Sunday, September 6, 2009

PAUL GOMA despre VLADIMIR TISMANEANU - si nu numai - in 11 puncte. Scrisoare catre Vladimir Tismaneanu. FOTO FANTOMA LUI GHEORGHIU DEJ

Paul Goma: Scrisoare catre Vladimir Tismaneanu

Domnule Vladimir Tismaneanu, in 22 iunie acest an am scris textul “Despre Vladimir Tismaneanu – si nu numai – in 11 puncte” in replica la interviul luat de A. Gosu, publicat in revista 22. Numai ca nici “22” (Rodica Palade), nici “Aldine” (Dan Stanca) nici “Ziua” (S.R. Stanescu), nici “Adevarul” (unde filtru este A. Badin, cel care a luat interviul la care fac aluzie in Post Scriptum) nu au raspuns, cu exceptia ultimului, care a transmis hotarirea: NU.
Daca as fi in locul lui Vladimir Tismaneanu, m-as ingrijora.
Sunt convins ca din partea sa nu a fost emis nici un ukaz de a nu publica ripostele lui Goma la propostele lui Tismaneanu – ar insemna sa ne intoarcem in cumplitii ani 1948-1958 cand la “puritatea ideologica” a textelor aparute in volume, in presa vegheau: delirantul Chisinevschi, ferocele Rautu, subalternii sai devotati Valter Roman, Leon Tismaneanu, Goldberger, Ofelia Manole si alti tovarasi de alte nationalitati de sinistra amintire.
Pentru a-si “repera” onoarea, Vladimir Tismaneanu (dar vrea? – vom verifica numaidecat) are de facut urmatorul lucru: Sa se adreseze sefilor publicatiilor respingatoare, propunindu-le textul de mai jos, insotit de scrisoarea de fata, in virtutea tolerantei – chiar daca aceasta nu face parte din panoplia “standardelor academice” cu care mi-a inchis gura cand m-a anuntat ca nu mai fac parte din Comisia prezidentiala pentru studierea comunismului – fiindca imi lipsesc standardele…
Daca va pretinde ca el, Vladimir Tismaneanu este un biet profesor la Maryland, in trecere prin Bucuresti (in momentul de fata aflat la odihna binemeritata la Sinaia, la Mamaia, la Tataia) si ca nu are nici o putere (sic) sa ceara, sa impuna, sa dikteze – ii voi raspunde cu o anecdota adevarata: Acum cativa ani, in Franta izbucnise un scandal: scriitorul Renaud Camus (a nu se confunda cu Albert, mort in 1960) scrisese in Jurnalul sau, publicat, ca la postul de radio France Culture lucreaza mult mai multi redactori evrei decat neevrei, iar acestia invita in emisiunile lor prieteni, colegi – tot evrei – mai numerosi decat neevreii. Bietul Renaud Camus, el, naivul, in virtutea dreptului de expresie, isi exprimase o *opinie* care, nu intamplator, era si exacta – si nu doar privind posturile de radio ci si cele de televiziune – dar ce campanie a fost orchestrata impotriva fiorosului “antisemit”! – la care au participat, cu sfanta-le indignare tenorii (in Romania li se zice: “directorii”) opiniei publice indignate. Singurul dintre intelectualii care nu s-a napustit sa dea cu parul in capul blasfematorului a fost filosoful Alain Finkielkraut, titular al unei emisiuni saptamanale, “Répliques” pe care o detine si azi. Evenimentul se petrecea inainte de izbucnirea ultimei Intifada – provocata de Ariel Sharon, astfel ajungind la guvernare – deci pe cand Finkielkraut mai era o persoana rezonabila, cu care se putea discuta (chiar si despre Palestina, fara ca el sa invoce “argumentul demografic”! – depun marturie, pe atunci eram in relatii *normale*) – si care a intervenit ca un sef de clasa, batind din palme, cerind atentie si spunind, in esenta: Este adevarat ce sustine Renaud Camus ca la France Culture sunt multi redactori evrei – dar ar fi trebuit sa recunoasca: nu toti. *Fiindca suntem in Franta unde chiar si francezii au dreptul sa lucreze la acest post de radio*… (sublinierea imi apartine).
La o astfel de insolenta nimeni dintre bravii francezi nu a raspuns: si ei sunt traumatizati, paralizati de culpabilizarea cultivata consecvent de holocaustologi.
Eu insa, roman fiind – chiar de nu am nici un fel de cetatenie (romana mi-a fost furata de *Statul roman in 1977* si nerestituita nici azi – cu scuze), imi spun ca romanii mei n-or fi ei chiar atat de lasi, de nedemni – cu conditia ca un evreu sa le dea bilet de voie la exprimare, fie si cu perfidia unui Alain Finkielkraut. Asadar ii propun lui Vladimir Tismaneanu sa se adreseze el tovarasilor responsabili de ziare-reviste, posturi de radio si televiziune recomandindu-le sa publice textul “Despre Vladimir Tismaneanu – si nu numai – in 11 puncte” insotit de scrisoarea de fata.
Astfel va face sa inceteze zvonul ca el ar fi dat dispozitia de a i se interzice lui Goma dreptul de a publica – cu atat mai putin: dreptul la replica – in romaneste, in Romania. Tot se laudase el (despre V. Tismaneanu fiind vorba, in continuare) ca va face tot ce-i sta in putere pentru ca Goma sa poata publica, in limba sa, in tara sa. Ei bine, iata ocazia! Drept care atasez textul cu pricina si astept rezultatul interventiei sale – in favoarea mea.
Paul Goma
Paris, 3 iulie 2006

Despre Vladimir Tismaneanu–si nu numai–în 11 puncte

Paris, 22 iunie 2006, 65 ani de când Antonescu a ordonat ostaşilor trecerea Prutului, zdrobirea vrăjmaşului de răsărit şi miază-noapte - însă acolo am rămas: nu am trecut Prutul, nu am vărsat sânge, nu am liberat pe nimeni, nu am zdrobit nimic, dacă ne-am ales cu ceva: cu “Holocaustul” în care noi am ucis 400. 000 evrei, iar guvernanţii noştri iubiţi şi luminaţi vorbesc despre basarabeni şi bucovineni ca “minoritari” (Coposu), ca “românofoni” (Zoe Petre), ca vorbitori de “light romanian”, un fel de limbă, însă nu cea de tinichea, gândită-vorbită de unul, Ungureanu.

