasamite il decreta intr-un fel pe Paul Goma ca fiind autorul unor texte cu caracter antisemit, Paul Goma punea sub semnul intrebarii credibilitatea stiintifica a lui Vladimir Tismaneanu si isi incheia acea notatie: ‘este si el un pui de bolsevic‘”. Dacă este adevărat că am comis eroarea de a-i atribui lui V. T. un citat care nu-i aparţinea (şi pentru care mi-am cerut imediat scuze), nu este adevărat că determinasem ruptura dintre noi prin notarea în jurnal: “este şi el un pui de bolşevic”. Nu, nu. Admit: i-am spus aşa (în Jurnalul meu, personal, vorba lui Dinescu, “difuzat” pe internet!) din pricina unui citat greşit atribuit lui - însă: Este sau nu este adevărată afirmaţia? - Este el, Vladimir, fiul lui Leon Tismăneanu - cetăţean sovietic, “lucrător” în timpul războiului la Radio Moscova, sub direcţia lui Răutu, trimis în România ocupată de ruşi? ; a fost L. Tismăneanu unul dintre importanţii şi ferocii agenţi ai comunizării, sovietizării, martirizării ţării noastre? ; a fost el director adjunct al Editurii Politice şi plin al catedrei de marxism- stalinism, la Universitatea Bucureşti - nu “leninism”, cum edul-corează fiul meseria tatălui ? ; - Este el fiul Herminei căsătorită Tismăneanu şi dânsa redactor la Radio Moscova, cetăţean sovietic, în România ocupînd funcţii-posturi de importanţă politică? A fost dânsa - cât a fost - director de cadre în Ministerul Sănătăţii? ; - Este el, Vladimir nepotul Cristinei Luca-Boico, expulzată din Franţa pentru spionaj în favoarea sovieticilor? ; nu a ocupat şi ea “posturi importante” în RPR, atât pentru merite personale (!), cât şi pentru ale soţului său Mihail R. Boico, “spaniol” şi el, rus, în România general de “grăniceri”, citeşte: de Securitate, fiindcă îi obliga pe soldaţi să-i interpeleze, să-i împuşte, nu pe cei care intrau clandestin în RPR - sic - ci pe/în nefericiţii români care, disperaţi că “Americanii nu mai vin”, încercau să fugă din raiul edificat şi de ei, “spaniolii” sosiţi de unde, dacă nu din… URSS? ; - Nu ca “pui de bolşevic” şi-a petrecut V. T. copilăria, adoles-cenţa în ghetoul bolşevicilor: Cartierul Primăverii? ; a mâncat el şi ai săi - puiul-de-bolşevic - pe săturate, s-a îmbrăcat decent, chiar luxos în comparaţie cu milioanele de români flămânziţi chiar de ei, în zdrenţe, supravieţuind în “libertate”, fiindcă ţara-ntreagă era un complex de lagăre şi de închisori unde pierea elita României, tineretul ei, ţărănimea pentru că… nu gândeau marxist-stalinist, cum impuneau şi părinţii săi? ; nu frecventa el - în virtutea “egalităţii de tip sovietic” - o şcoală specială, pentru puii bolşevicilor, unde i-a avut colegi pe Nicu Ceauşescu, pe Radu Ioanid, neruşinatul holocaustolog de azi (şi membru de onoare în “Comisia Oprea”)? ; - S-a plâns V. T. că tatăl său a fost dat afară din partid prin 1958 (ca urmare a întreturnătoriilor dintre ei, tovarăşii-de- veacuri: l-a săpat subalternul său, Radu Florian, ca să-i ia locul ; s-a mai plâns că, după plecarea lui în Occident mama rămasă în România era vizitată “practic aproape săptămânal” (ce limbă-i asta: marylandeză? ) de Securitate, ca să-l convingă pe fiu să nu mai ponegrească, la Europa liberă, Patria Română… Vrea neapărat să-i aduc aminte cum au fost pedepsite pentru exact aceeaşi “vină” multe alte mame, de pildă a Monicăi Lovinescu - adevărat, aceea nu era evreică, nici comunistă, nu era “eroină” din Spania, nu era cetăţeancă sovietică şi nu fusese nici măcar un minut şef de cadre la Ministerul Sănătăţii, motiv pentru care a ajuns la groapa comună? ;Dezolat, însă întrebarea următoare nu poate fi ocolită: Ce a suferit familia Tismăneanu de pe urma “persecuţiilor” regimului comunist?
- a fost lăsată muritoare de foame?
- a fost alungată din casă? (care casă: cea confiscată de ei, revoluţionarii burjuilor odioşi - şi antisemiţi? )
- au fost membrii ei măcar anchetaţi de Securitate (nu vizitaţi, la domiciliu) - “ca la Securitate”? - câte minute/zile/luni/ ani au fost aceia reţinuţi/deţinuţi? - cine/câţi dintre ei au murit în închisoare? “Răspunsul” l-a dat Cristina Boico (mătuşa pe care Vladimir o iubea foarte), după ce s-a re-strecurat în Franţa, ca “eroină a Rezistenţei Franceze”: «În România am fost persecutaţi ca evrei şi comunişti».
4) Despre “credibilitatea morală şi ştiinţifică” [V. T. ]

(…) “i-am raspuns d-lui Goma (…) [Că] nu poti face parte dintr-o comisie in momentul in care contesti presedintelui acestei comisii, omului care te invita, credibilitatea morala si stiintifica.” De acord: nu poţi - dar care este “contestaţia”? Aceasta: “Este şi el un pui de bolşevic”. Re-repet : este neadevărată (“contestaţia”)? Neadevărat adevărul?
5) Despre ticul verbal-scriptic: “Circulă pe internet…” [V. T. ]

