Friday, June 5, 2009

CENTENAR NOICA (1909-1987). Noica si "discipolii" sai, Plesu & Liiceanu

Noica şi “discipolii” săi

Motto: Regatul României a fost un “adevărat paradis pe lângă tiraniile metodic organizate, diabolic organizate, de către naziştii nemţi şi apoi de către ruşii [comunişti]” (Eugen Ionescu, Antidoturi, Ed. Hum., 1993, p.244)

Fostul deţinut politic Titus Filipaş observa că după 1989 Andrei Pleşu a fixat “linia directoare în cultura română” (v. Ideologia Scolilor Centrale, în rev. on-line “Asymetria”, 2003). Angajarea politică a lui Pleşu (continuată în ziaristica sa de după 1990 strânsă în câteva volume) a debutat cu articolul Rigorile ideii naţionale şi legimitatea universului, publicat în rev. “Secolul XX”. Textul a fost reprobat de Noica nu atât ca gesticulaţie de spectacol impur, cât din pricina inconsistenţei sale ideatice, în text nefiind precizată poziţia celui care atacă pe “zbierători”, vociferând nu se ştie în numele cui: “In articolul acesta se vorbeşte splendid contra şi despre dar nici o clipă nu se vorbeşte în” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.207). A vorbi “în” , semnifica la C-tin Noica acea “deschidere” prin care autorul vine cu ceva nou, pune într-un cadru de noi orizonturi problema iniţială, dezvăluindu-şi limpede intenţia.

Prin jurnalistica sa, Pleşu a lăsat mereu lucrurile acolo unde le-a găsit. In tot ce a scris lui i-a lipsit “deschiderea” care să “mute problema din locul iniţial” (apud. Noica). In 1981 bătrânul filozof îşi pusese problema implicării sale în gestul unui nomenklaturist care îl frecventa de ani de zile, fără să-i bănuiască încrâncenarea de după 1988 împotriva “cortegiului de opere” (v.Pleşu, Limba păsărilor, 1994, p. 211) create de cel care spunea că viaţa lui este opera sa (v. Noica în Jurnalul de la Păltiniş). In opinia filozofului marginalizat de oficialii culturii comuniste, jurnalismul politic, fiind o “pactizare cu timpul”, reprezintă o trădare, mai ales cînd în politică se implică un prezumtiv creator, un scriitor care ar putea deveni cândva autorul unor opere de excepţie.

Intr-una din discuţiile lui Ion Varlam cu Vălenaş, vine la un moment dat vorba de un jurnalist francez, Alexandre Adler, “al cărui nume românizat era Ardeleanu” si a cărui soţie este o ziaristă bine plasată la posturile TV franceze. Dovedind din când în când obiectivitate, Adler părea democrat. Cripto-comunismul său a ieşit la iveală numai atunci când au fost publicate documente care au demonstrat o falsă persecutare a unor cehi care erau în realitate agenţi sovietici. Ieşindu-şi din fire, Adler a publicat în “Le Monde” un articol “isteric” prin care s-a deconspirat. Adevărata sa relaţie cu comunismul a ieşit la lumină din fraza finală a articolului său: “comuniştii vor fi cei care vor salva, din nou, democraţia de fascism” (Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, Bucureşti, 2004, p.73).

Cam aşa s-a deconspirat şi “democratul” Pleşu aflat de vreo 30 de ani în relaţii amicale cu familia lui Leonte Răutu. Prin Colegiul Noua Europă, “ţinând cont de pauperizarea clasei noastre intelectuale” (v.Toader Paleologu, în “Obs. Cult.”, nr.268/2005) el a tot încurajat financiar (cu fonduri din afară) sub-cultura pe care o încuraja Leonte Răutu la defuncta Academie Ştefan Gheorghiu, acea sub-cultură ocupându-se de “fascismul” spiritualităţii româneşti (filozofie interbelică şi filozofia lui Noica, Biserica ortodoxă, istoria religiei, etc.). În ce-l priveşte personal, credinţa după care “comuniştii vor salva din nou democraţia de fascism” s-a lăsat întrevăzută în filmul despre Noica, difuzat la TVR-Cultural pe 16 ian. 2009 când s-a arătat îngrozit de articolele semnate de C-tin Noica, Horia Stamatu şi Radu Gyr în revista “Buna Vestire”, apărută după ciuntirea bolşevică, maghiară şi bulgară a României, fapt istoric peste care Andrei Pleşu a trecut cu discreţia oricărui comunist de extracţie rusească. La fel de “discret” a trecut şi peste cazul scriitorului Radu Gyr.

Cu toate că a menţionat numele celui care-a scris “Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”, poezie pentru care ocupantul sovietic al ţării ciuntite a umplut temniţele cu “politici”, fostul ministru al culturii post-comuniste n-a dat semn să-l fi impresionat poeziile scrise în închisoare de Radu Gyr şi publicate în ţară abia la vremea primului său ministeriat: “O, Iisuse Împărate,/ Iartă lacrimi şi păcate!/ Vin’ de-alin uşor/ rănile ce dor,/ cerul ni-l descuie./ Noi te-om aştepta,/ căci pe crucea Ta/ stăm bătuţi în cuie!”. Aproape am crede că “simţul său pentru concret” i-ar fi sugerat deplina continuitate de politică culturală dintre 1981 şi anul 2008 în care s-a realizat filmul de televiziune despre Noica.

Ion Papuc scria într-una din cărţile sale despre o poezie religioasă compusă în temniţă de un preot ortodox, precizând contextul şi “valoarea artistică” a versurilor (Scriitorul de filozofie, 2008, p.180). De reuşita în plan artistic a poeziilor din închisoare ale lui Radu Gyr nu ştim să se fi preocupat altfel decât în treacăt. Ceea ce ştim cu siguranţă este că, după moartea lui Sergiu Mandinescu (1926-1964), indoeuropenistul Cicerone Poghirc umbla pe la forurile culturale comuniste cu poeziile compuse de “mărturisitorul” Sergiu Mandinescu în temniţă, motivând necesitatea publicării prin forma lor artistică uneori atingând măiestria.

Noica i-a reproşat lui Alexandru Palelogu imoralitatea de a-l fi criticat pentru cele scrise în domciliu obligatoriu de la Câmpulung. Ceea ce îi părea nelalocul ei era tocmai ignorarea circumstanţelor. Fiindcă a scrie fără perspectivă de publicare, cum a scris marginalizatul filozof Alexandru Dragomir o viaţă întreagă şi cum scria Noica la Anti-Goethe, este un act eroic. Dacă nu-ţi stă în putinţă a admira ce-a rămas din scriitorii pe care “lumea din jur” îi desfiinţează, a privi cu ochi critic operele acestora este imoral (Noica în Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 119).

Pe când îl frecventau la Păltiniş, Liiceanu şi Pleşu îl găsiseră pe Noica vinovat de “absenţa cronică a simţului pentru concret” (Andrei Pleşu, Limba Păsărilor, 1994, p.209), observând sustragerea acestuia de la munca pe tărâm ideologic prin difuzarea scrierilor de stânga, ale unui Adorno, de pildă (v. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, p. 201).

Opţiunea filozofului trecut de şaptezeci de ani mergea spre “somnambulismul fecund al culturii”. El nu ţinea să părăsească domeniul filozofiei pentru a face servicii mercenarilor opresorului care a zmuls România din Europa şi a desfigurat-o prin ciuntire şi prin impunerea regimului comunist criminal, răspunzător de moartea a două sute de mii din cei două milioane de români întemniţaţi fără vină (v. Românii în cultura şi în ştiinţa occidentală, Ed. Davis, 1992 precum şi Monumentul victimelor şi harta Gulagului comunist, din Chemin du Bois-des-Arts, 43-45, 1226 Chene Bourg, Elveţia). Implicându-se în contextul istoric în care a trăit, Goethe faţă de Napoleon ar fi făcut, spunea Noica, “figură de trădător” (Jurnalul de la Păltiniş, p.202). La fel s-a întâmplat când Platon într-o Atenă învinsă de Sparta lăuda virtuţile spartane. Fostul deţinut politic Alexandru Paleologu restrângea numărul comuniştilor români la categoria nomenklaturiştilor, a profitorilor regimului, din care sigur că făceau parte cei care i-au tot citit în cheie politică meditaţiile lui Noica despre viitorul culturii europene: Ion Ianoşi, Liceanu şi Pleşu, răsfăţaţii regimul totalitarist care-i trimitea cu burse Humboldt dincolo de Cortina de Fier.

La vremea lui Noica (1909-1987), vigilenţa paznicilor totalitarismului (care împărţise populaţia în victime şi profitori) observase cum “concretul” nu ar fi cu totul absent în gândirea acestuia. In opinia lui Pleşu (istoricul de artă aflat în “echipă” la Colegiul Noua Europă cu una din fetele lui Leonte Răutu) “concretul” ar figura la Noica în ipostaza unui “cumul de prejudecăţi descărnate şi reflexe inerţiale” (Andrei Pleşu, Limba Păsărilor, 1994, p.209) legate de preţuirea filozofiei româneşti autentice, sau, în limbaj noician, a “spiritului” în dauna “sufletului”. După Ion Ianoşi (O istorie a filosofiei româneşti, 1996), Liiceanu (Jurnalul de la Păltiniş), Pleşu, Patapievici şi cei care-i repetă pe aceştia fără să ştie ce vorbesc (de ex. Costică Brădăţan care scrie despre “o generaţie de aur cu zgarda de gât”) blamabilă înainte de toate este la Constantin Noica “prejudecata” preţuirii culturii româneşti în general şi a unor rostiri filozofice cuprinse de limba românească în particular. Fără să argumenteze de ce limba românească n-ar putea avea valenţe filozofice, sau măcar să invalideze raţional argumentele unui Mircea Vulcănescu şi Noica demonstrând contrariul, Liiceanu “ironizează” astfel de “prejudecăţi” (în Jurnalul de la Păltiniş) pe urmele lui Ion Ianoşi instalat de ocupantul sovietic în casa lui Piki (Victor) Pogoneanu, fost cumnat al lui Mircea Vulcănescu, ambii asasinaţi în puşcărie.

In filmul despre Noica difuzat de TVR-Cultural, cripto-comunismul lui Pleşu a mai ieşit la iveală şi din nepăsarea sa faţă de suferinţa lui Noica băgat în puşcărie de Zigu Ornea care a dat pe ascuns Securităţii manuscrisul Povestirilor după Hegel. Toţi beneficiarii comunismului sînt indiferenţi la martirajul din închisorile în care a fost decapitată spiritualitatea românească (v. albumul Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor româneşti, ediţie îngrijită de Matei Marin, Bucureşti, Ed. Bonifaciu, 2008).

Liiceanu construieşte o întreagă teorie despre viaţa mizeră a lui Noica ce trăia din meditaţii (plătite) când era în domiciliu obligatoriu la Câmpulung (1948-1958), despre fericirea lui Noica de-a ajunge după gratii (1958-1964), urmată de cei zece ani când s-a ocupat (prin filtru marxist) de Aristotel la Centrul de logică şi în fine, despre mulţumirea lui Noica de a trăi cu bani puţini 10 luni pe an la Păltiniş într-o cameră de 6-8mp. In opinia “discipolului” (care nici în două decenii n-a priceput modalitatea lui Noica de a diferenţia domeniul “spiritului” de cel al “sufletului”) viaţa ascetică a filozofului a ţinut în exclusivitate de esenţa personalităţii acestuia (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.177). Cu o fantezie la fel de optim direcţionată, Vartan Arachelian vroia să convingă telespectatorii după 1990 că Petre Ţuţea ar fi fost cel care a decis ca scrierile să nu-i fie publicate decât post-mortem. Pe acelaşi şablon s-a căznit în 2004 Liiceanu să explice marginalizarea lui Alexandru Dragomir, fostul doctorand la Heidegger (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, 2004).

Când, prin cine ştie ce conjuncturi nefavorabile, sînt siliţi să mimeze compătimirea, foştii nomenklaturiştii inventează “comunismul românesc” să nu se afle că “mai toţi liderii comunişti au fost agenţi sovietici, aduşi pe tancurile sovietice, spre pildă Leonte Răutu, responsabilul ideologic PCR, adică şeful real al mandatarilor locali ai Kremlinului”, inclusiv şeful lui Ceauşescu. (Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, 2004, p.82). Când Leonte Răutu a fost debarcat prin anii optzeci de Ceauşescu, familia lui a rămas în continuare la putere, chiar şi în România de astăzi (apud. Ion Varlam). De pildă, Oişteanu (fratele lui Leonte Răutu) a fost directorul Editurii Politice care azi se cheamă Humanitas.

In calitate de actor în filmul difuzat pe 16 ianuarie 2009, “discipolul” Andrei Pleşu s-a arătat îngrozit de articolele din “Buna Vestire” semnate de “septembristul” Noica devenit pentru două luni redactor şef. Filmul, cu fundal educativ proletcultist, restabileşte “binele”, împrumutând morala anilor cinzeci, prin afirmaţia explicită că puşcăria politică a fost o etapă de purificare necesară a vieţii filozofului de la Păltiniş.

Ion Varlam spunea că lui, ca român, i se cere zi şi noapte, fără încetare, ca înainte de a-i condamna pe comuniştii indiscutabil vinovaţi de crime împotriva poporului român (Pseudoromânia, 2004, p. 74), să-i condamne ca anti-semiţi pe Noica şi pe Mircea Eliade a căror vinovăţie nu a fost nicicând probată. Mihai Şora, plecat la Grenoble în iarna lui 1940 ar fi devenit comunist fiindcă pe atunci “nu aflase crimele comunismului” (v. rev. “Argeş”, mai 2009). Nici unul dintre cei care blamează articolele lui Noica sau textele lui Mircea Eliade (dinainte de războiul pentru Basarabia şi Bucovina de Nord) nu pune în aceşti termeni presupusa vinovăţie a celor doi.

Pe toată perioada aşa-numitului “discipolat”, ceea ce a rămas dincolo de înţelegerea tinerilor comunişti a fost imperativul unei existenţe dăruită culturii. La Heidegger nu vii cu mâna goală, îi atrăgea filozoful atenţia lui Liiceanu care vroia să-l traducă pe Heidegger fără a-l fi studiat temeinic pe Kant (v. Noica în Jurnalul de la Păltiniş, p.227). Îndemnul lui Noica din 1981 (“Lasă-l pe Heidegger”) şi retrage-te 5-10 ani pentru studierea filozofiei antice, a gândirii medievale şi a idealismului german venea din constatarea mediocrităţii traducerilor din Heidegger şi a “peratologiei” cantonată de Liiceanu în afara filozofiei.

“Discipolii” credeau însă că trăiesc în cea mai liberă cultură. Dacă pentru Ţuţea, Alexandru Dragomir, Gheorghe Ciorogaru (traducătorul lui Iacob Boeme, publicat în româneşte după moartea acestuia) cultura sub cizmă rusească însemna marginalizare culturală, pentru editorii unui Platon aproape materialist şi al unui Heidegger îngălat şi confuz totalitarismul ideologic era încurajare spre cultura “autentică”. O încurajare desigur mai eficientă decât îndemnurile “maestrului” de a studia ceva mai temeinic filozofie. Dar, în spatele îndemnului filozofului de la Păltiniş simţeau un oarecare reproş vizând calitatea precară a produselor culturale puse pe piaţă de ei.

De aici revolta împotriva “fanatismului cultural” al filozofului de şcoală naeionesciană care nu le permitea să vorbească în limbajul anilor de decapitare a spiritualităţii române despre “dimensiunea iluzorie” a culturii româneşti (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 164) .

Dezacordul “discipolilor” cu îndemnul spre cultura autentică repetat şi răsrepetat de filozoful supravieţuitor al Gulagului instituit de ocupantul sovietic, începea de la compătimirea muncitorului despre care Noica spunea că trăieşte în “statistică” (op.cit., p.175). Urma refrenul cu obligativitatea traiului în colectivitate, ca “deschidere către altul”. Desigur, de aspectul “deschiderii către semeni” avuseseră grijă cei care, în loc să-i ofere o catedră universitară, îl transformaseră pe Noica în meditatorul privat al câtorva privilegiaţi ai regimului. Apoi era invocată “etica comunistă”. Cacofonia nu este întâmplătoare, căci Liiceanu, câştigat din juneţe de partea fantomaticei “dreptăţi sociale”, indică asemenea etică prin “eroismul” onestităţii faţă de omul umil care “nu trăieşte în cultură”, întrucât se poate trăi si fără cultură. Importantă era numai lupta de clasă. Apoi se ajungea galopant la “salvarea omenirii ca omenire” şi la binele [cu forţa] în vederea creării unei “noi stări morale a omenirii” (ibid.). Si toate acestea, explicau ei, pentru că “există un interval uman care nu cade nici în precaritatea sub-umanlui, nici în excelenţa geniului” (p.177).

Faţă de exprimarea eterată a unui Pleşu vorbind de “prejudecăţile descărnate şi reflexele inerţiale” ale fostului deţinut politic Constantin Noica, Liiceanu spune lucrurilor pe nume: nimeni nu are nevoie de “mântuirea prin cultură” a celor câţiva reprezentanţi burghezi ai “rostirii” româneşti. Adică de opera celor care au creat şi înainte şi după ce fuseseră sortiţi pieirii în temniţe (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lista neagră cu cărţi scrise de Noica).

Pentru momentul cultural interbelic, Noica îi spunea lui Liiceanu că istoricii români ar fi reprezentat pe atunci conştiinţele culturale cele mai înalte. De aceeaşi părere trebuie să fi fost şi sovieticii care l-au pus pe Mihai Roller să rescrie istoria, întemniţându-i pe universitarii şi academcienii români în 1950 la Sighet, pentru exterminare în închisoarea care arăta cu totul altfel decît s-au grăbit să o prezinte cei care au transformat-o în muzeu. Noica, pentru secolul XIX considera că spiritualitatea românească a dat mari istorici şi filologi (Haşdeu, Sextil Puşcariu): “istoria, pentru că era momentul unei necesare luări de conştiinţă, prelungite, după Kogălniceanu, prin Pârvan şi Iorga” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.44).

Fără îndoială că filozoful nu se aştepta să trezească în protejatul său (îndoctrinat de pe băncile şcolii şi în facultatea de “marxism-leninism”) interesul pentru istoricii români de anvergura celor citaţi şi a celor nemenţionaţi cu tot dinadinsul (George Brătianu, Ion Nistor, Ion Pelivan, Ion Moga, Scarlat Lambrino, Alexandru Randa, Silviu Dragomr, Radu Rosetti, Stefan Meteş, Zenovie Pâclişanu, fraţii Lapedatu, etc.). După 1990, în calitate de director al Editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu va excela în abundenta publicare a celor mai dubioase conspecte “istorice”, care mai de care mai depărtate de adevărata ştiinţă a istoriei strălucit reprezentată cândva de români.

Lui Noica nu-i reuşise în 15 ani nici măcar tentativa de a-i face să studieze ceva mai temeinic filozofia. In schimb, se pare că trebuia (nu se ştie cât de des) să suporte prelucrări ideologice, Liiceanu vorbindu-i de “dreptatea socială” adusă de comunismul preocupat de binele celor mulţi şi umili, Pleşu (indirect) de reprezenanţii puterii politice, de nomenklatura situată în interval: între omul umil şi geniul creator în planul spiritului.

La multiplele sensuri ale termenului de “interval” se mai pot adăuga: ratarea culurală din domeniul “sinelui lărgit” ca “lăutărism” al scrierilor de filozofia religiilor propuse de “angelologul” Pleşu. Interval este şi etapa de antrenament cultural menită să înlesnească trecerea din domeniul sufletului pe tărâmul spiritului, ratată de ambii “discipoli”. In limbaj noician, tot interval este şi “sinele îngust” ca domeniu al “sufletului”, unde intră antropologia, filozofia politică, freudismele şi “peratologia” lui Liiceanu ancorată în subiectivitate şi în psihologic (apud. Noica în Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.98).

Din cele consemnate în Jurnalul de la Păltiniş se remarcă neputinţa şi regretul lui Constantin Noica de a nu fi reuşit să-i facă pe cei doi tineri angajaţi politic să înţeleagă faptul că “purificarea este puterea de a te spăla de murdăria sinelui îngust” (p.151). Pentru Liiceanu “salvarea spiritului” prin creatorii de geniu ai unei naţii ar fi “meschină” (p.176) faţă de “salvarea umanităţii” prin etica comunistă a binelui călcând în picioare libertatea individuală. Petre Ţuţea observase în schimb că naţiunile, indiferent de mărimea lor, sînt reprezentate de un număr restrâns de creatori geniali. Fără îndoială, adevărul nu se află de partea comuniştilor îngrijoraţi în mod ipocrit de “salvarea umanităţii”, în realitate autori ai atâtor crime.

Degeaba le-a vorbit Noica de europenismul lui Eliade sau de Mircea Eliade, ca om planetar purtător de “veac românesc”. Zadarnic i-a atenţionat că “angajarea politică”, din perspectiva altei epoci, se demonetizează, că “c’est un trahison de pactiser avec le siecle”(Julien Benda). Pentru ambii discipoli ajunşi după 1990 la gloria vedetismului impresionând vulgul, a rămas de neînţeles (si după un sfert de veac) ideea că definirea “binelui” se face într-altfel decît prin raportarea sa la “timpul devorator”, sau la “realul” instituit propagandistic.
Isabela Vasiliu-Scraba

No comments: