Autobiografie- pentru uzul deopotriva al amicilor si inamicilor -
In 1994, impreuna cu Petre Mihai Bacanu, Dinu Patriciu si un partener de afaceri al acestuia, George Gaita, am lansat pe piata un nou cotidian, ZIUA, care a devenit suficient de cunoscut pentru a nu mai fi necesare alte precizari. Poate cel mult faptul ca, intre timp, actionariatul s-a schimbat de mai multe ori, mai intai prin preluarea cotei detinute de “Romania Libera” iar in final printr-o achizitie masiva, in trei etape, facuta de Asociatia Salariatilor Petrom. Pe langa ziar, Grupul de Presa ZIUA controla, in urma cu doi ani, activitati de tiparire, de distributie, editoriale, IT si management de presa. Prin societatea de management, in 2005 am controlat, inclusiv editorial, inca doua ziare, “Gardianul” si “Averea”. Pe ultimul l-am si fondat. In 2008, m-am retras din toate functiile executive. Pentru ca am doi copii mici si doresc sa ma bucur de existenta lor. In plus, am ales astfel o independenta totala.
Sunt autor al unor carti care nu au facut gaura in cer.
Multi dintre cei care navigheaza in spatiul virtual sunt interesati de estimarile mele politice. Ca dovada, ma numar printre campionii accesarilor. Acum va ofer un nou instrument, sunt convins, util. Pentru a anticipa viitorul, este obligatorie diagnosticarea prezentului. Printr-o disectie. La baza ei, de fiecare data, sta informatia dezvaluita. Meseria de jurnalist m-a invatat arta de a accesa informatii tulburatoare. Unele chiar scandaloase. Explozive. Am decis sa le plasez aici. In beneficiul vostru. Veti fi primii care veti afla cum va inseala demnitarii. Va promit: va fi un pariu castigat de ambele parti.
M-am nascut la 8 septembrie 1949, in orasul Brasov, denumit atunci “I.V. Stalin”. Mama, Delia-Didona, era fiica unei cunoscute familii de medici chirurgi din oras.
Bunicul era chirurg, Vasile Dogariu. El a construit, cu credit de la banca, un sanatoriu unde ii trata si pe cei avuti si pe cei saraci. Dupa ce si-a platit ultima rata, Securitatea l-a aruncat in strada. Cu pistolul la tampla. Dupa nationalizare, a existat si o tentativa, tot a Securitatii, de a-l deporta intr-un lagar politic. A scapat. Dupa care, de frica, si-a aruncat in Olt sabiile, diplomele si medaliile pe care le-a primit de la regii Romaniei.
Tatal meu, Mircea Stanescu – fiul de general, ajuns erou la Marasesti, care a murit in mizerie, gratie comunistilor – a facut Academia Militara si apoi Facultatea de Drept, devenind un cunoscut avocat in Brasov. A pledat si in favoarea unor persoane arestate din motive politice, din zona Muntilor Fagaras, unde au existat cele mai importante centre de rezistenta anticomunista. Moartea lui este pana astazi invaluita in mister. Anchetat de Securitate in legatura cu rolul pe care l-a jucat intr-un proces politic indreptat impotriva rezistentei anticomuniste si apoi ridicat de Militie, a murit zdrobit de caldaram in urma unei caderi de la ultimul etaj al Procuraturii din Brasov (care astazi adaposteste sediul Prefecturii), in timp ce se afla sub ancheta si escorta. Tragedia s-a petrecut la mica distanta de faimoasa statuie a lui I.V. Stalin. Familia si cunoscutii acuza un asasinat al Securitatii iar Securitatea sustine ca a fost o simpla sinucidere. Dar cum putea, in plina teroare stalinista, un arestat sa deschida o fereastra a Procuraturii si sa se arunce pe ea? Si de ce ar fi facut-o? Faptul ca-i apara pe luptatorii din munti nu putea avea drept consecinta decat, cel mult, cativa ani de inchisoare politica.
Printr-o nefericita coincidenta, gradinita in care am fost primit se numea “I.V. Stalin”. Cand tatucul popoarelor a murit, o echipa de la “Sahia Film” a venit in mijlocul copiilor si i-a filmat plangand. Ma aflam printre cei sincer indurerati de moartea lui Stalin. Pentru ca ni se spusese ca tatucul a murit. Si nu vom mai primi nici bomboane, nici jucarii. Si nici nu va mai exista teatrul de papusi. In apropiere de frumosul deal al vechiului oras, padurea fusese mutilata pentru ca pe Tampa sa fie scris “I.V. Stalin”. Ca si pe certificatul meu de nastere. Iar literele respective au continuat sa se vada inca multi ani dupa disparitia celui mai sangeros dictator – dupa Hitler – al secolului XX. Ca si literele de pe sanatoriul nationalizat al bunicului meu: “Sanatoriul Dr. Vasile Dogariu”.
Tot in Brasov, in primii ani ai copilariei, m-am jucat pe genunchii unui tanar mustacios, care avea sa devina in curand un celebru tenisman iar astazi este om de afaceri: Ion Tiriac. Prima sa racheta a primit-o cadou de la tatal meu. Prima mea racheta a venit de la Tiriac.
In 1956, mama s-a recasatorit cu un inginer, Petre Stanescu, care m-a infiat in 1959. In naivitatea ei, mama si-a imaginat ca, in acest fel, imi cosmetizez “originea nesanatoasa”. Dar nici tatal adoptiv nu a fost comunist. A urmat un interesant periplu in intervalul 1956-1963. Schimbarea scolilor, de la Saguna din Brasov in colonia miniera Ticu (Aghires) – unde intr-o singura clasa se invata in doua limbi, romana si maghiara, si in trei, patru cicluri – Sotanga, diferite localitati miniere din zona Petrosani, pe care nu mi le mai amintesc, Filipestii de Padure, Ploiesti si din nou Brasov, unde am absolvit scoala generala. In 1959 am fost primit in randul organizatiei de pionieri si am ajuns la un moment dat chiar comandant de detasament. Dupa ce debutasem, in clasa intai, lamentabil din punct de vedere politic, intrucat la serbare, cu ocazia primirii cununitei, am recitat, la scena deschisa, in loc de “Dragul nostru muncitor / Te slavim si te cantam”, “Dragul nostru muncitor / Te hranim si te-ngrasam”. Dupa care a urmat scandalul de rigoare.
In 1963, am reusit la concursul de admitere al Liceului Sf. Sava din Bucuresti, botezat de comunisti “Nicolae Balcescu”. In aceasta perioada am fost membru si apoi conducator al cenaclului literar. Impreuna cu scriitorul Victor Frunza – redactor la Radio, apoi profesor la Academia “Stefan Gheorghiu” si disident anticeausist si anticomunist de marca – am initiat un cenaclu al tinerilor elevi din capitala, “G. Calinescu”. In aceasta perioada, am debutat cu versuri in revista “Luceafarul” si la emisiunile literare de la radio. Dar nu am devenit poet. Din pacate, am ramas in anticamera literaturii.
In 1967, am reusit la concursul de admitere al Facultatii de Drept din Bucuresti. Am absolvit cu 10 la lucrarea de diploma. Student fiind, in 1968 am fost impresionat puternic de invazia trupelor Tratatului de la Varsovia in Cehoslovacia. Si, evident, am fost mandru, ca roman, ascultand discursul anti-sovietic al lui Ceausescu. Ca urmare, m-am dus imediat la facultate pentru a solicita arme ca sa lupt. Portarul mi-a dat un picior in fund si m-a trimis la plimbare.
In 1969, am debutat in publicistica la revista studenteasca de cultura “Amfiteatru”, unde am fost si angajat ca redactor cu o jumatate de norma. In 1970, am fost transferat la revista “Viata Studenteasca”, care ulterior a avut o redactie comuna cu “Amfiteatru”. In 1971, am primit un premiu pentru reportaj. In acelasi an, am avut numeroase colaborari la Televiziune, in cadrul redactiei de tineret. Intre timp, invatam pe rupte. Invatamantul de drept la zi era extrem de sever. Dupa absolvirea Facultatii de Drept, am ramas jurnalist la revistele “Viata Studenteasca” si “Amfiteatru” pana in 1986. Apoi a urmat episodul Ana Blandiana, care si-a publicat versurile incendiare anticomuniste in revista “Amfiteatru”. Ca represalii, Partidul Comunist a “spart buba studenteasca”, imprastiindu-i, practic, pe toti redactorii la alte publicatii. Asa se face ca am ajuns redactor la “Informatia Bucurestiului”.