“publicarea pe Internet in acelasi text a unei scrisori personale despre tatal meu, in care eu foloseam la adresa raposatului meu parinte termeni foarte duri legati de perioada stalinista, in care el a avut un rol destul de important in aparatul ideologic, si pe care nu i-as folosi in limbaj public. Era o scrisoare adresata prietenului meu, sau, sa-i spunem, omului in care aveam incredere, Paul Goma. Acest text era pus pe Internet. Pur si simplu. I-am raspuns ca exista lucruri care sunt proprietatea autorului lor, o scrisoare este pentru mine proprietatea autorului ei. Eu asa vad lucrurile, poate ma insel, si niciodata nu-mi voi permite sa public scrsioarea cuiva catre mine fara sa-i cer acestei persoane permisiunea. Deci asa s-a ajuns la situatia in care Paul Goma nu face parte din Comisie”.

A venit momentul lămuririi chestiunii internetului. Vladimir Tismăneanu - altfel băiat simpatic, serviabil (e-he, câte burse a înlesnit el!) - nu dovedeşte că este şi normal de normal… Dacă ar fi fost cât de cât, nu ar fi fabricat în grabă dimpreună cu şoptitorii săi, acest pretext de ruptură: “publicarea pe internet”, a unei scrisori a lui către mine şi a răspunsului meu. În primul rând, fiindcă dialogul nu era unul confidenţial, nici conspirativ (ca la ei, la comuniştii ilegalişti) ci, am crezut, cred în continuare, tema lui interesează, istoria acestei ţări la care el pretinde că lucrează, nu? În al doilea rând V. T. dovedeşte a face parte dintre acei oameni care, avînd posibilitatea de a-şi publica propostele în oricare periodic românesc, zbiară ca din gură de şarpe, arătînd cu degetul lor de adolescenţi pârâcioşi pe cel care îndrăzneşte să riposteze - prin mijloacele rămase lui accesibile (internetul).

Aşa au făcut - în legătură cu mine - Gabriel Andreescu, avântatul holocaustolog care nu văzuse măcar coperta cărţii autorului acuzat de “antisemitism”; aşa a făcut cuviinciosul L. Antonesei, apărător al lui G. A. în revista pe care o conduce (şi în care mie mi-a refuzat dreptul de replică), pretinzînd că industriaşul drepturilor omului “nu a făcut nimic necuviincios” (sic - nu, nimic necuviincios, doar… incorect: condamnase o carte necitită); aşa au făcut Adameşteanu, Lefter, acum V. Tismăneanu, afirmînd el fără pauză de reflecţie : “Circulă de la o vreme, pe internet…” “Pe internet”, unde alt’? Nu sunt eu un scriitor internetizat prin grija prietenilor lui V. Tismăneanu: Manolescu, Liiceanu, Mihăieş, Lefter, Oişteanu, A. Cornea, Adameşteanu, Patapievici, R. Ioanid, Shafir ? Eu nu am putut face ca Nicolae Moraru - îl cunoştea bine Leon Tismăneanu, erau tovarăşi de şaibă marxist-stalinistă - care, după pensionare, îşi confecţionase, acasă o… stengazeta (gazetă de perete) în care îşi “publica”, producţiile. Am “publicat pe internet” Jurnalul, iar în acela şi scrisoarea lui V. T. prin care îmi cerea amănunte despre tatăl său; apoi scrisoarea mea de răspuns : în aceea îi împărtăşeam partea mea de adevăr (la 17 noiembrie 2005).

