MAGDA URSACHE: Avem trecuturi! Un eseu dramatic despre rescrierea prin prelucrare a Istoriei Romaniei si, in final, pierderea patriei

Avem trecuturi!
De-formatoarea noastră tranziţie pare a fi pămînt fertil pentru „nifilişti” de calibru mare ori foarte mic, gata să batjocorească file vrednice de remember privind cronica românilor şi a mai multor neamuri, cu spusa lui Şincai, scos din manuale alternative cu tot cu Şcoala Ardeleană. S-a umblat la ceea ce se numeşte epoch-making, declarîndu-se ritos că trebuie scrisă (şi predată în şcoli) o istorie a României, non-combat; eventual, o history din capitulări şi umilinţe, din acte de trădare, din eşecuri peste eşecuri.
Cineva îi trăgea în derizoriu pe dacii lui Zalmoxis care, în formularea sa, „rîdeau ca proasta”, murind. Lectura lui Steinhardt, cu totul diferită, e nesocotită: „Taina libertăţii nu este altceva decît curajul de a înfrunta moartea […]. Dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ţi fie frică de moarte […]. Cîştigător va ieşi numai cel căruia nu-i este teamă de moarte sau este destul de tare pentru a acţiona ca şi cînd nu i-ar fi teamă. De multe ori şi în felul acesta poate fi obţinută victoria” (Nicolae Steinhardt în dosarele Securităţii, Nemira, 2005). Altcineva dispreţuia bătăliile militare. Mai bine nu ne-am fi luptat cu turcii, concluziona autorele, că am fi avut alte valori culturale. Care, cum, n-am mai aflat. De-aia sîntem defecţi, conchidea fostul light de Externe (mulţumesc, Paul Goma!), pentru că sîntem românocentrici. Ia să fim turcocentrici! Asta ar fi cu totul altceva!
Şi cîţi nu sînt gata să reformeze eroismul românesc eurosalvator, implicit pe Mircea Eliade, fără să fi citit măcar Os Romenos, latinos do Oriente.
Ce mai păstrăm din trecut? Sabia lui Ştefan cel Mare ori caninii vampirului Dracula? Brâncoveanu e recunoscut ca „protoşpăgar”, Mihai Viteazul deţine diagnosticul de „paranoic”, ca să i se mai taie o dată capul. Unirea Mică e contestată, cu tot cu Al.I. Cuza. Facem apologia lui Carol I, dar neapărat în detrimentul lui Cuza: „om vrednic de legenda sa”, după Iorga.
Cu indiferenţă etnică şi etică, valorile sînt planificat superficializate, eroii des-figuraţi, tocmai pentru puterea lor de a forma conştiinţa identitară a românilor, despre care ni se spune că nici n-ar exista. Să evităm istoria naţională, cu eroii, asta ne-ar chema la realitate, ni se tot explică. Eroismul e zădărnicie, bravura pe front – un fiasco. Nu-i blama Roller pe „imperialiştii” de la Mărăşeşti-Oituz? Altă acuză gravă? Am fi un popor care „nu are conştiinţa renaşterii sale”. Ce dacă în Piaţa Universităţii se adunau, zilnic, în 1990, zece mii de oameni? S-au văzut numai interlopii de pe margini.
Nu vă luaţi, copii, după istorici ca Iorga, Hasdeu, Pârvan… Ăştia au făcut ştiinţă subiectivă. Da, dar ştiinţă, aş replica eu.
Reflexele identitare se pierd, după cum se pierde memoria istorică, etnică. În numărul din iulie-august 2009 al „Acoladei”, Ana Blandiana aducea una dintre multele probe că trăim într-o ţară desmemoriada: un profesor de la Arhitectură a constatat, vorbind despre ctitoriile lui Ştefan cel Mare, că, dintr-un amfiteatru întreg, nimeni n-a ştiut în ce secol a trăit voievodul. Am fost dezmembraţi de cei trei F (foame, frig, frică), pentru ca, în nebănuitul postsocialism, să vină la rînd dezmembrarea memoriei colective, cu miturile ei cu tot. Să fie noul mit al lumii postmoderne distrugerea miturilor?
Ne fac rău şi alţii, dar cît rău ne facem ca naţie singuri, prin exersarea amneziei! Şi-mi vine în minte o pagină superbă din O zi mai lungă decît veacul: în Sarî-Ozeki, istoriseşte Cinghiz Aitmatov, se înfruntă janjuanii cu localnicii, aimani. Prizonierii sînt lăsaţi fără memorie. Cum? Pe scalp se aplică o piele de cămilă, care se lipeşte de craniu şi-l strînge, şi-l strînge, pe măsură ce se usucă. Pielea nu mai poate fi desprinsă. Cine supravieţuieşte torturii devine mancurt: rob supus. O femeie din neamul aiman descoperă că feciorul pierdut trăieşte, dar că a rămas fără identitate. Mancurtizatul fiu e convins de janjuani că mama lui vrea să-i fure căciula şi o ucide cu o săgeată. Numai că năframa mamei moarte se preface într-o pasăre albă, care nu conteneşte să-i strige: „Aminteşte-ţi cine eşti! Cum te cheamă? Eşti fiul lui Donenbai! Donenbai! Donenbai!” În paranteză fie spus, destinul cărţii lui Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decît veacul, a fost lipsit de noroc faţă cu acela al cărţii lui Márquez, Un veac de singurătate, vîndută anual în jumătate de milion de exemplare.
Ridicăm din umeri la tot soiul de aberaţii, cu gîndul consolator (şi comod) că autorii lor vor fi sfărîmaţi în măselele timpului. Numai că aceste aberaţii au prins şi prind.
Concertat, s-a afirmat că dezideratul Unirii Mari a fost invenţie, că ne-ar fi păcălit cu asta istoricii naţionali şi naţionalişti. Să nu se uite că spiritul naţional nu i-a plăcut lui Leonte Răutu şi nu place nici răuţilor de azi: „Ia mai sfîrşiţi cu continuitatea şi cu identitatea românească! Doar nu credeţi că mii de oameni s-au adunat să strige 'Trăiască România întregită'. Cît pe ce să ni se spună să nici marii unionişti n-au murit în temniţele Republicii Populare Penitenciare. Faptul istoric petrecut e pus la îndoială, rememorăm ce nu s-a întîmplat, producem ficţiuni mai mult sau mai puţin literare, iar „povestea” are mai mult impact decît documentul. Visăm la o apartenenţă nomadă, suspinăm literar după ea, avantaj nomazii. Studiul construit pe documentul prezentat corect a fost declarat depăşit. Ce obiectivitate critică? Noi ficţionalizam, dar şi ficţiofecalizăm, vorba lui Luca Piţu. Documentariştii au intrat în umbră, ca şi omul de bibliotecă, eruditul. Vă aduc aminte că proletculturnicii dezavuau cultura de performanţă, „savantlîcul!, cum îi ziceau ei. Şi ţinuta academică a istoricului doct. Vocabule ca savant, erudit primeau ghilimelele deriziunii.
Atunci, ca şi acum, documentaţia amplă trezeşte repulsie, ca fiind de sorginte… marxistă. Îl citez pe Daniel Barbu, din lucrarea colectivă Iluzia anticomunismului, Cartier, 2008, p. 82: „Această încredere în capacitatea studiului ştiinţific de a pune la contribuţie arhivele şi de a restitui întocmai fapte, de a descrie fidel realităţi, de a descifra cu precizie relaţii ce ar fi avut loc (sau ar fi ocupat un loc) în trecut poartă însă marca unei clare orientări marxiste. Dimpotrivă, istoriografia marxistă este înclinată să creadă că trecutul este epistemologic, «ireal»”.
A fost, n-a fost, parc-ar fi fost, parcă nu. Întocmai, fidel, cu precizie, ce utopie!
Aşa, nesocotind fapte şi documente putem avea nu un trecut ci trecuturi, dar şi un viitor improbabil.
Ficţionalizarea, dublată de inapetenţă pentru materialul faptic, mi se pare mai periculoasă decît istoria lacunară, aproximativă, falsă (prin omisiune), pe care am făcut-o în şcoală. Manipularea memoriei colective e comparabilă cu aceea din perioada Roller, autodidactul ajuns vicepreşedinte al Academiei şi aghiotant al lui Iosif Chişinevschi. Iar rolleri apar destui.