1. Despre Pelin II
Încep printr-un citat din mine însumi, un fragment din Jurnalul pe luna mai 2006, instalat pe internet (voi reveni la chestiunea “internetului”): “Sâmbătă 13 mai 2006 “(…) Surpriză: da; plăcere, ba. Chiar ne-plăcere să citesc pe prima pagină titlul-bombă: “Agentul Volodea”. Ne-plăcerea vine, desigur şi de la aflarea autorului: Vladimir Alexe, acest Pelin II, dar chiar dacă altcineva l-ar fi scris, nu mi-ar fi făcut plăcere. Pentru că unul este adevărul şi alta lovitura cu dosarul de securitate. (…) Ca să nu existe dubii: nu pretind că V. Tismăneanu nu ar avea păcate (şi încă grele - nu cele moştenite: cele dobândite), dar în nici un caz cele “demascate” de Alexe.” Unul - şi cel mai descalificant - dintre “păcatele grele” ale lui V. Tismăneanu - deocamdată în relaţiile cu mine: Minte fără clipire, fără tresărire, sigur fiind că boii de cititori-auditori români, fie ignari, fie (mai ales) traumatizaţi de Teroarea Adevărului Unic Bolşevic instalat în România din 28 iunie 1940 - Basarabia şi Bucovina de Nord şi Herţa fiind în România, dragi tovarăşi confecţionatori ai-istoriei-şi-geografiei-de-clasă - nu vor îndrăzni să contrazică un trimis-numit-uns ca să ne re-re-scrie el istoria, tot după reţeta Roller. Citatele care urmează sunt din Vladimir Tismăneanu, în interviul din 22, cu A. Goşu:
2. Despre invitaţie
“Eu l-am invitat pe Paul Goma. (…) Au fost multi dintre prietenii mei (…) uimiti de aceasta decizie, tinand seama de o serie de pozitii controversate din ultima vreme ale d-lui Paul Goma in chesti-uni legate de perioada 1940-1941 in Basarabia, si nu numai. (…) Spun un lucru si in favoarea d-lui Goma, si in favoarea celorlalti membri ai Comisiei: d-l Goma nu m-a intrebat cine va face parte din Comisie (…) A dat un accept conditionat, dar era in sine un accept. Nici un membru al Comisiei nu a obiectat la prezenta lui Paul Goma in Comisie” (subl. mea). Neadevarat: tăcerea-i bruscă (din 11 aprile - până atunci îmi scrisese 2-3-4 mesaje pe zi) nu se explică prin… descoperirea a ceea ce pusesem eu pe internet, ci prin presiunile exercitate asupra sa prin “membrii Comisiei” (nu le cunoşteam numele, atunci, dar nu se putea să lipsească: Mihăieş, Manolescu, Liiceanu, Blandiana-Rusan, Patapievici, Oişteanu, R. Ioanid…); şi prin C. Săftoiu, consilierul prezidenţial, cel care… urma să-mi telefoneze «în orele următoare», pentru a stabili mijloacele colaborării: Propusesem preşedintelui, prin V. Tismăneanu, să-mi trimită prin poştă o invitaţie scrisă, eu anunţînd, tot prin V. T. condiţiile: restituirea cetăţeniei române furate de Ceauşescu şi de Securitatea-i personală în 1977, restituirea dreptului de a publica în România, în limba mea, în ţara mea, furat de caralìii de la Poarta Holocaustului ca N. Manolescu (antisemitizatorul meu personal care astfel, cu sudoarea limbii sale, obţinuse postul de ambasador la UNESCO) şi, de ce nu: scuze din partea statului român pentru nedreptăţile suferite de familia mea şi de mine din 28 iunie 1944 până în clipa de faţă.
3. Despre “puiul de bolşevic” [V. T. ]
“Afirm cu deplina responsabilitate si am inca o buna memorie. Lucrurile s-au complicat in momentul in care am constatat ca d-l Goma cu doua, trei zile inainte ca eu sa-i fi trimis invitatia, pe baza faptului ca i se pusese la dispozitie un citat atribuit lui Vladimir Tismaneanu, in care Vladimir Tismaneanu pasamite il decreta intr-un fel pe Paul Goma ca fiind autorul unor texte cu caracter antisemit, Paul Goma punea sub semnul intrebarii credibilitatea stiintifica a lui Vladimir Tismaneanu si isi incheia acea notatie: ‘este si el un pui de bolsevic‘”. Dacă este adevărat că am comis eroarea de a-i atribui lui V. T. un citat care nu-i aparţinea (şi pentru care mi-am cerut imediat scuze), nu este adevărat că determinasem ruptura dintre noi prin notarea în jurnal: “este şi el un pui de bolşevic”. Nu, nu. Admit: i-am spus aşa (în Jurnalul meu, personal, vorba lui Dinescu, “difuzat” pe internet!) din pricina unui citat greşit atribuit lui - însă: Este sau nu este adevărată afirmaţia? - Este el, Vladimir, fiul lui Leon Tismăneanu - cetăţean sovietic, “lucrător” în timpul războiului la Radio Moscova, sub direcţia lui Răutu, trimis în România ocupată de ruşi? ; a fost L. Tismăneanu unul dintre importanţii şi ferocii agenţi ai comunizării, sovietizării, martirizării ţării noastre? ; a fost el director adjunct al Editurii Politice şi plin al catedrei de marxism- stalinism, la Universitatea Bucureşti - nu “leninism”, cum edul-corează fiul meseria tatălui ? ; - Este el fiul Herminei căsătorită Tismăneanu şi dânsa redactor la Radio Moscova, cetăţean sovietic, în România ocupînd funcţii-posturi de importanţă politică? A fost dânsa - cât a fost - director de cadre în Ministerul Sănătăţii? ; - Este el, Vladimir nepotul Cristinei Luca-Boico, expulzată din Franţa pentru spionaj în favoarea sovieticilor? ; nu a ocupat şi ea “posturi importante” în RPR, atât pentru merite personale (!), cât şi pentru ale soţului său Mihail R. Boico, “spaniol” şi el, rus, în România general de “grăniceri”, citeşte: de Securitate, fiindcă îi obliga pe soldaţi să-i interpeleze, să-i împuşte, nu pe cei care intrau clandestin în RPR - sic - ci pe/în nefericiţii români care, disperaţi că “Americanii nu mai vin”, încercau să fugă din raiul edificat şi de ei, “spaniolii” sosiţi de unde, dacă nu din… URSS? ; - Nu ca “pui de bolşevic” şi-a petrecut V. T. copilăria, adoles-cenţa în ghetoul bolşevicilor: Cartierul Primăverii? ; a mâncat el şi ai săi - puiul-de-bolşevic - pe săturate, s-a îmbrăcat decent, chiar luxos în comparaţie cu milioanele de români flămânziţi chiar de ei, în zdrenţe, supravieţuind în “libertate”, fiindcă ţara-ntreagă era un complex de lagăre şi de închisori unde pierea elita României, tineretul ei, ţărănimea pentru că… nu gândeau marxist-stalinist, cum impuneau şi părinţii săi? ; nu frecventa el - în virtutea “egalităţii de tip sovietic” - o şcoală specială, pentru puii bolşevicilor, unde i-a avut colegi pe Nicu Ceauşescu, pe Radu Ioanid, neruşinatul holocaustolog de azi (şi membru de onoare în “Comisia Oprea”)? ; - S-a plâns V. T. că tatăl său a fost dat afară din partid prin 1958 (ca urmare a întreturnătoriilor dintre ei, tovarăşii-de- veacuri: l-a săpat subalternul său, Radu Florian, ca să-i ia locul ; s-a mai plâns că, după plecarea lui în Occident mama rămasă în România era vizitată “practic aproape săptămânal” (ce limbă-i asta: marylandeză? ) de Securitate, ca să-l convingă pe fiu să nu mai ponegrească, la Europa liberă, Patria Română… Vrea neapărat să-i aduc aminte cum au fost pedepsite pentru exact aceeaşi “vină” multe alte mame, de pildă a Monicăi Lovinescu - adevărat, aceea nu era evreică, nici comunistă, nu era “eroină” din Spania, nu era cetăţeancă sovietică şi nu fusese nici măcar un minut şef de cadre la Ministerul Sănătăţii, motiv pentru care a ajuns la groapa comună? ;Dezolat, însă întrebarea următoare nu poate fi ocolită: Ce a suferit familia Tismăneanu de pe urma “persecuţiilor” regimului comunist?