Şi această scrisoare a fost consemnată în Jurnal - la 31 martie 2006. Trebuie să fii de rea credinţă şi neruşinat ca să te indignariseşti ca un curcan pentru că “celălalt” îţi dă replica acolo unde poate - or el nu poate în presa obştească şi din pricina ta, măcar complice la interdicţie. Este Jurnalul meu, scriitor, persoană publică (în ciuda Neocenzurii Neoscriitorilor Neoromâni); în el consemnez, nu doar cugetări adânci si păreri suprafaţice, dar şi evenimente-de-hârtie, de pildă scrisorile. Apoi V. T. ştia foarte bine că ţin un jurnal “difuzat pe internet”, “ţinere” normală şi… legală - cum de l-a descoperit abia în acel moment? În încheiere scriam: (…) “Eu, prin forta împrejuràrilor, nu am avut nici tatà nici mamà nici unchi nici màtusà care sà fi fàcut ràu altora, doar pentru cà ei, “revolutionari de profesie” asa stiau cà… se face lumea nouà. Insà nici nu voi învinovàti vreodatà pe copiii revoluţionarilor bolsevici pentru pàcatele pàrinţilor - grele, monstruoase. Ci - am si spus-o, în legàturà cu Oisteanu: le cer (urmasilor) sà-si asume înaintaşii, sà accepte - cu durere - cà acestia nu fuseserà îngerasi, cà nu pot fi absolviţi doar pentru cà fiii stiu cà pàrinţii lor erau plini de iubire în familie - fiindcà iubirea în familie nu sterge deloc ne-iubirea lor în nefamilie. “Si asa cum atâţia copii, nepoţi de nazisti s-au târît în viatà càrînd povara teribilà a “dosarului” tatàlui SS-ist sau doar (sic)… membru al partidului lui Hitler, asa sà suporte si urmasii bolsevicilor faptul cà pàrintii lor nu fuseserà, vai, eroi de benzi desenate. “Cred cu putere cà aceastà “echilibrare” este necesarà, atât pentru noi, eternele victime, cât si pentru urmasii celor care nu se purtaserà cu noi cu mànusi (observi eufemismul? ). Or noi suntem milioane - numai în România. Si nimeni dintre vinovaţii de martirajul nostru nu a fost màcar obligat sà treacà prin fata unui tribunal - fie si postum (…)”. După care comentam: “Ce fel de istorie ştie Vladimir Tismăneanu, azi, dacă, orbit de durerea celor aflate despre tatăl său - totuşi: un ne-sfânt…- a uitat că, înainte (…) alţi “revoluţionari”(…) fuseseră debarcaţi, anchetaţi de Instrumentul Revoluţiei: Securitatea, creată după modelul NKVD? Dacă nu vorbim de Pătrăşcanu, un ne-evreu - pe care şi LeonTismă-neanu îl înfierase, bolşeviceşte - hai să vorbim de Ana Pauker: s-a “delimitat” Tovarăşul Tismăneanu de Tovarăşa Pauker, în şedinţele de demascare-înfierare? Bineînţeles, da, altfel n-ar mai fi rămas şeful catedrei de marxism-stalinism şi director adjunct al Editurii Politice - sub şefia altui monstru bolşevic, avînd acelaşi “dosar”: Valter Roman? (…) Dar de Chişinevski - dat jos în 1957 (pe când eu mă aflam în anchetă, la Interne)? El, L. Tismăneanu a fost “zburat” (expresia aparţine fiului) în 1958. Nu ştiu dacă tot atunci subalternul său de la Universitate Radu Florian fusese “îndepărtat” - însă deziluzia a fost: chiar dacă după răspunsul meu nu am citit vreun text despre tatăl său, Vladimir Tismăneanu se comportă taman ca fiul lui Radu Florian: detestabil; neintelectual, ne-normal: nu acceptă că tatăl său “a avut şi lipsuri”. Aşa cum nu acceptă că iubita sa mătuşă Cristina Marcusohn (căsătorită Boico) a jucat un rol nefast, mizerabil, de bolşevic fanatic executant orb al ordinelor Moscovei - atât în Franţa, ca spioană sovietică (până la 22 iunie 1941 activînd şi în folosul lui Hitler!), cât şi în “surghiun” în România; rol, nu doar de persecutor al nevinovaţilor, ci şi de trădător-denunţător (a lucrat sub ordinele lui Boris Bruhman, alias “Holban”, cel care a dat pe mâna Gestapoului Grupul Manouchian, “Afişul Roşu”), atât al democraţiei “burgheze” din Franţa ocupată, cât şi al României, ca stat care, de voie, de nevoie, îl:/o acceptase ca cetăţean/că (ba chiar ca supracetăţean - altfel ce-ar fi căutat, după repatrierea-prin-expulzare în moţul Agerpres-ului? ).

Şi degeaba declară el în dialogul cu Nicolae Coande: “Structura mea mentala esta, intr-adevar, una a nelinistii si a refuzului certitudinilor inghetate” - certitudinile sale au rămas cum fuseseră: îngheţate. Şi el - ca Oişteanu, ca Anca Răutu-Oroveanu, ca Al. Florian, ca R. Ioanid - şi alţii din aceeaşi…făină - este un autentic pui de bolşevic. În ciuda aparenţelor.”
6) Despre rolul destinat mie în Comisia cu pricina
În unul din mesajele trimise în 10 aprilie a. c. V. Tismăneanu îmi explica din capul locului: “Rolul Dvs: (…) Nu trebue sa scrie[t]i: ati scris ce trebuia scris”. Distribuirea rolului mut m-a rănit, dar nu m-a determinat să-l trimit pe distribuitor la plimbare. Deci: la o săptămână după invitaţie mi se comunicase că urma să… interpretez Aria (mută) a Decorului, sarcina grea a… activităţii revenind adevăraţilor actori (aflasem două nume: Patapievici şi Antohi). Atunci, în 10 aprilie am intuit că în acea Comisie nu voi putea face nimic-nimic-nimic.

Tocmai de aceea fusesem poftit la prezidiu: să nu fac nimic, doar să… exist, asist, momâie. Motivul pentru care mi se distribuise astfel de rol? Eram eu cumva antiromân? , antisemit? , analfabet ? În toată modestia: nu, la toate trei întrebările.

Deci nu existau motive (necomunicabile), ci pretexte. De cinci zile a avut nevoie V. T. pentru a confecţiona, cu clacă, pretextul: “publicasem” pe internet cu o lună în urmă o scrisoare a lui, astfel “încălcînd un… cod academic, negîndu-i credibilitatea ştiinţifică şi morală, folosind la adresa lui un limbaj inacceptabil, contrare standardelor, pricinuindu-i grave leziuni pe la demnitatea umană etc.

Sfetnicii săi indigeni şi colonizatori îi vor fi explicat, îi vor fi făcut şi un desen: un eventual câştig prin includerea lui Goma (ca să se închidă gura reacţionarilor) va fi anulat de previzibilele “cerinţe” ale aceluiaşi: includerea şi a istoriei Ocupaţiei Basarabiei, Bucovinei de Nord, precum şi continuarea istoriei de după decembrie 1989 până azi… Pe cine bănuiesc a-l fi just-consiliat? De astă dată nu voi ţine seamă de înţelepciunea: “Hoţul cu un păcat, păgubaşul cu zece”, fiindcă îi ştiu, îi văd, îi aud pe hoţi: Pe Mihăieş, bouar al minţii, acuzat de “antisemitism”, ca şi jupânu-său, Manolescu: de cum primise bilet de voie de la Brucan, viteazul rezistent prin cultură se apucase de gazetărie, confecţionase chiar interviuri: un volum cu Tismăneanu (!), altul cu Manolescu - chestii însăilate din aproximaţii intelectuale şi din dezinformaţii informaţionale.

Omul nu ştie ce-cum să întrebe, habar n-are cum-prin-ce să-l corecteze sau stimuleze pe inter-locutor. Tot “militînd”, tot scriind, sperînd că astfel va învăţa să scrie, tot periìnd pe cine trebuia, a ajuns la Institutul Cultural Român, aghiotant al lui Patapievici: temîndu-se că voi cere luna de pe cer: publicarea unei cărţi “la el, la Fundaţie” (Buzura: “la Fundaţia mea!”), nu-i va fi lăsat lui “Volo” manşetele nădragilor, până când acesta nu a promis-jurat că nu-l va băga pe lup în târla mioritică a scriitorimii române, Goma are să strice toate aranjamentele intelectualităţii patriei, fiind el notoriu reprezentant al “disidenţei răguşite”; Pe Blandiana: cum să suporte Inventatoarea Rezistenţei prin ArpagiCultură ca Goma să steie la un prezidiu alături de Dânsa, care are neţesitate de trei scaune pentru sine şi de şi un sfert pentru Romi? - şi de un taburet pentru Lumina Lumii Ilieşiu, Spaima Comuniştilor (pe care-i filma de zor şi cu drag până la 22 decembrie 89 fix)? ; Pe Adameşteanu - nu va mai fi avînd puterea de până mai ieri, dar cuvântul său atârnă greu (!) când se arată ocaziunea de a-i plăti lui Goma o parte din răul făcut ei, Reprezentantă-Punct. A ce, reprezen’-punct? Dar a explicat ea, cu gura ei, limpede: «Ce ştii tu, bă!, păi eu reprezint!»; Dar Ion Vianu ce cusur va fi avînd, de când, trezit din somn, la nenumăratele comiţii-prezidii, Oişteanu i-a comunicat acest mare secret: Goma e “un basarabean antisemit”, iar fiul lui Tudor Vianu, ce să facă: a repetat, papagal, expectoraţia tovarăşului său de baricade şi de vânătoare de “antisemiţi”…; Dar Sorin Alexandrescu, “nepotul Monumentului”, ilustratorul, într-un cărţoi uite-aşa de gros, plin de scheme şi de săgeti indicatoare ale mersului geniului la Faulkner ? Cel care petrecuse o viaţă la Amsterdam, ignorînd România şi literatura română (pentru el oprindu-se la Titus Popovici), iar după moartea mamei sale, declarase că el fusese de totdeauna anticomunist - drept care din vara anului 1989 participase la… Uniunea Scriitorilor a lui Ţepeneag cu Breban? (vezi Jurnal de Căldură Mare)? ; Dar Antohi, dar Mungiu, dar prinţul-consort al său, “istoricul” Pippidi, descoperitor al “fascistului-Antonescu”-la-români? ; Dar Marius Oprea? rămas văduv (nu orfan? ) de “Institutul R. Ioanid”, tăricean, după apariţia băseştei “Comisii Volo”? ; Dar Manolescu-UNESCO, legitimatorul lui Iliescu imediat după Mineriada Sângeroasă? ; Dar Patapievici, heideggerul nostru drag, iubit şi raional? ; Dar Botezătorul său (şi al lui Georgel Zacuscă), liicheanul, frèrul sebastianez, altfel monarfistul-foc: Liiceanu? ; Să nu fi intervenit cu “un mic sfat” Cosaşu, Ianoşi, Oişteanu, tovarăşa Lilly Marcou? , nici veteranul turnător Zalis? Nici MaxKatz, automonitorizatornicul, citeşte: fabricantul din nimic al “antisemitismului tradiţional românesc”? ; nici maeştrii săi întru holocaustizare, politrucii Elie Wiesel, R. Ioanid ? Nici măcar Doamna Monica Lovinescu, nu pentru întâia oară condiţionînd prezenţa sa de absenţa lui Goma?
7) Despre cei care fac istoria României
a. Din 23 august 1944 Ocupanţii ruşi ne-au falsificat istoria prin trimişii : Pauker, Chişinevschi, Răutu, Roller - de unde termenul: rollerizare;

b. După decembrie 1989 Pelin ne-a pelinizat-o;

c. Din 1991 Istoria României a fost wieselizată; d. În 1998 Istoria României a fost traficată prin traducerea Cărţii negre a comunismului de St. Courtois (în originalul apărut în 1997, deficitar la capitolul ţării noastre prin “grija” lui Karel Bartosek şi prin refuzul lui Courtois de a completa-corija prezentarea României), apoi prin strădania intelectualilor români de frunte: Blandiana, Onişoru, Rusan, Liiceanu. Cum am spus (şi am scris, în Săptămâna Roşie, capitolul “Când ai crescut în cultul victimei inocente îţi vine greu să accepţi ca ai fost un bun călău”), originalul francez ignorase (cu o exepţie: Piteşti de V. Ierunca), toate celelalte texte scrise de români, traduse în franceză, aflate la îndemâna “responsabilului capitolului “Europa Centrală şi de Sud-Est”, pe nume Karel Bartosek.

Acesta, împreună cu M. Berindei, A. Paruit, A. Lavastine, profitînd de indisponibilitatea lui F. Maspero, fondatorul revistei L’Alternative, a pus mâna pe ea şi a prefăcut-o, din publicaţie anticomunistă în una… “eurocomunistă”, rebotezată La Nouvelle Alternative.

Tovarăşul Bartosek (tovarăş al tovarăşului Courtois) a aplicat metoda idioată, a tovarăşului de la Cluj, St. Borbély (cum se întâlnesc marile spirite!), după care… “ar fi greşit să punem prea mult accent pe destinul dramaturgului ceh Vaclav Havel, al filosofului maghiar Istvan Bibo, al scriitorului român Paul Goma sau pe alţii, provenind din intelighenţia şi să-i lăsăm în umbră pe «oamenii de rând»” - motiv pentru care nu pomeneşte de mişcarea pentru drepturile omului din 1977, solidarizată cu Charta 77, iar dintre “oamenii de rând” nu îl pomeneşte pe legendarul Vasile Paraschiv (desco-perit alaltăieri de însuşi V. Tismăneanu).

Doamne fereşte să fi citat din eseul lui C. Dumitrescu La Cité Totale, nici din Crăciunaş: Le dernier regard ; nu au fost pomenite nici cărţile mele “penitenciare” (orişicâtuşi publicate la Gallimard, la Seuil, la Hachette); nici măcar volume ca La vie en rouge, de Duplan şi Giret, Le KGB en France de Thierry Wolton nu au îndeplinit condiţiile de intrare… În schimb (!) Bartosek îi indică la Bibliografie (extrem de săracă, total nereprezentativă), pe…VladimirTismăneanu, ei da! - cu volumul în limba română “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”!- şi pe autoarea unui text despre… oamenii care l-au adus pe Ceauşescu la putere - semnat de arhinecunoscuta cercetătoare Cristina Boico - cu totul întâmplător mătuşa lui V. Tismăneanu - oh, oui. Să recunoaştem: varianta românească repară o nedreptate flagrantă a originalului francez: în ea apare… Blandiana (adevărat, într-o notă de subsol - dar nu este pomenită Doina Cornea, nici de Dorin Tudoran, nu vine vorba, nici de Dan Petrescu, nici de Luca Piţu…- ce-om fi vrând: nu aceştia au ‘grijit ediţia, ci ea, Romi, Liiceanu şi Onişoru! - se observă);

e. În 2005 Istoria României şi a Românilor a fost falsificată prin înfiinţarea Institutului pentru studierea Holocaustului, imeni Wiesel, al cărui scop este, nu studierea tragediei evreilor, ci impunerea în şcolile noastre a materiei obligatorii concepută de evrei - şi doar de ei (să nu mi se spună că goi-ul Pippidi contează - da de unde, niciodată, în nimic nu a contat);

f. Tot în 2005, ca un fel de compensaţie acordată şi majoritarilor români din România, guvernul a decis înfiinţarea unui institut pentru studierea comunismului. Director : istoricul Marius Oprea, adjunct: istoricul Stejărel Olaru. Cât de onestă, cât de profesionistă a fost iniţiativa de a se, în sfârşit!, apleca şi asupra pătimirilor noastre, ale românilor victime ale bolşevis-mului rusesc, s-a observat numaidecât prin: - anunţarea perioadei de studiu, decapitînd-despiciorînd-o: excluzînd tragedia începută la 28 iunie 1940, şi suprimînd “postrevoluţia”, permanentul război civil durînd şi azi; - cooptarea (sic) în Comisia de studiere a crimelor comuniste a lui “Radu Ioanid”, cunoscut sionist, antiromân notoriu (crescut, instruit în herghelia lui Serge Moscovici, din care au ieşit şi exemplare ca: M. D. Gheorghiu, Isac Chiva, A. Lavastine, Maria Mailat…);

g. În 2006 a fost anunţată o altă mâncare de peşte: “Comisia Tismăneanu-Băsescu”. Dacă aceasta, destinată a cerceta crimele comuniste nu are ca membru al Colegiului de onoare un pui de bolşevic (I. Ioanid) are ca… secretar-general al chiar Comisiei care a şi început să-i poarte numele, un alt pui de bolşevic : prietenul vostru “Volo”, altfel : Vladimir Tismăneanu. Şi, de parcă aceste nenorociri nu ar fi destul de… nenoro-cite, iată că şi…
8. …ambasadorul USA în România, N. Taubman, după ce ne-a demonstrat cu strălucire că un ambasador nu are rolul de a se ocupa de relaţiile ţării sale cu cetăţenii ţării în care a fost numit, ci de Holocaust, de predarea lui obligatorie în şcoli, acţune propagandistică împănată cu ameninţări din repertoriul lui Wiesel (cel de la 3 iulie 1991, din New York Times): “Trebuie să ştiţi că dacă antisemiţii nu sunt criticaţi [înfieraţi] în public, veţi suferi. Veţi fi izolaţi, Occidentul vă urmăreşte cu mirare, cu spaimă, cu groază”. De curând, prin cine ştie ce ameninţări-promisiuni (să fie întrebat inevitabilul Ungureanu), ambasadorul Taubman i-a adus pe români până la acceptarea unei monstruozităţi, a unei Minciuni a Veacului: re-inaugurarea, în Cişmigiu, a unui monument al ostaşilor americani căzuţi pentru liberarea României… Or toată toată lumea ştie că americanii în chesti, aviatori de bombardiere, înainte de a fi doborîţi, ne făcuseră praf şi pulbere, ne amestecaseră cu molozul - la Ploieşti, la Bucureşti, în 4 aprilie 1944, în zona Gara de Nord, unde au murit mii de civili, dintre care trei sferturi refugiaţi grupaţi acolo în vederea “dispersării” în vestul ţării - prefigurînd crima de la Dresda, din anul următor, 1945: tot refugiaţi civili din Est erau… La Bucureşti, în 4 aprilie 1944 a pierit şi unchiul meu Ignat Goma. Aşadar: după exemplul evreilor care au treabă, n-au, fabrică “dovezi de antisemitism”, americanii au, n-au treabă, fabrică “prinosuri de recunoştinţă” (se recunoaşte expresia? , tata, deşi fost deportat în Siberia, zicea: «Americanii sunt un fel de ruşi - doar că au mai multe stele pe drapel»). Cum de îi rabdă pământul pe guvernanţii români care nu apără interesele românilor, ci pe ale ruşilor şi pe ale ucrainenilor (pe lângă interesele, muuult mai importante ale surorilor, cumnatelor, verişoarelor - chiar şi ale nepoţelelor? ). Cum de mai fac umbră pământului guvernanţii români care nu cunosc istoria elementară a ţării lor, România, iar dacă o cunosc, puţin le pasă de adevărul ei, ci sunt cu gândul numai la “consideraţia” pe care o vor primi (şi dolarii! să nu fie uitaţi dolarii!) de la aceşti ruşi cu mai multe stele pe drapel…?
9) Despre certificatele de bună-purtare