In 1987, dezamagit de modul in care eram silit sa fac presa acolo – anchetele de substanta erau practic inexistente – mi-am prezentat in scris demisia atat din randul redactorilor, cat si din Partidul Comunist Roman. Am explicat si de ce, precizand ca nu sunt de acord cu politica lui Ceausescu. Demisia a durat o singura zi, intrucat Nicolae Croitoru, pe atunci secretar cu propaganda al Comitetului Municipal de Partid Bucuresti, m-a asigurat ca nu mi se va mai cere sa scriu niciun articol cu care nu as fi de acord. Era un targ pe care partidul si Securitatea l-au facut cu mine, la scurt timp dupa ce sistemul fusese curemurat de cativa disidenti din lumea presei, in frunte cu Aurel Dragos Munteanu. Imediat, insa, a fost declansata urmarirea mea operativa, care a durat opt luni. Mi-au fost instalate microfoane in casa, toate convorbirile telefonice ale familiei au fost interceptate si am fost urmarit pas cu pas. Dar, aparent cel putin, am fost lasat sa fierb in suc propriu. Dupa caderea lui Ceausescu, cand am avut posibilitatea sa-mi citesc acest dosar – caci exista si un altul, la care nu am avut acces, ma voi referi la el – m-am putut delecta citind stenogramele convorbirilor telefonice ale sotiei, mamei si fiicei mele. Dupa opt luni, concluzia a fost ca nu eram periculos. Si urmarirea a incetat. Interesant: exact in acest interval de timp si la mine acasa, nu in alta parte, impreuna cu scriitorul Mircea Popa – cunoscut disident – si cu sotiile noastre, am redactat tiparit si distribuit primele doua numere ale unei publicatii ilegale, denumita “Libertatea”. Prin care indemnam populatia sa se revolte. Hartia speciala utilizata pentru tipar fusese furata de la Ambasada Spaniei de sotia lui Mircea Popa iar masina de scris, cu ajutorul careia perforam literele, era neinregistrata. Tusul tipografic il procurase Mircea Popa cu “discretie” de la o tipografie. Si tipaream cu ajutorul facaletului mamei, invelit intr-un burete subtire si impregnat cu tus. Prisoasele le utilizam pentru manifeste. Dupa cel de-al doilea numar, sesizand o intensificare a urmaririi mele si punand-o in relatie cu aceasta activitate ilegala, am hotarat, impreuna cu Mircea Popa, sa suspendam tiparirea “Libertatii” si sa distrugem probele. Eu am ars tot, mai putin facaletul mamei, pe care l-am ascuns atat de bine incat nu am mai reusit sa dau de el pana in 1992. Mircea Popa nu s-a indurat sa distruga ziarul “Libertatea”, asa ca a pastrat doua exemplare, ascunzandu-le … in propria biblioteca. Unde au fost gasite de Securitate cu ocazia unei perchezitii in 16 decembrie 1989, cand Popa, aflat pe lista neagra a Securitatii, a fost umflat si aruncat in celula in care era detinut, in calitate de condamnat la moarte, Mircea Raceanu. Alaturi, intr-o alta celula, tot la Rahova, se chinuia Petre Mihai Bacanu, care fusese arestat impreuna cu regretatul Anton Uncu, Mihai Creanga si altii, dupa ce fusesera surprinsi in tentativa de a tipari o “Romanie Libera” anticomunista. Dupa caderea lui Ceausescu, Mircea Popa a reusit sa recupereze, cu stampilele Securitatii cu tot, cele doua exemplare ale “Libertatii”. Pe care le-am reprodus, de altfel, si intr-un numar din decembrie ’89 al “Informatiei Bucurestiului”, denumita “Libertatea”. Publicatia a fost lansata pe piata in 22 decembrie 1989, imediat dupa fuga lui Ceausescu. Am fost initiatorul acestui proiect, impreuna cu cativa colegi. Daca mai este necesara vreo dovada a schizofreniei si ineficientei sistemului comunist, atunci aceasta este simplul fapt ca nu am fost prins.
M-am referit si la existenta unui alt dosar, pe care nu l-am putut vedea niciodata. Timp de cinci ani, pana in 1986, am fost colaborator al Brigazii Antiteroriste. Care apartinea Securitatii. Dosarul, cuprinzand aceasta parte intunecata a existentei mele, este clasificat “strict secret”. Ca, de altfel, si legatura mea trecuta cu Securitatea. Desi, incepand cu 1992, legaturile mele cu Brigada Antiterorista – atat cat au putut fi de devoalate – sunt publice iar eu m-am referit insistent la acest fapt, ca de altfel si toti adversarii mei, in mod oficial nu figurez printre informatorii Securitatii. Ironia sortii este ca am primit de la CNSAS si o patalama in acest sens. De buna purtare. In realitate, trecutul nu poate fi sters si nici nu trebuie sters.
Incepand din 22 decembrie, m-am aflat, ca si multi altii, pe baricadele a ceea ce credeam atunci ca era o revolutie. Fenomen care s-a transformat, prin confiscare, intr-o lovitura de stat care, la randul ei, a devenit o chinuitoare si lunga tranzitie catre democratie. Prezent in fata Intercontinentalului, impreuna cu un alt coleg de la fosta “Informatia Burestiului”, Horia Tabacu, am consemnat, minut cu minut, ceea ce s-a petrecut la “baricada”. Mi-am facut pentru prima data, in mod absolut liber, meseria de jurnalist. A doua zi, cand Ceausescu inca nu luase elicopterul, aceasta dramatica relatare, singura de altfel din presa mondiala, a fost redactata si culeasa in tipografia “Informatiei Bucurestului”. Doua ore mai tarziu a aparut “Libertatea”, primul ziar liber de dupa caderea lui Ceausescu. Tot in 22 decembrie am dizolvat Partidul Comunist si sindicatul. Si am infiintat, chiar in tipografie, primul sindicat liber al ziaristilor si tipografilor. Anuntand acest lucru prin “Libertatea”. Dupa eliberarea lui Petre Mihai Bacanu, am putut, cateva zile mai tarziu, sa construim nucleul primei organizatii de presa la nivelul Capitalei. Dupa care, la insistenta acestuia, a fost creata Societatea Ziaristilor din Romania.
Totul s-a petrecut pana la sfarsitul anului 1989. Bacanu a fost ales presedinte iar eu, vicepresedinte. Si au inceput primele confruntari ale breslei jurnalistilor cu noua putere. In a doua parte a anului 1990, eu si Petre Mihai Bacanu am intrat in conflict cu un grup masiv de ziaristi, sustinut puternic de Iliescu. Fiind in minoritate, impreuna cu ziaristii care doreau o democratizare rapida, am parasit Societatea Ziaristilor din Romania, infiintand Asociatia Ziaristilor din Romania. La fel cum procedasem la inceput, la “Informatia Bucurestiului”, transformata in “Libertatea”, si aici a fost creata o conducere colectiva, formata din patru membri egali ai unui comitet director. La AZR, membrii comitetului director, atat timp cat a existat organizatia, au fost Petre Mihai Bacanu, Stelian Tanase, Cornel Nistorescu si subsemnatul. Pe rand, cate unul detinea functia de presedinte. Sub egida AZR, am initiat Scoala Superioara de Jurnalistica, prima forma de invatamant din Romania pentru tinerii care doreau sa practice aceasta meserie.
Ulterior, in anul 1994, impreuna cu alti jurnalisti, am fondat o organizatie mai adecvata scopurilor pe care le urmaream si care a rezistat pana astazi. Este vorba de Clubul Roman de Presa, din al carui Consiliu de Onoare am facut parte. In perioada 1999-2003, am fost presedintele Departamentului Proprietarilor, care a reprezentat, de fapt, patronatul din presa.
Revenind la cariera profesionala, mai merita consemnat ca, la inceputul anului 1990, deviatiile spre stanga comunista ale redactiei de la “Libertatea” m-au determinat sa ma transfer la o publicatie care incerca altceva decat o perestroika romaneasca. Si astfel m-am transferat la “Romania Libera”, unde am fost publicist comentator si am condus Departamentul de Investigatii. Angajand numerosi ziaristi tineri. Cam de atunci m-am ales cu porecla “Nasul”. Care a fost consolidata in 1993, cand pe piata a explodat “Evenimentul Zilei”, unde am fost redactor-sef adjunct, contribuind la angajarea si formarea a zeci si zeci de noi jurnalisti si apoi, pentru scurt timp, la “Ultimul Cuvant”, unde am avut functia de co-editor. Pana la numarul 13, cand am demisionat, intorcandu-ma la “Romania Libera”.
