Mircea Eliade ofera o lectie interbelica gastii anti-Eminescu condusa azi de PataPlesu: A nu mai fi român!

A apãrut, acum de curând, o nouã modã printre tinerii intelectuali si scriitori; a nu mai fi români, a regreta cã sunt români, a pune la îndoialã existenta unui specific national si chiar posibilitatea inteligentei creatoare a elementului românesc. Sã ne întelegem bine: tinerii acestia nu depãsesc nationalul pentru a simti si gândi valorile universale, ei nu spun: “nu mai sunt român pentru cã sunt înainte de toate om, si cuget numai prin acest criteriu umiversal si etern”. tinerii acestia nu dispretuiesc românismul pentru cã sunt comunisti, sau anarhisti, sau mai stiu eu ce sectã social universalã. Nu. Ei pur si simplu, regretã cã sunt români, si ar vrea sã fie (o mãrturisesc) orice altã natie de pe lume, chinezi, unguri, nemti, scandinavi, rusi, spanioli; orice, numai români nu.
S-au sãturat pânã în gât de destinul acesta de a fi si a rãmâne român. Si cautã prin orice fel de argumentare (istoricã, filosoficã, literarã) sã demonstreze cã românii sunt o rasã incapabilã de gândire, incapabilã de eroism, de probleme filosofice, de creatie artisticã, si asa mai departe. Unul dintre ei se îndoieste atât de mult de realitatea unui neam românesc rãzboinic, încât îsi propune sã citeascã Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca sã verifice dacã într-adevãr s-au luptat vreodatã românii cu turcii, si i-au învins! Altul crede cã orice creier care conteazã în istoria si cultura “româneascã” nu e de origine românã: Cantemir, Kogãlniceanu, Eminescu, Hasdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. etc. – toti, dar absolut toti sunt streini.
Sunt slavi, evrei, armeni, nemti, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt destepti, sunt smecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.
Dacã le pronunti vreun nume despre care se stie sigur cã e românesc, au alte argumente.
Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagã este slavizatã. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câtiva moldoveni care spun cu mândrie: am sânge grecesc, sau: “strãmosu-meu a fost rus”. Singura lor sansã de a fi oameni adevãrati este de a-si dovedi cã originea lor nu este curat româneascã.
Nu cred cã se aflã tarã europeanã în care sã existe atâtia intelectuali cãrora sã le fie rusine de neamul lor, sã-i caute cu atâta frenezie defectele, sã-si batã joc de trecutul lui si sã mãrturiseascã în gura mare, cã ar prefera sã apartinã, prin nastere, altei tãri.
Toti tinerii acestia au de fãcut obiectii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt destepti si asta îi împiedicã sã aibã drame interioare, sã cunoascã profunzimile sufletului omenesc; îi împiedicã sã aibã probleme. Cine nu are probleme sufletesti, cine nu capãtã insomnii din cauza meditatiilor si agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei si al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu uitã: “Neant! Agonia! Zãdãrnicia!”, cine nu se dã cu capul de pereti ca sã afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” si “viata interioarã” acela nu poate fi om, nu poate cunoaste valorile vietii si ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt destepti – ce oroare! Unde poate duce desteptãciunea? La ce-ti foloseste faptul cã poti cunoaste, superficial realitatea – când îti lipseste facultatea de a imagina probleme, îti lipseste boala prin care poti întrezãri moartea si existenta, îti lipsesc însesi elementele dramei lãuntrice? tinerii acestia sunt supãrati pe neamul românesc pentru cã românii nu au drame, nu au conflicte si nu se sinucid din disperare metafizicã. tinerii au descoperit o întreagã literaturã europeanã de metafizicã si eticã a disperãrii. Si pentru cã disperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rãmas, în pofida atâtor erezii si culturalizãri, drept credincios Bisericii Rãsãritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilã a acestui neam. tot ce nu se gãseste în Pascal, în Nietzsche, în Dostoievski si Heidegger – si toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilã structurii gândirii românesti – tot ce nu se gãseste în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus si în meditatiile unui catolic în vesnicã îndoialã nu înseamnã nimic, nu are valoare filosoficã, nu are valoare umanã.
Alimentati de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice pret o spiritualitate care sã se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentalã sau rusã – tinerii n-au înteles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea pãcate, având nenumãrate lipsuri, dar strãlucind totusi cu o inteligentã si o simtire proprii. tinerii au reactionat împotriva curentului de acum zece- doisprezece ani, pornit de la “Gândirea” si “Ideea europeanã” (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originile sunt tot în cursurile si publicatiile lui N. Iorga) care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic”, în artã si în gândire si încercase cea dintâi filosofie ortodoxã prin crearea tipologiei românesti. Cauzele acestei reactiuni (care a început prin a fi pur spiritualã, pentru a ajunge în deplin nihilism, negatie a istoriei, relativism în culturã, disolutia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante si prea aproape de noi ca sã ne încumetãm sã le discutãm în acest articol. Dealtfel nici n-am încercat azi sã cercetãm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai sã denuntãm câteva din aberatiile ultimei mode intelectuale.
Acei care dispereazã de destinul de a se fi nãscut români, judecã strâmb meritele si defectele poporului. Ei vor problematicã, îndoialã, eroism – iar poporului român îi e cu totul strãinã îndoiala si despre eroi are o conceptie cu totul familiarã. Pentru un tânãr intelectual credinta si îndoiala au valoare filosoficã, deschid cãile meditatiei prin “probleme”; pentru un tãran român, nu existã îndoialã, el crede firesc (“asa cum curg apele, sau cresc florile”), fãrã “probleme” (tãranul român este realist; vezi colectiile de proverbe, ca sã întelegi cum a reactionat el contra încercãrilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legãturã).
Intelectualii au despre eroi o conceptie moralã sau magicã; si într-un caz, si în altul, ei judecã individualist, iar la limitã, demoniac. Am arãtat altãdatã ce cred românii despre eroii neamului; ceea ce cred si despre personagiile biblice si apostolice, cã trãiesc într-un rai ca un plai românesc, cã gândesc la nevoile lor, familiale, ca si în viatã, coboarã pe pãmânt în ceasuri grele, stau de vorbã cu oamenii într-un limbaj familiar etc. Eroii, asa cum sunt întelesi de popor si eroii asa cum sunt închipuiti de intelectualii tineri – nu au nimic – de-a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l dã viata asociatã, ceilalti concep un eroism etic, de probleme, de drame si conflicte.
Apoi, tinerii intelectuali judecã totdeauna un popor prin ce creeazã, nu-l judecã prin ceea ce este, prin supravietuirea lui. A “crea” este o conceptie individualistã; a fi asa cum a lãsat Dumnezeu, este adevãrata axã a “spiritualitãtii” poporului. În conceptia poporului, nimic nu se creeazã, nimic nu se face; lucrurile vin si pleacã, lucrurile se întâmplã. Dar aceasta este o problemã prea complicatã pentru a o rezolva aici. Este adevãrat cã poporul românesc suferã de multe pãcate, este adevãrat cã ne lipsesc multe axe – dar aceasta e conditia noastrã umanã, acestea sunt posibilitãtile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele, sau le putem ignora, pur si simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace – sã ne fie rusine cã ne-am nãscut români, numai pentru simplul motiv cã nu gãsim în valentele românesti ceea ce vrea Chestov sau Dostoiewski.
10 / 09 /1933

Vremea, an VI, nr. 304, p. 6.
Sursa: http://www.miscarea.net/ - Pagina Romaniei Nationaliste

Articol preluat si publicat, cu inteligenta, azi, de Jurnalul National

8 / 08 / 2008