Cînd am dat, în '62, examen la Istoria românilor pentru a intra în Facultatea de Filologie (cu Janeta Benditer, un fel de Ana Pauker a Universităţii Cuza) subiectele erau: constituirea cnezatelor, participarea României burghezo-moşiereşti la războiul antisovietic (gura păcătosului Roller!), formarea PCR, rolul PCR în şi în şi în şi în. O trişare continuă. În postsocialism, relativizarea e dublată de inocentare pe sărite. Moartea lui Pătrăşcanu e deplînsă, fără a se ţine seama că a fost ministrul Justiţiei în perioada cumplitei terori. Deplîns e şi Luka Lászlo (Vasile Luca), fostul gardist al lui Bella Kun, pentru că ar fi fost debarcat, pe nedrept, de Dej. Ana Pauker îşi găseşte avocaţi, s-o scoată Albă ca neaua, seducătoare oratoare. Poate şi pentru că îl caracterizase pe regele Mihai ca „tînăr bun şi de folos”! Numai că „Ana noastră” (sintagma lui Silviu Brucan, din „Scînteia”) i-a reproşat lui Dej, la coborîrea din avion, chiar implicarea comuniştilor alături de rege în lovitura de stat de la 23 august '44. Soluţia Pauker era alta: Armata Roşie l-ar fi dat jos pe Mihai şi ar fi „eliberat” România. Aşa că serbăm cu paradă militară Marele Război (victorios!!!). Pamfil Şeicaru, care a respins actul din acel 23 august, considera că regele a căzut în plasa unei conspiraţii, că a declarat armistiţiu la orele 22.00, fără text semnat de cele două părţi; românii au capitulat, dar sovieticii i-au luat prizonieri.
Statisticile spun că, în perioada Dej-Pauker-Teohari, au murit în închisori mai mulţi generali decît pe frontul de luptă.
Ion Răşcanu, general de corp de armată, comandant de brigadă la Mărăşeşti, mort la Sighet; generalul Constantin Pantazi, ministru al Apărării, condamnat la moarte în '46, pedeapsă comutată în închisoare pe viaţă, mort în '58 în paidaimos; Ion Pantazi, fiu, 16 ani condamnat; închisorile lui: Aiud, Gherla…
Inocentările se fac pe sărite. Avem, în capitală, cartierul Sălăjan (de la Leontin Sălăjan oare?). A păstra numele Moghioroş (de piaţă, de parc, de patinoar) mi se pare crasă indecenţă civică. Dar vederii de pe pod, non-identitare, ca să nu-i zic extraidentitară, nu-i pasă de asta. S-au găsit alibiuri şi pentru Brucan, şi pentru Valter Roman, şi pentru Maurer, şi pentru Niculescu-Mizil. Grigore Preoteasa, dacă nu s-ar fi prăbuşit cu „avionul grangurilor PCR” în '57, ar fi fost alternativa „benefică” la Ceauşescu. Pavel Cîmpeanu, activist greu în Secţia Propagandă/ Agitaţie, a ajuns membru fondator GDS. Altă „victimă” a lui Ceauşescu? Secretarul C.C. Virgil Trofin, care înfiera la Conferinţa Naţională a studenţilor, în '68, revista „Echinox” pentru traduceri din Heidegger şi tendinţe avangardiste. Ca să parafrazez titlul lui Mircea Platon: Cine (re)scrie istoria? Mă tem că istoricii responsabili, fideli naţiei nu se mai aud din pricina istoricilor-„prozatori”.
Unul dintre re-scriptori e Traian Răzvan Ungureanu. „Cum să ne plîngem de „vicisitudinile istoriei”, întreabă TRU, cînd istoria cu noi a fost atît de amabilă constructiv?”. Ba chiar vorbeşte de „favoritismul deşănţat (sublinierea îmi aparţine, Magda U.) cu care împrejurările fac jocul românilor şi al aspiraţiilor lor latente” (Traian Ungureanu, Încotro duce istoria României, Humanitas, 2008); că „forţele istorice pe care ne-am obişnuit să le blestemăm, lucrează de 150 de ani, vîrtos, în folosul României”.
Ce dacă s-a murit vîrtos, la '77, pentru independenţa României? Ce dacă era să fim dezagregaţi ca stat în primul război mondial? Ce dacă am intrat, de nevoie, din cauza cleştelui Ribbentrop-Molotov, în două războaie pierdute? Ne-au garantat graniţele Anglia şi Franţa după tratatul de la Versailles (1918)? Pactul de neagresiune germano-sovietic ('39) ne-a dus la pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord, ţinutului Herţei; prin Diktatul de la Viena (30 aug. '40), am rămas fără jumătatea de nord-vest a Transilvaniei şi fără Cadrilater. Repet aceste date arhicunoscute pentru generaţia care habar n-are cine a fost Stalin sau îl crede un fotbalist: „fundaş dreapta la echipa Dinamo Minsk”.
Bolşevismul, pe care TRU îl exclude, totuşi, dintre „noroacele” perioadei 1850-2007, ne-a transformat într-o gubernie URSS; ne-a izolat după impenetrabila perdea de fier. Locul 4 în „efortul militar” (Gh. Buzatu) după U.R.S.S., S.U.A., Anglia n-a însemnat mai nimic în favoarea României. Putin se lăuda că Maica Rusia a retras un milion de soldaţi cu stea roşie în frunte din spaţiul estic sovietizat. De la noi trupele sovietice au plecat în '58, dar au rămas „consilierii”, retraşi abia în '64. De ce-am mai fi, ca Eminescu, muscalofobi, cînd sîntem atît de norocoşi? Avem două state româneşti, vorbim, din născare, două limbi indoeuropene, una nou-nouţă, apărută în 1988, traducem fără efort din română în moldoveană şi invers. Halal avantaj istoric!
Ne repugnă să rememorăm patimile românilor. Dar au fost cu asupră de măsură. Împotriva cedării, acceptată de guvernul lui Tătărescu, s-au pronunţat Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu, I. Mihalache. Au murit în temniţă pentru poziţia lor: C.I.C. Brătianu, mort în '52, la Sighet, Maniu, mort în '53, la Sighet. I. Mihalache a murit orb, la Râmnicu-Sărat.. Istoricii care au protestat împotriva cedării au fost interzişi: Iorga, Gh. Brătianu, Şt. Ciobanu, C.C. Giurescu, I. Lupaş, I.I. Nistor, P.P. Panaitescu… Iorga ar fi murit şi el la Sighet, dacă n-ar fi fost deja asasinat de legionari, ca Gh. Brătianu, în '53. Pe Ion I. Nistor comuniştii l-au închis la Sighet între '50-'55. S-a stins în '60.
Spuneam că documentaţia amplă trezeşte iritare. Repulsie, în cazul lui Paul Goma şi al celui mai avizat documentar, Săptămîna Roşie. Trei milioane de români au devenit sovietici în '40 (după retragerea armatei noastre şi a administraţiei din Basarabia şi Bucovina). Sovietici în trei zile. Ca-n blesteme, nu ca-n basme. Dinspre minoritari: răzbunare, sînge, jaf. Sigur că a urmat revanşa. Numai că acest subiect nu-i clean din punct de vedere politic.
Cum nu-i clean nici să discutăm despre Antonescu. Cu luciditate şi fără inhibiţii tematice, Gh. Buzatu o face şi consecinţele sînt pe măsură: volumele îi dispar din vitrinele Academiei Române; ca mortul să rămînă fără mormînt şi omul politic fără imagine corectă. Mareşalului, victimă a delirului istoric (avioanele americane care au bombardat România se realimentau cu combustibil de la ruşi) îi reproşăm totul: eroarea de-a lupta lîngă Hitler, deşi, atunci, Stalin nu avea un adversar mai crîncen, iar spectrul extinderii comunismului(ceea ce s-a şi întîmplat) era ameninţare gravă. Hitler îi arăta, crede Adrian Cioroianu, hărţi false cu victoriile armatei germane şi Antonescu se lăsa amăgit. Şi atunci de ce ar fi trimis în Elveţia un fond uriaş – milioane de franci elveţieni – pentru a repara consecinţele unei eventuale înfrîngeri în război? Fond dispărut.
În fapt, Ion Antonescu voia să recupereze o Românie ruptă-n bucăţi, să mute la locul lor graniţele. N-a cucerit puterea, i s-a oferit la moment de mare cumpănă, provocat de presiunea Imperiilor. Citesc în jurnalul Marthei Bibescu, din 6 septembrie 1940. Doamna nota că soţia lui Fabricius i-a spus că tînărul rege îl implorase pe tatăl său, Carol II, să-l ia cu el din România: „Er weinte wie ein Schlosshund”. Aşadar Fabricius îi povestise soţiei sale că Mihai „plîngea ca un cîine în lanţ”.
„Se ştie foarte bine, scrie Şerban Alexianu (File din viaţa tatălui meu), că atît comunitatea internaţională, cît şi cea din Ungaria nu a reacţionat în nici un fel cînd, duminică, 3 septembrie 1993, la Kenderes a fost reînhumat cu onoruri militare în prezenţa unei imense mulţimi, şi nenumăraţi membri ai guvernului, Miklos Horty, cel care fiind regentul Ungariei a admis deportarea în lagărele morţii de la Auschwitz şi Maidenek a peste 600.000 de evrei”.
Cît despre Stalin, în septembrie 2008, Partidul comunist din Sankt-Petersburg a cerut bisericii ortodoxe ruse să-l canonizeze.
Noi n-am fost în stare să-l reabilităm pe guvernatorul Basarabiei, Gheorghe Alexianu, profesor universitar de drept public. Potrivit unor surse, în '45, Stalin ar fi comandat procesul guvernatorilor, unsprezece, la Odessa. Zece guvernatori au fost trimişi la moarte de un fel de Tribunal al Poporului sovietic. Numai Gh. Alexianu ar fi fost achitat. Chiar la Odessa, subliniez, nu în altă parte. Justiţia de la Bucureşti a fost cu mult mai severă: l-a executat pe nedrept, la Jilava, 1 iunie '46.