M-am nascut la 8 septembrie 1949, in orasul Brasov, denumit atunci “I.V. Stalin”. Mama, Delia-Didona, era fiica unei cunoscute familii de medici chirurgi din oras.
Bunicul era chirurg, Vasile Dogariu. El a construit, cu credit de la banca, un sanatoriu unde ii trata si pe cei avuti si pe cei saraci. Dupa ce si-a platit ultima rata, Securitatea l-a aruncat in strada. Cu pistolul la tampla. Dupa nationalizare, a existat si o tentativa, tot a Securitatii, de a-l deporta intr-un lagar politic. A scapat. Dupa care, de frica, si-a aruncat in Olt sabiile, diplomele si medaliile pe care le-a primit de la regii Romaniei.
Tatal meu, Mircea Stanescu – fiul de general, ajuns erou la Marasesti, care a murit in mizerie, gratie comunistilor – a facut Academia Militara si apoi Facultatea de Drept, devenind un cunoscut avocat in Brasov. A pledat si in favoarea unor persoane arestate din motive politice, din zona Muntilor Fagaras, unde au existat cele mai importante centre de rezistenta anticomunista. Moartea lui este pana astazi invaluita in mister. Anchetat de Securitate in legatura cu rolul pe care l-a jucat intr-un proces politic indreptat impotriva rezistentei anticomuniste si apoi ridicat de Militie, a murit zdrobit de caldaram in urma unei caderi de la ultimul etaj al Procuraturii din Brasov (care astazi adaposteste sediul Prefecturii), in timp ce se afla sub ancheta si escorta. Tragedia s-a petrecut la mica distanta de faimoasa statuie a lui I.V. Stalin. Familia si cunoscutii acuza un asasinat al Securitatii iar Securitatea sustine ca a fost o simpla sinucidere. Dar cum putea, in plina teroare stalinista, un arestat sa deschida o fereastra a Procuraturii si sa se arunce pe ea? Si de ce ar fi facut-o? Faptul ca-i apara pe luptatorii din munti nu putea avea drept consecinta decat, cel mult, cativa ani de inchisoare politica.
Printr-o nefericita coincidenta, gradinita in care am fost primit se numea “I.V. Stalin”. Cand tatucul popoarelor a murit, o echipa de la “Sahia Film” a venit in mijlocul copiilor si i-a filmat plangand. Ma aflam printre cei sincer indurerati de moartea lui Stalin. Pentru ca ni se spusese ca tatucul a murit. Si nu vom mai primi nici bomboane, nici jucarii. Si nici nu va mai exista teatrul de papusi. In apropiere de frumosul deal al vechiului oras, padurea fusese mutilata pentru ca pe Tampa sa fie scris “I.V. Stalin”. Ca si pe certificatul meu de nastere. Iar literele respective au continuat sa se vada inca multi ani dupa disparitia celui mai sangeros dictator – dupa Hitler – al secolului XX. Ca si literele de pe sanatoriul nationalizat al bunicului meu: “Sanatoriul Dr. Vasile Dogariu”.
Tot in Brasov, in primii ani ai copilariei, m-am jucat pe genunchii unui tanar mustacios, care avea sa devina in curand un celebru tenisman iar astazi este om de afaceri: Ion Tiriac. Prima sa racheta a primit-o cadou de la tatal meu. Prima mea racheta a venit de la Tiriac.
In 1956, mama s-a recasatorit cu un inginer, Petre Stanescu, care m-a infiat in 1959. In naivitatea ei, mama si-a imaginat ca, in acest fel, imi cosmetizez “originea nesanatoasa”. Dar nici tatal adoptiv nu a fost comunist. A urmat un interesant periplu in intervalul 1956-1963. Schimbarea scolilor, de la Saguna din Brasov in colonia miniera Ticu (Aghires) – unde intr-o singura clasa se invata in doua limbi, romana si maghiara, si in trei, patru cicluri – Sotanga, diferite localitati miniere din zona Petrosani, pe care nu mi le mai amintesc, Filipestii de Padure, Ploiesti si din nou Brasov, unde am absolvit scoala generala. In 1959 am fost primit in randul organizatiei de pionieri si am ajuns la un moment dat chiar comandant de detasament. Dupa ce debutasem, in clasa intai, lamentabil din punct de vedere politic, intrucat la serbare, cu ocazia primirii cununitei, am recitat, la scena deschisa, in loc de “Dragul nostru muncitor / Te slavim si te cantam”, “Dragul nostru muncitor / Te hranim si te-ngrasam”. Dupa care a urmat scandalul de rigoare.
In 1963, am reusit la concursul de admitere al Liceului Sf. Sava din Bucuresti, botezat de comunisti “Nicolae Balcescu”. In aceasta perioada am fost membru si apoi conducator al cenaclului literar. Impreuna cu scriitorul Victor Frunza – redactor la Radio, apoi profesor la Academia “Stefan Gheorghiu” si disident anticeausist si anticomunist de marca – am initiat un cenaclu al tinerilor elevi din capitala, “G. Calinescu”. In aceasta perioada, am debutat cu versuri in revista “Luceafarul” si la emisiunile literare de la radio. Dar nu am devenit poet. Din pacate, am ramas in anticamera literaturii.
In 1967, am reusit la concursul de admitere al Facultatii de Drept din Bucuresti. Am absolvit cu 10 la lucrarea de diploma. Student fiind, in 1968 am fost impresionat puternic de invazia trupelor Tratatului de la Varsovia in Cehoslovacia. Si, evident, am fost mandru, ca roman, ascultand discursul anti-sovietic al lui Ceausescu. Ca urmare, m-am dus imediat la facultate pentru a solicita arme ca sa lupt. Portarul mi-a dat un picior in fund si m-a trimis la plimbare.
In 1969, am debutat in publicistica la revista studenteasca de cultura “Amfiteatru”, unde am fost si angajat ca redactor cu o jumatate de norma. In 1970, am fost transferat la revista “Viata Studenteasca”, care ulterior a avut o redactie comuna cu “Amfiteatru”. In 1971, am primit un premiu pentru reportaj. In acelasi an, am avut numeroase colaborari la Televiziune, in cadrul redactiei de tineret. Intre timp, invatam pe rupte. Invatamantul de drept la zi era extrem de sever. Dupa absolvirea Facultatii de Drept, am ramas jurnalist la revistele “Viata Studenteasca” si “Amfiteatru” pana in 1986. Apoi a urmat episodul Ana Blandiana, care si-a publicat versurile incendiare anticomuniste in revista “Amfiteatru”. Ca represalii, Partidul Comunist a “spart buba studenteasca”, imprastiindu-i, practic, pe toti redactorii la alte publicatii. Asa se face ca am ajuns redactor la “Informatia Bucurestiului”.
In 1987, dezamagit de modul in care eram silit sa fac presa acolo – anchetele de substanta erau practic inexistente – mi-am prezentat in scris demisia atat din randul redactorilor, cat si din Partidul Comunist Roman. Am explicat si de ce, precizand ca nu sunt de acord cu politica lui Ceausescu. Demisia a durat o singura zi, intrucat Nicolae Croitoru, pe atunci secretar cu propaganda al Comitetului Municipal de Partid Bucuresti, m-a asigurat ca nu mi se va mai cere sa scriu niciun articol cu care nu as fi de acord. Era un targ pe care partidul si Securitatea l-au facut cu mine, la scurt timp dupa ce sistemul fusese curemurat de cativa disidenti din lumea presei, in frunte cu Aurel Dragos Munteanu. Imediat, insa, a fost declansata urmarirea mea operativa, care a durat opt luni. Mi-au fost instalate microfoane in casa, toate convorbirile telefonice ale familiei au fost interceptate si am fost urmarit pas cu pas. Dar, aparent cel putin, am fost lasat sa fierb in suc propriu. Dupa caderea lui Ceausescu, cand am avut posibilitatea sa-mi citesc acest dosar – caci exista si un altul, la care nu am avut acces, ma voi referi la el – m-am putut delecta citind stenogramele convorbirilor telefonice ale sotiei, mamei si fiicei mele. Dupa opt