- a fost lăsată muritoare de foame?
- a fost alungată din casă? (care casă: cea confiscată de ei, revoluţionarii burjuilor odioşi - şi antisemiţi? )
- au fost membrii ei măcar anchetaţi de Securitate (nu vizitaţi, la domiciliu) - “ca la Securitate”? - câte minute/zile/luni/ ani au fost aceia reţinuţi/deţinuţi? - cine/câţi dintre ei au murit în închisoare? “Răspunsul” l-a dat Cristina Boico (mătuşa pe care Vladimir o iubea foarte), după ce s-a re-strecurat în Franţa, ca “eroină a Rezistenţei Franceze”: «În România am fost persecutaţi ca evrei şi comunişti».
4) Despre “credibilitatea morală şi ştiinţifică” [V. T. ]
(…) “i-am raspuns d-lui Goma (…) [Că] nu poti face parte dintr-o comisie in momentul in care contesti presedintelui acestei comisii, omului care te invita, credibilitatea morala si stiintifica.” De acord: nu poţi - dar care este “contestaţia”? Aceasta: “Este şi el un pui de bolşevic”. Re-repet : este neadevărată (“contestaţia”)? Neadevărat adevărul?
5) Despre ticul verbal-scriptic: “Circulă pe internet…” [V. T. ]
“publicarea pe Internet in acelasi text a unei scrisori personale despre tatal meu, in care eu foloseam la adresa raposatului meu parinte termeni foarte duri legati de perioada stalinista, in care el a avut un rol destul de important in aparatul ideologic, si pe care nu i-as folosi in limbaj public. Era o scrisoare adresata prietenului meu, sau, sa-i spunem, omului in care aveam incredere, Paul Goma. Acest text era pus pe Internet. Pur si simplu. I-am raspuns ca exista lucruri care sunt proprietatea autorului lor, o scrisoare este pentru mine proprietatea autorului ei. Eu asa vad lucrurile, poate ma insel, si niciodata nu-mi voi permite sa public scrsioarea cuiva catre mine fara sa-i cer acestei persoane permisiunea. Deci asa s-a ajuns la situatia in care Paul Goma nu face parte din Comisie”.
A venit momentul lămuririi chestiunii internetului. Vladimir Tismăneanu - altfel băiat simpatic, serviabil (e-he, câte burse a înlesnit el!) - nu dovedeşte că este şi normal de normal… Dacă ar fi fost cât de cât, nu ar fi fabricat în grabă dimpreună cu şoptitorii săi, acest pretext de ruptură: “publicarea pe internet”, a unei scrisori a lui către mine şi a răspunsului meu. În primul rând, fiindcă dialogul nu era unul confidenţial, nici conspirativ (ca la ei, la comuniştii ilegalişti) ci, am crezut, cred în continuare, tema lui interesează, istoria acestei ţări la care el pretinde că lucrează, nu? În al doilea rând V. T. dovedeşte a face parte dintre acei oameni care, avînd posibilitatea de a-şi publica propostele în oricare periodic românesc, zbiară ca din gură de şarpe, arătînd cu degetul lor de adolescenţi pârâcioşi pe cel care îndrăzneşte să riposteze - prin mijloacele rămase lui accesibile (internetul).
Aşa au făcut - în legătură cu mine - Gabriel Andreescu, avântatul holocaustolog care nu văzuse măcar coperta cărţii autorului acuzat de “antisemitism”; aşa a făcut cuviinciosul L. Antonesei, apărător al lui G. A. în revista pe care o conduce (şi în care mie mi-a refuzat dreptul de replică), pretinzînd că industriaşul drepturilor omului “nu a făcut nimic necuviincios” (sic - nu, nimic necuviincios, doar… incorect: condamnase o carte necitită); aşa au făcut Adameşteanu, Lefter, acum V. Tismăneanu, afirmînd el fără pauză de reflecţie : “Circulă de la o vreme, pe internet…” “Pe internet”, unde alt’? Nu sunt eu un scriitor internetizat prin grija prietenilor lui V. Tismăneanu: Manolescu, Liiceanu, Mihăieş, Lefter, Oişteanu, A. Cornea, Adameşteanu, Patapievici, R. Ioanid, Shafir ? Eu nu am putut face ca Nicolae Moraru - îl cunoştea bine Leon Tismăneanu, erau tovarăşi de şaibă marxist-stalinistă - care, după pensionare, îşi confecţionase, acasă o… stengazeta (gazetă de perete) în care îşi “publica”, producţiile. Am “publicat pe internet” Jurnalul, iar în acela şi scrisoarea lui V. T. prin care îmi cerea amănunte despre tatăl său; apoi scrisoarea mea de răspuns : în aceea îi împărtăşeam partea mea de adevăr (la 17 noiembrie 2005).