„Doresc neamului românesc să-şi îndeplinească năzuinţele şi idealurile pentru care cad eu astăzi, aici”.
Da, ne repugnă să vorbim despre patimile românilor, dispreţuim modelele paideice (Memorialul de la Sighet al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este marea excepţie, confirmînd regula). Programul contra istoriei-paideia a funcţionat ceas Rollex în manualele postdecembriste. O fi în ele Mircea Vulcănescu, o fi Valeriu Gafencu sau Esca şi Tatulici?
În cîţiva luştri, s-a generalizat lipsa de respect faţă de trecut. Categoricul Paler ne-a avertizat că o ţară fără monumente nu are viitor. Iar timpul pierdut o să-l recuperăm numai dacă vom şti bine ce-a fost, ce ni s-a întîmplat.
Piaţa Unirii din Iaşi devine, temporar, Piaţa Distracţiei, cum stă scris pe bannere uriaşe. Fosta Piaţă a Dughenelor e şi actuala Piaţă a Dughenelor. Ce dacă Mihail Kogălniceanu, căruia nu prididim să-i ironizăm Introducţia la „Dacia literară”, declara răspicat în discursul funebru de la Ruginoasa:
„… suntem datori să spunem că nu greşelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui mari”.
Inapetenţa pentru subiecte istorice o pot înţelege, nu şi dispreţul, hazul tîmp. Dacii ne stîrnesc rîsul, „isprăvile” din bătălii ne stîrnesc rîsul, Nicopole ne stîrneşte rîsul, bietul Peneş Curcanul (alias Ion Ţurcanu) ne stîrneşte rîsul, jertfa Ecaterinei Teodoroiu ne stîrneşte rîsul. Şi avem atîtea subiecte de rîs! Rîdem de nerozii (cei 7 fraţi) morţi tineri pe frontul primului război mondial, de cei care, şi mai nătîngi, au închis ochii la Cotu Donului. Val Gheorghiu a pierdut în Basarabia doi fraţi; lor nu li s-ar fi părut o glorie ca România să cîştige războiul lîngă Stalin.
Hohotim (ca TRU) pe seama „paradoxului cultural fundamental (cultură orientală – limba latină)”, căruia „latinitatea într-o mare slavă” i se pare un kitsch şi atîta tot. În volumul citat, salută proiectul „oraşe-staţiuni autonome norvegiene în Dobrogea”, cu alte cuvinte ţară for rent. „Viitorul sună bine”, n’aşa?”. O vorbi TRU în Parlamentul Europei despre „românism inventat”?
Neîntrecut, de nota zece la hazul pe seama miturilor fondatoare, a rămas editorialul lui Adrian Cioflâncă, din '98, din „Monitorul”:
„Poporul român este un cozonac. Faceţi un aluat romano-geto-dac şi înmuiaţi-l cu puţină zeamă slavă. Adăugaţi «nenorocul» şi «vicisitudinile istoriei», dar şi mirodenii precum vitejia, cinstea şi determinarea. Lăsaţi la dospit cu drojdie orientală. După ce aluatul devine gogonat, puneţi-l în tăvi anume construite de ciobanii din spaţiul mioritic. În fine, băgaţi tăvile la focul dragostei de ţară şi veţi vedea că iese o minunăţie de popor: chiar poporul român. Cînd veţi consuma produsul în şcoli veţi găsi o stafidă mai arătoasă: este Mircea cel Bătrîn (nefericitul, trebuie să dea seamă şi pentru istoria care s-a consumat după moartea sa). O felie de cozonac echivalează cu o clipă din creaţia poetică a lui Eminescu”.
Nu s-ar fi ajuns la o astfel de „manipulare” a elevilor, opinează Cioflîncă dacă profii ar fi predat demonstraţia lui Popper despre „găunoşenia esenţialismelor”.
Mircea Dinescu e gata să ne ofere un duş şi mai rece: ia mai terminaţi cu himera Basarabiei care nu ne vrea şi gata! În viziunea sa onirică, „sora mai mică” e fugită de-acasă „cu bătrînul soldat Ivan Turbincă”, nu răpită de-acasă. Şi, ca să fie convingător, trimite la un distih popular „celebru”, dar necunoscut multor etnologi: „Limbă dulce, cur viclean/ caracter de moldovean”. România Mare, dacă s-ar fi realizat, ar fi fost „obligată să poarte o insulă rusofonă în spinare” şi, pe cale de consecinţă, „ar fi plutit şi mai greu prin băltoaca posttranziţiei capitaliste”. Or, brînza-i pe bani! Din pactul de la 23 august '39 a rămas doar cocteilul cu acelaşi nume, Molotov, pe care-l uzităm cu grăbire între noi.
„Istoria României se apropie de sfîrşit”, titrează TRU din avion. „Viaţa de stat a atins punctul mort”, este de părere acelaşi specialist în viitorul ţării şi parlamentar Euro.
Aşa va fi dacă nu vom ţine pe verticală conştiinţa identitară, dacă om dori să fim popor mereu învins, între hotare vremelnice. Numai că, e ştiut de la Dante Alighieri. „cine şi-a pierdut patria nu mai are nimic”.
Magda URSACHE

PERFECTUL ACROBAT TISMANEANU vazut de Magda Ursache: Trecute vieti de tovi si toave. Solutia, striga acum, pe muchie de hartie: jugement dernier

Trecute vieţi de tovi şi toave
Scris de MAGDA URSACHE

„Partidul se află, în orice moment, în posesia absolutului adevăr şi e de la sine înţeles că absolutul nu poate să fi arătat vreodată altfel decât arată astăzi.”
George Orwell

Ca şi M. Niţescu, în Sub zodia proletcultului, m-am întrebat şi eu: care va fi fost mai odioasă? Prestaţia lui Teohari Georgescu sau a lui Leonte Răutu la Cultură? Leonea, poreclit Cameleonea, a fost, apud Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, cel mai mare zbir ideologic. Cuvintele de ordine erau descompusă şi mârşavă pentru ideologia „veche” (de zdrobit) şi putred pentru scriitorul tradiţiei. „Putrezi” în viaţă se aflau Blaga, Ion Barbu, Voiculescu, Philippide, Crainic, Streinu, Cioculescu… Şi „putrefact” a devenit Arghezi, când a mişcat în front, iritat de optimismul „la calup” şi de noua scolastică. Deşi fusese editat în tiraje impresionante şi premiat, iconoclastul refuza să-şi înlocuiască acidul din călimară cu obligatoria „limonadă roz”. Ca opozant al tuturor guvernelor, intrase în opoziţie şi sub Groza. Diavolul de pamfletar făcuse să zornăie, într-o tabletă, tinichelele. Acelea care se ţineau zile-n şir la coada pentru gaz. Cum tinichelele au zornăit cam tare, Sorin Toma l-a eliminat pe ani mulţi din viaţa literară. Ruga poetului, „Fereşte-mă, Doamne, de interpreţi”, a fost scrisă la ceas rău.
Ca să te fi menţinut la Putere, îţi trebuiau cinism şi nemernicie. Leonte Răutu le-a avut: „sau îi mâncăm noi pe şerpi sau ne mănâncă ei pe noi”. Şerpii erau „intelectualii aflaţi sub influenţe burgheze”. Iar cărţile lor, colcăind (verb în asociere cu reptilele) de fascism/şovinism/antimarxism/ propagandă creştină au fost prohibite.
Recent, am recitit Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului, de Vladimir Tismăneanu, în colaborare cu Cristian Vasile, editura Humanitas, 2008. Am spus recitit pentru că se reiau texte din Arheologia terorii, la care se adaugă un dialog cu istoricul Cristian Vasile (colateral, că tot e-n trend vocabula asta, din timpul alcătuirii "Raportului final") şi un „trialog” cu Mihai Şora. Restul, pp. 165-448, fiind… documente.
E ştiut: distrugerea culturii române (ruptura de trecut a fost, în realitate, des-fiinţare) s-a făcut pas cu pas, după tipar sovietic. Academia şi universităţile au fost „epurate”. Exact ca în URSS, s-a produs şi în gubernia ei, RPR, naţionalizarea editurilor. A funcţionat o cenzură atroce, ca la răsărit. Artiştii nealiniaţi, când n-au îndurat supliciile puşcăriilor şi strămutările forţate, au murit în mizerie, ca Hortensia Papadat-Bengescu şi atâţia alţii. Şerban Cioculescu şi-a vândut Academiei, pe o mie de lei, manuscrisul piesei lui Caragiale, O noapte furtunoasă. Şi-a înstrăinat icoane, scrisori eminesciene, acte, cărţi rare, colecţii de reviste… În anii ‘50, Barbu Cioculescu deţinea singura cartelă din casă. Elita intelectuală a fost prima victimă a dictaturii proletariatului. Societatea civilă s-a dus. Ultimele locuri de refugiu: cenaclul lui Emil Ciomac şi Mihail Andricu, locuinţa lui Barbu Slătineanu, cercul lui Petru Manoliu. Fostul student al lui Nae Ionescu mergea din adresă-n adresă şi primea, pentru conferinţe, mici sume de bani, cât să supravieţuiască. Cea din urmă conferinţă a fost în 2 noiembrie ‘50. După patru zile l-au arestat pentru atentat la viaţa lui Dej, când el vorbea despre Jacob Boemhe, Kierkegaard, Baudelaire, Rilke. Acuzator: Teohari Georgescu. Vigilentul descoperise un complot al duşmanului de clasă. În editorialul din Acolada de februarie 2009, Radu Ulmeanu face un calcul matematic: „Spectrul general al represiunii e evident, dacă ţinem seamă că, în plus faţă de elitele vechiului regim democratic duse pur şi simplu la abator, 28,8% din totalul condamnaţilor au fost ţărani, 13,4% – muncitori; aceştia dau un total de 42,3%, deci aproape jumătate” (s. mea, Magda U.). Acuze ca agitaţie, răspândire şi deţinere de materiale interzise (harta României Mari, o carte de N. Iorga, Mustul care fierbe de Goga…), comentarea posturilor străine, elogierea exponenţilor esteticii burgheze se plăteau cu ani lungi de detenţie. Aliniaţii, au fost „stimulaţi” cu sume uriaşe. Pentru Mărul de lângă drum, Beniuc a încasat, în ‘62, 31.280 lei, când salariu mediu brut era de 947 lei); înnebunite de boala Puterii, vip-urile proletcultului colecţionau medalii, juisând stahanovist la „marea schimbare a lumii”. Anunţând cu satisfacţie apusul celei vechi, distruse. Roşu de apus = roşu de Moscova. Cu gura umplută de bucuria premiilor de Stat şi a tirajelor de sute de mii de exemplare e greu să fii critic.
Ce mi se pare a fi hiba cărţii semnate de Vl. Tismăneanu şi C. Vasile: nu un „organ” hărţuia, ci nenumărate „organe”. Răutu n-a fost singurul călău, singurul satrap, singurul inchizitor, singurul parlagiu, singurul gropar. Puneţi aceste cuvinte la plural!
„Să cultivăm, tovarăşi, arta propagandistului”, a decretat şeful Agitprop. Şi s-a găsit, pe lângă perfectul acrobat, o armată întreagă de saltimbanci ai Puterii gata să ridice sistemul în slăvi. Răutu avea nu una, ci trei mâini drepte: Pavel Ţugui, şef al secţiei Ştiinţă şi Cultură, cel care l-a înfundat pe Blaga, Paul Niculescu-Mizil, şef al secţiei Propagandă şi Cultură, C. Nădejde, secţia Şcoli. PMR, prin Răutu, dădea directive Academiei. În august ‘48, noul statut excludea personalităţile „fasciste” şi „reacţionare”. „Dăunători” ca Blaga (biroul său de la Academia din Cluj era numit „bârlogul lui Faust”), Ion Petrovici, Gh. Brătianu, Gusti, Onisifor Ghibu, Mircea Florian au fost eliminaţi; P.P. Negulescu, Mehedinţi, Motru, ca discipoli ai lui Maiorescu.
S-a spus că Răutu i-a scos din cultură pe Maiorescu şi pe Eugen Lovinescu. Da, dar prin N. Tertulian, Paul Georgescu, Crohmălniceanu, Vitner, Moraru, Şelmaru, Marcel Breazu, Georgeta Horodincă. Lupta cu mentorul Junimii a fost continuată de Savin Bratu (v. art. din Gazeta literară, Fantoma lui Maiorescu), îngrijorat că Liviu Rusu ar umbla, pe la Cluj, să-l reconsidere, şi de Paul Cornea. Nu ştiu dacă profesorul Cornea şi-a scuzat erorile proletculte, dar are mulţi avocaţi care pledează nevinavat. Deh, literatura ca interpretare! Interpretăm şi interpretăm, de dimineaţă până-n seară, în emisiuni culturale, ce să facem?
Cine a protestat contra conceptului lansat după 23 august 44, „cultura de masă şi pentru mase”? Streinu, Cioculescu, Teodorescu-Branişte şi, vag, Camil Petrescu. Atunci! După ‘46, nu li s-a mai îngăduit „criziştilor” să se plângă. Le-a pus pumnu-n gură M.R. Paraschivescu, în articolul din Contemporanul, Plânsul maimuţelor sau unde e criza. Vladimir Streinu a revenit în coloanele revistelor abia în 1963.
După Reforma Învăţământului din ‘48, s-au scos din programă latina şi elina, logica, filosofia generală, singura acceptată fiind filosofia „ştiinţifică” a lui Marx. Care alta a mai fost pusă-n practică? Nu mai pomenesc de religie. Misticismul era pedepsit dur, pentru a se distruge suportul moral al credinţei.
Frasin Munteanu-Râmnic a fost întemniţat ca fiu al profesorului Munteanu-Râmnic, ministrul Învăţământului în timpul guvernării Iorga. Tatăl a murit la Sighet; fiul – puşcărizat la Aiud. Subliniez: pentru că era fiul tatălui său, atât.
După aceeaşi Reformă – o ştiu din Istoricul Facultăţii de filologie a Universităţii Al.I. Cuza, redactat de Petru Ursache – profesorul de „veche”, Dan Simonescu, a fost forţat să plece. În dreptul numelui Şerban Cioculescu, titularul Catedrei de literatură română modernă, pe statul de funcţiuni 1947/48 scria: „Se comprimă persoana”.
Istoricii ştiu (dar cine să-i mai audă?; noi preferăm ficţionalizarea istoriei) că Moscova şi-a transmis învăţăturile, prin ordin secret, pentru „lichidarea învăţământului burghez”. Textual: să se înlăture cei mai buni profesori, cei competenţi şi morali, mai ales cei cu popularitate. Aşa s-a făcut că, la Iaşi, ilustrul pedagog Ştefan Bârsănescu a fost înlocuit de Otto Schechter, pe care-l lăsase corigent, şeful Siguranţei punând pistolul pe masă, la examen. Se mai numea Siguranţă până să devină Securitate. Schechter absolvise „Universitatea Doftana”. Trambuline infailibile pentru carieră: Universitatea Muncitorească şi Cabinetul de Partid.
Tragedia unei culturi – culturocidul, aşa cum îl numeşte Ştefan Arteni, n-a fost numai „opera” lui Răutu. Au contribuit apropiaţii lui: Roller, Iosif Ardeleanu şi Ofelia Manole, Constanţa Crăciun, Vitner, Popper, Moraru şi Şelmaru, Nestor Ignat, Novicov, Horia Liman, Bratu şi Brătucu, Crohmălniceanu, Georgescu. Au contribuit vedetele „obsedantului deceniu”, A. Toma şi Sorin Toma, Petru Dumitriu (Drum fără pulbere, romanul despre Şantierul Morţii, are exact 666 de pagini!), Beniuc, Deşliu, păsăruicile ciripind în limba lor de lemn, Cassian, Banuş, Porumbacu…
Cultura română a fost sufocată de directivele lui Iosif Roitman Chişinevschi, care nici nu ştia româneşte.
Pentru căderea lui Chişinevski, în iunie ‘57, e declarat responsabil Răutu, care l-a demascat, deşi era omul lui. Şi de ce n-ar fi fost debarcat, la urma- urmei? Nu făcuse destul rău? Şi de ce n-ar fi fost debarcaţi, în alt iunie, ‘58, la altă Plenară („oribilă”, „infamă”, pentru Vl. Tismăneanu, deşi doar Plenarele ne mai scăpau de politruci), Sorin Toma de la Scânteia şi Ştefan Voicu, de la Lupta de clasă, Mihail Frunză (Fruchtman), adjunctul lui Voicu, Leonte Tismăneanu, de la Editura Politică, Anghel Schor, Ofelia Manole. Nici ei nu făcuseră destul rău? Au căzut atunci, la datorie, Ileana şi Grigore Răceanu. În ‘60, avea să fie demis şi Pavel Ţugui, care omisese din autobiografie episodul Frăţiilor de Cruce.
Or, Vl. Tismăneanu pare a fi de acord cu eliminarea lui Grigore Kotovschi, şeful Şcolii de Partid Jdanov, care-i turnase tatăl.
Toate astea îmi amintesc de un pasaj pe care l-am aflat în ultimul roman al lui Eugen Barbu, Ianus, apărut în 1993. Un fost torţionar detronat evocă nostalgic spaima cumplită din şedinţele de Partid:
„Ce vremuri, ce vremuri minunate, când Chişinevschi îi chema la şase dimineaţa pe toţi redactorii-şefi, privindu-i ca Frankenstein când făcuse iar ochi, sculat din mormânt şi strigându-le: – Căcaţilor! Derbedeilor! Vă bag la Canal, acolo o să vă lăsaţi oasele… Şi ei, căcaţii, cu adevărat nişte căcaţi, se uitau la el şi voiau să ghicească cu o secundă mai devreme unde se greşise”.
Erau vremurile asasinatelor în serie. Martirii se aflau sub pământ. Deasupra, se intonau meterhanele (ca-n Principele), dunamale după dunamale. Ba se şi invidiau unii pe alţii pentru imnurile neruşinate în cinstea Puterii, ca Nina Cassian pe Baconsky (v. Memoria ca zestre).
Da, aşa este, Răutu a impus temele literare. Tot el a propus procesele cu procurori-muncitori, care aveau menirea să-i orienteze just pe condeieri. Dar ar fi făptuit fără „activul” artiştilor şi ziariştilor? Ca pictora Ligia Macovei, care, în şedinţa din 27 iunie ‘52, saluta „verificarea membrilor Uniunii noastre”: „camuflăm poate bandiţi acolo”.
„Perfectul acrobat” n-a avut doar câţiva ataşaţi, acolo, la politica de de-culturalizare. Ideologocraţii stăteau cu mâinile încleştate de semnalul de alarmă. Reînvie cumva fascismul? Misticismul? Grea povară era, atunci, pentru Crohmălniceanu, evazionismul estetic!
Într-un referat din 1952, Pavel Ţugui, secondat de Andrei Strihan, încerca ostracizarea lui Vianu, indicând, în cursurile profesorului, confuzii de interpretare, definiţii greşite. De „concepţia obiectivistă şi cosmopolită” se făcea vinovat şi G. Călinescu. În ’55, Mihai Ralea, care îi servise pe Iuliu Maniu, pe Carol II, pe Lupeasca, şi-i servea pe Ana Pauker, dar şi pe Ioşca Chişinevschi, raporta la Academie despre „atitudinea intelectualilor din România faţă de regimul comunist”. Deşi membri de Partid, zicea el, Iordan, Graur, Byck mai „erau instalaţi în eroare ideologică”. Au fost daţi afară (temporar) de la catedră şi de la Institutul de lingvistică.
Ce-i drept, nu altcineva decât Leonte Răutu sesiza într-un referat din 52, sub semnătură proprie, că în Secţia de Propagandă şi Agitaţie erau prea puţini intelectuali-activişti. Funcţionau acolo activişti-muncitori (ne)calificaţi, activişti-plugari, activişti-funcţionari, activişti-vânzători, activişti-frizeri, activişti-ospătari, ba chiar coafeze şi remaieze… La Bucureşti, în activul secţiei orăşeneşti, 80 erau muncitori, 6 intelectuali. La Timişoara, din 57 activişti, 2 erau intelectuali şi tot 2 la Hunedoara, din 21 de tovi. Deprofesionalizării programate i-au urmat simulacre de normalizare, de liberalizare, controlate şi ele de „sus”. Mielul nu turba niciodată, cum credea Baranga. Dimpotrivă, era sacrificat. Se debarasau şi de foştii tovarăşi de drum, ca Al. Jar ori ca Mihai Beniuc. Pe ceilalţi îi exterminaseră, începuseră să se dea la ai lor. Într-un raport despre presă, Răutu îl critica pe Moraru că a omis, în două articole din Contemporanul, numele lui A. Toma, „poetul cel mai legat de partid”. Iar Moraru (Iulea Shafran, după Vl. Tismăneanu) era o forţă, dacă lunarului pentru străinătate, Narodnaia Rumînia, cu î din i, redactat în limba rusă, i se spunea Morarnaia Rumînia.
În Facultatea de filologie pe care am început-o în ‘62, am nimerit în plină luptă ideologică. Davidsohn era Răutu de Iaşi, iar Janeta Benditer – Rolleriţa. Cursurile de teoria literaturii şi de estetică îi venerau pe Vissarion Belinski, pe Nikolai Dobroliubov, pe N.G. Cernîşevski. Şi pe Gherea, opus neapărat lui Maiorescu, „îngust ca orizont”.
Fusese şi mai rău când, peste presa ieşeană, atotputernicea Leri Lesner, un agitator grobian. Vl. Tismăneanu citează, într-o notă de subsol, contribuţia mea întru cunoaşterea temutului cenzor. În realitate, nu l-am apucat: pe-atunci recitam la serbările Liceului Hasdeu din Buzău versuri de Nina Cassian. Obligatoriu. Când am ajuns în dulcele târg, Lesner se repatriase pe pământul Vechiului Testament, însă mai dădea fiori celor care participaseră la şedinţele lui de şmotru.
„Muncitorul ridicat” (formularea lui Răutu), D. Ignea, păstorea Iaşul literar. Ca recompensă, pesemne, pentru că scosese un ziar al Canalului Dunăre-Marea Neagră. Mostre de fanatism ridicol din Iaşul nou, devenit Iaşul literar, am dat şi-o să mai dau. „Zilierii ogoarelor literare” (l-am citat pe Vasile Spiridon) se supuneau fără vreo întârziere „comenzii sociale”. Se comportau ca nişte marionete trase de sfori de Ignea şi de Novicov, buzduganul lui Răutu, care „răspundea” de Filiala Iaşi a USR. Estetica sovietică era omniscientă şi infailibilă; comunistul stas – stereotip – uniformizat. Ion Istrati ura „Sughit bun Partidului”. Când instructorii PMR/ PCR „nu erau îndeajuns adânciţi” sau când descoperea „rămăşiţe formaliste”, tânărul combatant Al. Andriescu semnala în Iaşul nou abaterile. Azi a devenit monograful lui Gellu Naum.
Scrisese Răutu Contra cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în ştiinţele sociale (Lupta de clasă, octombrie ‘49 şi, în broşură, Editura Partidul Muncitoresc Român, în acelaşi an), lăudându-l pe Ajaev, toată suflarea publicistică nu citea decât Departe de Moscova. Îl plăcea Leonte Răutu pe Nikolai Gribaciov, îl plăcea şi Liviu Leonte, ca exemplu de măiestrie literară. Iar traducerile masive din literatura tezistă se comentau-lăudau intens. Până şi căsătoriile erau politice, cu teribilele neveste sovietice. Soţia prorectorului Bartfeld se numea Staliniţa. Şi ce nume le puneau copiilor! Donca, Zoia (Kosmodemianskaia), Ilici, Mişa, Volodea, Nadejda…
„Când i-am spus lui Ignea, nota în 14 noiembrie ‘46, în jurnal Leonard Gavriliu, că la Iaşi ar trebui să apară o revistă intitulată «Spiritul critic», mi-a spus că trăiesc pe deasupra norilor, că nu e posibil azi aşa ceva. «Ce, vrei să-ţi aprinzi paie-n cap?»”. El nu şi-a aprins. Conducerea Filialei Iaşi a USR a decis să-i acorde, acum câţiva ani, diplomă de merit. Şi această fantomă a proletcultului a primit diploma din mâna lui Cezar Ivănescu, cel respins constant de Iaşul literar. Acuzat de colaborare cu Secu, Cezar a murit de inimă rea. Cordul bătut de gânduri negre n-a mai rezistat, în urma unei demascări staliniste, numită, postsocialist, desecretizare.
Revenind la Perfectul acrobat: într-un preambul al volumului Leonte Răutu. Măştile răului, Vl. Tismăneanu promite „o analiză cât mai obiectivă, cât mai nepărtinitoare”. Din păcate, fotografia iese mişcată. Rigoarea analistului rămâne un deziderat, istoricul fiind înfrânt de… amintirile de familie. Bine informat, din interior ca să zic aşa, e, inevitabil, subiectiv când e vorba de propriul tată. Destinele celor doi moscoviţi, Leonte şi Leonid, s-au împletit permanent. La postul de radio Gavariti Moskva, Răutu (Lev Oigenstein) i-a avut ca subalterni pe Leonid Tismineţki, naturalizat Tismăneanu, şi pe mama autorului, Hermina Marcusohn. Un prim motiv de antipatie? Nu s-a implicat în repatrierea, de la Moscova, a familiei Tismăneanu. A făcut-o Miron Constantinescu, presat de Cristina Luca-Boico, sora mamei Hermina, dar şi şefă a filosofului Mihai Şora, în trecerea lui prin ministeriatul de Externe. Ana Pauker a semnat, în fine, actul. La Bucureşti, Tismăneanu a fost komisar ideologic sub Răutu. În ‘49, a fost numit la Catedra de marxism-leninism a Universităţii Bucureşti, devenită Catedra de socialism ştiinţific (primul ei şef fiind Leonte Răutu). Context în care Leonid Tismăneanu l-a acuzat pe Goma, student (6 iunie ‘56, Universitatea Bucureşti) că s-a manifestat critic şi public privind ocupaţia sovietică. În anii ‘50, Tismăneanu-père era director adjunct al Editurii Politice şi membru al Secţiei de propagandă şi agitaţie, condusă de Răutu. Ca director adjunct al Editurii Politice, depindea tot de Răutu.
Abilul Răutu pare antipatizat de Tismăneanu pentru că a reuşit să se menţină la vârf, sărind, oportunist, în barca lui Ceauşescu. Numai el? „Nu ne placanim în faţa nimănui”, striga Moraru, în româna lui precară, după cotitura cu URSS, când s-a schimbat foaia şi s-a trecut la „socialismul naţioanal” cum îi zice Luca Piţu.
Comparaţia dintre cei doi se face pe acest criteriu: cine a stat mai mult „sus”, tatăl autorului rămânând în „Olimpul comunist” mai puţin decât celălalt.
Unii, ca Tismăneanu, au avut conflicte cu Ceauşescu; alţii, ca Răutu, nu. Unii locuiau în case de înalt protocol, ceilalţi – numai de protocol. Răutu a scăpat destul de ieftin de destituire prin pensionare în ‘81, după ce i-au emigrat fiica Lena şi ginerele, Andrei Coler. Leonte Tismăneanu a ajuns bibliotecar în Glina-Căţelu, în urma căderii Anei Pauker, când ţinuse, neinspirat, partea lui Luca Laszlo, fostul gardist al lui Bela Kun. Nu l-a slujit nici atuul de-a fi fost Mare Mutilat pe frontul din Spania. Istoricul Tismăneanu nu ne spune că Spania fusese transformată în câmp de luptă pentru cei care credeau în naţiune, religie, moralitate, versus cei care se sacrificau comanditar pentru democraţie populară; că URSS ordonase uciderea, acolo, a unor comunişti „deviaţionişti”.
Adolescentul Tismăneanu le vedea în Cartierul Primăverii, de pe bicicletă, pe ilegaliste plimbându-se: Natalia Răutu, Tina Chivu, Stela Moghioroş, Sanda Rangheţ şi nesuferita de Elena Ceauşescu. Biciclistul Vova se afla deseori în vizită la fiicele lui Răutu, Anca şi Elena, aşadar la umbra fetelor în floare. În casa Răutu, ne spune musafirul, se vorbea exclusiv ruseşte. Una dintre soţii, Natalia, alintată Niunia, n-a vorbit niciodată româneşte.
Să-l blamezi, însă, pe Arghezi pentru dedicaţia „înfricoşătoare” către Răutu ori pe G. Călinescu pentru „ploconirea la Dej” mi se pare ciudat lucru, când tu însuţi ai beneficiat de şcoala Zoia Kosmodemianskaia şi de Academia Ştefan Gheorghiu. Şi mai ciudat lucru e să critici acrobaţiile lui Cameleonea (perfectul acrobat e sintagmă împrumutată din poezia lui Al. Jebeleanu), când ai executat propriile acrobaţii.
Şi pentru că Vl. Tismăneanu e atent la detaliu (colaboratorul Cristian Vasile o şi declară: „eu care sunt un maniac al detaliului”), aflăm cum a murit Ofelia Manole, împuşcată de iubitul fiicei ei, în ‘83. Şi câte nu ştie Vl. Tismăneanu despre tovi şi toave, despre iubitele lui Răutu! Datorită aceloraşi amintiri de familie nu poate fi detaşat critic şi obiectiv. Răutu e desemnat ca tartorul absolut; Sorin Toma, care l-a demolat pe Arghezi, e „orbit” temporar de doctrină. Debarcarea intelectualului-marxist (mai intelectual decât Răutu!) Miron Constantinescu, din ‘57, e aproape deplânsă, ca şi pierduta „alternativă Preoteasa”, decedat într-un accident aviatic.
Valter Roman e văzut ca insomniac, sfâşiat de frământări, pentru că „servise o cauză criminală”, deşi a făcut-o până-n moarte, în timp ce despre Răutu citim: „mă îndoiesc că a încercat vreodată o minimă remuşcare”. Dar N. Tertulian o fi fost bântuit de remuşcări? Susţinut de Ştefan Voicu, redactor şef la Era socialistă, continuatoarea Luptei de clasă, l-a atacat răzbit pe Heidegger în Era până s-a decis, deziluzionat de comunism, să treacă dincolo de Cortina de Fier. Horia Liman a plecat şi el, în ‘65, să reia revoluţia de la început, ca Lenin, în Elveţia. S-a dus în Canada şi dramaturgul Sergiu Fărcăşan, aflat la cârma Scânteii într-o perioadă rea. Despre unii numai de bine! Când nominalizează „echipele de politruci fanatizaţi”, Paul Georgescu, Savin Bratu, Sergiu Fărcăşan, N. Tertulian, Nestor Ignat, Mihai Gafiţa, o face „cu regret” (v. p. 111).
În ce-i priveşte pe Cornea şi pe Wald, ei sunt „ziditori de cultură”, iar Crohmălniceanu – monumental, pentru că i-a reconsiderat, i-a repus în drepturi pe scriitorii de valoare. Da, dar după ce „bacilul Croh” (sobrichet Ion Barbu) i-a scos cu un şut în spate din literatură. „Exilat voluntar la Berlin”, după ‘89, Croh e prezentat ca „victimă a persecuţiilor staliniste”, deci de-culpabilizat.
Lista răilor îi cuprinde pe Eugen Barbu, Beniuc, Ion Dodu Bălan, Săraru (Paul Anghel figurează nedrept acolo), Lăncrănjan. Nu sunt fan Lăncrănjan (tentaţia rimei!), dar multe portrete în apă tare le-a mai făcut cordovanul lui Răutu-Moraru-Chişinevschi.
După Mihai Dinu Gheorghiu, resentimentele unora faţă de Tismăneanu sunt antiintelectuale. Antiintelectuală cum sunt, observ că în Perfectul acrobat se des-figurează şi se re-figurează istoria, ca să iasă un anume puzzle. Să nu mai ştim dacă ştim cu adevărat ce ştim, ca să-l parafrazez pe Philip Roth.
Nu numai Răutu ne-a interzis istoria românilor, ne-a sovietizat sociologia românească, psihologia şi pedagogia, lingvistica. N-a refuzat numai el moştenirea Brâncuşi, ci cu mânuţa de muncitoare-ţesătoare a Constanţei Crăciun, soţia generalului de Securitate Vincze Iános, vicepreşedinte al Comisiei Controlului de Partid. Marele abuz ideologic (Novicov pronunţa obuz) a fost comis în echipă. Scânteia nu avea numai redactor-şef. Nici Gazeta literară, adjuncţii semnând: Paul Georgescu, Veronica Porumbacu, George Macovescu, Savin Bratu, Crohmălniceanu, Vicu Mândra.
Mai mult decât Răutu, pe Lucreţiu Pătrăşcanu l-au urât (şi ucis) Dej şi Chişinevschi. O fi decis Răutu supravegherea şi anchetarea grupului Noica-Pillat-Paleologu-Steinhardt-Arşavir Acterian, dar să susţii că „Al. Drăghici şi acoliţii săi nu aveau nici cea mai vagă idee cine erau aceşti oameni de cultură şi de ce erau ei «periculoşi»”, mi se pare foarte departe de adevăr.
Cine a citit „lucrările” deja publicate ale şedinţei de demascare şi de pedepsire a grupului Miliţa Pătraşcu-Mihail Andricu-Dora Massini-Marius Nasta ştie câţi vorbitori cu conştiinţă revoluţionară s-au produs în Aula Facultăţii de Drept. Iar la Congresul XII, primii care l-au placat pe Constantin Pârvulescu au fost Ion Popescu-Puţuri şi George Macovescu. Last but not least, Leonte Răutu.
Fără îndoială, Răutu a fost zbirul cu majusculă. A apucat execuţia Ceauşeştilor şi a murit în ‘93. Dar a fost pus să dea seamă, ex-socialist? Nu. Nu l-a chestionat nimeni, cum nimeni nu l-a chestionat pe Drăghici. De ce? Simplu: cine i-a fost subaltern, la Secţia de Propagandă şi Agitaţie, decât preşedintele Iliescu? Tot subalterni i-au fost şi versatilul Brucan, cu o nouă aramă pe faţă, şi Pavel Câmpeanu, ghedesistul de elită, care predase la Politehnică claxonism (citeşte socialism ştiinţific). La fel Răutu, la fel Leonid Tismăneanu, la fel ministresa Culturii, Constanţa Crăciun.
Cine l-ar mai fi putut chestiona pe Răutu? Premierul Petre Roman, cumva, fiul altui subordonat al lui Răutu? Bogdan Olteanu, nepotul bunicuţei Ghizela Vass, adjuncta lui Iosif Rangheţ, care verifica, în anii ’49-’50, dosarele membrilor? Vreunul dintre revoluţionarii noştri cu Brevet şi privilegii sau vreun political thinker, care a devenit capitalist după ce a cercetat imperialismul la Academia Ştefan Gheorghiu? Sau, poate, Anca Oroveanu (fiica lui - nota mea), pentru revista 22.
Aşadar, „perfectul acrobat” putea dormi liniştit. Ion Iliescu, în interviul luat de Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt, mărturisea că l-a plăcut pe şeful său, Leonte Răutu. Nu organizase, în ’57-’58, sub comanda Răutu, procese antistudenţeşti? Nu a anchetat, ca lider UASR, „elemente duşmănoase”? „Principial”, desigur! În 12 ianuarie 2002, declara presei: „Nu-mi place execuţia ante-factum”. Dar ce făcea în şedinţele de excludere?
