Nicolae Manolescu, presedintele Uniunii Scriitorilor, ambasadorul Romaniei la UNESCO, membru in Comisia Tismaneanu si o simpla calugaritaLa scurta vreme dupa revolutie, o calugarita cu haine ponosite si cu o desaga mare in spate si-a facut aparitia la „Romania literara".Voia sa vorbeasca neaparat cu Nicolae Manolescu – pe atunci in plina ascensiune politica – in legatura cu situatia disperata a unei manastiri de pe langa Buzau. Era intr-o zi de luni. I-am spus calugaritei ca Manolescu nu vine la redactie decat o data pe saptamana, joia, si ca nici nu-i cunosc numarul de telefon (pentru ca refuza sa si-l declare) ca sa o pun in legatura cu el.
Credeam ca femeia va pleca si va reveni joi. Dar nu, ea l-a asteptat pe Manolescu, la usa redactiei, de luni pana joi, fara intrerupere! Ziua statea pe coridor, in picioare, ca o statuie a resemnarii, iar noaptea isi asternea pe jos un fel de sal scos din desaga si se ghemuia pe el (dupa cum mi-a relatat portarul cladirii, care, milostiv, i-a mai dat cate ceva de mancare si i-a aratat unde este WC-ul).
Joia, Manolescu a trecut ca fulgerul pe langa calugarita, ea neavand timp nici macar sa-l recunoasca, si a intrat in sala unde ne adunaseram toata redactia pentru sedinta de sumar. I-am explicat lui Nicolae Manolescu, patetic, ce fapt nemaiauzit si impresionant se petrecuse: o calugarita il asteptase trei zile si trei nopti la usa redactiei – si l-am rugat sa stea de vorba cu ea. Profund civilizat, Manolescu a dat curs imediat rugamintii mele. Dar gestul femeii nu l-a miscat deloc. Absolut deloc. In timp ce se indrepta spre ea, a si facut o remarca ironica:
– Iti dai seama ca in toata perioada asta a stat nespalata!
Nepasarea lui Manolescu (poate doar afisata) mi s-a parut la fel de uimitoare ca asteptarea de trei zile si trei nopti a calugaritei.
http://www.zf.ro/
Cine este Alex Stefanescu: Pixul lui Manolescu
Alex. Stefanescu
15.05.2009
La sfarsitul anului 2008, in ultima etapa a concursulul Zece pentru Romania, organizat de Realitatea TV, Premiul de Excelenta la sectiunea Scriitori i-a revenit lui Nicolae Manolescu.
Mihai Tatulici mi-a dat telefon si m-a invitat si pe mine, ca fost student al lui Nicolae Manolescu, la gala de premiere (de la Ateneu), ca sa prefatez inmanarea premiului printr-un laudatio.
Scurtul meu discurs a avut succes, desi l-am tinut dupa Florin Piersic (premiat la sectiunea Actori),care a vorbit, ca de obicei, mult si cu farmec, cucerind asistenta. Am spus:
– N-am reusit niciodata sa-l ajung din urma pe Nicolae Manolescu, care, in treacat fie spus, si arata mai bine decat mine, desi eu sunt mai tanar decat el cu opt ani.
Eu am publicat pana in prezent cincisprezece carti, Nicolae Manolescu peste douazeci. Eu am fost vicepresedintele unui partid (PNTCD), Nicolae Manolescu – presedintele uui partid (PAC). Istoria literaturii romane publicata de mine se refera la o perioada de saizeci de ani (1941-2000), in timp ce istoria literaturii romane a lui Nicolae Manolescu acopera cinci secole. Cartea mea are 1.200 de pagini format mare, a lui – 1.500. Cat priveste succesul la doamne si domnisoare, e un subiect prea dureros pentru mine ca sa-l mai deschid...
Ca premiu, Nicolae Manolescu a primit un stilou de mare valoare, dintre acelea care se pun la dispozitia sefilor de state cand semneaza tratate internationale. Stiloul, imbracat in calcedonia, o piatra semipretioasa translucida de un cenusiu-bleumarin misterios, cu un luciu de ceara, are o penita fabricata dintr-un aliaj de aur si platina. In masiva cutie de lemn nobil, in care statea culcat ca intr-un leagan, mai era infipta, intr-un locas matlasat, o calimara, placata cu argint, plina cu o cerneala violeta princiar-romantica, de genul celei cu care scria uneori Eminescu scrisorile catre Veronica Micle.
Au trecut de la acel moment sarbatoresc cateva luni. Intr-o seara, la un restaurant, cineva m-a intrebat, in prezenta lui Nicolae Manolescu si a altor cunoscuti ai nostri care se mai aflau acolo, daca, luand in considerare ceea ce spusesem la Ateneu, se poate afirma ca toata viata l-am invidiat pe Nicolae Manolescu. Am explicat ca discursul meu fusese fantezist si autoironic, ca renuntasem in mod intentionat la un stil prea solemn, ca sa nu-i plictisesc pe spectatori. Si am adaugat:
– Nu l-am invidiat. L-am admirat, cu inflacarare, cu o candoare pe care mi-o pastrez si azi. Fiecare succes al sau m-a bucurat mai mult decat propriile mele succese. Ca sa fiu insa sincer pana la capat, o data, o singura data, l-am invidiat.
– Cand?! a intrebat Nicolae Manolescu insusi ridicandu-si privirea din cescuta cu cafea in care tocmai isi turna putin lapte.
– Atunci cand ati primit in dar stiloul acela nemaivazut, de la Realitatea TV.
Fara sa ezite o fractiune de secunda, Nicolae Manolescu a spus:
– Ti-l fac cadou. E al tau. Dar, iti dai seama, nu il am la mine. Iar maine plec la Paris. O sa-l las cuiva care o sa ti-l aduca dupa plecarea mea.
Inima a inceput sa-mi bata nebuneste, de bucurie si neincredere. Facusem pentru acel stilou un coup de foudre, ar fi fost un noroc prea mare sa-l primesc in dar. Si apoi... precis Nicolae Manolescu o sa uite. A spus-o asa, in treacat, ca sa ii uimeasca pe cei prezenti cu un gest spectaculos. De altfel, nici unul dintre ei nu a luat in serios promisiunea. Toti au ras ca de o gluma simpatica.
Iata insa ca dupa cateva zile, in timp ce ma aflam in redactie, la biroul meu, si desfaceam zecile de plicuri cu carti (cele mai multe proaste) primite prin posta, usa s-a deschis si in cadrul ei a aparut soferul lui Nicolae Manolescu, Marius, cu un pachet in mana:
– Domnul Nicolae Manolescu mi-a spus sa va dau asta...
Am luat cutia, fulgerat brusc de fericire. Am asezat-o pe birou si l-am sarutat zgomotos pe Marius pe amandoi obrajii, ceea ce l-a nedumerit profund (si l-a si speriat putin). Cuprins de o exuberanta fara margini am coborat si urcat de zece ori, in fuga, scarile care duc de la parter la etajul unde se afla redactia. Si am declarat tuturor celor pe care ii intalneam:
– Douazeci de ani de acum inainte nu il mai contrazic niciodata pe Nicolae Manolescu.
– Si daca vreodata nu are dreptate? m-a intrebat cineva, malitios.
– Intodeauna are dreptate! am replicat eu categoric.
___________________________________________________________
P.S. 1. Gestul lui Nicolae Manolescu i-a facut invidiosi pe multi dintre cunoscutii mei.
P.S. 2. S-a raspandit zvonul ca „Alex Stefanescu a fost cumparat de Nicolae Manolescu."
P.S. 3. Regret ca acolo, la restaurant, nu i-am spus lui Nicolae Manolescu ca, de fapt, l-am mai invidiat o data: cand l-am vazut cu o blonda superba pe strada.
http://www.zf.ro/
Posts
No comments:
Post a Comment