Şi această scrisoare a fost consemnată în Jurnal - la 31 martie 2006. Trebuie să fii de rea credinţă şi neruşinat ca să te indignariseşti ca un curcan pentru că “celălalt” îţi dă replica acolo unde poate - or el nu poate în presa obştească şi din pricina ta, măcar complice la interdicţie. Este Jurnalul meu, scriitor, persoană publică (în ciuda Neocenzurii Neoscriitorilor Neoromâni); în el consemnez, nu doar cugetări adânci si păreri suprafaţice, dar şi evenimente-de-hârtie, de pildă scrisorile. Apoi V. T. ştia foarte bine că ţin un jurnal “difuzat pe internet”, “ţinere” normală şi… legală - cum de l-a descoperit abia în acel moment? În încheiere scriam: (…) “Eu, prin forta împrejuràrilor, nu am avut nici tatà nici mamà nici unchi nici màtusà care sà fi fàcut ràu altora, doar pentru cà ei, “revolutionari de profesie” asa stiau cà… se face lumea nouà. Insà nici nu voi învinovàti vreodatà pe copiii revoluţionarilor bolsevici pentru pàcatele pàrinţilor - grele, monstruoase. Ci - am si spus-o, în legàturà cu Oisteanu: le cer (urmasilor) sà-si asume înaintaşii, sà accepte - cu durere - cà acestia nu fuseserà îngerasi, cà nu pot fi absolviţi doar pentru cà fiii stiu cà pàrinţii lor erau plini de iubire în familie - fiindcà iubirea în familie nu sterge deloc ne-iubirea lor în nefamilie. “Si asa cum atâţia copii, nepoţi de nazisti s-au târît în viatà càrînd povara teribilà a “dosarului” tatàlui SS-ist sau doar (sic)… membru al partidului lui Hitler, asa sà suporte si urmasii bolsevicilor faptul cà pàrintii lor nu fuseserà, vai, eroi de benzi desenate. “Cred cu putere cà aceastà “echilibrare” este necesarà, atât pentru noi, eternele victime, cât si pentru urmasii celor care nu se purtaserà cu noi cu mànusi (observi eufemismul? ). Or noi suntem milioane - numai în România. Si nimeni dintre vinovaţii de martirajul nostru nu a fost màcar obligat sà treacà prin fata unui tribunal - fie si postum (…)”. După care comentam: “Ce fel de istorie ştie Vladimir Tismăneanu, azi, dacă, orbit de durerea celor aflate despre tatăl său - totuşi: un ne-sfânt…- a uitat că, înainte (…) alţi “revoluţionari”(…) fuseseră debarcaţi, anchetaţi de Instrumentul Revoluţiei: Securitatea, creată după modelul NKVD? Dacă nu vorbim de Pătrăşcanu, un ne-evreu - pe care şi LeonTismă-neanu îl înfierase, bolşeviceşte - hai să vorbim de Ana Pauker: s-a “delimitat” Tovarăşul Tismăneanu de Tovarăşa Pauker, în şedinţele de demascare-înfierare? Bineînţeles, da, altfel n-ar mai fi rămas şeful catedrei de marxism-stalinism şi director adjunct al Editurii Politice - sub şefia altui monstru bolşevic, avînd acelaşi “dosar”: Valter Roman? (…) Dar de Chişinevski - dat jos în 1957 (pe când eu mă aflam în anchetă, la Interne)? El, L. Tismăneanu a fost “zburat” (expresia aparţine fiului) în 1958. Nu ştiu dacă tot atunci subalternul său de la Universitate Radu Florian fusese “îndepărtat” - însă deziluzia a fost: chiar dacă după răspunsul meu nu am citit vreun text despre tatăl său, Vladimir Tismăneanu se comportă taman ca fiul lui Radu Florian: detestabil; neintelectual, ne-normal: nu acceptă că tatăl său “a avut şi lipsuri”. Aşa cum nu acceptă că iubita sa mătuşă Cristina Marcusohn (căsătorită Boico) a jucat un rol nefast, mizerabil, de bolşevic fanatic executant orb al ordinelor Moscovei - atât în Franţa, ca spioană sovietică (până la 22 iunie 1941 activînd şi în folosul lui Hitler!), cât şi în “surghiun” în România; rol, nu doar de persecutor al nevinovaţilor, ci şi de trădător-denunţător (a lucrat sub ordinele lui Boris Bruhman, alias “Holban”, cel care a dat pe mâna Gestapoului Grupul Manouchian, “Afişul Roşu”), atât al democraţiei “burgheze” din Franţa ocupată, cât şi al României, ca stat care, de voie, de nevoie, îl:/o acceptase ca cetăţean/că (ba chiar ca supracetăţean - altfel ce-ar fi căutat, după repatrierea-prin-expulzare în moţul Agerpres-ului? ).
Şi degeaba declară el în dialogul cu Nicolae Coande: “Structura mea mentala esta, intr-adevar, una a nelinistii si a refuzului certitudinilor inghetate” - certitudinile sale au rămas cum fuseseră: îngheţate. Şi el - ca Oişteanu, ca Anca Răutu-Oroveanu, ca Al. Florian, ca R. Ioanid - şi alţii din aceeaşi…făină - este un autentic pui de bolşevic. În ciuda aparenţelor.”
6) Despre rolul destinat mie în Comisia cu pricina
În unul din mesajele trimise în 10 aprilie a. c. V. Tismăneanu îmi explica din capul locului: “Rolul Dvs: (…) Nu trebue sa scrie[t]i: ati scris ce trebuia scris”. Distribuirea rolului mut m-a rănit, dar nu m-a determinat să-l trimit pe distribuitor la plimbare. Deci: la o săptămână după invitaţie mi se comunicase că urma să… interpretez Aria (mută) a Decorului, sarcina grea a… activităţii revenind adevăraţilor actori (aflasem două nume: Patapievici şi Antohi). Atunci, în 10 aprilie am intuit că în acea Comisie nu voi putea face nimic-nimic-nimic.
Tocmai de aceea fusesem poftit la prezidiu: să nu fac nimic, doar să… exist, asist, momâie. Motivul pentru care mi se distribuise astfel de rol? Eram eu cumva antiromân? , antisemit? , analfabet ? În toată modestia: nu, la toate trei întrebările.
Deci nu existau motive (necomunicabile), ci pretexte. De cinci zile a avut nevoie V. T. pentru a confecţiona, cu clacă, pretextul: “publicasem” pe internet cu o lună în urmă o scrisoare a lui, astfel “încălcînd un… cod academic, negîndu-i credibilitatea ştiinţifică şi morală, folosind la adresa lui un limbaj inacceptabil, contrare standardelor, pricinuindu-i grave leziuni pe la demnitatea umană etc.
Sfetnicii săi indigeni şi colonizatori îi vor fi explicat, îi vor fi făcut şi un desen: un eventual câştig prin includerea lui Goma (ca să se închidă gura reacţionarilor) va fi anulat de previzibilele “cerinţe” ale aceluiaşi: includerea şi a istoriei Ocupaţiei Basarabiei, Bucovinei de Nord, precum şi continuarea istoriei de după decembrie 1989 până azi… Pe cine bănuiesc a-l fi just-consiliat? De astă dată nu voi ţine seamă de înţelepciunea: “Hoţul cu un păcat, păgubaşul cu zece”, fiindcă îi ştiu, îi văd, îi aud pe hoţi: Pe Mihăieş, bouar al minţii, acuzat de “antisemitism”, ca şi jupânu-său, Manolescu: de cum primise bilet de voie de la Brucan, viteazul rezistent prin cultură se apucase de gazetărie, confecţionase chiar interviuri: un volum cu Tismăneanu (!), altul cu Manolescu - chestii însăilate din aproximaţii intelectuale şi din dezinformaţii informaţionale.