Malvolio (personajul lui Petru Dumitriu care-l are par arrière pe Răutu în Rendez-vous au jugement dernier) putea şi zâmbi la gândul că nu diriguitorii de conştiinţe erau blamaţi, ci cei diriguiţi. Ca Tudor Vianu, care a acceptat, din frică, să fie numit ambasadorul Anei Pauker ori ca G. Călinescu, forţat să-şi „optimizeze” discursul. Putea vedea că ideile din Împotriva cosmpolitismului (…) îi erau continuate. Un exemplu: „Nae Ionescu face şi el parte dintre plagiatorii cei mai sârguincioşi ai filosofilor reacţionari germani, precursori ai nazismului”. Nu vă sună cunoscut? Continuă şi campania contra „elementelor naţionaliste”, pe care le pusese el însuşi la zid, de la Mircea Eliade la C. Daicoviciu şi de la Eminescu la Goga şi la Crainic, chiar în limbajul lui, (re)stalinizat.
Cum merg lucrurile, în absenţa unei legi a lustraţiei, judecă tot cei care n-au autoritate morală să judece, dar se cred etic exemplari. Memoricidul (mulţumesc, din nou, Ştefan Arteni!) se tot amplifică. „Cine ne scrie istoria?”, întreabă Mircea Platon, ştiind bine că memorie reliable au puţini din cei care o fac.
De vreme ce nu s-a vrut o rezolvare juridică a răului comunist, preferându-se teoria vinovăţiei generale asumate ca popor, ca şi cum n-ar fi nici o diferenţă între cei scoşi la manifestaţii şi agitatorii care i-au scos la aplauze, soluţia pare a fi… jugement dernier.

Centrul Cultural Pitesti

CUI FOLOSESTE RAPORTUL TISMANEANU? Falsificarea numarului detinutilor politic. Din Jurnalul lui Paul Goma. O analiza de Magda Ursache

Miercuri 14 ianuarie 2009
Am primit mai demult acest text al Magdei Ursache, dar din pricina bolii abia acum l-am citit. Si am constatat ca e foarte bun:
“Magda Ursache Replay la Echilibrul constiintei civice
Am mai scris despre ingrijorarea, spaima expulzatului din URSS, Vladimir Bucovski, despre semnalul sau de alarma din Noua Europa, privind tehnica de incorporare a monstrului, absorbtia tel quel a structurilor care prelungesc trecutul, cei care au controlat controlind in continuare, fara a se lasa controlati. Memoria pare a fi programata, dirijata, planificata sa fie selectiva in favoarea unora; uitam, presati sa o facem, intretinind bolile mentalului colectiv.
Un val de pseudo-jurnale, care ar trebui avizate pe coperta cu Atentie, se deformeaza!, reflecta strimb obsedantele decenii, dezorientind cititorii. in topul falsurilor, cele 3 volume ale Ninei Cassian, frumos intitulate Memoria ca zestre, unde RPR apare ca republica ideala a literelor, iar viata artistului e „buna, dulce, gustoasa, incapatoare” (vezi nota din 1962), plina de sejururi la Peles, de sindrofii, de chefuri „pe rupte”. Pentru Nina Cassian, Cancerul lumii (poem scris sub diriguirea lui „Mony” Crohmalniceanu) era Imperialismul. Pe Constanta Craciun, tesatoarea-ministresa a Culturii, o vedea ca „arhanghelul” justitiar „taind cangrenele” numite Brancusi, Blaga etc.
Si astfel de mistificari invadeaza rafturile librariilor.
S-a ajuns pina acolo incit nu comunizarea este blamata, ci decomunizarea, conform articolului lui Gheorghe Grigurcu, Echilibrul constiintei civice, „Acolada”, decembrie 2008 caruia ma simt datoare sa-i dau un replay. Atuul meu, la care nu renunt, este acesta: nu numai ca sint martor-supravietuitor cu greu al totalitarismului, dar l-am trait pe propria piele. Spun limpede: cine provoca ostilitatea „aparatului” n-avea vreo sansa de reusita sociala.
Semne rele s-au aratat de la inceput. Mai intii, in ianuarie '90, anticomunismul a fost considerat destabilizator. Ca acum sa fie taxat drept iluzie a unor maniheisti, carora li se recomanda sa lase resentimentele de-o parte (cel mai indirjit „resentimentar” fiind considerat Paul Goma), sa ierte si sa uite. A devenit clar ca Dumitru Mazilu, cu istoria lui de tancheta din ianuarie '90, a avut de interpretat un rol: oamenii de bun simt au dezaprobat furia strazii. „Ce vreti? li se striga. Sa-i anihilam pe comunisti, sa-i arestam si sa-i condamnam la moartea” Pusa in acesti termeni, decomunizarea parea de o violentainumana: aproape 4 milioane de membri PCR arestati. in fapt, in 12 ianuarie '90 se ceruse (manifestatia din fata Palatului Victoria) interzicerea prin lege a PCR si eliminarea liderilor lui din viata cetatii.
Repejor, fostii aristocrati ai Puterii din perioada stalinista au iesit la suprafata. Ca Brucan, tobosarul vremurilor noi din epoca de teroare paukerista a fost recuperat ca profetolog al vremurilor tot noi, capitalist, reintroducind insa discursul vituperant al anilor '50. Hohotul lui de ris cinic-nonsalant il mai aud in urechi.
Au fost, ni s-a spus, oameni de bine in CC/PCR, ca Gogu Radulescu, alintat Mosu in varii jurnale. Ca Jebeleanu. Autorul sintagmei „cultura luptatoare” a fost zugravit ca „disidentul” PCR, care rezolva problemele scriitorilor „in defect” la masa lui din restaurantul „Casei”, ca si cum acolo trebuiau rezolvate. Un fruntas al „edificarii socialiste”, ilegalistul Pavel Campeanu, a devenit membru fondator GDS.
Am fost de fata, in 2002, cind se varuiau zidurile din Piata Universitatii, pentru ca un primar de sector daduse ordin.
„Istoria nu sa scrie pa pareti”.
Trebuiau sterse nu numai lozincile anticeausiste, dar si cele anticomuniste. Vocile care cer sa uitam dictatura cu tot cu crime, cu tot cu ilegalitati se inmultesc. Desi reflexele totalitare persista, iar Raportul facut de un fost profesor de inalta scoala de Partid este „un act de o izbitoare conventionalitate”, apud Gh. Grigurcu.
imi amintesc ca Memorialul durerii (TVR 1) era subintitulat O istorie care nu se invata la scoala. Dar ce se invata la scoala? Politica memoriei corecte (v. Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea) ar trebui sa fie o prima tema civica, iar istoria s-ar cuveni administrata nu cu „picatura”, ci tom cu tom, ca medicament impotriva propagandei de tip nou care si-a trecut in exerga sintagma Iluzia anticomunismului (Ed. Cartier, 2008, 800 de exemplare), unde Daniel Barbu ne spune negru pe alb, la p. 82-83:
„Aceasta incredere in capacitatea studiului stiintific de a pune la contributie arhivele si de a restitui intocmai fapte, de a descrie fidel realitati, de a descifra cu precizie relatii ce ar fi avut loc (sau ar fi ocupat un loc) in trecut poarta insa marca unei clare orientari marxiste. Dimpotriva, istoriografia nemarxista este inclinata sa creada ca trecutul este epistemologic «ireal», ceea ce nu este tot una cu «fictiv» si ca nu ni se mai poate prezenta sub specia «faptelor» in sine, ci doar a «urmelor». Documentele de arhiva sint urme, obtinute mai degraba dupa principii nonfigurative decit dupa canoanele realismului socialist, menite sa ne formeze convingerea rezonabila ca anumite evenimente s-au petrecut cindva” (O istorie naturala a comunismului romanesc).
intr-adevar, ai senzatia ca nu intelegi bine cind citesti o astfel de teorie, generatoare de confuzie, confuzie, confuzie. A fost, n-a fost? Cosi e se vi pare, vorba lui Pirandello. „Ca cam asa” a functionat sistemul, cum ar zice Alina Mungiu la Turcescu (13 decembrie 2008). Si noi, care ne saturasem de rastalmacirea trecutului intreprinsa de istoricii „epocii de aur”, de fabulatiile lor!
Geaba incercam decomunizarea fara o rememorare exacta a crimelor comunismului. Ce altceva ar fi fost mai important decit stabilirea cifrelor privindu-i pe arestati, deportati, morti in puscarii si lagarede munca silnica. in „Raportul Tismaneanu”– dupa calculele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania (ii scriu numele intreg, pentru ca asociatia a intrat intr-un con de umbra) au trecut prin inchisori, lagare, DO, deportari (v. p. 160) doua milioane de oameni. Pentru ca, la p. 214, sa gasim alta aproximare: 600.000 de detinuti politici. Neimportanta (de ce oare?) e rezistenta in munti, ca si „experimentul Pitesti”, virful terorii, fenomen unic in lagarul estic. Tortionarul Al. Draghici lipseste din lista celor 64 de biografii ale nomenklaturii, unde apar Paul Niculescu-Mizil si Stefan Andrei. Oricit mi-ar fi de antipatic fostul ministru de Externe ceausist, care nu pridideste sa „aprecieze” personalitatea dictatorului, oricit de sila mi-ar fi de pledoaria sa stingoasa pentru „patriotul” Ceausescu, el nu poate fi pus linga Dej, nici Patrascanu linga asasinul Nicolschi. Pe lista neagra a lui Vova Tismaneanu, in rind cu Paler stau Sorin Toma, Silviu Brucan si Valter Roman. Aud ca, la examene, elevilor li se vor pune intrebari din acest Raport. Care vor fi intrebarile? Ca Ana Toma, nevasta lui Pantiusa, alias agentul NKVD Pintilie Bodnarenko, dupa ce-a fost nevasta lui Sorin Toma, ii calca rochiile Anei Pauker? Ca acel cuplu malefic a adoptat doi copii? Ca Pantiusa, octogenar alcoolizat, asculta Europa libera cu sticla la indemina? Ce-or fi cautind amanuntele astea intr-un raport care isi propune sa demonstreze ca sistemul politic comunist a fost „ilegitim si criminal”, formulare preluata de seful statului in Parlament? Pe cine intereseaza ca Miron Constantinescu, ministru al invatamintului din noiembrie '56 in iunie '57 si debarcat de Dej ca stalinist feroce (sub domnia lui a avut loc o aberanta indoctrinare ideologica a scolii, pe care a sufocat-o), a avut doi fii, numiti tot Horia. Ca unul a murit de apendicita; celalalt, inghetat in Bucegi? Sau vrem sa-i umanizam pe monstri, prin „le petit fait vrai”, sa le plingem de mila?
Atunci sa adaugam si drama lui Mihai Roller, al carui fiu s-a aruncat de la inaltime intr-un bazin de inot gol, fara apa. Doar Roller a fost un fel de protocron al fictionarilor istoriei, in fapta, nu-n teorie.
Evitam cuvintul masacru, intimplat in regimul Grozea, cum ii era folclorizat numele.
intr-un consiliu de ministri prezidat de „doctorul” Groza, Ana Pauker si Laszlo Luca au cerut moartea a 30.000 de „reactionaribanditi”, printre care si un tovaras de drum, social-democratul Titel Petrescu. Pentru ca, post-socialist sa asistam nauciti la multiple incercari de reconsiderare a Anei Pauker, un Torquemada cu fusta rosie. Si nu numai in tara, dar si peste hotare: Robert Lévy, Gloria si decaderea Anei Pauker. Ca Laszlo Luca sa fie deplins pentru chinurile indurate in puscarie, unde a si murit, din cauza lui Ceausescu.
Intrati in al 20-lea an de la acel Decembrie, la intrebarea cine-a tras in noi in 21-22 nu s-a raspuns. A mai fost alt stat in care, la schimbarea de sistem, sa curga atita singe? Dar a fost scos responsabil „aparatul” pentru crimele trecutului?
I s-a acordat „prezumtia de competenta” lui Vladimir Tismaneanu, propagandist activ pina la plecarea in State; dupa 89, interviul luat lui Ion Iliescu (a preferat sa condamne Holocaustul, nu regimul comunist, caruia voia sa-i dea fata umana) a fost utilizat ca propaganda pro presedinte in Occident, in profitul sau, dar si al baiatului din Cartierul Primaverii, fost Jdanov. De-asta l-o fi numit Mircea Cartarescu „un Proust al comunismului”?
De ce n-a acceptat Paul Goma sa gireze Raportul aflam chiar din Raport, p. 311; cap. Universul concentrationar reflectat in memorialistica romaneasca (p. 306-316).
„Dificil, cusurgiu, muscator, Paul Goma este un razboinic malitios: ii ataca pe „rai” cu voluptate, iar pe cei „buni” sau „destul de buni” isi propune sa-i faca „foarte buni”; este patimas, face alergie la amorali, imorali; dreapta sa credinta este propria experienta, iarta daca iarta, dar nu uita. Sfatos, delicat, N. Steinhardt marturiseste despre patimile sale in detentie ca despre o scoala a crestinismului. El are o gratie anume, o suferinta, fiind un senior candid, gata sa ierte si sa uite, generos, paflnic si milostiv”.
Afladar, balanta Tismaneanu inclina spre uitare si iertare, chiar daca e vorba de tortionari criminali. Iertarea si uitarea par a fi polliticaly correct, clean, in cazul Gulagului carpatin.
De ce am mai lustra? Pentru ca, fara legea lustratiei, se instaleaza in Parlament ideologul socialismului stiintific, securistul sub acoperire, procurorul tribunalului ceausist… in ograda noastra, a Uniunii Scriitorilor, s-a trecut prea lesne peste compromiterea unor autori, infocati adepti ai indicatiilor PCR acordindu-li-se indemnizatii de merit. Proclamatia de la Timisoara, din 11 martie 90, formulata de scriitorul George Serban, a fost depusa in Parlament in 27 mai 99 sinedezbatuta a ramas. in 1 februarie 2001, deputatii PSD, aliatii liberalilor democrati de azi, au clasat-o.
Gestul disidentului Vasile Paraschiv, care a refuzat sa fie decorat cu Steaua Romaniei in grad de cavaler de presedintele Basescu, pe care l-a numit comunist in plenul manifestarii din intii decembrie 2008, a ramas singular. S-a produs rumoare, microfonul i-a fost taiat, dupa ce-a apucat sa spuna: „M-ati mintit si m-ati indus in eroare si pe mine si pe intregul nostru popor cu promisiuni pe care nu le-ati respectat niciodata”.
Un anticomunist retardat, da-l incolo!
Asa ca, in umbra Monumentului Eroilor pentru Socialism, Ana Pauker isi doarme somn de veci linga Dej, Dej linga Patrascanu pe care l-a ucis, zbirul Teohari Georgescu linga Iosif Roitman Chisinevschi, „reformatorul” culturii romane care nu stia romaneste, responsabil de sovietizarea ei. Pantiusa, decorat de Ceausescu in 71 cu Ordinul „Tudor Vladimirescu”, odihneste in Ghencea Militar, inhumat cu fanfara Armatei Romane.
B1 TV difuzeaza filme cu play-boy-ul Iurie Darie, in rol de militian cu epoleti. Din ignoranta sau naivitate, cresc si infloresc emisiuni cu titluri antipatice: Big Brother, Tribunalul poporului, Citeste si da mai departe. Nina Cassian e invitata la Nasul, sa suspine inca o data dupa „viata plina, bogata, cu de toate”, sub Dej.
La emisiunea lui Ion Cristoiu, alt exilat, romancierul Petru Popescu (Dulce ca mierea e glontul patriei), ofera alta lectie din arta compromisului. Cind, in avionul lui Ceausescu, si-a dat seama ca dictatorul ii va pune botnita, a ales libertatea. Ce cauta in avionul presedintelui, linga fiica lui, Zoe Ceausescu, nu ne-a spus.
Alt autoexilat, pictorul Stefan Arteni, inclus recent de o editura din Alabama in cartea O suta de Maestri ai Caligrafiei, imi trimitea un e-mail, in intii ianuarie, 2009.
„Ce este exilul? in '71, m-am predat politiei italiene cerind azil politic. Dupa luni de zile un prieten ne-a ajutat sa iesim din lagarele de refugiati. De-atunci am trait cu frica-n sin – din pacate, nu am stofa de erou: frica de a fi rapit cum au fost unii exilati; frica de a fi omorit (era vremea umbrelei bulgaresti) cind m-am aflat la Radio Vatican; stiind mereu ca sintem urmariti, stiind de multe ori cine este baiatul in tura, ca si azi, da, azi!!! Iar acum, cind fruntasii patriei mume l-au numit pe don Pedro „comisar” cu grija diaspornicilor, simt ca am fost exilat definitiv, destarat prin decret prezidential. Cu cine sa fiu solidar? Cu Ninocica Cassian, considerata de Institutul Cultural Roman ca simbol al Exilului? Cu rasadurile pepinierei de cadre, ca Antohi, inventatorul complexului de inferioritate al romanului (complex de care nici Perlea, nici Celibidache, nici subsemnatul nu am suferit niciodat?)? Sint solidar cu cei citiva, putini, care nu au uitat, care inca spun NU, citiva pe aici prin vest si citiva pe acolo prin patria din care am fost din nou alungat”.
Don Pedro, care-i infierase pe cei care n-au mincat salam cu soia si urla cu indirjire in celebrul pulover rosu uni: „I-am demascat, i-am demascat!” (pe taranisti si liberali), cu verbul tatinelui sau, Valter Roman.
Intre solidar si solitar - Camus a stabilit-o - e diferenta de un sunet.
Cum sa inchei decit cerind, ca si Gheorghe Grigurcu, echilibrarea constiintei civice grav avariate?”
Paul Goma Sit Webistic : Luna asta - august 2009