71 de ani de la uciderea lui Corneliu Codreanu. Marturia unuia dintre executantii asasinarii si viziunea lui Mircea Eliade despre moartea Capitanului

Pe 29 Noiembrie 2009, in noaptea Sfantului Andrei, se împlinesc 71 de ani de la uciderea celor 14 legionari, Nicadorii, Decemvirii şi Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Miscarii Legionare, de doua ori deputat in Parlamentul Romaniei.

În noaptea de 29/30 Noiembrie 1938, în pădurea Tâncăbeşti, aproape de Capitală, Corneliu Zelea Codreanu, Capitanul, Nicadorii şi Decemvirii sunt asasinaţi de jandarmii care îi transportau la închisoarea Jilava de la lagarul Rimnicu Sarat.

Comunicatul mincinos al Parchetului Militar al Corpului II Armată cu privire la uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu (30 noiembrie 1938)

Parchetul militar al C II A ne informează:

În noaptea de 29-30 noiembrie a.c. s-a făcut un transfer de condamnaţi de la închisoarea R. Sărat la Bucureşti - Jilava.

În dreptul pădurii ce corespunde kilometrului 30 (in realitatea la km 40 - nota mea) de pe şoseaua Ploieşti - Bucureşti, pe la orele 5, automobilele au fost atacate cu împuşcături de necunoscuţi care au dispărut şi în acel moment transferaţii, profitând de faptul că transportul se făcea în automobile Brek tip jandarmi, deschise şi pe timp de noapte cu ceaţă deasă, au sărit din maşini, îndreptându-se cu vădită intenţie de a dispărea în pădure.

Jandarmii, după somaţiile legale, au făcut uz de armă.

Au fost împuşcaţi:

Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la zece ani muncă silnică şi şase ani interdicţie.

Constantinescu Nicolae, Caranica Ion, Belimace Doru, autorii asasinatului comis asupra lui I.G. Duca, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.

Caratanase Ion, Bozântan Iosif, Curcă Ştefan, Pele Ioan, State Gr. Ioan, Atanasiu Ioan, Bogdan Gavrilă, Vlad Radu, autorii asasinatului comis asupra lui Mihail Stelescu, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.

Georgescu Ştefan, Trandafir Ioan, condamnaţi la câte zece ani muncă silnică pentru asasinat asupra lui Stelescu.

Atât Parchetul militar al Corpului II Armată, pe teritoriul căruia s-a întâmplat cazul, cât şi parchetul civil, fiind înştiinţate, au venit la faţa locului şi au constatat în mod oficial moartea celor numiţi mai sus, de către medic, prin încheierea de proces-verbal.

A autorizat înmormântarea cadavrelor, rămânând mai departe în cercetarea cazului.

Comandantul militar, după propunerea parchetului şi pentru motive de ordine publică, a aprobat ca înmormântarea să se facă la subcentrul militar Jilava, fapt ce s-a executat în dimineaţa zilei de 30 noiembrie a.c. prin îngrijirea închisorii militare Jilava.

Universul, din 2 decembrie 1938

În 1940, plutonierul Sârbu, martor si executant al asasinarii ordonate de ministrul de Interne Armand Calinescu si de dictatorul Carol al II-lea, citat in Buna Vestire, a declarat:

„ …În zorii zilei de 29 Noiembrie 1938 am pornit spre Râmnicul Sărat. Am ajuns la închisoare, am fost băgaţi toţi jandarmii într-o celulă unde maiorii Dinulescu şi Macoveanu ne-au dat instrucţiunile asupra modului cum avea să-i executăm pe legionari. Punând în genunchi pe şoferul maşinii, i-a aruncat un ştreang dupa gât pe la spate, arătând cât de uşor se poate executa astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieşit apoi unul câte unul afară şi fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar. Mie mi-a dat unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acela era Căpitanul, Corneliu Codreanu. I-am dus apoi în maşini. Aici legionarul era legat cu mâinile de banca, la spate, iar picioarele pe partea de jos a băncii din faţă, în aşa fel ca să nu se poată mişca în nicio parte. Aşa au fost legaţi 10 legionari într-o maşină şi 4 în alta. Eu am fost în prima maşină, în cea cu 10 legionari, în spatele Căpitanului şi fiecare jandarm era aşezat în spatele legionarului ce-i fusese încredintat. În mâini aveam ştreangurile.

Am pornit. În masina mea mai era maiorul Dinulescu, iar în cealaltă maiorul Macoveanu. Era o tăcere de mormânt căci n-aveam voie să vorbim între noi şi nici legionarii între ei. Ajunşi în dreptul pădurii Tâncabesti, maiorul Dinulescu, care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul execuţiei, a aprins la un moment dat lanterna, stingând-o şi aprinzând-o de trei ori. Era momentul execuţiei, dar nu ştiu de ce nu am executat niciunu. Atunci maiorul Dinulescu a oprit maşina, s-a dat jos şi s-a dus la maşina din spate. Aici, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar. Legionarii erau executaţi. Căpitanul şi-a întors puţin capul către mine şi mi-a şoptit:
- “Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei!”
Dar în aceiaşi clipă, mai înainte ca el să fi terminat rugămintea, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara maşinii şi păşind înauntru cu revolverul în mâna a rostit printre dinti: “Executarea!” La aceasta, jandarmii au aruncat ştreangurile… A fost un muget şi un horcăit, întrerupt din adâncul fiinţei lor, apoi o liniste de mormânt. Cu perdelele trase, masinile si-au continuat drumul pâna la Jilava… Când am ajuns, erau orele 7 dimineata. Aici ne asteptau: colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist Lt. Col. Ionescu şi alţii. Groapa era facută. Traşi din maşină, legionarii au fost aşezaţi cu faţa în jos şi împuşcati în spate, pentru a se simula astfel împuscarea pe la spate în timpul evadării de sub escortă. Apoi au fost aruncati în groapa comună…”

La 30 Noiembrie 1940, trupul neînsufleţit al Căpitanului şi cele ale Nicadorilor şi Decemvirilor care au fost strangulaţi odată cu el au fost reinhumate la Casa Verde din Bucureştii Noi, sediul Miscarii Legionare construit prin munca voluntara, la fel ca si Facultatea de Drept din Bucuresti sau alte cladiri importante din Capitala. Nici pana astazi nu se stie ce s-a intamplat cu osemintele lor dupa invadarea tarii de catre sovietici, in 1944. In prezent, la Casa Verde, care apartine de drept familiei Codreanu, a fost daramata o parte din ansamblul arhitectural si se ridica in curtea acesteia, ilegal, o alta cladire.

Mircea Eliade: „Rareori în istoria creştinismului modern au fost răsplătite cu mai mult sânge posturile, rugăciunile şi credinţa oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu.” (Memorii)

„Văzu atunci cum peste sârme unul din jandarmi îşi aşează puşca mitralieră în poziţie de tragere. Apoi descoperi că de-a lungul sârmelor, santinelele se înmulţiseră: erau acum vreo 15. Văzu pe maior, înarmat şi el, traversând grăbit curtea din faţa cancelariei, cu un plutonier. Încet , încet, din toate părţile apăreau jandarmii. Deţinuţii ieşiseră din camere şi se adunară în mai multe grupuri în curte. Dar îndată ce unul dintre ei încerca să se apropie de sârme, jandarmii strigau şi înălţau armele. Până ce un plutonier se îndrepta spre sârme cu un jurnal în mână şi făcu semn să se apropie cineva. Înainta un bărbat înalt, subţire, cu barbă de timpuriu albită. Plutonierul înfăşură jurnalul, îl ghemui cât putu de mult, şi-l zvârli spre sârme. Celălalt se apleca să-l ridice şi se îndrepta către mijlocul curţii desfăcându-l. Se opri din drum, deschise ziarul şi se clatină. Toţi se repeziră spre el. Apoi Ştefan auzi un strigăt sugrumat, sălbatic, de fiară rănită:
- L-au împuşcat pe Căpitan.
Nu se mai auzi atunci nici o răsuflare în toată curtea. Tăcerea aceea împietrită i se păru mai cumplită decât orice strigăt.”

Mircea Eliade, Noaptea de Sanziene

OSTASUL SEMNALEAZA: A murit, la 98 de ani, Serban Milcoveanu, membru de seama al Miscarii Legionare. La revedere Domnule Doctor! CUVANTUL CAPITANULUI

La revedere Domnule Doctor Serban Milcoveanu

Duminica, 30 august, de Sfantul Alexandru, Domnul Doctor Serban Milcoveanu trecea dinspre viata lumeasca spre cea ingereasca.
Cu durere in suflet anunt aceasta trista disparitie a unui om care ne-a fost multora un mentor, impartasindu-ne din vastele sale cunostinte despre vremurile in care idealurile nationaliste si crestine cladeau altare in sufletele unei intregi generatii.
Serban Milcoveanu s-a distins in cadrul studentimii crestine nationaliste ajungand ca intre anii 1937 si 1940 sa fie presedintele UNSCR (Uniunea Nationala a Studentilor Crestini Romani). Este membru de seama al Miscarii Legionare si un apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu, ajungand la gradul de Instructor Legionar.
Dupa asasinarea Capitanului si a elitei legionare, Serban Milcoveanu se impotriveste lui Horia Sima care ajuns la conducerea Legiunii comite grave erori pe plan atat politic cat si pe planul doctrinar stabilit de Capitan.
In timpul razboiului merge pe frontul din est ca medic militar iar la retragerea trupelor romane scapa cu viata cu toate ca in alcele momente de represiune impotriva legionarilor, ordinele Maresalului Antonescu erau sa nu se retraga tocmai pentru ca odata cu avansarea sovieticilor, legionarul Serban Milcoveanu sa fie eliminat. Prada acestui ordin cade insa fiul Colonelului Zavoianu.
Odata cu venirea comunistilor pentru legionarul Serban Milcoveanu incepe bataia de joc. Face scurt timp puscarie dar cea mai mare umilinta a fost aceea ca desi luase examenul de specializare cu 10 nu poate sa profeseze ca medic specialist datorita faptului ca pica la examenul de marxism-leninism, obligatoriu in acea vreme, dupa bataia de joc la care a fost supus de evreul marxist Saul Brukner alias Silviu Brucan.Va profesa ca medic generalist in cartierele evreiesti ale capitalei unde, om corect si cinstit, isi castiga repede simpatia locuitorilor indiferent de culoarea sa politica.
Dupa 1989 incearca sa reorganizeze Miscarea Legionara dar nu reuseste din cauza faptului ca se impotrivea viziunilor lui Horia Sima si a sustinatorilor acestuia.
Ramane totusi un model de viata onorabila pentru cei ce l-au cunoscut si au avut ocazia sa primeasca o parte din vastele sale cunostinte.
Dupa 98 de ani de viata Domnul Doctor Serban Milcoveanu lasa in urma sa o importanta opera publicistica in care explica cu lux de amanunte atat istoria cat si idealul nationalist crestin legionar, pentru care a luptat toata viata.
Dumnezeu sa il odihneasca acolo langa toti eroii si martirii Legiunii!
Sursa: http://ostasul.wordpress.com/

Dr Serban Milcoveanu a publicat numeroase carti - vezi Carti de Serban Milcoveanu la libraria Mihai Eminescu - si a fost si un ziarist stralucit al presei interbelice romanesti, alaturi de genii ale Romaniei, ca Nae Ionescu, Mircea Eliade, Grigore Manoilescu sau Constantin Noica:

Buna Vestire

BUNA VESTIRE, un cotidian care avea pe frontispiciu titulatura de "ziar liber de luptă şi doctrină românească", şi care a apărut regulat între anii 1937-1938 şi 1940-1941 - BUNA VESTIRE nu era ziar legionar, ci simpatizant.
În primii ani de apariţie ziarul îi are ca directori pe Dragoş Protopopescu (profesor universitar de limbă engleză care a scris, printre altele, "Fenomenul englez", dar şi două cărţi cu conţinut sută la sută legionar, intitulate "Tigrii" - în două volume- şi "Fortul nr. 13", care s-a sinucis în 1946 pentru a nu fi arestat de organele comuniste) şi Toma Vlădescu, iar ca prim secretar pe Mihail Polihroniade.
Între 1940 şi 1941 director a fost Grigore Manoilescu, şi menţionat onorific pe frontispiciul ziarului Mihail Polihroniade, care fusese asasinat în masacrul elitei legionare. Printre colaboratorii ziarului din această perioadă se numără filosoful Constantin Noica, dr. Şerban Milcoveanu, fostul ministru de Externe Mihail Manoilescu, av. Alexandru Constant, av. Horaţiu Comăniciu.

Cuvantul

Reapariţia CUVÂNTULUI în ianuarie 1938 a fost primită cu satisfacţie de publicul cititor, se văd toate acestea în nr. 3121 din 22 ian. 1938. Şi în acest număr şi în următoarele pe care le posed, 3129 din 30 ian., 3154 din 24 febr., 3167 din 9 martie, 3203 din 14 aprilie, sunt articole semnate de Mircea Eliade, Constantin Gane, Ernest Bernea, Gh. Racoveanu, dr. Şerban Milcoveanu şi fireşte, număr de număr, de directorul Nae Ionescu.
Cea de-a treia apariţie a ziarului CUVÂNTUL a avut loc la 14 oct. 1940, de data aceasta ca organ oficial al Mişcării Legionare, fiind condus de istoricul P. P. Panaitescu. "La restul gazetelor în discuţie caracterul lor legionar se deduce din conţinutul lor şi nu din titulatura oficială."
Ziarul, la cea de-a treia apariţie, avea un triaj zilnic de 120.000 exemplare, şapte ediţii pe săptămână şi corespondenţi în toate oraşele mari din lume.
Sursa: http://www.zelea-codreanu.com/

DEMOLARI si renovari la Casa Verde a fostei Miscari Legionare. UN RABIN LA CASA VERDE

Casa Verde construita de legionari in 1933, confiscata de comunisti in 1945 si transformata intr-un sediu al Regiei CFR si intr-o Scoala de Soferi este azi in renovari capitale. Arhitectura initiala a fost deja modificata prin demolarea arcelor care duceau la mormintele legionarilor - inclusiv al lui Corneliu Codreanu - reinhumati la 30 noiembrie 1940 chiar in curtea Casei Verzi si ulterior dezgropati de bolsevici. Nu este foarte clar cine face aceste modificari si renovari, pentru ca nu apare afisat nici un proiect si nici un beneficiar. Cladirea este revendicata de 20 de ani de urmasii lui Corneliu Codreanu, asasinat in 1938 la ordinul lui Armand Calinescu si al Regelui Carol al-II-lea, care, desi au toate dovezile necesare asupra proprietatii, sunt ignorati ca pe vremea comunistilor.

Redau mai jos un capitol inedit din cartea "Karl Marx, antisemit":

O vizita la Casa Verde

Rabinul dr. David Şafran, care a fost arestat şi anchetat pentru că a refuzat să colaboreze cu rabinul “roşu” Moses Rosen, întocmai ca şi Marele Rabin dr. Alexandru Şafran, savantul cabalist, a reuşit să emigreze ulterior în Israel, unde a publicat un număr important de lucrări privind România. Eminenţa sa a fost un fidel şi îndelungat colaborator al publicaţiei B.I.R.E., care apărea în Franţa, scoasă de exilul romanesc anticomunist, fără a fi fost o publicaţie legionară, şi articolele Domniei sale au fost urmărite la vremea respectivă cu un viu interes. Printre cele mai interesante lucrări amintim: “Întrebări şi răspunsuri pentru generaţia mea” (Editura Haseber, Tel Aviv, 1969) şi “Karl Marx, antisemit” (Ierusalim, 1979), din care reproducem capitolul “Casa Verde” (pag. 106-115), în care Rabinul evocă întâlnirea din 11 ianuarie 1937, avută cu Căpitanul la Casa Verde din Bucureşti. Corneliu Zelea Codreanu şi David Şafran, care pe atunci nu era încă rabin, conversează de pe poziţii total diferite, însă reuşesc să comunice, fiecare transmiţând celuilalt mesajul său, în căutarea limpezirii ideilor. Reproducem în continuare această discuţie de principii, care a avut loc acum şaptezeci de ani, aşa cum apare ea povestita de Rabinul Şafran. (Radu Negrescu-Suţu)

“Începând din anul 1932, mişcarea legionară ia amploare. Sprijinită de partidele istorice, Iuliu Maniu şi Vaida Voievod, Dinu Brătianu şi Gheorghe Tătărescu s’au arătat binevoitori faţă de tineretul naţionalist extremist. A. C. Cuza şi Octavian Goga priveau cu simpatie la tânăra generaţie universitară, care lupta cu elan la înfeudarea monarhiei, întru convertirea masselor la acceptarea fascismului şi nazismului. La ultimele alegeri, legionarii au obţinut o treime din numărul deputaţilor, în fruntea mişcării evidenţiindu-se Căpitanul. Acesta era Corneliu Zelea Codreanu, care terminase doctoratul în drept la Grenoble (Franţa). El conducea mişcarea legionară cu autoritate, oferindu-i ca mistică şi simbol: zodia arhanghelilor Mihail şi Gavril.
Mişcarea legionară dispunea de mari fonduri băneşti. Puterea lor creştea vertiginos. Ei l-au ucis pe Armand Călinescu, primul ministru al lui Carol al II-lea, precum nu s’au sfiit să recunoască asasinarea primului ministru I. G. Duca, spre a ameninţa tradiţia politică a României, alături de mica Antantă. Tineretul universitar îşi căuta un mit. Steaguri, lozinci, ură şi aţâţare, cămaşa verde stropită cu imnuri-părăzi, presa care scuipa tone de gunoi şi otravă, bani ce curgeau cu duiumul de la ambasada germană bucureşteană, din cabinetul lui Manfred von Killinger -baronul măcelar din Praga, cum i se spunea- şi D-rul Fabrizius, toate aceste elemente au născut şi impus mitul lui Corneliu Zelea Codreanu.
Se spunea că şi Mihai, pe-atunci moştenitorul tronului, era adeptul legionarilor. Codreanu a deschis la Bucureştii-Noi un sediu al mişcării, unde se adunau corifeii să pună ţara la cale: era Casa Verde. Ca student, auzisem de la legionari lucruri fantastice despre Căpitan. Că el era un fanatic, de aceasta nu mă îndoiam. Mi s’a spus ca era un mistic profund, că iniţial nu duşmănea pe evrei, dar acceptând ideologia nazistă, a confecţionat “Cartea Căpitanului” după “Mein Kampf” a lui Hitler. Fiindu-i comodă lichidarea fizică şi economică a evreilor români, a devenit antisemit şi antidemocrat. Eram dornic să-l cunosc personal. Ba am apelat şi la foştii mei profesori de la Universitatea bucureşteană: Mircea Vulcănescu şi Traian Herseni, ca să fiu primit de Căpitan… la Casa Verde.
Eu locuiam în Calea Griviţei, de voie şi nevoie participasem la câteva demonstraţii legionare, colegii mei studenţi ştiind ca sunt fecior de rabin. Unii dintre ei erau interesaţi ca să-l cunosc pe Codreanu. Pe linie principială, bazându-mă pe schimbul de scrisori publicate de Nae Ionescu în ziarul “Cuvântul” cu A. L. Zissu în oficiosul sionist “Mântuirea”, intuiam că din aceste încrucişări de spade se putea oarecum limpezi ideologia naţional-creştină. De aici, viziunea apocaliptică a apropierii dintre… adversari. Există-n această întâlnire un singur risc: acela al vieţii. Ce conta un jidov în plus, în acele vremuri de tristă amintire ! Aşa mi-am pus viaţa la mezat, şi conform informaţiei lui Mircea Vulcănescu, la 11 ianuarie 1937, a avut loc întâlnirea cu Corneliu Zelea Codreanu. Profesorii mei Dimitrie Gusti, Ion Petrovici şi Ion C. Petrescu fuseseră informaţi de mine asupra acestei întâlniri, ca să mă apere în… absenţa lor. Doar tata, veneratul rabi Hanoch Şafran, nu ştia nimic, că mergeam în întâmpinarea morţii mele…
Am ajuns la Casa Verde la ora 1 şi 20. Cred ca nici un picior de jidan n’a călcat vreodată pragul Casei Verde. Straja grea era afară, dar strajă şi mai aprigă am descoperit înăuntru. Curajul meu era ca al unui om anormal, ce caută să vadă, să convingă sau să conrupă un naţionalist extremist, să acorde o bucăţică de respect unui… pui de jidov, care caută cinstit să-şi apere neamul şi credinţa. Înaintea cui? Pentru ce?
Codreanu mă privea curios. Sub ochii lui de jar, se ascundea o privire vulturească. Încredere, ambiţie, verbaj gândit şi cântărit ab initio, prima întrebare ce mi-a adresat-o, a fost aceasta:
- Ce spune iudaismul despre arhanghelii Mihail şi Gavril?
I-am răspuns cinstit:
- Noi nu credem în Arhangheli. Chiar despre Iisus, datele din Talmud sunt sărace şi sporadice. Ca să-l mai potolesc în arhi-cunoştinţele sale, l-am apostrofat:
- Oare aveţi elemente ebraice în cultura Dv, pentru a urmări ideea misticii creştine? Aceasta, nu pentru a-mi etala cunoştinţele mele ebraice, ci spre a discuta corect, pe textologie !
Nu mi-a răspuns. Părea că mă cântăreşte, mă măsoară aprig, spre a constata dacă adversarul lui merită măcar un răspuns. Ca să-l îmbun, i-am completat:
- În Talmud, se menţionează deosebirea dintre evrei şi celelalte popoare, în sensul acesta: “Cine-i de preferat, un profet ori un înţelept? Stau faţă-n faţă un înţelept evreu sau neevreu, sau un profet evreu sau neevreu, cine are întâietatea? Înţeleptul, chiar dacă nu e evreu”. Pe linia priceperii, un neevreu e mai capabil câteodată decât un evreu.
Codreanu îmi zâmbi. Nu ştiu dacă l-am câştigat, dar am intuit că-i place maniera în care mă explic. La acest preambul, care indică bunăvoinţă din partea mea, de a-l atrage în discuţie, Codreanu ripostă cu blândeţe (ceea ce părea potrivnic firii sale), astfel:
- Cum vezi d-ta, ca fiu de rabin, sau cum judecă mistica iudaică pe Arhanghelii Mihail şi Gavril, spre deosebire de mistica creştină? Nu caut o apropiere, ci drumuri, căutări, încrucişări spirituale…
I-am explicat că iudaismul nu crede în misticism. Însuşi Rabi Shimon ben Iohay autorul “Cărţii strălucirii” -Sefer hazoar-, nu e agreat de mari figuri iudaice ca Rabi Iohanan ben Zakay sau Maimonide, mai târziu, în secolul XII. Singurul care sprijină mistica e Rabi Akiba ben Iosef, ars de soldaţii Romei, care au cucerit Israelul. Noi suntem raţionalişti. Acceptăm minunea ca o expresie divină, dacă e însoţită de trudă permanentă, ca o condiţie sine qua non. Mistica caută să demonstreze existenţa supranaturalului. Credinţa dovedeşte cum prezenţa Domnului e vie, eternă. Distanţa dintre credinţă şi mistică e mare, adâncă. După aceasta, am notat următoarea menţiune:
- Nu fac aici un curs universitar. Nici nu am, poate, capacitatea necesară. Am venit aici să vă cunosc.
- Doar atât, pentru a mă cunoaşte? Şi în spatele cunoaşterii, nimic altceva? - spuse Codreanu, cu un dubiu în cuvintele sale…
- Aveţi dreptate. În spatele ei, este ideea: respectul vieţii umane. Aşa cum porunceşte Talmudul: “Respectă pe tatăl şi pe mama ta, respectă-i în viaţă ca şi în moarte”. Datori suntem a-l preţui pe om, în viaţă, şi dincolo de viaţă. Am impresia ca mişcarea legionară a lichidat respectul, din momentul când omul s’a născut ca evreu…
Parcă l-am atins cu fierul roşu. Am avut impresia că şi-a strivit în buze o straşnică înjurătură. Pumnii îi erau încleştaţi. Nervos, şi-a scos batista ca să-şi şteargă sudoarea. Deschise geamul. Pe masă erau flori şi fructe. Înşfăcă un măr, muşcând din el de zor. Eu m-am apropiat de flori, ca să sorb din frumuseţea naturii, căci puritatea umană lasă de dorit. Codreanu lichidă mărul, îşi şterse buzele cu spatele mâinii, apoi cu un calm forţat, mă întrebă:
- Oare evreii cred în Ioan Botezătorul, sfântul inspirat al creştinismului?
- Aşa cum nu suntem convinşi de misiunea mesianică a lui Iisus din Natrat, la fel nu credem în Ioan Botezătorul, i-am răspuns calm.Îl văd supărat, cu ochii lui sentimentali fulgerând a scântei invizibile, după care mă apostrofează:
- În ce cred evreii, ca să supravieţuiască vremurilor grele prin care trece omenirea?!
- Noi credem în adevăr. Politica nu e adevăr, dreptatea e o iluzie, banul e minciună. Acestea sunt realităţi.
Codreanu mă ascultă cu atenţie. Apoi, subit, parcă-l văd cum cade în transă. Cu o voce puternică, îl aud cum proclamă cu patos:
- Eu i-am văzut pe sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. Eu cred în sfânta cruce. Biserica e pentru mine un simbol sublim, etern. O, Doamne, iartă-mi greşelile !…
Îl vedeam că suferă, că nu poate ieşi din impas. Cercam să-i respect crezul, frământarea. Dar un gând straniu mă cuprinse. L-am provocat, când i-am spus:
- Vreau să ştiu unde-i adevărul mişcării legionare. Există un adevăr al credinţei, care promovează viaţa, nu moartea. Şi crucea sprijină viaţa. Atunci de ce evreul e socotit un cetăţean de rangul şapte? De ce sunt ucişi evrei, fără socoteală? Oare există o sfinţenie mai acută pe pământ ca viaţa omenească !? Cine asasinează, mai trebuie elogiat? Oare prin aceasta, nu lezăm crucea lui Iisus, martiriul lui pentru salvarea umanităţii?!
M-am liniştit puţin. I-am lăsat şi lui răgaz pentru meditare. După câteva minute, am completat:
- Oare crucea nu se cere apărată, ca alţii să n’o pângărească?
Zelea Codreanu mă privi cu ură. Nu mai era căldură, omenie. Săgeata din ochii lui calzi mă urmărea cu duşmănie grea, care se prăvălea ca bolovani grei, în următoarele cuvinte rostite ca un tunet:
- Noi nu lezăm simbolul crucii. Noi o apărăm, de duşmanii dinăuntru şi din afară. Ce legătură există între iudaism şi crucea sfântă? Lămureşte-mă, fecior de rabi, dacă ştii !
Titlul “fecior de rabi”, am avut impresia că mi l-a dat în ironie, poate şi ca o batjocură. M-a durut. I-am ripostat că şi eu mă pregătesc pentru rabinat. Aşa cum eu respect preoţia, la fel e dator şi el sa preţuiască rabinatul. Apoi i-am completat hotărît:
- Eu nu fac politică. Credinţa şi politica sunt două lumi separate. Cine face politică religioasă, acela a părăsit de mult credinţa. Credinciosul e convins că există un Dumnezeu, o dreptate imanentă. În credinţă, toate neamurile sunt egale în drepturi ca şi în datorii. Pentru Domnul nu există un popor mai mic, sau mai mare. Va întâmpina suferinţa ca o experienţă, iar moartea cu seninătate. Cu credinţa, omul se naşte. Credinţa nu se vinde, nu se cumpără. De aceea nu pricep legătura dintre credinţă şi antisemitism. După ea, antisemitismul e o barbarie. Credinţa îi învaţă pe oameni despre frăţia universală. După evrei, mântuirea sau mesianismul trebuie să elibereze umanitatea de povara războaielor, crimelor, fărădelegilor. Oare nu s’au întrebat creştinii de ce până azi nu l-am acceptat pe Iisus nazariteanul, care a fost şi a rămas in tradiţia talmudică un evreu, poate chiar un bun evreu?
Codreanu îmi zâmbi. Aveam impresia că nu-mi dă crezare, că se socoate superior mie. Poate că-n mistica creştină era mai versat ca mine. Dar în trăire religioasă, cred că-l depăşeam. Eu căutam fondul, logica, bunul simt. El se lega de aspecte exterioare, de mişcări de masse, folosind lozinci şi chemări care jenează morala arhanghelilor. Ei şi-au jertfit viaţa pentru un ideal generos.Codreanu mă privi curios, interesat. Spre a-mi dovedi că m-a înţeles, mă întrebă care este morala şarpelui, din imaginea clasică a arhanghelilor Mihail şi Gavril.
- Răspunsul meu e simplu: şarpele, în iudaism, simbolizează păcatul. Se confundă cu păcatul. El apare în Biblie pentru prima oară, când Hava îi cade victimă. Din cauza şarpelui, Adam şi Hava mănâncă mărul din Pomul Vieţii -Etz hadaat-, care-i pomul cunoaşterii, care deosebeşte binele de rău. Plata pentru om a fost groaznică: a pierdut dreptul la eternitate, înlocuind-o cu experienţa. Care este fructul dramei. Cu cât omul cunoaşte mai mult, suferă mai mult. Dacă omul rămânea etern, însăşi viaţa căpăta un alt sens. Şi arhanghelii creştini luptă cu suferinţa. Dacă înving şarpele, înseamnă că lupta lor e pozitivă. Oare au reuşit arhanghelii în strădaniile lor? Nu mai există războaie? În această luptă satanică, crucea nu-i pângărită? Preoţii legionari nu poartă crucea şi revolverul? Oare papii nu s’au războit cu regii, impunând dreptatea cu forţa? Ce-i oare Evul Mediu altceva decât victoria sângelui asupra unor masse lipsite de morală? Unde stă scris că credinţa poate convinge numai prin sabie?
Codreanu îmi opri elanul argumentării:
- Eşti un om inteligent. Nu discuţi doar. Îţi trăieşti argumentele. Aproape că m-ai convins şi pe mine cu justeţea logicii d-tale. Massele însă au nevoie de alte formule. Massele trebuie electrizate. Formulele trebuie să fie ca o bombă, un bumerang. Massele nu se supun din convingere, ci din folosul încăierărilor ideologice.
M-am simţit ars cu fierul roşu. Am ripostat revoltat:
- Te rog să mă ierţi. Nu accept o asemenea logică. Massele nu-s o turmă oarbă, insensibilă, ci sunt alcătuite din oameni. Care intuiesc adevărul. Ei ştiu să vadă unde-i mătrăguna şi unde apare trandafirul. Massele n’au nevoie de sloganuri. Dacă mişcarea legionară foloseşte argumente mistice, atunci şi mistica se cere apărată. Hotărât. Am impresia că d-ta te eschivezi de un răspuns. Am venit aici ca să nivelăm argumentele noastre. Eu nu fac politică. Sunt credincios. Nu facem aici trafic de conştiinţă. Nu discută aici un viitor rabin cu o figură aleasă din lumea creştină. Amândoi căutam limpezirea ideilor. Poate că din lumina ce va apare, vom curma răul, falsuri, neînţelegeri voite, dureri ce pângăresc viaţa. Înaintea Domnului, cu toţii, neamuri ca şi individ, suntem egali. În această clipă, suntem viabili. Peste o clipită, sau după zile ori ani, ispita ori moartea ne pot amarnic încerca. De ce să ne fie greu ca să găsim cărarea de aur a bunului simţ? După Lao Tse, filosof chinez, tsa-the king -cărarea de aur- e o cumpănă care leagă punţi şi poveri, spre limpezirea vieţii. De aceea aştept din partea conducătorului mişcării legionare un răspuns echitabil, capabil de a mă satisface. Iartă-mi cutezanţa, dar rămân pe poziţie. Ba aştept satisfacţie, pentru credinţa cea ultragiată.
Corneliu Zelea Codreanu tăcu. Intrasem la Casa Verde la ora 1 şi 20. Vorbeam de acum de peste două ceasuri. Eram decis să mai rămân, pentru a pleca limpezit. Nu era o discuţie de cabinet, ci s’au amestecat aici durerile lumii. Ştiam că l-am pus într’o situaţie delicată. De afară răzbăteau voci, care ne împiedicau să ne concentrăm. Adevărurile lui şi ale mele ardeau, chinuiau gând şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne despărţi ca prieteni. Venisem la el cu sinceritate.
Îl văd cum se ridica, îmi întinde mâna şi-mi spune:
- Am avut mare plăcere de întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am învăţat fărâme din taina infinită a credinţei. Eu n’am venit să provoc ură sau răbufnire. Sufletul mi-e curat. Nu ştiu dacă toţi legionarii gândesc ca mine. Dacă un evreu a fost lovit sau rănit, ori jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcători. Ei nu-s decât oameni, poate chiar buni creştini. Nu pe omul superior noi cercăm să-l şlefuim, ci pe omul-om.
Am plecat. Am cântărit mult ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început de logică.
Apoi a venit tăvălugul. Codreanu a fost ucis din ordinul lui Carol al II-lea, în 1937. A venit rebeliunea. Stelescu a fost lichidat în patul lui din spitalul Colţea. Horia Sima a vrut să termine cu Antonescu. Legionarii au luptat între ei, şi au fost ucişi mii de evrei, ca şi figuri alese ca Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu. Apoi forţele legionare s’au împrăştiat în lume. Horia Sima continuă în Spania cu apologia urii. Parte dintre legionarii băgaţi de comuniştii români în puşcării au fost eliberaţi spre a fi exploataţi cu conştiinţa lor. Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Constantin Giurescu, Radu Gyr au făcut bir cu fugiţii, vânzându-şi conştiinţa pentru un blid de linte. Din papucul lui Hitler, România a încăput sub mâna lui Ceauşescu, ţară prădată, idei incendiate, suflete răvăşite… Întreaga lume e o lavă de vulcan, ce adulmecă păreri, pericole. Ce va fi mâine? Cine poate să ştie ori să prevadă?!
Trăim în zodia decadenţei. Morala a decedat de mult. Comunismul înşeală, aidoma naţionalismului. Democraţia e un vis amar al unei decăderi imanente. Valorile, au sucombat de mult. Toate leprele sunt azi conducători cu iluzii, unele mai ciudate ca altele. Massele merg spre eşafod. Dreptatea, libertatea, adevărul, au decedat de mult. Şcoala, biserica, justiţia, slujesc Satanei. Care va fi obrazul lumii de mâine? Cine ştie? Cine are curajul să gândească? A gândi e un lux. A afirma ceea ce gândeşti e o cutezanţă, o utopie stranie!
Nu ştiu dacă am procedat bine, redând această convorbire cu Căpitanul. Am vrut ca să se vadă ideile preconcepute ale unui conducător politic. Care a plătit cu viaţa pentru convingerile sale, trăgând după el masse nevinovate, însetate şi ele după o bucăţică de dreptate. Sic pereat gloria mundi! ”
Casa Verde AlterMedia România

Cum arata Casa Verde in 1941 (video) si azi:

Lansarea in premiera a volumului "Cranii de lemn" si parastas la Bucuresti pentru Mota si Marin, legionarii cazuti in Spania pe frontul anticomunist

Sambata aceasta, la Biserica Ilie Gorgani, are loc un parastas pentru luptatorii legionari Ion Mota si Vasile Marin, cazuti in urma cu 72 de ani pe frontul anticomunist din Spania. In seria manifestarilor de 13 ianuarie, duminică, 11 ianuarie 2009, orele 15,oo, va fi lansata in cadru festiv culegerea de articole ale liderului legionar Ion Mota, intitulata "Cranii de lemn". Apărută pentru prima data in România dupa 68 de ani, lucrarea va fi lansata la Muzeul de Istorie a Municipiului Bucuresti (Palatul Sutu - Piata Universitatii, peste drum de Biserica Colţea), ocazie la care vor vorbi pe marginea subiectului cartii si personalitatii autorului, dl prof. univ. dr. Cosmin Dumitrescu si dl prof. Mircea Nicolau, presedintele Fundatiei "George Manu" (http://www.fgmanu.net/). Participantii vor putea urmări proiectia documentarului "Mota si Marin, in apararea civilizatiei europene", realizat de Editura Sânziana (http://sanziana2007.blogspot.com/). Intrarea este libera, transmite Fundatia "Profesor George Manu", care comemoreaza anual jertfa luptatorilor romani din Spania. Redau mai jos un articol aparut in presa la 70 de ani de la moartea celor doi luptatori anticomunisti.

La ceremonia anuala de la Majadahonda au luat parte vechi luptatori nationalisti exilati dupa 1948 si camarazi din mai multe tari

Legionarii Mota si Marin comemorati in Spania

Vechi luptatori nationalisti exilati dupa 1948, fosti detinuti politici din Romania, dar si multi tineri au comemorat, la Madrid, 70 de ani de la moartea romanilor Ion Mota si Vasile Marin, inrolati in armata nationala din Spania, in lupta cu brigazile comuniste. In 13 ianuarie s-au implinit 70 de ani "de la jertfa profetica a legionarilor Ion Mota si Vasile Marin, plecati sa lupte in Spania pentru apararea Crucii in fata amenintarii bolsevice", se arata intr-un comunicat remis, marti, agentiei Mediafax, de catre Fundatia "Profesor George Manu" si retransmis presei.
"Se poate spune, fara a gresi, ca acest gest a fost unul deschizator de drumuri. Peste Romania au trecut decenii de framantari si suferinte. Acum s-a ajuns intr-un punct care pune o noua pecete, inca una, pe adevarul credintei si al luptei lor. Gestul recent al Romaniei de a condamna in mod oficial comunismul drept un sistem si o ideologie criminala va ramane in istorie (dincolo de amanuntele sale pe alocuri imperfecte) cu o valoare unica de simbol. Si, tot in vremea din urma, majoritatea covarsitoare a romanilor se solidarizeaza in jurul icoanelor, intuind ca atacurile perverse impotriva prezentei lor in spatiul public pot avea pe termen lung consecinte dezastruoase pentru identitatea noastra nationala si spirituala", se arata in comunicat.

Apelul figurilor legendare

Amintirea jertfei lui Ion Mota si Vasile Marin s-a comemorat ca in fiecare an si la Majadahonda, langa monumentul inaltat pe locul unde ei au cazut fulgerati de obuzele rosii. In acest loc de pelerinaj devenit deja traditional s-au adunat din nou, sambata, legionari din mai multe tari, nationalisti crestini spanioli si un numeros public. Slujba parastasului a fost oficiata de doi preoti, apoi a urmat discursul "camaradului" Radu Popescu, dupa care Blas Pinar, liderul formatiunii nationaliste Frente Espagnol, a sustinut o cuvantare.Totodata, s-au intonat imnurile "Sfanta tinerete legionara" si "Cara al sol", s-a dat onorul si s-a facut apelul figurilor emblematice ale Miscarii Legionare: Ion Mota si Vasile Marin, cei comemorati cu acest prilej, precum si Corneliu Zelea Codreanu si Horia Sima. La finalul manifestarii, grupul legionarilor adunati in jurul crucii din fata monumentului a intonat acordurile "Imnului legionarilor cazuti".

In apararea Crucii

In urma cu 70 de ani, "o mana de legionari romani" plecau sa lupte in Spania impotriva comunismului. Prin aceasta ei urmau cu "fidelitate linia de rezistenta anticomunista a Capitanului lor, Corneliu Codreanu, pe ambele planuri: cel al actiunii si cel spiritual". "Au plecat pentru ca se tragea cu mitraliera in obrazul lui Christos". Iar Ion Mota avea sa scrie intr-unul din articolele sale trimise de pe front: "Sa nu lasam urmasilor nostri o tara fara Biserici, fara icoane, fara ocrotirea mainii lui Dumnezeu! Sa nu lasam copiilor nostri o viata in care vor fi pierdut pe Christos! Iar pentru aceasta, sa nu fugim din fata jertfei pentru apararea Crucii!", se arata in comunicat. Romanii "care se solidarizeaza in jurul icoanelor, atacate astazi cu mijloace mult mai rafinate decat mitralierele anilor '30, dar nu mai putin primejdioase", urmeaza, poate fara sa o stie, indemnul "la icoana!" al aceluiasi Ion Mota. "O fac calauziti de un instinct inca sanatos si de constiinta inca vie a identitatii noastre ca neam. Cu toate acestea, suntem atat de departe de ceea ce ar trebui sa fim! E suficient sa ne uitam in jur, pentru a vedea ca mizeria morala e parca mai mare decat oricand. Evenimentele recente ne arata ca mai avem doar un instinct de conservare intact si intuitia de unde ne poate veni mantuirea", noteaza fundatia citata. (Mediafax)

Mircea Eliade ofera o lectie interbelica gastii anti-Eminescu condusa azi de PataPlesu: A nu mai fi român!

A apãrut, acum de curând, o nouã modã printre tinerii intelectuali si scriitori; a nu mai fi români, a regreta cã sunt români, a pune la îndoialã existenta unui specific national si chiar posibilitatea inteligentei creatoare a elementului românesc. Sã ne întelegem bine: tinerii acestia nu depãsesc nationalul pentru a simti si gândi valorile universale, ei nu spun: “nu mai sunt român pentru cã sunt înainte de toate om, si cuget numai prin acest criteriu umiversal si etern”. tinerii acestia nu dispretuiesc românismul pentru cã sunt comunisti, sau anarhisti, sau mai stiu eu ce sectã social universalã. Nu. Ei pur si simplu, regretã cã sunt români, si ar vrea sã fie (o mãrturisesc) orice altã natie de pe lume, chinezi, unguri, nemti, scandinavi, rusi, spanioli; orice, numai români nu.
S-au sãturat pânã în gât de destinul acesta de a fi si a rãmâne român. Si cautã prin orice fel de argumentare (istoricã, filosoficã, literarã) sã demonstreze cã românii sunt o rasã incapabilã de gândire, incapabilã de eroism, de probleme filosofice, de creatie artisticã, si asa mai departe. Unul dintre ei se îndoieste atât de mult de realitatea unui neam românesc rãzboinic, încât îsi propune sã citeascã Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca sã verifice dacã într-adevãr s-au luptat vreodatã românii cu turcii, si i-au învins! Altul crede cã orice creier care conteazã în istoria si cultura “româneascã” nu e de origine românã: Cantemir, Kogãlniceanu, Eminescu, Hasdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. etc. – toti, dar absolut toti sunt streini.
Sunt slavi, evrei, armeni, nemti, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt destepti, sunt smecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.
Dacã le pronunti vreun nume despre care se stie sigur cã e românesc, au alte argumente.
Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagã este slavizatã. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câtiva moldoveni care spun cu mândrie: am sânge grecesc, sau: “strãmosu-meu a fost rus”. Singura lor sansã de a fi oameni adevãrati este de a-si dovedi cã originea lor nu este curat româneascã.
Nu cred cã se aflã tarã europeanã în care sã existe atâtia intelectuali cãrora sã le fie rusine de neamul lor, sã-i caute cu atâta frenezie defectele, sã-si batã joc de trecutul lui si sã mãrturiseascã în gura mare, cã ar prefera sã apartinã, prin nastere, altei tãri.
Toti tinerii acestia au de fãcut obiectii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt destepti si asta îi împiedicã sã aibã drame interioare, sã cunoascã profunzimile sufletului omenesc; îi împiedicã sã aibã probleme. Cine nu are probleme sufletesti, cine nu capãtã insomnii din cauza meditatiilor si agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei si al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu uitã: “Neant! Agonia! Zãdãrnicia!”, cine nu se dã cu capul de pereti ca sã afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” si “viata interioarã” acela nu poate fi om, nu poate cunoaste valorile vietii si ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt destepti – ce oroare! Unde poate duce desteptãciunea? La ce-ti foloseste faptul cã poti cunoaste, superficial realitatea – când îti lipseste facultatea de a imagina probleme, îti lipseste boala prin care poti întrezãri moartea si existenta, îti lipsesc însesi elementele dramei lãuntrice? tinerii acestia sunt supãrati pe neamul românesc pentru cã românii nu au drame, nu au conflicte si nu se sinucid din disperare metafizicã. tinerii au descoperit o întreagã literaturã europeanã de metafizicã si eticã a disperãrii. Si pentru cã disperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rãmas, în pofida atâtor erezii si culturalizãri, drept credincios Bisericii Rãsãritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilã a acestui neam. tot ce nu se gãseste în Pascal, în Nietzsche, în Dostoievski si Heidegger – si toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilã structurii gândirii românesti – tot ce nu se gãseste în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus si în meditatiile unui catolic în vesnicã îndoialã nu înseamnã nimic, nu are valoare filosoficã, nu are valoare umanã.
Alimentati de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice pret o spiritualitate care sã se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentalã sau rusã – tinerii n-au înteles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea pãcate, având nenumãrate lipsuri, dar strãlucind totusi cu o inteligentã si o simtire proprii. tinerii au reactionat împotriva curentului de acum zece- doisprezece ani, pornit de la “Gândirea” si “Ideea europeanã” (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originile sunt tot în cursurile si publicatiile lui N. Iorga) care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic”, în artã si în gândire si încercase cea dintâi filosofie ortodoxã prin crearea tipologiei românesti. Cauzele acestei reactiuni (care a început prin a fi pur spiritualã, pentru a ajunge în deplin nihilism, negatie a istoriei, relativism în culturã, disolutia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante si prea aproape de noi ca sã ne încumetãm sã le discutãm în acest articol. Dealtfel nici n-am încercat azi sã cercetãm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai sã denuntãm câteva din aberatiile ultimei mode intelectuale.
Acei care dispereazã de destinul de a se fi nãscut români, judecã strâmb meritele si defectele poporului. Ei vor problematicã, îndoialã, eroism – iar poporului român îi e cu totul strãinã îndoiala si despre eroi are o conceptie cu totul familiarã. Pentru un tânãr intelectual credinta si îndoiala au valoare filosoficã, deschid cãile meditatiei prin “probleme”; pentru un tãran român, nu existã îndoialã, el crede firesc (“asa cum curg apele, sau cresc florile”), fãrã “probleme” (tãranul român este realist; vezi colectiile de proverbe, ca sã întelegi cum a reactionat el contra încercãrilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legãturã).
Intelectualii au despre eroi o conceptie moralã sau magicã; si într-un caz, si în altul, ei judecã individualist, iar la limitã, demoniac. Am arãtat altãdatã ce cred românii despre eroii neamului; ceea ce cred si despre personagiile biblice si apostolice, cã trãiesc într-un rai ca un plai românesc, cã gândesc la nevoile lor, familiale, ca si în viatã, coboarã pe pãmânt în ceasuri grele, stau de vorbã cu oamenii într-un limbaj familiar etc. Eroii, asa cum sunt întelesi de popor si eroii asa cum sunt închipuiti de intelectualii tineri – nu au nimic – de-a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l dã viata asociatã, ceilalti concep un eroism etic, de probleme, de drame si conflicte.
Apoi, tinerii intelectuali judecã totdeauna un popor prin ce creeazã, nu-l judecã prin ceea ce este, prin supravietuirea lui. A “crea” este o conceptie individualistã; a fi asa cum a lãsat Dumnezeu, este adevãrata axã a “spiritualitãtii” poporului. În conceptia poporului, nimic nu se creeazã, nimic nu se face; lucrurile vin si pleacã, lucrurile se întâmplã. Dar aceasta este o problemã prea complicatã pentru a o rezolva aici. Este adevãrat cã poporul românesc suferã de multe pãcate, este adevãrat cã ne lipsesc multe axe – dar aceasta e conditia noastrã umanã, acestea sunt posibilitãtile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele, sau le putem ignora, pur si simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace – sã ne fie rusine cã ne-am nãscut români, numai pentru simplul motiv cã nu gãsim în valentele românesti ceea ce vrea Chestov sau Dostoiewski.
10 / 09 /1933

Vremea, an VI, nr. 304, p. 6.
Sursa: http://www.miscarea.net/ - Pagina Romaniei Nationaliste

Articol preluat si publicat, cu inteligenta, azi, de Jurnalul National

8 / 08 / 2008

Mircea Eliade si Noaptea de Sanziene a anului 1927

”Văzu atunci cum peste sârme unul din jandarmi îşi aşează puşca mitralieră în poziţie de tragere. Apoi descoperi că de-a lungul sârmelor, santinelele se înmulţiseră: erau acum vreo 15. Văzu pe maior, înarmat şi el, traversând grăbit curtea din faţa cancelariei, cu un plutonier. Încet , încet, din toate părţile apăreau jandarmii. Deţinuţii ieşiseră din camere şi se adunară în mai multe grupuri în curte. Dar îndată ce unul dintre ei încerca să se apropie de sârme, jandarmii strigau şi înălţau armele. Până ce un plutonier se îndrepta spre sârme cu un jurnal în mână şi făcu semn să se apropie cineva. Înainta un bărbat înalt, subţire, cu barbă de timpuriu albită. Plutonierul înfăşură jurnalul, îl ghemui cât putu de mult, şi-l zvârli spre sârme. Celălalt se apleca să-l ridice şi se îndrepta către mijlocul curţii desfăcându-l. Se opri din drum, deschise ziarul şi se clatină. Toţi se repeziră spre el. Apoi Ştefan auzi un strigăt sugrumat, sălbatic, de fiară rănită:

- L-au împuşcat pe Căpitan.

Nu se mai auzi atunci nici o răsuflare în toată curtea. Tăcerea aceea împietrită i se păru mai cumplită decât orice strigăt.”

Mircea Eliade,

Noaptea de Sanziene

CAMUFLAJE ALE IMAGINARULUI

de Gabriel Stănescu
Un roman de amploarea şi forţa narativă a Nopţii de Sânziene a necesitat, în comparaţie cu nuvelistica, o elaborare mult mai anevoioasă şi mai îndelungată în timp. Început în 1949, în acelaşi an în care apare tratatul de Istorie a religiilor (Editions Payot), romanul este terminat în ziua de 7 iulie 1954. Deseori Eliade întrerupe scrisul pentru a redacta articole şi conferinţe, în detrimentul consacrării în exclusivitate elaborării Nopţii de Sânziene. Cartea apare în 1955 în traducere franceză la Gallimard sub titlul Foret interdite* şi abia în 1971 în limba română la Editura Ioan Cusa.
Mircea Eliade ambiţionează să recompună, ca într-un joc de puzzle, fresca istorică, socială şi politică a uneia dintre cele mai tulburi, mai convulsionate epoci din istoria României, proiectându-şi pe acest fundal propriul destin. Este vremea confruntărilor politice dintre Garda de Fier şi monarhul Carol II, având ca superlative extremismul ideologic, voinţa de putere a clasei politice conducătoare, expansionismul militar antonescian apoi ocupaţia şi sovietizarea societaţii româneşti de după război. Într-un cuvânt ceea ce el însuşi numeşte “teroarea istoriei”.
Scrierea romanului a presupus o minuţioasă documentare, mai ales pentru perioada celor doisprezece ani de viaţă românească; în care se desfăşoară acţiunea (1936-‘37 şi 1948-’49), aşa cum reiese din Fragments d’un Journal 1945-1969, Gallimard 1973: “Aş vrea să folosesc ceea ce am văzut eu însumi şi am auzit de la alţii, dar să mă las mai ales dus de imaginaţie spre a regăsi, ca într-un vis această epocă paradisiacă a Bucureştiului tinereţii mele. ”Mărturisirea pare excesiv de sentimentală; autorului îi scapă (intenţionat sau nu) contextul social şi politic atât de dramatic, de zbuciumat al epocii în care s-a format şi a strălucit ca şef al noii generaţii de la 1930, dar şi în care a pătimit din cauza convingerilor sale de dreapta.
După 1940, anul numirii lui Mircea Eliade ca ataşat cultural al Ambasadei României la Londra şi ulterior în calitate de consilier al Legaţiei Române la Lisabona, posibilitatea de documentare privind evenimentele politice din ţară devin limitate.
Cu toată infuzia de imaginar şi elemente mitice, prezente în mai toate nuvelele sale fantastice, caracterul autobiografic al Nopţii de Sânziene este resimţit acum în scriitură cu şi mai mare acuitate. Prin alter ego-ul său, Ştefan Viziru, Eliade va camufla anumite elemente, cel puţin “stânjenitoare” dacă nu chiar “compromiţătoare” ale istoriei sale personale în raport cu noul său statut european. Iniţiatul, care descifrează înţelesurile ascunse ale lucrurilor, se confruntă cu realitatea dură a unor circumstanţe în care interogaţia asupra “vinei tragice” asumate de generaţia sa capătă un înţeles soteriologic, eliberator. Viziru e închis în lagărul de la Miercurea Ciuc pentru că a găzduit un legionar, dar el crede despre sine că este nevinovat. Nu manifestă încredere în “destinul politic al generaţiei” şi nu crede în “steaua lui Codreanu”. Apare evident acum faptul că Eliade nu se identifică prea mult cu Viziru; încearcă chiar să se disculpe, prezentând personajul ca pe un adversar al legionarilor: “N-am absolut nici o simpatie pentru ideile şi metodele dumneavoastră politice. Sunt exact opusul dumneavoastră…”, se confesează el unui tânăr internat ca şi el în lagăr. Pe de altă parte, Viziru mărturiseşte că ar fi suferit alături de legionari pentru faptul că îi este odioasă dictatura, crima politică.
În volumul II al Memoriilor sale, Eliade neagă faptul că Viziru ar fi un alter-ego al său, cu toate că autorul a utilizat în Noaptea de Sânziene multe din amintirile sale legate de încarcerarea la Siguranţa Generală şi în Lagărul de la Miercurea Ciuc. Cum putea însă autorul să treacă sub tăcere testamentul său politic publicat în Buna Vestire (17 dec. 1937), făcând din personajul principal al romanului un apărător al democraţiei? De ce şi-ar fi camuflat Eliade biografia făcând din Viziru nu un alter ego, un aliat al autorului de ficţiune ci un adversar al acestuia? Răspunsul ţine de data asta mai puţin de regulile ficţiunii, şi mai mult, de o cauză şi mai gravă: prestigiul istoricului religiilor într-o lume refractară la problemele care ţin de istoria “celeilalte Europe”, lume care refuza să înţeleagă ce s-a întâmplat cu adevărat în România anilor ’30 cu o generaţie ale cărei idealuri au fost spulberate şi călcate în picioare de uneltele unei dictaturi politice fără precedent.
Din adoraţie, unii din cei mai apropiaţi ciraci ai maestrului îl apără cu atâta exces de zel încât îi fac mai mult rău decât bine. E greu de înţeles în acest sens afirmaţia unui discipol precum I.P.Culianu conform căreia Mircea Eliade nu a fost legionar. Nu aceasta este problema! Şi nu e nevoie să fie disculpat pentru “rătăcirile” sale de tinereţe. Citiţi şi constataţi singuri ce era “incorect politic” în acest articol testament din “Buna Vestire”: ”Astăzi, lumea întreagă stă sub semnul revoluţiei, dar în timp ce alte popoare trăiesc această revoluţie în numele luptei de clasa şi al primatului economic (comunismul) sau al statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul) Mişcarea Legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail, şi va birui prin harul dumnezeiesc; de aceea, în timp ce toate revoluţiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om, revoluţia legionară are drept ţintă supremă mântuire a neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Căpitanul. Deoarece, sensul Mişcării Legionare se deosebeşte de tot ce s-a făcut până azi în istorie şi biruinţa Legionară va aduce după sine nu numai restaurarea virtuţilor neamului nostru, o Românie vrednică, demnă şi puternică, ci va crea un om nou, corespunzator unui tip de viaţă europeană. Omul nou nu s-a născut niciodată dintr-o mişcare politică, ci totdeauna dintr-o revoluţie spirituală, dintr-o vastă prefacere lăuntrică.” Să fim înţeleşi: Viziru se opune atitudinii antidemocratice a legionarismului, atitudine care nu vizează conceptul de democraţie în genere, ci democraţia din România interbelică în particular, caracterizată prin corupţie, anarhie, politicianism**.
Replica lui Ştefan Viziru devine însă întrucâtva simptomatică pentru atitudinea anti-istoristă a lui Eliade care îl apropie de cea a lui Nae Ionescu: “Viaţa n-ar merita să fie trăită dacă, pentru noi, oamenii moderni, ea s-ar reduce exclusiv la istoria pe care o facem. Istoria se petrece în timp şi prin tot ce are el mai bun, omul încearcă să se împotrivească Timpului.** Să nu uităm că Nae Ionescu şi-a început prima conferinţă din lagărul de la Miercurea Ciuc cu întrebarea: ”Are vreun sens Istoria?”****
Dacă politic Viziru e opusul lui Eliade, cel din anii ’30, filosofiile lor asupra Timpului şi Istoriei sunt identice .
Personajul optează pentru democraţie, pe motiv că această formă de guvernământ îşi propune un “ideal oarecum abstract care se împotriveşte momentului istoric”; dar devine dilematic în momentul în care realizează că tocmai cei ce se erijează în apărători ai democraţiei sunt cei ce au arestat şi închis în lagăre de concentrare pe legionari.
Odioasa asasinare a celor treisprezece legionari şi a Capitanului în noaptea Sfântului Andrei e identificată cu credinţa populară potrivit căreia în această noapte, strigoii ies din cimitire furişându-se în casele oamenilor ”mâncându-le inimile”, adică omorându-i până la al nouălea neam. Momentul anunţării tragediei deţinuţilor din lagăr impresionează prin admirabila solidaritate a legionarilor: ”Văzu atunci cum peste sârme unul din jandarmi îşi aşează puşca mitralieră în poziţie de tragere. Apoi descoperi că de-a lungul sârmelor, santinelele se înmulţiseră: erau acum vreo 15. Văzu pe maior, înarmat şi el, traversând grăbit curtea din faţa cancelariei, cu un plutonier. Încet , încet, din toate părţile apăreau jandarmii. Deţinuţii ieşiseră din camere şi se adunară în mai multe grupuri în curte. Dar îndată ce unul dintre ei încerca să se apropie de sârme, jandarmii strigau şi înălţau armele. Până ce un plutonier se îndrepta spre sârme cu un jurnal în mână şi făcu semn să se apropie cineva. Înainta un bărbat înalt, subţire, cu barbă de timpuriu albită. Plutonierul înfăşură jurnalul, îl ghemui cât putu de mult, şi-l zvârli spre sârme. Celălalt se apleca să-l ridice şi se îndrepta către mijlocul curţii desfăcându-l. Se opri din drum, deschise ziarul şi se clatină. Toţi se repeziră spre el. Apoi Ştefan auzi un strigăt sugrumat, sălbatic, de fiară rănită:
- L-au împuşcat pe Căpitan.
Nu se mai auzi atunci nici o răsuflare în toată curtea. Tăcerea aceea împietrită i se păru mai cumplită decât orice strigăt. În clipa următoare, îi văzu pe toţi căzând în genunchi în plâns, gemând. Unii se loveau cu capul de pământ. Alţii urlau ca un câine lovit.”
Anul 1938 a fost, într-adevăr, un an dramatic pentru Mircea Eliade. La numai o lună şi jumătate de la condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu, în iunie 1938, scriitorul a fost arestat şi ţinut în beciurile Siguranţei aproape şase săptămâni. Armand Călinescu a încercat să obţină o “declaraţie de desolidarizare” în schimbul eliberării sale. Eliade a refuzat însă să semneze, atâta timp cât generaţia sa era prigonită, iar legionarii urmăriţi şi persecutaţi fără a li se găsi vreo vină. În consecinţă, a fost trimis în Lagărul de la Miercurea Ciuc, dar a reuşit să scape cu viaţă prin internarea sa la Sanatoriul de la Moroieni, după care a fost pus în libertate. A fost un adevărat miracol.
Ca urmare a asasinării lui Armand Călinescu de către echipa legionară condusă de avocatul Miti Dumitrescu, Mişcarea a fost “decapitată”. Legionarii rămaşi în lagărele de la Vaslui şi Miercurea Ciuc au fost exterminaţi. Numai din lagărul unde a fost închis Eliade, au fost executaţi 44 de deţinuţi. Din fiecare judeţ au fost executaţi câte 3 capi legionari, fără nici o judecată, în total fiind ucişi, numai în acel an, 150 de legionari.
Tragedia Gărzii de Fier va continua cu aşa-zisa Rebeliune legionară din ianuarie 1941, regizată de Antonescu cu scopul de a-i înlătura de la conducerea statului. La Legaţia Română din Londra, Viziru află amănunte din ziarele româneşti despre eveniment. Cordoane de jandarmi percheziţionează oamenii pe străzi, iar sediile legionare sunt ocupate sau asediate de armată. Se trag provocator focuri de armă în aer. Cel mai bine rezuma situaţia Bibicescu: “N-a fost şi nici nu va fi nici o rebeliune, doar o serie de incidente provocate de criminali şi demenţi şi câteva mii de derbedei care au profitat de întuneric ca să devasteze şi să prade”.
În roman e relatat incidentul de la aeroportul din Londra, în care Eliade a fost percheziţionat ca persoană suspectată că face spionaj pentru Germania. În condiţiile în care România se afla în război cu Anglia, fiecare funcţionar din serviciul diplomatic putea fi bănuit de spionaj. Orice român devine astfel suspect. Eliade nu putea face excepţie.
Amalgamarea planurilor narative prin imaginar face posibilă citirea Nopţii de Sânziene altfel decât ca pe un roman de dragoste, cu toată încărcătura mitologică adiacentă. Rememorarea acelei “epoci paradisiace a Bucureştiului tinereţii” autorului face posibilă existenţa a două lumi, paralele: una reală şi alta imaginară, în care personajele dau dovada unui comportament, a unei experienţe şi filosofii de viaţă care până la un punct se identifică cu cele ale lui Mircea Elaide însuşi. Ele urmează etapele unei odisei intelectuale care nu e alta decât cea a omului modern care caută o explicaţie privind Timpul şi Istoria.
Romanul poate fi citit într-o “cheie” mitică, care ar putea explica “sacrul camuflat în profan”, dar şi într-o “cheie” evenimenţială care ar putea motiva miracolul “căderii în istorie”, noi românii aflându-ne în fruntea “neamurilor fără noroc”.
Mircea Eliade începe să scrie primele câteva sute de pagini fascinat de simbolismul nopţii de sânziene în care, conform credinţei populare, “se deschid cerurile” şi poţi vedea “dincolo”, poţi ieşi din timp. Dacă ar fi rămas doar la nivelul unei explicaţii mitologico-folclorice, povestea de dragoste a lui Ştefan Viziru, căsătorit cu Ioana, dar îndrăgostit de o altă femeie nu ar fi avut miza pe care autorul însuşi o sconta. Lui Claude-Henry Rocquet îi mărturiseşte că întreaga filosofie a capodoperei sale romaneşti se învârte în jurul întrebării “Cum poţi să iubeşti două femei în acelaşi timp”? ***
De fapt, mesajul romanului e unul mult mai grav: cel al politicului camuflat în sacru şi în mitologie. Noaptea de Sânziene coincide simbolic cu data întemeierii la Iaşi, în 24 iunie 1927 a Legiunii Arhanghelului Mihail sub care s-a născut Mişcarea Legionară. Trebuie remarcat că întemeietorii săi au înţeles că “linia ce va trebui urmată ţine de aspectul pur spiritual, religios, aşa cum îi va mărturisi Codreanu lui Julius Evola la întâlnirea lor, care a avut loc, probabil, în 1938, în casa lui Nae Ionescu.
Eroii cărţii nu trăiesc evenimentele ci se lasă trăiţi de ele. Dincolo de o iubire sau alta, de o dramă pasională sau alta, de o întâmplare sau alta romanul deschide perspectiva unui timp mitic, ale cărui semne nu pot fi descifrate decât printr-o cunoaştere de tip esoteric. Într-un interviu acordat lui Frédéric de Towarnicki, în noiembrie 1983, istoricul religiilor atrăgea atenţia asupra faptului că noi trăim într-o lume de “semne”, a căror semnificaţie nu este numai intelectuală, ci cu mult mai vastă: existenţială, metafizică: “Astăzi transcendentul se camuflează în concret, realul în ireal iar această dialectică a camuflajului pe mine mă pasionează foarte tare(…)”. Eliade provoacă, de fapt, această conexiune între “creativitatea narativă şi învingerea uitării”. Povestind, autorul se salvează pe sine şi lumea sa care câştiga prin naraţiune o dimensiune sacră. Prin aceasta el nu face decât să salveze de la uitare propriul trecut. “Nostalgia originilor” e singurul lucru de care se poate face “vinovat” un desţărat. Doar că, pentru a-şi aminti ce i s-a întâmplat în trecut e necesară transcenderea profanului, descoperirea semnelor iniţiatice prin care s-ar putea înţelege dimensiunea sacrului, timpul “non-istoric – timpul viselor, timpul imaginarului”, etc. Ieşirea din timp şi ignorarea Istoriei sunt motivate de efortul disperat al lui Ştefan Viziru de a regăsi beatitudinea copilăriei şi adolescenţei, pierdută pentru totdeauna.
Adevărata beatitudine, dacă ar fi să-l comparăm pe Eliade cu Ştefan Viziru, e posibilă doar când există posibilitatea de a ieşi din timp, dacă nu vrea să se lase confiscat de Istorie.
Obsesia omului modern pentru Istorie nu poate să nu devină în filosofia eliadescă incompatibilă cu un alt tip de umanitate, altul decât cel creator de istorie. Anisie face aluzie la un tip anistoric, care nu se mai supune legilor temporale: lumea creatoare de mituri şi care urmăreşte o altă perfecţiune decât cea obişnuită a omului modern, creator de istorie. Anihilarea civilizaţiei noastre, la al cărui început suntem martori, va încheia definitiv ciclul în care ne aflăm şi va îngădui astfel reapariţia celuilalt tip de umanitate.
Eliade va relua în acest roman teza “terorii istoriei”: “Noi cei de aici, nu prea avem motive să iubim istoria. De ce am iubi-o? Zeci de secole Istoria a însemnat pentru noi năvălirile barbare, alte cinci secole a însemnat teroarea rusească şi acum pentru nu ştiu câte secole, Istoria va însemna Rusia sovietică”.
Personajele, purtătoare ale tezelor eliadeşti despre Istorie, trăiesc, mai toate, sentimental rătăcirii într-un timp care nu e al lor. Ştefan Viziru, spre exemplu, trăieşte o viaţă străină, a altcuiva. Între cel de acum şi cel de ieri, despărţit de timpul “beatific” dinaintea războiului, intervine o ruptură, o despărţire dureroasă. Sentimentul rătăcirii se asociază cu cel de culpabilitate. Se simte răspunzător de moartea lui Partenie (Nae Ionescu?) şi a Ioanei (Nina Mareş?). Eliberat din lagărul de la Miercurea Ciuc, Ştefan Viziru pleacă pe front. Întors după încheierea războiului, încearcă să se adapteze vremurilor în derivă învăţând ruseşte. Reuşeşte să fugă din ţară cu o serie de documente secrete, despre care Securitatea ştia. O mărturiseşte Bursuc, un delator de profesie, care lucrează de astă dată pentru noii stăpâni, motivându-şi într-o discuţie cu Biriş abjecta opţiune: “Ăştia vor doar să te pună la încercare (…), să vadă dacă eşti om de încredere, de cuvânt. Apoi te trimit la Paris. O să-ţi spună să lucrezi pentru ei(…).
Bursuc anticipează faptul că legionarii vor fi lichidaţi şi că partidul comunist cu cei o sută de membri pe care îi avea, în 1944, va lua puterea, impus prin forţă de tancurile sovietice.
Biriş, profesor de filosofie, adept al existenţialismului heideggerian intenţionează, la îndemnul lui Ştefan, să fugă şi el în Occident. El este purtătorul unui misterios “Mesaj din Labirint”, care conţine informaţia potrivit căreia în Munţii Carpaţi s-a organizat o rezistenţă anti-comunistă armată. Mesajul nu ajunge la destinaţie, Biriş fiind arestat şi anchetat la Securitate. Dacă ar fi ajuns la Paris adevăratul lui mesaj ar fi fost unul de “dragoste şi de despărţire” pentru vina (o alta “vina tragică”) că “occidentalii” au abandonat ţările aflate dincolo de “cortina de fier”: “…deşi ne-au condamnat la moarte, noi, ăştia de pe aici, proştii şi săracii, noi tot îi iubim şi îi venerăm”, mărturiseşte Biriş lui Bursuc, continuând cu teza conform căreia occidentalii iubesc Istoria, amintindu-le că oamenii sunt muritori, că civilizaţiile sunt muritoare”, spre deosebire de noi, cei din Est, care nu avem motive să o idolatrizăm.
Într-un articol publicat în exil, în 1954, sub titlul naeionescian “Căderea în istorie”, Mircea Eliade începe cu o frază concluzivă pentru teza sa despre nenorocul românilor în istorie: “Noi românii nu avem nici un motiv să idolatrizam Istoria. Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte. Ca să supravieţuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca să cucerească pământul (…). De ce-am idolatriza, noi, românii, Istoria? Descindem dintr-unul dintre “neamurile cele mai numeroase din lume”, şi praful s-a ales de el; nici măcar limba nu i se mai cunoaşte. Am făcut parte dintr-o Românie de trei ori mai mare decât Dacia, şi, ‘vicisitudinile Istoriei’ au sfărâmat-o definitiv”.
Chiar dacă neamul românesc se adâncise, după sovietizarea ţării “în cea mai cumplită criză pe care a cunoscut-o în întreaga şi amara lui istorie”, Eliade crede că singura posibilitate de salvare a neamului ţine de înţelegerea creştină. Cu toate că Traian ne predestinase drept “popor de graniţă”, povara trecutului nu e prilej de deznădejde pentru că dejnădejdea în creştinism e considerată un păcat grav.
Optimismul lui Eliade nu-l împiedica să amendeze Occidentul în legătură cu strategia greşită de a ne abandona. “…Conştiinţa istorică occidentală n-a valorificat încă misiunea popoarelor de frontieră, care au îngăduit Europei apusene să devină ceea ce a fost până mai ieri: stăpâna lumii”
Pentru Bibicescu (Haig Acterian?), destinul e “porţiunea de Timp pe care ne-o îngăduie Istoria”. Bibicescu, care a îmbrăcat cămaşa verde pentru a fi numit director de teatru se înscrie acum în partidul comunist şi devine subdirector al Teatrului Naţional. Oportunist de vocaţie se foloseşte de un manuscris inedit rămas de la Partenie (care e ucis pe stradă confundat fiind cu Viziru), pentru a scrie o piesă de teatru intitulată “Priveghiul” în care se descrie tragedia trupelor române la Stalingrad şi apoi procesiunea întoarcerii sufletelor morţilor acasă.
Vidrighin (care nu este altul decât Al. Rosetti cel ce l-a ajutat pe Eliade pentru a ocupa un post în diplomaţie), simte prăpădul ce se apropie de la distanţă. Într-un dialog cu Viziru îi atrage atenţia asupra situaţiei politice instabile: “Se apropie focul cel mare, ascultă-mă pe mine! Praful şi pulberea o să se aleagă de noi. Şi dumneata zaci aici, în ţigănia asta cu câteva mii de lei pe lună!...” Ştefan îl întreabă ce ar trebui să facă. Răspunsul nu se lasă aşteptat: “Să-ţi iei un post în străinătate, cât mai departe de locurile acestea”.
În atmosfera tensionată a romanului, războiul devine, el însuşi personaj: “El a confiscat întreaga istorie contemporană, timpul în care am fost ursiţi să trăim. Europa întreagă trăieşte ca un monstrous automat, pus în mişcare de veştile lansate în fiecare minut de sutele de posturi de radio, de ediţiile speciale ale ziarelor de convorbirile între prieteni (…). Teroarea evenimentelor este nu numai umilitoare pentru fiecare din noi, ca fiinţe umane, dar este în cele din urmă sterilă. Nimic nu se alege din acest contact permanent cu Istoria.” O nouă cruzime se experimentează în istoria contemporană datorită războiului: cruzimea istorică. Spre deosebire de cruzimea zoologică, aceasta nu are scuza de a fi săvârşită din instinct.
Fatalismul nu este o soluţie: “Nu ne putem împotrivi acestui destin. Dar avem măcar datoria să protestăm împotriva lui.”
Aşa-zisa eliberare are grave consecinţe asupra întregii existenţe a neamului: măsluirea istoriei naţionale, abolirea tradiţiei spirituale prin afişarea unui ateism feroce, depersonalizarea fiinţei umane, etc.
După înfrângerea suferită de trupele germane şi române la Stalingrad, cursul războiului se înclină în favoarea ruşilor. La începutul lui august 1944 începuse ofensiva armatelor ruse pe tot frontul Moldovei. Oamenii erau deznădăjduiţi în perspectiva intrării ruşilor în ţară. Tuturor le era teamă că vin ruşii. Învăţătorul Gheorghe Vasile conştient de pericolul iminent al invaziei militare ruseşti se decide să transporte Biblioteca Aşezămintelor Culturale în afara Bucureştiului cu o căruţă. Găseşte, în sfârşit, o hrubă într-un cimitir, în comuna natală. Dobroieşti de Vlaşca. Gestul e semnificativ, simbolic, asemănător cu cel al strămoşilor noştri care ascundeau grânele din calea năvălirilor barbare.
În noaptea de 23 august la radio s-a anunţat lovitura de stat a Regelui Mihai şi încetarea ostilităţilor cu sovietele. În pofida armistiţiului, toate trupele care se aflaseră pe frontul din Moldova fuseseră capturate şi trimise în Rusia.
Treptat, jandarmeria, poliţia şi siguranţa au trecut în mâna comuniştilor. În schimb, în proclamaţia guvernului se menţionează că trupele sovietice trebuie privite cu încredere şi prietenie fiindcă veneau să ajute la eliberarea ţării. Armata sovietică înainta vertiginos spre capitală iar gurile-cască aşteptau intrarea victorioasă a armatelor “eliberatoare” pe străzile Bucureştiului.
Ştefan Viziru se compara el însuşi cu Ulise, eroul legendar, care trece printr-o serie de încercări iniţiatice în drumul său spre Itaca, el este unul din acele milioane de eroi care repetă de la Homer încoace o mai mult sau mai puţin dramatică odisee. Este odieseea popoarelor sacrificate dincolo de cortina de fier pe care el are datoria să o aducă la cunoştinţa occidentalilor.
Ştefan Viziru îşi aminteşte norul de pe şoseaua care duce la Sighişoara nor pe care-l ridica un camion militar. Lângă şofer un soldat rus care-l ameninţa pe şofer îndreptând spre el o carabină. Într-un sat din Moldova toţi oamenii au ieşit cu făclii şi lumânări, împreună cu preotul să se roage. O procesiune colectivă în amintirea morţilor de la Stalingrad. În credinţa populară sufletele celor căzuţi, regimente întregi de ostaşi români se întorceau la casele lor. Subiectul ar fi servit lui Partenie să scrie o piesă de teatru, cu titlul camuflat, “Priveghiul” care, probabil a rămas “încremenită în proiect”, orice referinţă la eveniment fiind cu desăvârşire interzisă în condiţiile instaurării puterii comuniste şi a cenzurii de după război. Sau poate oportunismului lui Bibicescu care a descoperit, între timp, misiunea istorică a proletariatului.
Scena din ajunul Crăciunului, cu militarul rus care apare în prag ridicând braţul şi mişcând degetele ca şi când ar fi tras cu revolverul este revelatoare pentru atmosfera de teroare care domnea în ţară sub ocupaţie rusească. Rusul dansează încins de câteva pahare de vin iar la răstimpuri se opreşte, ridică damigeana şi umple paharele şi apoi o duce la gură şi bea până simte cum îi curge vinul peste obraji, pe bărbie, pe piept. Bibicescu mărturiseşte Irinei despre noaptea în care Cătălina căutase la el adăpost, după ce fusese acostată pe stradă şi violată de un soldat rus beat. Personajele suportă “teroarea istoriei” fără să înţeleagă ce se întamplă. Ea apare sub diferite înfăţişări: tifosul exantematic din Moldova, decimarea diviziilor româneşti în Cehoslovacia, prăbuşirea iminentă a lui Hitler. După căderea Berlinului, oamenii încep să spere că odată încheiat războiul, ruşii se vor retrage din România. Pentru intelectualii din emigraţie, singura preocupare este aceea de a face cultură, să continue tradiţia culturală ca o alternativă a marxizării şi stalinizării din ţară.
La Paris, Bărăgan meditează la un plan de acţiune prin care să atragă atenţia mai marilor Europei şi Americii asupra tragediei popoarelor sacrificate dincolo de cortina de fier. În viziunea lui Eliade singurii vinovaţi pentru pierderea acestei părţi a Europei datorită politicii lor de cedare în faţa puterilor expansioniste ale lui Stalin nu sunt decât Churchill şi Roosevelt.
Pe Viziru îl salvează credinţa că există altceva dincolo de timp şi Istorie. Pentru el singura soluţie este ieşirea din timp, ignorarea istoriei cu scopul de a găsi beatitudinea copilăriei, de a reintegra un paradis pierdut. Ieşirea din Istorie, refugierea în mit nu e o soluţie la “teroarea Istoriei”, ci un camuflaj, ca toate celelalte. Răspunsul real şi eficient la astfel de provocări ale istoriei contemporane precum depersonalizarea, dezumanizarea, moartea, transformarea omului în maşină este cultura, crearea de valori spirituale.
Încercările Istoriei, golite de orice semnificaţie transcendentală, ilustrează aşa-zisa “teroare a istoriei”. Pentru unele popoare aceste încercări pot fi benefice; ele întăresc şi fortifică. Aşa se explică şi miracolul supravieţuirii noastre ca “popor de frontieră”. Istoria neamului? “O lungă necontenită, halucinantă hemoragie(..) Luptam şi muream pentru toţi. Muream, mai ales plătind miopia şi neghiobia altora”, scrie Eliade în articolul “Căderea în istorie”(1950)
Optimismul istoricului religiilor este evident: “Noi oamenii, trebuie să sperăm într-o mântuire a Istoriei în întregul ei”. Aplicând perspectiva creştină asupra trecutului acesta nu poate fi prilej de deznădejde, pentru că în creştinism păcatul deznădejdii are gravitatea excepţională pe care alte religii nu îl au. Suntem conştienţi, fiecare din noi, de trecutul neamului de care aparţinem. Pentru noi, acest trecut a însemnat nenoroc, sărăcie, obscuritate, nerecunoştinţă. Cu toate acestea nu trebuie să ne fie ruşine şi nici să blamăm istoria neamului, dar nici să aplicăm o perspectivă fatalistă. Chiar dacă trecutul a reprezentat pentru noi “o serie de păcate şi ocazii pierdute” creştineşte vorbind, prezentul constituie după Eliade, o infinitate de posibilităţi deschise, inclusiv posibilitatea de a face Istorie majoră.

Note:
* Şi nu sub titlul La Nuit Bengale cum greşit consemnează acad. Eugen Simion într-o notă de subsol, în postfaţa romanului, ediţia din 1999, Ed. Univers enciclopedic.
**Claudio Mutti în volumul Mircea Eliade şi Garda de Fier (Ed. Puncte Cardinale, 1995), vorbeşte despre un proces amnezic al autorului Nopţii de Sânziene, în sensul că acesta “şi-a descărcat propria memorie de experienţa legionară punând pe seama lui Partenie (Nae Ionescu) ceea ce îi aparţine de fapt lui Mircea Eliade însuşi.
*** Încercarea Labirintului, Ed. Dacia,1990
**** Vezi conferinţele lui Nae Ionescu adunate în volumul Fenomenul Legionar (Antet XX Press, 1993)

Resurse:

Mircea Eliade - Memorii

Mircea Eliade - Noaptea de Sanziene

Claudio Mutti despre Mircea Eliade

Mircea Eliade si Miscarea Legionară

Mircea Eliade - De ce cred in biruinta Miscarii Legionare

Mircea Eliade si menirea noastra la portile Europei