Omul nu ştie ce-cum să întrebe, habar n-are cum-prin-ce să-l corecteze sau stimuleze pe inter-locutor. Tot “militînd”, tot scriind, sperînd că astfel va învăţa să scrie, tot periìnd pe cine trebuia, a ajuns la Institutul Cultural Român, aghiotant al lui Patapievici: temîndu-se că voi cere luna de pe cer: publicarea unei cărţi “la el, la Fundaţie” (Buzura: “la Fundaţia mea!”), nu-i va fi lăsat lui “Volo” manşetele nădragilor, până când acesta nu a promis-jurat că nu-l va băga pe lup în târla mioritică a scriitorimii române, Goma are să strice toate aranjamentele intelectualităţii patriei, fiind el notoriu reprezentant al “disidenţei răguşite”; Pe Blandiana: cum să suporte Inventatoarea Rezistenţei prin ArpagiCultură ca Goma să steie la un prezidiu alături de Dânsa, care are neţesitate de trei scaune pentru sine şi de şi un sfert pentru Romi? - şi de un taburet pentru Lumina Lumii Ilieşiu, Spaima Comuniştilor (pe care-i filma de zor şi cu drag până la 22 decembrie 89 fix)? ; Pe Adameşteanu - nu va mai fi avînd puterea de până mai ieri, dar cuvântul său atârnă greu (!) când se arată ocaziunea de a-i plăti lui Goma o parte din răul făcut ei, Reprezentantă-Punct. A ce, reprezen’-punct? Dar a explicat ea, cu gura ei, limpede: «Ce ştii tu, bă!, păi eu reprezint!»; Dar Ion Vianu ce cusur va fi avînd, de când, trezit din somn, la nenumăratele comiţii-prezidii, Oişteanu i-a comunicat acest mare secret: Goma e “un basarabean antisemit”, iar fiul lui Tudor Vianu, ce să facă: a repetat, papagal, expectoraţia tovarăşului său de baricade şi de vânătoare de “antisemiţi”…; Dar Sorin Alexandrescu, “nepotul Monumentului”, ilustratorul, într-un cărţoi uite-aşa de gros, plin de scheme şi de săgeti indicatoare ale mersului geniului la Faulkner ? Cel care petrecuse o viaţă la Amsterdam, ignorînd România şi literatura română (pentru el oprindu-se la Titus Popovici), iar după moartea mamei sale, declarase că el fusese de totdeauna anticomunist - drept care din vara anului 1989 participase la… Uniunea Scriitorilor a lui Ţepeneag cu Breban? (vezi Jurnal de Căldură Mare)? ; Dar Antohi, dar Mungiu, dar prinţul-consort al său, “istoricul” Pippidi, descoperitor al “fascistului-Antonescu”-la-români? ; Dar Marius Oprea? rămas văduv (nu orfan? ) de “Institutul R. Ioanid”, tăricean, după apariţia băseştei “Comisii Volo”? ; Dar Manolescu-UNESCO, legitimatorul lui Iliescu imediat după Mineriada Sângeroasă? ; Dar Patapievici, heideggerul nostru drag, iubit şi raional? ; Dar Botezătorul său (şi al lui Georgel Zacuscă), liicheanul, frèrul sebastianez, altfel monarfistul-foc: Liiceanu? ; Să nu fi intervenit cu “un mic sfat” Cosaşu, Ianoşi, Oişteanu, tovarăşa Lilly Marcou? , nici veteranul turnător Zalis? Nici MaxKatz, automonitorizatornicul, citeşte: fabricantul din nimic al “antisemitismului tradiţional românesc”? ; nici maeştrii săi întru holocaustizare, politrucii Elie Wiesel, R. Ioanid ? Nici măcar Doamna Monica Lovinescu, nu pentru întâia oară condiţionînd prezenţa sa de absenţa lui Goma?
7) Despre cei care fac istoria României
a. Din 23 august 1944 Ocupanţii ruşi ne-au falsificat istoria prin trimişii : Pauker, Chişinevschi, Răutu, Roller - de unde termenul: rollerizare;
b. După decembrie 1989 Pelin ne-a pelinizat-o;
c. Din 1991 Istoria României a fost wieselizată; d. În 1998 Istoria României a fost traficată prin traducerea Cărţii negre a comunismului de St. Courtois (în originalul apărut în 1997, deficitar la capitolul ţării noastre prin “grija” lui Karel Bartosek şi prin refuzul lui Courtois de a completa-corija prezentarea României), apoi prin strădania intelectualilor români de frunte: Blandiana, Onişoru, Rusan, Liiceanu. Cum am spus (şi am scris, în Săptămâna Roşie, capitolul “Când ai crescut în cultul victimei inocente îţi vine greu să accepţi ca ai fost un bun călău”), originalul francez ignorase (cu o exepţie: Piteşti de V. Ierunca), toate celelalte texte scrise de români, traduse în franceză, aflate la îndemâna “responsabilului capitolului “Europa Centrală şi de Sud-Est”, pe nume Karel Bartosek.
Acesta, împreună cu M. Berindei, A. Paruit, A. Lavastine, profitînd de indisponibilitatea lui F. Maspero, fondatorul revistei L’Alternative, a pus mâna pe ea şi a prefăcut-o, din publicaţie anticomunistă în una… “eurocomunistă”, rebotezată La Nouvelle Alternative.
Tovarăşul Bartosek (tovarăş al tovarăşului Courtois) a aplicat metoda idioată, a tovarăşului de la Cluj, St. Borbély (cum se întâlnesc marile spirite!), după care… “ar fi greşit să punem prea mult accent pe destinul dramaturgului ceh Vaclav Havel, al filosofului maghiar Istvan Bibo, al scriitorului român Paul Goma sau pe alţii, provenind din intelighenţia şi să-i lăsăm în umbră pe «oamenii de rând»” - motiv pentru care nu pomeneşte de mişcarea pentru drepturile omului din 1977, solidarizată cu Charta 77, iar dintre “oamenii de rând” nu îl pomeneşte pe legendarul Vasile Paraschiv (desco-perit alaltăieri de însuşi V. Tismăneanu).