Armand Goşu: “In ultimele zile, v-ati vazut dosarul la CNSAS. E vorba de un dosar provenit de la SIE, de un dosar lucrat de cei de la Directia de Informatii Externe a Securitatii”. Aşadar V. Tismăneanu a avut nevoie de un certificat de ne-securist - de la CNSAS. De ce ? Cine i l-a cerut? Tăriceanu? Băsescu? R. Ioanid? Ca să-i tragă ei un Club al Certificaţilor? Cine le va fi liberat spravka ceea? Tot ei, după modelul “Certificatului de Revoluţionar”? Nu am nici o încredere în indivizii care, ţinînd să-şi “pro-beze” onestitatea pusă sub semnul întrebării, umblă cu “certificate” ba de revoluţionar, ba de absolvent al Academiei de Jurnalistică, ba de persoană care nu a lucrat în viaţa ei pentru, zi-i pe nume: “poliţia politică” (Andrei Cornea, filosof, director-de-direcţie şi holocaustolog rasist), când vorbea de securiştii care o agresaseră pe Monica Lovinescu, le zicea: “membri ai poliţiei”. Drăguţ. Şi ce subţire-diversionist.

Ca şi “Domnul Iliescu” în gura lui V. Tismăneanu (dar “Domnul Măgureanu” pe buzele celui-mai-tânăr-filosof-la-român: Liiceanu? ). Nu am încredere în certificatizanţii CSNAS - am vrut să spun: confecţionatorii, li se mai zicem: falsificatori. Pentru că am zăbovit cu privirea asupra câtorva beneficiari, comunic lista lor: - Gelu Voican Voiculescu-Sturdza-Clytoris: Prietenul meu Gelu, rănit de mirarea-dezaprobarea exprimată de mine la apariţia lui în banda de bandiţi organizatori ai “revoluţiei de la 89”. Brucan, Iliescu, Roman, Măgureanu, a compus în vara anului 1990 o compunere intitulată: “Dosar de securitate” (al său, dosarul!) şi a încercat să-l publice în revista 22. G. Adameşteanu, pe atunci total inocentă, însă nu şi ticăloşită, a refuzat. A aflat N. Manolescu! Pe loc l-a invitat pe supraşeful Securităţii iliesciene să aducă la el, la România literară “Dosarul de securitate”. Prezentat de redacţie (Manolescu-Dimisianu), animalul care nu există a apărut pe 5 pagini, în două numere, ultimele pe 1990. Pe atunci nu se vorbea de certificat “de la CSNAS”.

Se vede însă că autoritatea (i)morală a lui N. Manolescu (care tocmai luase, imediat după mineriadă, un interviu lui Iliescu, în care îl domnìse şi îl o-ìse: “Om, cu O mare”) fusese hotărîtoare. Gelu umbla pe la cocktailuri, în Libia, distribuia fotocopii, cu autograf, adăugînd, oralmente: «Uite ce scrie România literară a lui Manolescu despre mine!» - se oprea la timp, nu explica: «Din moment ce îmi publica dosarul de securitate, înseamnă că sunt curat, nu am nimic de ascuns». Doamne fereşte, cum să aibă de ascuns ceva împuşcătorul Ceauşeştilor! Şi Ion Iliescu a cerut şi a obţinut certificat de CSNAS - ei şi? Ce probează acela: că Iliescu nu a lucrat pentru Securitate, “doar” pentru NKVD, apoi KGB? C. V. Tudor: şi el este diplomat al CSNAS; Şi Buzura: Si Uricaru; Şi Voiculescu-Crescent a fost recent spălat, sfinţit… Ei şi? Înseamnă că toţi certificaţii (de către cine: de către CSNAS, unde nu te mai poţi răsuci de câţi securişti - dar securiste! - pe metru pătrat fojgăie) au devenit curaţi? Ca “domnul Iliescu” după spălătura de sânge şi de căcat operată de Manolescu, Pleşu, Breban, Simion, Sorescu - şi Tismăneanu?
10) Despre a fi sau a nu fi evreu în România
Prietenii, îndatoraţii lui V. Tismăneanu i-au sărit întru apărare, acuzîndu-i pe acuzatori că… l-ar fi acuzat pe “Volo” pentru păcatul-crima de a fi evreu. Să avem iertare: în primul rând şi fiul meu Filip este evreu, după mamă - şi ne înţelegem bine, împărtăşim aceleaşi valori; în al doilea: din câte ştiu - şi ştiu, fiindcă pe mine mă interesează ce se petrece în lume, deci mă informez - nimeni nu l-a acuzat “pentru că este evreu”.

Evreii sionişti (dar şi: Manolescu, Gârbea, Marta Petreu) ne acuză pe noi, românii, că suntem “antisemiţi”, noi însă, românii nu suntem nici sionişti, nici manolişti, nici martopetrişti - nici andreipipidişti. Acuzatorii s-au înşelat şi au înşelat atunci când l-au acuzat pe Vladimir Tismăneanu doar ca fiu al unor bolşevici evrei veniţi pe tancurile sovietice. Dar tocmai asta condamnăm noi la veniţii-pe-tancuri: faptul că îi acuzaseră - şi trimiseseră la puşcărie! - pe părinţi pentru faptele (reale, imaginare) ale copiilor, pe fii, nepoţi, veri, vecini pentru faptele părinţilor! Am spus de la începutul acestui text: nu acesta este păcatul lui V. Tismăneanu - fiindcă nu ne putem alege părinţii - ci altul, altele, nu moştenite, ci câştigate. V. Tismăneanu, istoricul, se fereşte ca de foc de a ieşi din cercul pentru studiere fixat de el, fixat de fixatori: se ocupă numai de trimişii (sau unşii pe loc), de primă mărime ai Porţii Kremlinului, în scop de colonizare: Pauker, V. Roman, Chişi-nevschi, Moghioroş, Gheorghiu-Dej, Bodnăraş, Iliescu, iar evreilor nu le spune pe nume, ci îi îngroapă în alt abuz lingvistic (precum antisemitism): “minorităţi etnice”.

Ce comod: ca şi victimele maghiare ale Holocaustului, repartizate de Wiesel la vecini (şi ocupaţi, evreii bolşevici au fost împrăştiaţi la rubricile unguri, cehi, polonezi, bulgari, ruşi. Sub umbrela “obiectivităţii istorice” (dar V. T. nu este istoric!), încearcă - şi reuşeşte - să reabiliteze mai degrabă pe ici decât pe colo sinistre figuri ca Ana Pauker, în schimb (!) să zugrăvească în negru figuri antipatice lui şi familiei sale: Ceauşescu, Răutu, Radu Florian…
11) Ce fel de istorie a României vrea V. Tismăneanu?
Ceea ce i se poate reproşa (şi trebuie să i se reproşeze) lui Vladimir Tismăneanu este, nu faptul că este evreu (ei şi? este ceea ce este!), ci faptul că, evreu printre goi (români), este insensibil la viaţa şi la moartea goi-lor; nu i se poate reproşa că este fiu de bolşevici evrei care doar rău au făcut băştinaşilor - ci că nu a renunţat la graniţa mentală reproducînd graniţa reală (Zidul ! Autozidul!) separînd iremediabil “Cartierul Primăverii, cuibul de bolşevici” şi restul ţării, populaţia. El nu poate, nu vrea să accepte că există şi altceva, altfel decât propria persoană, propria categorie, propriul clan. De pildă, pentru el, umanist, nu există suferinţa palestinienilor, nici injustiţia, nici neomenia cu care sunt trataţi, ei băştinaşii, de către invadatorii israelieni (să nu invoce “dreptul istoric”: Filistenii erau oamenii locului, sedentari atunci când Evreii, păstori, au dat peste ei, venind din Mesopotamia). Nu am citit şi nu am auzit ca cineva să fi citit vreun rând de măcar înţelegere, dacă nu de compasiune (i-aş cere prea mult dacă aş rosti “fraternitate”) pentru altă comunitate oprimată, alungaţă de la vatra ei: a palestinienilor. Nu, nu. Deşi există atâţia evrei normali şi celebri (nu chiar ca şi “profesorul de la Maryland”) şi tot din aria rusească proveniţi: Menuhin, Barenboim, ba chiar şi dintre evreii noştri: Sami Damian. Aceştia au riscat normalitatea - şi au fost trataţi, cum altfel, decât de “antisemiţi”. Vladimir Tismăneanu - şi asta va fi concluzia mea - o persoană structural insensibilă (istoria se face şi cu inima, nu? , chiar riscînd o abatere subiectivă); pe el îl interesează - vezi-i bibliografia - personalităţile-care-fac-istoria, chiar dacă părintele său, Leon Tismăneanu, ne obliga, ne soma să credem că… masele; îl preocupă cancanurile, mâncătorìile, întreturnătoriile mafioţilor bolşevici - şi nu cei care au suferit, care şi-au pierdut viaţa (unii şi sufletul) sub şenilele de tanc sovietic ale Marii Terori de la Răsărit.

Ce fel de “istorie” va superviza, dirija “Volo” - altfel băiat bun, serviabil - dacă nu are mijloacele? Fiindcă nu le are; el nu a văzut, nu a auzit ce se petrecea dincolo de Zidul Ierusalimului Cartierului Primăverii unde a copilărit şi unde s-a întors. V. T. este surd, orb, nu are odorat, deci nu ştie cum “arată” mirosul de sărăcie, mirosul de fără-acoperiş (dacă tovarăşii tovarăşilor părinţi ai săi îi alungaseră din case şi le luaseră locul, fără măcar a schimba cearceafurile…); mirosul de frică-de-arestare, de frică-de-exmatriculare din facultate (ei, da: catedra de marxism-stalinism se ocupa şi de “purificarea” corpului studenţesc, iar C. C. al UTM - reprezentat de Trofin, Petre Gheorghe, C. Burtică - şi Ion Iliescu! - un an întreg, 1958, a tot pus la-zid şi pe rug sute de studenţi potenţial periculoşi, drept care i-a exmatriculat); mai departe: miros de-frică-de-anchetă; mirosul de sudoare (de frică), de urină-sânge-căcat din timpul anchetei la Securitate. Dar mirosul de moarte ştie el cum… miroase?

Va realiza comanda prezidenţială a unei Istorii a României din ultima jumătate de veac alcătuită doar din portretele monştrilor comunişti, mai mult sau mai puţin feroci, mai mult sau mai puţin buni părinţi? De acord - dar victimele? Unde sunt victimele - milioane -din “Istoria” lui Tismăneanu Vladimir? Grav handicapat de originea sa de evreu basarabean, inima nu-l va lăsa să aducă vorba şi despre imensa - şi actuala - tragedie a românilor basarabeni şi bucovineni treziţi în 28 iunie 1940 robi ai ruşilor, cu identitatea schimbată, cu alfabetul schimbat, cu o matrie maşteră: nu mai erau români, nu mai vorbeau limba română, drapelul nu mai era tricolor, ţară nu le mai era România, ci Marea Uniune Sovietică!

Violentaţi, umiliţi, pângăriţi în credinţa lor creştină de evreii bolşevici, mult mai răi decât ruşii-curaţi - unii prieteni, vecini, colegi deveniţi de nerecunoscut: turbaţi de ură faţă de români, mai ales dacă aceştia erau militari şi se retrăgeau, umiliţi de ordinul de a nu răspunde agresiunilor, în Săptămâna Roşie; după aceea jefuiţi de pâinea pe care ei o făcuseră, alungaţi din casele pe care ei le zidiseră, arestaţi, anchetaţi, unii deportaţi în Siberia, alţii împuşcaţi pe loc. Cum să-i compătimească V. Tismăneanu pe basarabeni şi pe bucovineni, când treaba murdară, de zapcìi-caralìi, de călăi în slujba ruşilor o făceau evreii - mulţi cunoscuţi de părinţii săi: Perahim, Sorin Toma, Roller…? Cât de drept va fi V. T. în judecăţile sale istorice - ziceam că se va studia şi perioada dina-inte de 1946…- atunci când va ajunge la episodul refugiaţilor din martie 1944? Va accepta, el, făcînd parte dintr-o comunitate care a dat realitatea şi expresia “Ovreiului Rătăcitor” (aşa zicea tata că ajunsesem noi), că există durere şi mai sfâşietoare, cea a “Ovreiului rătăcitor în proprie ţară” - când acest efect avea această cauză: comunismul rusesc? - cel pe care îl visaseră părinţii săi şi pentru a cărui realizare renunţaseră şi la gândire logică şi la inimă (caldă, în principiu), devenind roboţi ai Distrugerii, ai Terorii, ai Ororii?

Ce va înţelege el din continu-area dramei refugiaţilor, (re)fugind, ascunzîndu-se prin păduri, prin peşteri de frica ocupanţilor şi prinşi, legaţi, predaţi jandarmilor, jandarmii ruşilor - pentru a fi “repatriaţi în Siberia”? Şi cum va percepe el Istoria cotelor, Istoria colectivizării? Cum să accepte - cu inima şi cu capul - că decembrie 1989 nu a însemnat încetarea Terorii bolşevice, că de atunci a continuat prin războiul civil aţâţat de “domnul Iliescu”, cu care el conversase despre război, despre pace, de “domnul Brucan”, coleg de bancă revoluţionară cu părinţii săi, de “domnul Petre Roman”, fiul altui “domn” şi acela “erou din Spania”, Valter?

Acestea au fost întrebări la care am şi dat răspunsul: Nu, Vladimir Tismăneanu nu este deloc omul potrivit la locul potrivit. Prezenţa lui în fruntea unui organism de o asemenea importanţă pentru trecutul dar şi pentru viitorul nostru este o eroare care ne va costa alţi ani, alte decenii de “tranziţie” (citeşte: încremenire, dare îndărăt, retrogradare). Cum adică: nu se găseau istorici oneşti, serioşi, cunoscători ai “materiei” şi ai meseriei? Tot la cârpaci, la peticari, la improvizaţi am recurs? Există oameni din toate generaţiile care au, totuşi, idee despre Istoria Contemporană - cine a avut ideea nefericită, nocivă de a face, mai ieri apel la “salvatori” de teapa lui R. Ioanid, acum la un băiat simpatic, dar atât:V. Tismăneanu? De Iliescu, Năstase, Constantinescu, Ciorbea, Tăriceanu, Băsescu - chiar şi de Ungureanu - nu se va mai vorbi peste un deceniu, însă despre această această iresponsabilă uşurătate, criminală neseriozitate de a trata - pentru a câta oară? - Istoria României se vor rosti stră-stră-strănepoţii noştri; cu fălcile strânse, cu lacrimi de ciudă şi de mânie - şi de ruşine. Se vor întreba: Ce fel de oameni am fost noi? Şi îşi vor răspunde, cu năduf: «Oameni de nimica, asta au fost!»
Paul GOMA

P. S. Intr-un interviu cu A. Bădin din Adevărul din 13 iunie a. c. : V. Tismăneanu declară senin: “domnul Goma a publicat si o scrisoare pe care i-am adresat-o în nume personal. M-a costat mult sufleteste sã decid cã nu pot colabora cu domnul Goma din motive de standarde profesionale. Am avut bunã credintã în relatia cu dl Goma, iar domnia-sa, ulterior, si o spun acum pentru prima datã, mi-a trimis o scrisoare care se încheia cu cuvintele "îmi cer iertare"” Este adevărat că i-am trimis o scrisoare în care îmi ceream iertare pentru… eroarea de a fi “sudat” două paragrafe, atribuindu-l, nedrept, pe al doilea lui V. Tismăneanu. Or el translează iertarea la… publicarea pe internet a scrisorilor. Îl informez că pentru această faptă (scrisorile publicate pe internet) nu-mi cer şi nu-mi voi cere iertare. PG
Sursa: http://paulgoma.free.fr/