Marele Picasso este singurul locuitor al planetei care a primit de la
URSS de două ori Premiul Internaţional Stalin „Pentru întărirea păcii
între popoare“, în 1950, rebotezat Lenin, la a doua atribuire, în 1961.
Evident, cu banul aferent la purtător, 100.000 de ruble, peste 110.000
de dolari de atunci, echivalentul vreunui milion de azi. Tovarăşul
Picasso, după cum îi spuneau colegii săi din Partidul Comunist Francez,
în care intrase în 1944, este autorul „Porumbelului Păcii“, care ne-a
asaltat copilăria de pe toate gardurile Partidului, devenit simbolul
„păcii comuniste“ în 1949, la Congresul Mondial al Păcii de la Paris.
Şmecheria sovietică prin care se acţiona imagologic şi psihologic la
nivel mondial, în cazul în care n-aţi înţeles-o, a constat în preluarea
simbolului creştin al Sfåntului Duh şi răsturnarea lui, în folosul
„cauzei comuniste“. A funcţionat ca un element perfect de spălare a
creierului. De-asta a şi fost recompensat Picasso la asemenea nivel. Şi
nu a uitat. La moartea lui Stalin, în 1953, Picasso a trimis
oficiosului comunist un portret al dictatorului odios intitulat
„Tinereţea veşnică a lui Stalin“ şi publicat a doua zi pe prima pagină
care titra cu litere de-o şchioapă „Pentru ce avem nevoie de Stalin“.
Frumos, nu? Ce mai conta că până la data aceea Stalin ucisese milioane şi milioane de oameni? Buzunarele îi erau mai aproape lui Picasso decât cadavrele ruşilor şi ale popoarelor ocupate aflate în putrefacţie pe câmpiile morţii sovietice. „Mărimea“ artistică a lui Picasso rămâne (pentru unii), dar micimea sa nu poate fi nici uitată, nici iertată. Mirosul trupurilor din sutele de mii de gropi comune, al sângelui de pe umerii milioanelor de deţinuţi din lagărele siberiene, Gulagul sovietic, desigur, nu ajungea până în cafenelele pariziene. Dar informaţia ajungea? Picasso a ales rubla şi „arta“ minciunii: mustăcioara lui Stalin era obiect de adulaţie plastică... Aşa şi cu micul nostru Stalin de Deltă şi propagandiştii săi „independenţi“, tovarăşii intelectuali de mucava de la Vax Publica.
Mai mulţi cititori s-au revoltat când i-am taxat pe ‘telectualii noştri, mai neaoşi sau nu, care s-au înfipt în primele rânduri ale Partidului continuator al PCR la dezbaterea dintre Geoană şi Băsescu. Sau „marii“ artişti care s-au maimuţărit în campania mustăciosului din Deltă „Noi vrem respect“. Care „noi“? „Noi“, infractorii FNI? ‘Telectualii noştri nu sunt proşti. Devin însă părtaşi direcţi la crimele încă nepedepsite ale „emanatului“ din decembrie 1989, preşedintele de onoare (care „onoare“?) al PSD sau la hoţiile naţionale, aflate în curs de pedepsire, ale miliardarului falit ascuns prin stuful Deltei. Ignorând cu bună ştiinţă adevărul, se transformă în nişte biete prostituate de pe centura artei sau culturii.
Zilele campaniei electorale au relevat ordinăria maximală la care s-a ajuns în presă, pe canalele deţinute de Vîntu şi Voiculescu, la care a contribuit şi Patriciu: Realitatea TV şi Antenele. Puţini însă ştiu că Vîntu, în schizofrenia sa, altfel profesională, deţine şi mijloace de comunicare şi manipulare pe invers: HotNews, spre exemplu. Unde scuipă căţeluşii răi de la Realitatea, vin şi ling căţeluşii buni de la HotNews. Nu toţi, evident. Mai sunt şi jurnalişti integri. Doar cei ţinuţi bine în lesă, cu buzunarele bine umplute cu ruble ruseşti (mai nou şi de Tiraspol). Pe långă asta, pentru că ştie că şi-a pierdut orice umbră de credibilitate, şi-a alcătuit şi o veritabilă armată de „ziarişti independenţi“, mărunţi ieniceri online. Aşa că, atenţie!
Dar, la capitolul „credibilitate“ şi „onorabilitate“ pentru devalizatorul FNI se înscriu, iată, şi ‘telectualii noştri, cånd ai lui tătuka Iliescu, când ai lui Băsescu şi/sau Geoană, după cum o pica. Dar de fapt, ai aceloraşi moguli, care le-ndeasă din greu buzunarele, după modelul patentat de tătuka Stalin. Domnii Pleşu şi Manolescu, de exemplu, merg frumos la coadă la casieria oligarhului negru, Patriciu, care pompează „Dilema veche“ şi „Adevărul“. Pe lângă figurile deja clasice în prostituţia lor, ca Dinescu, Tănase, Hurezeanu & comp, arondate la Vîntu, domnul Tismăneanu, alt exemplu, a trecut şi el pe la casieria GRIVCO, pe când presta la „Jurnalul Naţional“, domnul Mihăieş pe la Patriciu, ca amploaiat la „România literară“, iar domnul Patapievici trage tot la... menajeria domnului Vîntu, care-i cumpără la kilogram „Ideile în dialog“, revistuta unde, de fapt, se regăseşte întreaga gaşcă de mai sus, de fini ‘telectuali ai cui... plăteşte mai bine. Să luăm aminte.
Posts
No comments:
Post a Comment