Doamne fereşte să fi citat din eseul lui C. Dumitrescu La Cité Totale, nici din Crăciunaş: Le dernier regard ; nu au fost pomenite nici cărţile mele “penitenciare” (orişicâtuşi publicate la Gallimard, la Seuil, la Hachette); nici măcar volume ca La vie en rouge, de Duplan şi Giret, Le KGB en France de Thierry Wolton nu au îndeplinit condiţiile de intrare… În schimb (!) Bartosek îi indică la Bibliografie (extrem de săracă, total nereprezentativă), pe…VladimirTismăneanu, ei da! - cu volumul în limba română “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”!- şi pe autoarea unui text despre… oamenii care l-au adus pe Ceauşescu la putere - semnat de arhinecunoscuta cercetătoare Cristina Boico - cu totul întâmplător mătuşa lui V. Tismăneanu - oh, oui. Să recunoaştem: varianta românească repară o nedreptate flagrantă a originalului francez: în ea apare… Blandiana (adevărat, într-o notă de subsol - dar nu este pomenită Doina Cornea, nici de Dorin Tudoran, nu vine vorba, nici de Dan Petrescu, nici de Luca Piţu…- ce-om fi vrând: nu aceştia au ‘grijit ediţia, ci ea, Romi, Liiceanu şi Onişoru! - se observă);
e. În 2005 Istoria României şi a Românilor a fost falsificată prin înfiinţarea Institutului pentru studierea Holocaustului, imeni Wiesel, al cărui scop este, nu studierea tragediei evreilor, ci impunerea în şcolile noastre a materiei obligatorii concepută de evrei - şi doar de ei (să nu mi se spună că goi-ul Pippidi contează - da de unde, niciodată, în nimic nu a contat);
f. Tot în 2005, ca un fel de compensaţie acordată şi majoritarilor români din România, guvernul a decis înfiinţarea unui institut pentru studierea comunismului. Director : istoricul Marius Oprea, adjunct: istoricul Stejărel Olaru. Cât de onestă, cât de profesionistă a fost iniţiativa de a se, în sfârşit!, apleca şi asupra pătimirilor noastre, ale românilor victime ale bolşevis-mului rusesc, s-a observat numaidecât prin: - anunţarea perioadei de studiu, decapitînd-despiciorînd-o: excluzînd tragedia începută la 28 iunie 1940, şi suprimînd “postrevoluţia”, permanentul război civil durînd şi azi; - cooptarea (sic) în Comisia de studiere a crimelor comuniste a lui “Radu Ioanid”, cunoscut sionist, antiromân notoriu (crescut, instruit în herghelia lui Serge Moscovici, din care au ieşit şi exemplare ca: M. D. Gheorghiu, Isac Chiva, A. Lavastine, Maria Mailat…);
g. În 2006 a fost anunţată o altă mâncare de peşte: “Comisia Tismăneanu-Băsescu”. Dacă aceasta, destinată a cerceta crimele comuniste nu are ca membru al Colegiului de onoare un pui de bolşevic (I. Ioanid) are ca… secretar-general al chiar Comisiei care a şi început să-i poarte numele, un alt pui de bolşevic : prietenul vostru “Volo”, altfel : Vladimir Tismăneanu. Şi, de parcă aceste nenorociri nu ar fi destul de… nenoro-cite, iată că şi…
8. …ambasadorul USA în România, N. Taubman, după ce ne-a demonstrat cu strălucire că un ambasador nu are rolul de a se ocupa de relaţiile ţării sale cu cetăţenii ţării în care a fost numit, ci de Holocaust, de predarea lui obligatorie în şcoli, acţune propagandistică împănată cu ameninţări din repertoriul lui Wiesel (cel de la 3 iulie 1991, din New York Times): “Trebuie să ştiţi că dacă antisemiţii nu sunt criticaţi [înfieraţi] în public, veţi suferi. Veţi fi izolaţi, Occidentul vă urmăreşte cu mirare, cu spaimă, cu groază”. De curând, prin cine ştie ce ameninţări-promisiuni (să fie întrebat inevitabilul Ungureanu), ambasadorul Taubman i-a adus pe români până la acceptarea unei monstruozităţi, a unei Minciuni a Veacului: re-inaugurarea, în Cişmigiu, a unui monument al ostaşilor americani căzuţi pentru liberarea României… Or toată toată lumea ştie că americanii în chesti, aviatori de bombardiere, înainte de a fi doborîţi, ne făcuseră praf şi pulbere, ne amestecaseră cu molozul - la Ploieşti, la Bucureşti, în 4 aprilie 1944, în zona Gara de Nord, unde au murit mii de civili, dintre care trei sferturi refugiaţi grupaţi acolo în vederea “dispersării” în vestul ţării - prefigurînd crima de la Dresda, din anul următor, 1945: tot refugiaţi civili din Est erau… La Bucureşti, în 4 aprilie 1944 a pierit şi unchiul meu Ignat Goma. Aşadar: după exemplul evreilor care au treabă, n-au, fabrică “dovezi de antisemitism”, americanii au, n-au treabă, fabrică “prinosuri de recunoştinţă” (se recunoaşte expresia? , tata, deşi fost deportat în Siberia, zicea: «Americanii sunt un fel de ruşi - doar că au mai multe stele pe drapel»). Cum de îi rabdă pământul pe guvernanţii români care nu apără interesele românilor, ci pe ale ruşilor şi pe ale ucrainenilor (pe lângă interesele, muuult mai importante ale surorilor, cumnatelor, verişoarelor - chiar şi ale nepoţelelor? ). Cum de mai fac umbră pământului guvernanţii români care nu cunosc istoria elementară a ţării lor, România, iar dacă o cunosc, puţin le pasă de adevărul ei, ci sunt cu gândul numai la “consideraţia” pe care o vor primi (şi dolarii! să nu fie uitaţi dolarii!) de la aceşti ruşi cu mai multe stele pe drapel…?
9) Despre certificatele de bună-purtare
Armand Goşu: “In ultimele zile, v-ati vazut dosarul la CNSAS. E vorba de un dosar provenit de la SIE, de un dosar lucrat de cei de la Directia de Informatii Externe a Securitatii”. Aşadar V. Tismăneanu a avut nevoie de un certificat de ne-securist - de la CNSAS. De ce ? Cine i l-a cerut? Tăriceanu? Băsescu? R. Ioanid? Ca să-i tragă ei un Club al Certificaţilor? Cine le va fi liberat spravka ceea? Tot ei, după modelul “Certificatului de Revoluţionar”? Nu am nici o încredere în indivizii care, ţinînd să-şi “pro-beze” onestitatea pusă sub semnul întrebării, umblă cu “certificate” ba de revoluţionar, ba de absolvent al Academiei de Jurnalistică, ba de persoană care nu a lucrat în viaţa ei pentru, zi-i pe nume: “poliţia politică” (Andrei Cornea, filosof, director-de-direcţie şi holocaustolog rasist), când vorbea de securiştii care o agresaseră pe Monica Lovinescu, le zicea: “membri ai poliţiei”. Drăguţ. Şi ce subţire-diversionist.
Ca şi “Domnul Iliescu” în gura lui V. Tismăneanu (dar “Domnul Măgureanu” pe buzele celui-mai-tânăr-filosof-la-român: Liiceanu? ). Nu am încredere în certificatizanţii CSNAS - am vrut să spun: confecţionatorii, li se mai zicem: falsificatori. Pentru că am zăbovit cu privirea asupra câtorva beneficiari, comunic lista lor: - Gelu Voican Voiculescu-Sturdza-Clytoris: Prietenul meu Gelu, rănit de mirarea-dezaprobarea exprimată de mine la apariţia lui în banda de bandiţi organizatori ai “revoluţiei de la 89”. Brucan, Iliescu, Roman, Măgureanu, a compus în vara anului 1990 o compunere intitulată: “Dosar de securitate” (al său, dosarul!) şi a încercat să-l publice în revista 22. G. Adameşteanu, pe atunci total inocentă, însă nu şi ticăloşită, a refuzat. A aflat N. Manolescu! Pe loc l-a invitat pe supraşeful Securităţii iliesciene să aducă la el, la România literară “Dosarul de securitate”. Prezentat de redacţie (Manolescu-Dimisianu), animalul care nu există a apărut pe 5 pagini, în două numere, ultimele pe 1990. Pe atunci nu se vorbea de certificat “de la CSNAS”.