luni, concluzia a fost ca nu eram periculos. Si urmarirea a incetat. Interesant: exact in acest interval de timp si la mine acasa, nu in alta parte, impreuna cu scriitorul Mircea Popa – cunoscut disident – si cu sotiile noastre, am redactat tiparit si distribuit primele doua numere ale unei publicatii ilegale, denumita “Libertatea”. Prin care indemnam populatia sa se revolte. Hartia speciala utilizata pentru tipar fusese furata de la Ambasada Spaniei de sotia lui Mircea Popa iar masina de scris, cu ajutorul careia perforam literele, era neinregistrata. Tusul tipografic il procurase Mircea Popa cu “discretie” de la o tipografie. Si tipaream cu ajutorul facaletului mamei, invelit intr-un burete subtire si impregnat cu tus. Prisoasele le utilizam pentru manifeste. Dupa cel de-al doilea numar, sesizand o intensificare a urmaririi mele si punand-o in relatie cu aceasta activitate ilegala, am hotarat, impreuna cu Mircea Popa, sa suspendam tiparirea “Libertatii” si sa distrugem probele. Eu am ars tot, mai putin facaletul mamei, pe care l-am ascuns atat de bine incat nu am mai reusit sa dau de el pana in 1992. Mircea Popa nu s-a indurat sa distruga ziarul “Libertatea”, asa ca a pastrat doua exemplare, ascunzandu-le … in propria biblioteca. Unde au fost gasite de Securitate cu ocazia unei perchezitii in 16 decembrie 1989, cand Popa, aflat pe lista neagra a Securitatii, a fost umflat si aruncat in celula in care era detinut, in calitate de condamnat la moarte, Mircea Raceanu. Alaturi, intr-o alta celula, tot la Rahova, se chinuia Petre Mihai Bacanu, care fusese arestat impreuna cu regretatul Anton Uncu, Mihai Creanga si altii, dupa ce fusesera surprinsi in tentativa de a tipari o “Romanie Libera” anticomunista. Dupa caderea lui Ceausescu, Mircea Popa a reusit sa recupereze, cu stampilele Securitatii cu tot, cele doua exemplare ale “Libertatii”. Pe care le-am reprodus, de altfel, si intr-un numar din decembrie ’89 al “Informatiei Bucurestiului”, denumita “Libertatea”. Publicatia a fost lansata pe piata in 22 decembrie 1989, imediat dupa fuga lui Ceausescu. Am fost initiatorul acestui proiect, impreuna cu cativa colegi. Daca mai este necesara vreo dovada a schizofreniei si ineficientei sistemului comunist, atunci aceasta este simplul fapt ca nu am fost prins.
M-am referit si la existenta unui alt dosar, pe care nu l-am putut vedea niciodata. Timp de cinci ani, pana in 1986, am fost colaborator al Brigazii Antiteroriste. Care apartinea Securitatii. Dosarul, cuprinzand aceasta parte intunecata a existentei mele, este clasificat “strict secret”. Ca, de altfel, si legatura mea trecuta cu Securitatea. Desi, incepand cu 1992, legaturile mele cu Brigada Antiterorista – atat cat au putut fi de devoalate – sunt publice iar eu m-am referit insistent la acest fapt, ca de altfel si toti adversarii mei, in mod oficial nu figurez printre informatorii Securitatii. Ironia sortii este ca am primit de la CNSAS si o patalama in acest sens. De buna purtare. In realitate, trecutul nu poate fi sters si nici nu trebuie sters.
Incepand din 22 decembrie, m-am aflat, ca si multi altii, pe baricadele a ceea ce credeam atunci ca era o revolutie. Fenomen care s-a transformat, prin confiscare, intr-o lovitura de stat care, la randul ei, a devenit o chinuitoare si lunga tranzitie catre democratie. Prezent in fata Intercontinentalului, impreuna cu un alt coleg de la fosta “Informatia Burestiului”, Horia Tabacu, am consemnat, minut cu minut, ceea ce s-a petrecut la “baricada”. Mi-am facut pentru prima data, in mod absolut liber, meseria de jurnalist. A doua zi, cand Ceausescu inca nu luase elicopterul, aceasta dramatica relatare, singura de altfel din presa mondiala, a fost redactata si culeasa in tipografia “Informatiei Bucurestului”. Doua ore mai tarziu a aparut “Libertatea”, primul ziar liber de dupa caderea lui Ceausescu. Tot in 22 decembrie am dizolvat Partidul Comunist si sindicatul. Si am infiintat, chiar in tipografie, primul sindicat liber al ziaristilor si tipografilor. Anuntand acest lucru prin “Libertatea”. Dupa eliberarea lui Petre Mihai Bacanu, am putut, cateva zile mai tarziu, sa construim nucleul primei organizatii de presa la nivelul Capitalei. Dupa care, la insistenta acestuia, a fost creata Societatea Ziaristilor din Romania.
Totul s-a petrecut pana la sfarsitul anului 1989. Bacanu a fost ales presedinte iar eu, vicepresedinte. Si au inceput primele confruntari ale breslei jurnalistilor cu noua putere. In a doua parte a anului 1990, eu si Petre Mihai Bacanu am intrat in conflict cu un grup masiv de ziaristi, sustinut puternic de Iliescu. Fiind in minoritate, impreuna cu ziaristii care doreau o democratizare rapida, am parasit Societatea Ziaristilor din Romania, infiintand Asociatia Ziaristilor din Romania. La fel cum procedasem la inceput, la “Informatia Bucurestiului”, transformata in “Libertatea”, si aici a fost creata o conducere colectiva, formata din patru membri egali ai unui comitet director. La AZR, membrii comitetului director, atat timp cat a existat organizatia, au fost Petre Mihai Bacanu, Stelian Tanase, Cornel Nistorescu si subsemnatul. Pe rand, cate unul detinea functia de presedinte. Sub egida AZR, am initiat Scoala Superioara de Jurnalistica, prima forma de invatamant din Romania pentru tinerii care doreau sa practice aceasta meserie.
Ulterior, in anul 1994, impreuna cu alti jurnalisti, am fondat o organizatie mai adecvata scopurilor pe care le urmaream si care a rezistat pana astazi. Este vorba de Clubul Roman de Presa, din al carui Consiliu de Onoare am facut parte. In perioada 1999-2003, am fost presedintele Departamentului Proprietarilor, care a reprezentat, de fapt, patronatul din presa.
Revenind la cariera profesionala, mai merita consemnat ca, la inceputul anului 1990, deviatiile spre stanga comunista ale redactiei de la “Libertatea” m-au determinat sa ma transfer la o publicatie care incerca altceva decat o perestroika romaneasca. Si astfel m-am transferat la “Romania Libera”, unde am fost publicist comentator si am condus Departamentul de Investigatii. Angajand numerosi ziaristi tineri. Cam de atunci m-am ales cu porecla “Nasul”. Care a fost consolidata in 1993, cand pe piata a explodat “Evenimentul Zilei”, unde am fost redactor-sef adjunct, contribuind la angajarea si formarea a zeci si zeci de noi jurnalisti si apoi, pentru scurt timp, la “Ultimul Cuvant”, unde am avut functia de co-editor. Pana la numarul 13, cand am demisionat, intorcandu-ma la “Romania Libera”.
In 1994, impreuna cu Petre Mihai Bacanu, Dinu Patriciu si un partener de afaceri al acestuia, George Gaita, am lansat pe piata un nou cotidian, ZIUA, care a devenit suficient de cunoscut pentru a nu mai fi necesare alte precizari. Poate cel mult faptul ca, intre timp, actionariatul s-a schimbat de mai multe ori, mai intai prin preluarea cotei detinute de “Romania Libera” iar in final printr-o achizitie masiva, in trei etape, facuta de Asociatia Salariatilor Petrom. Pe langa ziar, Grupul de Presa ZIUA controla, in urma cu doi ani, activitati de tiparire, de distributie, editoriale, IT si management de presa. Prin societatea de management, in 2005 am controlat, inclusiv editorial, inca doua ziare, “Gardianul” si “Averea”. Pe ultimul l-am si fondat. In 2008, m-am retras din toate functiile executive. Pentru ca am doi copii mici si doresc sa ma bucur de existenta lor. In plus, am ales astfel o independenta totala.Sunt autor al unor carti care nu au facut gaura in cer.
Sorin Rosca Stanescu
Posts
No comments:
Post a Comment