Se vede însă că autoritatea (i)morală a lui N. Manolescu (care tocmai luase, imediat după mineriadă, un interviu lui Iliescu, în care îl domnìse şi îl o-ìse: “Om, cu O mare”) fusese hotărîtoare. Gelu umbla pe la cocktailuri, în Libia, distribuia fotocopii, cu autograf, adăugînd, oralmente: «Uite ce scrie România literară a lui Manolescu despre mine!» - se oprea la timp, nu explica: «Din moment ce îmi publica dosarul de securitate, înseamnă că sunt curat, nu am nimic de ascuns». Doamne fereşte, cum să aibă de ascuns ceva împuşcătorul Ceauşeştilor! Şi Ion Iliescu a cerut şi a obţinut certificat de CSNAS - ei şi? Ce probează acela: că Iliescu nu a lucrat pentru Securitate, “doar” pentru NKVD, apoi KGB? C. V. Tudor: şi el este diplomat al CSNAS; Şi Buzura: Si Uricaru; Şi Voiculescu-Crescent a fost recent spălat, sfinţit… Ei şi? Înseamnă că toţi certificaţii (de către cine: de către CSNAS, unde nu te mai poţi răsuci de câţi securişti - dar securiste! - pe metru pătrat fojgăie) au devenit curaţi? Ca “domnul Iliescu” după spălătura de sânge şi de căcat operată de Manolescu, Pleşu, Breban, Simion, Sorescu - şi Tismăneanu?
10) Despre a fi sau a nu fi evreu în România
Prietenii, îndatoraţii lui V. Tismăneanu i-au sărit întru apărare, acuzîndu-i pe acuzatori că… l-ar fi acuzat pe “Volo” pentru păcatul-crima de a fi evreu. Să avem iertare: în primul rând şi fiul meu Filip este evreu, după mamă - şi ne înţelegem bine, împărtăşim aceleaşi valori; în al doilea: din câte ştiu - şi ştiu, fiindcă pe mine mă interesează ce se petrece în lume, deci mă informez - nimeni nu l-a acuzat “pentru că este evreu”.
Evreii sionişti (dar şi: Manolescu, Gârbea, Marta Petreu) ne acuză pe noi, românii, că suntem “antisemiţi”, noi însă, românii nu suntem nici sionişti, nici manolişti, nici martopetrişti - nici andreipipidişti. Acuzatorii s-au înşelat şi au înşelat atunci când l-au acuzat pe Vladimir Tismăneanu doar ca fiu al unor bolşevici evrei veniţi pe tancurile sovietice. Dar tocmai asta condamnăm noi la veniţii-pe-tancuri: faptul că îi acuzaseră - şi trimiseseră la puşcărie! - pe părinţi pentru faptele (reale, imaginare) ale copiilor, pe fii, nepoţi, veri, vecini pentru faptele părinţilor! Am spus de la începutul acestui text: nu acesta este păcatul lui V. Tismăneanu - fiindcă nu ne putem alege părinţii - ci altul, altele, nu moştenite, ci câştigate. V. Tismăneanu, istoricul, se fereşte ca de foc de a ieşi din cercul pentru studiere fixat de el, fixat de fixatori: se ocupă numai de trimişii (sau unşii pe loc), de primă mărime ai Porţii Kremlinului, în scop de colonizare: Pauker, V. Roman, Chişi-nevschi, Moghioroş, Gheorghiu-Dej, Bodnăraş, Iliescu, iar evreilor nu le spune pe nume, ci îi îngroapă în alt abuz lingvistic (precum antisemitism): “minorităţi etnice”.
Ce comod: ca şi victimele maghiare ale Holocaustului, repartizate de Wiesel la vecini (şi ocupaţi, evreii bolşevici au fost împrăştiaţi la rubricile unguri, cehi, polonezi, bulgari, ruşi. Sub umbrela “obiectivităţii istorice” (dar V. T. nu este istoric!), încearcă - şi reuşeşte - să reabiliteze mai degrabă pe ici decât pe colo sinistre figuri ca Ana Pauker, în schimb (!) să zugrăvească în negru figuri antipatice lui şi familiei sale: Ceauşescu, Răutu, Radu Florian…
11) Ce fel de istorie a României vrea V. Tismăneanu?
Ceea ce i se poate reproşa (şi trebuie să i se reproşeze) lui Vladimir Tismăneanu este, nu faptul că este evreu (ei şi? este ceea ce este!), ci faptul că, evreu printre goi (români), este insensibil la viaţa şi la moartea goi-lor; nu i se poate reproşa că este fiu de bolşevici evrei care doar rău au făcut băştinaşilor - ci că nu a renunţat la graniţa mentală reproducînd graniţa reală (Zidul ! Autozidul!) separînd iremediabil “Cartierul Primăverii, cuibul de bolşevici” şi restul ţării, populaţia. El nu poate, nu vrea să accepte că există şi altceva, altfel decât propria persoană, propria categorie, propriul clan. De pildă, pentru el, umanist, nu există suferinţa palestinienilor, nici injustiţia, nici neomenia cu care sunt trataţi, ei băştinaşii, de către invadatorii israelieni (să nu invoce “dreptul istoric”: Filistenii erau oamenii locului, sedentari atunci când Evreii, păstori, au dat peste ei, venind din Mesopotamia). Nu am citit şi nu am auzit ca cineva să fi citit vreun rând de măcar înţelegere, dacă nu de compasiune (i-aş cere prea mult dacă aş rosti “fraternitate”) pentru altă comunitate oprimată, alungaţă de la vatra ei: a palestinienilor. Nu, nu. Deşi există atâţia evrei normali şi celebri (nu chiar ca şi “profesorul de la Maryland”) şi tot din aria rusească proveniţi: Menuhin, Barenboim, ba chiar şi dintre evreii noştri: Sami Damian. Aceştia au riscat normalitatea - şi au fost trataţi, cum altfel, decât de “antisemiţi”. Vladimir Tismăneanu - şi asta va fi concluzia mea - o persoană structural insensibilă (istoria se face şi cu inima, nu? , chiar riscînd o abatere subiectivă); pe el îl interesează - vezi-i bibliografia - personalităţile-care-fac-istoria, chiar dacă părintele său, Leon Tismăneanu, ne obliga, ne soma să credem că… masele; îl preocupă cancanurile, mâncătorìile, întreturnătoriile mafioţilor bolşevici - şi nu cei care au suferit, care şi-au pierdut viaţa (unii şi sufletul) sub şenilele de tanc sovietic ale Marii Terori de la Răsărit.
Ce fel de “istorie” va superviza, dirija “Volo” - altfel băiat bun, serviabil - dacă nu are mijloacele? Fiindcă nu le are; el nu a văzut, nu a auzit ce se petrecea dincolo de Zidul Ierusalimului Cartierului Primăverii unde a copilărit şi unde s-a întors. V. T. este surd, orb, nu are odorat, deci nu ştie cum “arată” mirosul de sărăcie, mirosul de fără-acoperiş (dacă tovarăşii tovarăşilor părinţi ai săi îi alungaseră din case şi le luaseră locul, fără măcar a schimba cearceafurile…); mirosul de frică-de-arestare, de frică-de-exmatriculare din facultate (ei, da: catedra de marxism-stalinism se ocupa şi de “purificarea” corpului studenţesc, iar C. C. al UTM - reprezentat de Trofin, Petre Gheorghe, C. Burtică - şi Ion Iliescu! - un an întreg, 1958, a tot pus la-zid şi pe rug sute de studenţi potenţial periculoşi, drept care i-a exmatriculat); mai departe: miros de-frică-de-anchetă; mirosul de sudoare (de frică), de urină-sânge-căcat din timpul anchetei la Securitate. Dar mirosul de moarte ştie el cum… miroase?
Va realiza comanda prezidenţială a unei Istorii a României din ultima jumătate de veac alcătuită doar din portretele monştrilor comunişti, mai mult sau mai puţin feroci, mai mult sau mai puţin buni părinţi? De acord - dar victimele? Unde sunt victimele - milioane -din “Istoria” lui Tismăneanu Vladimir? Grav handicapat de originea sa de evreu basarabean, inima nu-l va lăsa să aducă vorba şi despre imensa - şi actuala - tragedie a românilor basarabeni şi bucovineni treziţi în 28 iunie 1940 robi ai ruşilor, cu identitatea schimbată, cu alfabetul schimbat, cu o matrie maşteră: nu mai erau români, nu mai vorbeau limba română, drapelul nu mai era tricolor, ţară nu le mai era România, ci Marea Uniune Sovietică!
Violentaţi, umiliţi, pângăriţi în credinţa lor creştină de evreii bolşevici, mult mai răi decât ruşii-curaţi - unii prieteni, vecini, colegi deveniţi de nerecunoscut: turbaţi de ură faţă de români, mai ales dacă aceştia erau militari şi se retrăgeau, umiliţi de ordinul de a nu răspunde agresiunilor, în Săptămâna Roşie; după aceea jefuiţi de pâinea pe care ei o făcuseră, alungaţi din casele pe care ei le zidiseră, arestaţi, anchetaţi, unii deportaţi în Siberia, alţii împuşcaţi pe loc. Cum să-i compătimească V. Tismăneanu pe basarabeni şi pe bucovineni, când treaba murdară, de zapcìi-caralìi, de călăi în slujba ruşilor o făceau evreii - mulţi cunoscuţi de părinţii săi: Perahim, Sorin Toma, Roller…? Cât de drept va fi V. T. în judecăţile sale istorice - ziceam că se va studia şi perioada dina-inte de 1946…- atunci când va ajunge la episodul refugiaţilor din martie 1944? Va accepta, el, făcînd parte dintr-o comunitate care a dat realitatea şi expresia “Ovreiului Rătăcitor” (aşa zicea tata că ajunsesem noi), că există durere şi mai sfâşietoare, cea a “Ovreiului rătăcitor în proprie ţară” - când acest efect avea această cauză: comunismul rusesc? - cel pe care îl visaseră părinţii săi şi pentru a cărui realizare renunţaseră şi la gândire logică şi la inimă (caldă, în principiu), devenind roboţi ai Distrugerii, ai Terorii, ai Ororii?
Ce va înţelege el din continu-area dramei refugiaţilor, (re)fugind, ascunzîndu-se prin păduri, prin peşteri de frica ocupanţilor şi prinşi, legaţi, predaţi jandarmilor, jandarmii ruşilor - pentru a fi “repatriaţi în Siberia”? Şi cum va percepe el Istoria cotelor, Istoria colectivizării? Cum să accepte - cu inima şi cu capul - că decembrie 1989 nu a însemnat încetarea Terorii bolşevice, că de atunci a continuat prin războiul civil aţâţat de “domnul Iliescu”, cu care el conversase despre război, despre pace, de “domnul Brucan”, coleg de bancă revoluţionară cu părinţii săi, de “domnul Petre Roman”, fiul altui “domn” şi acela “erou din Spania”, Valter?
Acestea au fost întrebări la care am şi dat răspunsul: Nu, Vladimir Tismăneanu nu este deloc omul potrivit la locul potrivit. Prezenţa lui în fruntea unui organism de o asemenea importanţă pentru trecutul dar şi pentru viitorul nostru este o eroare care ne va costa alţi ani, alte decenii de “tranziţie” (citeşte: încremenire, dare îndărăt, retrogradare). Cum adică: nu se găseau istorici oneşti, serioşi, cunoscători ai “materiei” şi ai meseriei? Tot la cârpaci, la peticari, la improvizaţi am recurs? Există oameni din toate generaţiile care au, totuşi, idee despre Istoria Contemporană - cine a avut ideea nefericită, nocivă de a face, mai ieri apel la “salvatori” de teapa lui R. Ioanid, acum la un băiat simpatic, dar atât:V. Tismăneanu? De Iliescu, Năstase, Constantinescu, Ciorbea, Tăriceanu, Băsescu - chiar şi de Ungureanu - nu se va mai vorbi peste un deceniu, însă despre această această iresponsabilă uşurătate, criminală neseriozitate de a trata - pentru a câta oară? - Istoria României se vor rosti stră-stră-strănepoţii noştri; cu fălcile strânse, cu lacrimi de ciudă şi de mânie - şi de ruşine. Se vor întreba: Ce fel de oameni am fost noi? Şi îşi vor răspunde, cu năduf: «Oameni de nimica, asta au fost!»
Paul GOMA

P. S. Intr-un interviu cu A. Bădin din Adevărul din 13 iunie a. c. : V. Tismăneanu declară senin: “domnul Goma a publicat si o scrisoare pe care i-am adresat-o în nume personal. M-a costat mult sufleteste sã decid cã nu pot colabora cu domnul Goma din motive de standarde profesionale. Am avut bunã credintã în relatia cu dl Goma, iar domnia-sa, ulterior, si o spun acum pentru prima datã, mi-a trimis o scrisoare care se încheia cu cuvintele "îmi cer iertare"” Este adevărat că i-am trimis o scrisoare în care îmi ceream iertare pentru… eroarea de a fi “sudat” două paragrafe, atribuindu-l, nedrept, pe al doilea lui V. Tismăneanu. Or el translează iertarea la… publicarea pe internet a scrisorilor. Îl informez că pentru această faptă (scrisorile publicate pe internet) nu-mi cer şi nu-mi voi cere iertare. PG
Sursa: http://paulgoma.free.fr/

No comments: