IN MEMORIA LUI MIRCEA VULCANESCU - bust dezvelit la Bucuresti in prezenta fiicei sale, Mariuca Vulcanescu. FOTO / AUDIO

La 57 de ani de la moartea martirica a filosofului roman Mircea Vulcanescu, la Bucuresti, in Piata de langa Biserica Sfantul Stefan, din apropierea Bisericii si strazii Mantuleasa a lui Mircea Eliade si a unei alte statui, a lui Petre Tutea, din curtea Bisericii Popa Soare, s-a dezvelit o statuie in memoria marelui roman, in prezenta fiicei sale, Mariuca Vulcanescu. Conceputa in urma cu aproape 25 de ani de regretata sculptorita Valentina Bostina, sculptura a fost donata administratiei locale a sectorului 2, „fără pretentii de drept de autor“, de fostul sot al sculptoritei, scriitorul si eseistul Ion Papuc, care a si asistat la ceremonia de ieri.
Foto: Victor Roncea (cu tel) si Newsin

Mariuca Vulcanescu despre tatal ei, martirul si marele intelectual Mircea Vulcanescu - Numai cu gandul la el am putut trai

CENTENAR NOICA (1909-1987). Noica si "discipolii" sai, Plesu & Liiceanu

Noica şi “discipolii” săi

Motto: Regatul României a fost un “adevărat paradis pe lângă tiraniile metodic organizate, diabolic organizate, de către naziştii nemţi şi apoi de către ruşii [comunişti]” (Eugen Ionescu, Antidoturi, Ed. Hum., 1993, p.244)

Fostul deţinut politic Titus Filipaş observa că după 1989 Andrei Pleşu a fixat “linia directoare în cultura română” (v. Ideologia Scolilor Centrale, în rev. on-line “Asymetria”, 2003). Angajarea politică a lui Pleşu (continuată în ziaristica sa de după 1990 strânsă în câteva volume) a debutat cu articolul Rigorile ideii naţionale şi legimitatea universului, publicat în rev. “Secolul XX”. Textul a fost reprobat de Noica nu atât ca gesticulaţie de spectacol impur, cât din pricina inconsistenţei sale ideatice, în text nefiind precizată poziţia celui care atacă pe “zbierători”, vociferând nu se ştie în numele cui: “In articolul acesta se vorbeşte splendid contra şi despre dar nici o clipă nu se vorbeşte în” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.207). A vorbi “în” , semnifica la C-tin Noica acea “deschidere” prin care autorul vine cu ceva nou, pune într-un cadru de noi orizonturi problema iniţială, dezvăluindu-şi limpede intenţia.

Prin jurnalistica sa, Pleşu a lăsat mereu lucrurile acolo unde le-a găsit. In tot ce a scris lui i-a lipsit “deschiderea” care să “mute problema din locul iniţial” (apud. Noica). In 1981 bătrânul filozof îşi pusese problema implicării sale în gestul unui nomenklaturist care îl frecventa de ani de zile, fără să-i bănuiască încrâncenarea de după 1988 împotriva “cortegiului de opere” (v.Pleşu, Limba păsărilor, 1994, p. 211) create de cel care spunea că viaţa lui este opera sa (v. Noica în Jurnalul de la Păltiniş). In opinia filozofului marginalizat de oficialii culturii comuniste, jurnalismul politic, fiind o “pactizare cu timpul”, reprezintă o trădare, mai ales cînd în politică se implică un prezumtiv creator, un scriitor care ar putea deveni cândva autorul unor opere de excepţie.

Intr-una din discuţiile lui Ion Varlam cu Vălenaş, vine la un moment dat vorba de un jurnalist francez, Alexandre Adler, “al cărui nume românizat era Ardeleanu” si a cărui soţie este o ziaristă bine plasată la posturile TV franceze. Dovedind din când în când obiectivitate, Adler părea democrat. Cripto-comunismul său a ieşit la iveală numai atunci când au fost publicate documente care au demonstrat o falsă persecutare a unor cehi care erau în realitate agenţi sovietici. Ieşindu-şi din fire, Adler a publicat în “Le Monde” un articol “isteric” prin care s-a deconspirat. Adevărata sa relaţie cu comunismul a ieşit la lumină din fraza finală a articolului său: “comuniştii vor fi cei care vor salva, din nou, democraţia de fascism” (Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, Bucureşti, 2004, p.73).

Cam aşa s-a deconspirat şi “democratul” Pleşu aflat de vreo 30 de ani în relaţii amicale cu familia lui Leonte Răutu. Prin Colegiul Noua Europă, “ţinând cont de pauperizarea clasei noastre intelectuale” (v.Toader Paleologu, în “Obs. Cult.”, nr.268/2005) el a tot încurajat financiar (cu fonduri din afară) sub-cultura pe care o încuraja Leonte Răutu la defuncta Academie Ştefan Gheorghiu, acea sub-cultură ocupându-se de “fascismul” spiritualităţii româneşti (filozofie interbelică şi filozofia lui Noica, Biserica ortodoxă, istoria religiei, etc.). În ce-l priveşte personal, credinţa după care “comuniştii vor salva din nou democraţia de fascism” s-a lăsat întrevăzută în filmul despre Noica, difuzat la TVR-Cultural pe 16 ian. 2009 când s-a arătat îngrozit de articolele semnate de C-tin Noica, Horia Stamatu şi Radu Gyr în revista “Buna Vestire”, apărută după ciuntirea bolşevică, maghiară şi bulgară a României, fapt istoric peste care Andrei Pleşu a trecut cu discreţia oricărui comunist de extracţie rusească. La fel de “discret” a trecut şi peste cazul scriitorului Radu Gyr.

Cu toate că a menţionat numele celui care-a scris “Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”, poezie pentru care ocupantul sovietic al ţării ciuntite a umplut temniţele cu “politici”, fostul ministru al culturii post-comuniste n-a dat semn să-l fi impresionat poeziile scrise în închisoare de Radu Gyr şi publicate în ţară abia la vremea primului său ministeriat: “O, Iisuse Împărate,/ Iartă lacrimi şi păcate!/ Vin’ de-alin uşor/ rănile ce dor,/ cerul ni-l descuie./ Noi te-om aştepta,/ căci pe crucea Ta/ stăm bătuţi în cuie!”. Aproape am crede că “simţul său pentru concret” i-ar fi sugerat deplina continuitate de politică culturală dintre 1981 şi anul 2008 în care s-a realizat filmul de televiziune despre Noica.

Ion Papuc scria într-una din cărţile sale despre o poezie religioasă compusă în temniţă de un preot ortodox, precizând contextul şi “valoarea artistică” a versurilor (Scriitorul de filozofie, 2008, p.180). De reuşita în plan artistic a poeziilor din închisoare ale lui Radu Gyr nu ştim să se fi preocupat altfel decât în treacăt. Ceea ce ştim cu siguranţă este că, după moartea lui Sergiu Mandinescu (1926-1964), indoeuropenistul Cicerone Poghirc umbla pe la forurile culturale comuniste cu poeziile compuse de “mărturisitorul” Sergiu Mandinescu în temniţă, motivând necesitatea publicării prin forma lor artistică uneori atingând măiestria.

Noica i-a reproşat lui Alexandru Palelogu imoralitatea de a-l fi criticat pentru cele scrise în domciliu obligatoriu de la Câmpulung. Ceea ce îi părea nelalocul ei era tocmai ignorarea circumstanţelor. Fiindcă a scrie fără perspectivă de publicare, cum a scris marginalizatul filozof Alexandru Dragomir o viaţă întreagă şi cum scria Noica la Anti-Goethe, este un act eroic. Dacă nu-ţi stă în putinţă a admira ce-a rămas din scriitorii pe care “lumea din jur” îi desfiinţează, a privi cu ochi critic operele acestora este imoral (Noica în Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 119).

Pe când îl frecventau la Păltiniş, Liiceanu şi Pleşu îl găsiseră pe Noica vinovat de “absenţa cronică a simţului pentru concret” (Andrei Pleşu, Limba Păsărilor, 1994, p.209), observând sustragerea acestuia de la munca pe tărâm ideologic prin difuzarea scrierilor de stânga, ale unui Adorno, de pildă (v. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, p. 201).

Opţiunea filozofului trecut de şaptezeci de ani mergea spre “somnambulismul fecund al culturii”. El nu ţinea să părăsească domeniul filozofiei pentru a face servicii mercenarilor opresorului care a zmuls România din Europa şi a desfigurat-o prin ciuntire şi prin impunerea regimului comunist criminal, răspunzător de moartea a două sute de mii din cei două milioane de români întemniţaţi fără vină (v. Românii în cultura şi în ştiinţa occidentală, Ed. Davis, 1992 precum şi Monumentul victimelor şi harta Gulagului comunist, din Chemin du Bois-des-Arts, 43-45, 1226 Chene Bourg, Elveţia). Implicându-se în contextul istoric în care a trăit, Goethe faţă de Napoleon ar fi făcut, spunea Noica, “figură de trădător” (Jurnalul de la Păltiniş, p.202). La fel s-a întâmplat când Platon într-o Atenă învinsă de Sparta lăuda virtuţile spartane. Fostul deţinut politic Alexandru Paleologu restrângea numărul comuniştilor români la categoria nomenklaturiştilor, a profitorilor regimului, din care sigur că făceau parte cei care i-au tot citit în cheie politică meditaţiile lui Noica despre viitorul culturii europene: Ion Ianoşi, Liceanu şi Pleşu, răsfăţaţii regimul totalitarist care-i trimitea cu burse Humboldt dincolo de Cortina de Fier.

La vremea lui Noica (1909-1987), vigilenţa paznicilor totalitarismului (care împărţise populaţia în victime şi profitori) observase cum “concretul” nu ar fi cu totul absent în gândirea acestuia. In opinia lui Pleşu (istoricul de artă aflat în “echipă” la Colegiul Noua Europă cu una din fetele lui Leonte Răutu) “concretul” ar figura la Noica în ipostaza unui “cumul de prejudecăţi descărnate şi reflexe inerţiale” (Andrei Pleşu, Limba Păsărilor, 1994, p.209) legate de preţuirea filozofiei româneşti autentice, sau, în limbaj noician, a “spiritului” în dauna “sufletului”. După Ion Ianoşi (O istorie a filosofiei româneşti, 1996), Liiceanu (Jurnalul de la Păltiniş), Pleşu, Patapievici şi cei care-i repetă pe aceştia fără să ştie ce vorbesc (de ex. Costică Brădăţan care scrie despre “o generaţie de aur cu zgarda de gât”) blamabilă înainte de toate este la Constantin Noica “prejudecata” preţuirii culturii româneşti în general şi a unor rostiri filozofice cuprinse de limba românească în particular. Fără să argumenteze de ce limba românească n-ar putea avea valenţe filozofice, sau măcar să invalideze raţional argumentele unui Mircea Vulcănescu şi Noica demonstrând contrariul, Liiceanu “ironizează” astfel de “prejudecăţi” (în Jurnalul de la Păltiniş) pe urmele lui Ion Ianoşi instalat de ocupantul sovietic în casa lui Piki (Victor) Pogoneanu, fost cumnat al lui Mircea Vulcănescu, ambii asasinaţi în puşcărie.

In filmul despre Noica difuzat de TVR-Cultural, cripto-comunismul lui Pleşu a mai ieşit la iveală şi din nepăsarea sa faţă de suferinţa lui Noica băgat în puşcărie de Zigu Ornea care a dat pe ascuns Securităţii manuscrisul Povestirilor după Hegel. Toţi beneficiarii comunismului sînt indiferenţi la martirajul din închisorile în care a fost decapitată spiritualitatea românească (v. albumul Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor româneşti, ediţie îngrijită de Matei Marin, Bucureşti, Ed. Bonifaciu, 2008).

Liiceanu construieşte o întreagă teorie despre viaţa mizeră a lui Noica ce trăia din meditaţii (plătite) când era în domiciliu obligatoriu la Câmpulung (1948-1958), despre fericirea lui Noica de-a ajunge după gratii (1958-1964), urmată de cei zece ani când s-a ocupat (prin filtru marxist) de Aristotel la Centrul de logică şi în fine, despre mulţumirea lui Noica de a trăi cu bani puţini 10 luni pe an la Păltiniş într-o cameră de 6-8mp. In opinia “discipolului” (care nici în două decenii n-a priceput modalitatea lui Noica de a diferenţia domeniul “spiritului” de cel al “sufletului”) viaţa ascetică a filozofului a ţinut în exclusivitate de esenţa personalităţii acestuia (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.177). Cu o fantezie la fel de optim direcţionată, Vartan Arachelian vroia să convingă telespectatorii după 1990 că Petre Ţuţea ar fi fost cel care a decis ca scrierile să nu-i fie publicate decât post-mortem. Pe acelaşi şablon s-a căznit în 2004 Liiceanu să explice marginalizarea lui Alexandru Dragomir, fostul doctorand la Heidegger (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, 2004).

Când, prin cine ştie ce conjuncturi nefavorabile, sînt siliţi să mimeze compătimirea, foştii nomenklaturiştii inventează “comunismul românesc” să nu se afle că “mai toţi liderii comunişti au fost agenţi sovietici, aduşi pe tancurile sovietice, spre pildă Leonte Răutu, responsabilul ideologic PCR, adică şeful real al mandatarilor locali ai Kremlinului”, inclusiv şeful lui Ceauşescu. (Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, 2004, p.82). Când Leonte Răutu a fost debarcat prin anii optzeci de Ceauşescu, familia lui a rămas în continuare la putere, chiar şi în România de astăzi (apud. Ion Varlam). De pildă, Oişteanu (fratele lui Leonte Răutu) a fost directorul Editurii Politice care azi se cheamă Humanitas.

In calitate de actor în filmul difuzat pe 16 ianuarie 2009, “discipolul” Andrei Pleşu s-a arătat îngrozit de articolele din “Buna Vestire” semnate de “septembristul” Noica devenit pentru două luni redactor şef. Filmul, cu fundal educativ proletcultist, restabileşte “binele”, împrumutând morala anilor cinzeci, prin afirmaţia explicită că puşcăria politică a fost o etapă de purificare necesară a vieţii filozofului de la Păltiniş.

Ion Varlam spunea că lui, ca român, i se cere zi şi noapte, fără încetare, ca înainte de a-i condamna pe comuniştii indiscutabil vinovaţi de crime împotriva poporului român (Pseudoromânia, 2004, p. 74), să-i condamne ca anti-semiţi pe Noica şi pe Mircea Eliade a căror vinovăţie nu a fost nicicând probată. Mihai Şora, plecat la Grenoble în iarna lui 1940 ar fi devenit comunist fiindcă pe atunci “nu aflase crimele comunismului” (v. rev. “Argeş”, mai 2009). Nici unul dintre cei care blamează articolele lui Noica sau textele lui Mircea Eliade (dinainte de războiul pentru Basarabia şi Bucovina de Nord) nu pune în aceşti termeni presupusa vinovăţie a celor doi.

Pe toată perioada aşa-numitului “discipolat”, ceea ce a rămas dincolo de înţelegerea tinerilor comunişti a fost imperativul unei existenţe dăruită culturii. La Heidegger nu vii cu mâna goală, îi atrăgea filozoful atenţia lui Liiceanu care vroia să-l traducă pe Heidegger fără a-l fi studiat temeinic pe Kant (v. Noica în Jurnalul de la Păltiniş, p.227). Îndemnul lui Noica din 1981 (“Lasă-l pe Heidegger”) şi retrage-te 5-10 ani pentru studierea filozofiei antice, a gândirii medievale şi a idealismului german venea din constatarea mediocrităţii traducerilor din Heidegger şi a “peratologiei” cantonată de Liiceanu în afara filozofiei.

“Discipolii” credeau însă că trăiesc în cea mai liberă cultură. Dacă pentru Ţuţea, Alexandru Dragomir, Gheorghe Ciorogaru (traducătorul lui Iacob Boeme, publicat în româneşte după moartea acestuia) cultura sub cizmă rusească însemna marginalizare culturală, pentru editorii unui Platon aproape materialist şi al unui Heidegger îngălat şi confuz totalitarismul ideologic era încurajare spre cultura “autentică”. O încurajare desigur mai eficientă decât îndemnurile “maestrului” de a studia ceva mai temeinic filozofie. Dar, în spatele îndemnului filozofului de la Păltiniş simţeau un oarecare reproş vizând calitatea precară a produselor culturale puse pe piaţă de ei.

De aici revolta împotriva “fanatismului cultural” al filozofului de şcoală naeionesciană care nu le permitea să vorbească în limbajul anilor de decapitare a spiritualităţii române despre “dimensiunea iluzorie” a culturii româneşti (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 164) .

Dezacordul “discipolilor” cu îndemnul spre cultura autentică repetat şi răsrepetat de filozoful supravieţuitor al Gulagului instituit de ocupantul sovietic, începea de la compătimirea muncitorului despre care Noica spunea că trăieşte în “statistică” (op.cit., p.175). Urma refrenul cu obligativitatea traiului în colectivitate, ca “deschidere către altul”. Desigur, de aspectul “deschiderii către semeni” avuseseră grijă cei care, în loc să-i ofere o catedră universitară, îl transformaseră pe Noica în meditatorul privat al câtorva privilegiaţi ai regimului. Apoi era invocată “etica comunistă”. Cacofonia nu este întâmplătoare, căci Liiceanu, câştigat din juneţe de partea fantomaticei “dreptăţi sociale”, indică asemenea etică prin “eroismul” onestităţii faţă de omul umil care “nu trăieşte în cultură”, întrucât se poate trăi si fără cultură. Importantă era numai lupta de clasă. Apoi se ajungea galopant la “salvarea omenirii ca omenire” şi la binele [cu forţa] în vederea creării unei “noi stări morale a omenirii” (ibid.). Si toate acestea, explicau ei, pentru că “există un interval uman care nu cade nici în precaritatea sub-umanlui, nici în excelenţa geniului” (p.177).

Faţă de exprimarea eterată a unui Pleşu vorbind de “prejudecăţile descărnate şi reflexele inerţiale” ale fostului deţinut politic Constantin Noica, Liiceanu spune lucrurilor pe nume: nimeni nu are nevoie de “mântuirea prin cultură” a celor câţiva reprezentanţi burghezi ai “rostirii” româneşti. Adică de opera celor care au creat şi înainte şi după ce fuseseră sortiţi pieirii în temniţe (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lista neagră cu cărţi scrise de Noica).

Pentru momentul cultural interbelic, Noica îi spunea lui Liiceanu că istoricii români ar fi reprezentat pe atunci conştiinţele culturale cele mai înalte. De aceeaşi părere trebuie să fi fost şi sovieticii care l-au pus pe Mihai Roller să rescrie istoria, întemniţându-i pe universitarii şi academcienii români în 1950 la Sighet, pentru exterminare în închisoarea care arăta cu totul altfel decît s-au grăbit să o prezinte cei care au transformat-o în muzeu. Noica, pentru secolul XIX considera că spiritualitatea românească a dat mari istorici şi filologi (Haşdeu, Sextil Puşcariu): “istoria, pentru că era momentul unei necesare luări de conştiinţă, prelungite, după Kogălniceanu, prin Pârvan şi Iorga” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.44).

Fără îndoială că filozoful nu se aştepta să trezească în protejatul său (îndoctrinat de pe băncile şcolii şi în facultatea de “marxism-leninism”) interesul pentru istoricii români de anvergura celor citaţi şi a celor nemenţionaţi cu tot dinadinsul (George Brătianu, Ion Nistor, Ion Pelivan, Ion Moga, Scarlat Lambrino, Alexandru Randa, Silviu Dragomr, Radu Rosetti, Stefan Meteş, Zenovie Pâclişanu, fraţii Lapedatu, etc.). După 1990, în calitate de director al Editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu va excela în abundenta publicare a celor mai dubioase conspecte “istorice”, care mai de care mai depărtate de adevărata ştiinţă a istoriei strălucit reprezentată cândva de români.

Lui Noica nu-i reuşise în 15 ani nici măcar tentativa de a-i face să studieze ceva mai temeinic filozofia. In schimb, se pare că trebuia (nu se ştie cât de des) să suporte prelucrări ideologice, Liiceanu vorbindu-i de “dreptatea socială” adusă de comunismul preocupat de binele celor mulţi şi umili, Pleşu (indirect) de reprezenanţii puterii politice, de nomenklatura situată în interval: între omul umil şi geniul creator în planul spiritului.

La multiplele sensuri ale termenului de “interval” se mai pot adăuga: ratarea culurală din domeniul “sinelui lărgit” ca “lăutărism” al scrierilor de filozofia religiilor propuse de “angelologul” Pleşu. Interval este şi etapa de antrenament cultural menită să înlesnească trecerea din domeniul sufletului pe tărâmul spiritului, ratată de ambii “discipoli”. In limbaj noician, tot interval este şi “sinele îngust” ca domeniu al “sufletului”, unde intră antropologia, filozofia politică, freudismele şi “peratologia” lui Liiceanu ancorată în subiectivitate şi în psihologic (apud. Noica în Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.98).

Din cele consemnate în Jurnalul de la Păltiniş se remarcă neputinţa şi regretul lui Constantin Noica de a nu fi reuşit să-i facă pe cei doi tineri angajaţi politic să înţeleagă faptul că “purificarea este puterea de a te spăla de murdăria sinelui îngust” (p.151). Pentru Liiceanu “salvarea spiritului” prin creatorii de geniu ai unei naţii ar fi “meschină” (p.176) faţă de “salvarea umanităţii” prin etica comunistă a binelui călcând în picioare libertatea individuală. Petre Ţuţea observase în schimb că naţiunile, indiferent de mărimea lor, sînt reprezentate de un număr restrâns de creatori geniali. Fără îndoială, adevărul nu se află de partea comuniştilor îngrijoraţi în mod ipocrit de “salvarea umanităţii”, în realitate autori ai atâtor crime.

Degeaba le-a vorbit Noica de europenismul lui Eliade sau de Mircea Eliade, ca om planetar purtător de “veac românesc”. Zadarnic i-a atenţionat că “angajarea politică”, din perspectiva altei epoci, se demonetizează, că “c’est un trahison de pactiser avec le siecle”(Julien Benda). Pentru ambii discipoli ajunşi după 1990 la gloria vedetismului impresionând vulgul, a rămas de neînţeles (si după un sfert de veac) ideea că definirea “binelui” se face într-altfel decît prin raportarea sa la “timpul devorator”, sau la “realul” instituit propagandistic.
Isabela Vasiliu-Scraba

MOARTEA la AIUD a "deţinutului K 9320, Vulcănescu Mircea"...

MOARTEA LUI MIRCEA VULCÃNESCU

De la Jilava, Vulcănescu a fost transportat la Aiud, unde am ajuns şi eu, prin vara lui 1951.

Nu-i mai cunosc peripetiile până eu n'am început să lucrez, prin 1952, in fabrica închisorii, sectia metalurgie. In fabrică, eram in aceeaşi grupă cu un detinut care locuia cu Vulcănescu in aceeaşi celulă. Şi cum Vulcănescu nu lucra nicăieri, am reuşit, in felul acesta, să stabilesc o comunicare permanentă cu profesorul meu, care a durat cam două luni de zile. Ii transmiteam noutăti politice şi alimente, de care ducea mare lipsă, dar îi comunicam şi problemele şi întrebările care mă frământau permanent, la care el îmi răspundea cu vederile şi deslegările lui; in majoritate priveau cultura românească şi perspectivele ei de viitor.

Sunt in măsură să dau, acum şi aici, unele dintre cele mai semnificative puncte de vedere care-l frământau in vremea aceea pe Vulcanescu. L-am întrebat deci, care i se părea să fie cel mai caracteristic aspect al vieţii din închisorile de atunci. Prietenul nostru comun îmi comunica constant şi fidel răspunsurile sale. Am retinut aproape tot ce era esential, pentrucă veneau dela Mircea Vulcănescu, şi adâncimea vederilor lui îmi ajutau să limpezesc apele propriului meu suflet.

Trei erau, după M. Vulcănescu, aspectele cele mai caracteristice ale vietii din închisorile comuniste:

I. Starea de suferinţă natională. Nu numai deţinutii politici trăiesc in mizerie şi dramă, ci şi toate familiile lor, toate partidele politice care n'au înţeles sau care au înţeles prea târziu generatia supremelor sacrificii, toate clasele sociale, toti prietenii şi... toţi adversarii acestora. Tara întreagă este copleşită de suferinţă. Acesta este conceptul care cuprinde şi caracterizează momentul prăbuşirilor istorice continuate in 1951-1952, dela instaurarea ilegitimă a regimului sovieto-marxist. Prin această suferinţă colectivă, natională, el vedea un puternic reviriment al regăsirii religioase creştine, o reîntoarcere la formele autentice ale credintei in Dumnezeu şi la rugăciunile fierbinti ale mântuirii. Nu vedea alt mod de salvare. Comunismul, nici in formă nici in fond, nu poate oferi o salvare a omului şi a fiinţei nationale. Aplicarea lui la realitătile româneşti va duce sigur la o reactiune firească şi caracteristică fondului românesc: reactiunea creştina.

II. Prezenta impresionantă, numerică, pretutindeni, a generatiei care a fondat şcoala nationalismului modern românesc propriu, unic, şi independent, încărcat cu sănătatea morală a unei atitudini de încredere şi optimism.

Dar M. Vulcănescu mai spunea că niciodată nu a înţeles îndeajuns fenomenul acestei generaţii ca parte a unei ordine spirituale româneşti. El socotea acest fenomen ca o recrudescentă a unor forte negative care tind să destrame ordinea specificului românesc şi chiar să strice armoniile mioritice ale viziunii româneşti despre lume. Această ideologie, care i se parea că se indepărtează de realitătile nationale, care buliversa însăşi fundamentele şi structurile nationale, Vulcănescu căuta să o înţeleagă, s'o analizeze şi s'o înteleagă. Ce este, in fond, această generatie de «sinucigaşi», de benevoli ai mortii, de prevestitori, ce este această generatie marcată de personalităti gigantice care s'a vrut stinsă şi acoperită cu beton, ce semnificatie are pentru neamul românesc, şi in lume, sacrificiul creştin al celor căzuti in Spania? Intrebându-se cu nelinişte, mereu, aşa a ajuns Vulcănescu să înteleagă şi să creadă in puterea creeatoare a elitelor in toate domeniile de manifestare omenească.

Inainte de a fi închis la Jilava, nu citise el un Jurnal din închisoarea Jilava? Şi nu i-a oferit lui, lui Vulcănescu, o nouă întelegere a OMULUI mit, din fruntea generatiei de tineri deveniti icoana României? Elitele, in strânsa lor legatură cu tărănimea şi muncitorimea română, au fost factori pe care, zicea M. Vulcănescu, este greu până sa le găseşti o explicare logică, obişnuită.

Orice jertfă pentru Christos» este o valoare spirituală reală, bogată, cu consecinte incalculabile pentru viitor. In închisoare, Vulcănescu s'a întâlnit şi a trăit cu această lume românească, in carne şi oase. Intre zidurile celulelor a văzut copii care se uniseră cu crucea. In ei vedea, el, rezervorul rezistentii româneşti, tăria concepţiilor care fructifica in conditiile cele mai dificile. Unitatea lor, curajul, sacrificiul şi ajutorarea celor neputincioşi, i s'a părut lui Vulcanescu un nesecat isvor de miracole. In celulă cu un condamnat la moarte, Vulcănescu a văzut întruchiparea baladică, senină, liniştită, aşteptând cu împăcare executia. El spera ca, din încleştarea şi suferintele închisorilor, cei ce vor ieşi in libertate vor fi purtători ai unui adevărat tezaur spiritual pentru tipul de om nou, forjat in cuptoarele chinurilor. De vor pieri cu totii, in inchisori, legenda lor va avea tăria veacurilor...

III. Procesul de fermentatie al unei noui lumi româneşti, era socotit de Vulcănescu ca al treilea aspect caracteristic al închisorilor politice. Intreaga colectivitate a detinutilor politici a trecut prin ciurul experientelor, prin probele cele mai aspre, prin confruntarea propriilor lor idealuri, atitudini, întelegeri şi metode politice de lucru. In focul acestor probe, fiecare şi-a revizuit pozitiile şi temeiurile de actiune politică pentru viitor. Nu odată România a trecut prin perioade de invazii şi distrugeri, dar neamul românesc si-a găsit prin el şi prin suferintele lui, noui căi de ieşiri din impas. Dumnezeu apără istoria neamurilor care e cu El. Detinutii politici din România, şi cu ei ţara - o imensă închisoare - şi-au ascuns in Dumnezeu conştiinta misiunii lor.

Comunicările noastre au fost apoi întrerupte. Prietenul nostru fusese mutat in altă celulă. Dar, l-am întâlnit pe M. V., nu mult după aceea, in spitalul din închisoarea Aiud. Eu, pentru o operatie de apendicită acută, el cu o pneumonie; era in pragul mortii. Nu stam împreună, însă, îl vedeam oridecâteori ieşeam pe coridor. Ne faceam semne cu mâna, fără să ne schimbăm vreun cuvânt. Starea lui era sfâşietoare. Din omul bine construit, acum era o epavă, cu ochii adânciti in orbite, dar nestinşi, de parcă ardeau in ei misterele lumii şi vieţii, pe care o viată întreagă încercase să le înteleagă chipul şi noima. Numai odată am reuşit să-i strâng mâna. M'a privit tăcut, învăluindu-ma, cu privirile lui pătrunzătoare, apoi mâinile lui amândouă au cuprins mâinile mele, ca un ultim salut. Mă cutremurau magnetii nevăzuti cu care îmi transmitea mesajul ultim de prietenie. Curând, la câteva zile, aflu că Mircea Vulcanescu, marele gânditor, marele om, marele oracol, a plecat in lumea cealaltă. Mircea Vulcanescu, un geniu, semnificatiile suferintei in filozofia românească. Incă văd şi încă plâng...


Ioan Halmaghi, Pittsburgh, 1975
Fragment din Discursul Contemporan, 1977
Director: Ioan Mirea


DIN IMPÃRÃTIA MORTII - MIRCEA VULCÃNESCU

Rând pe rând, celulele se deschid si echipele, gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare.
Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un detinut sdrentãros, care freca cu terebentinã scândurile.
Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticlosi si îndrasneala cu care ne privea, stiut fiind cã detinutii politici, atunci cand se intalneau cu un alt detinut, sau grup de detinuti, era obligat sa priveasca in pamant.
Am trecut chiar pe langa el. Era Mircea Vulcanescu.
Imi sopteste : "mergeti la munca". In privire i-am surprins un fel de bucurie, îmbinata cu amaraciune.
Aplecat, îngenunchiat pe dusumea, doar ochii si fruntea, care mi-a parut nimbata, îl mai aminteau pe cel de altadata. Corpolenta lui era redusa la un schelet, imbracat in haine vargate. Coloana vertebrala se observa prin zeghea de puscarias.
Mircea Vulcanescu, una din cele mai stralucite inteligente ale generatiei dintre cele doua razboaie, fost Subsecretar de Stat la Finante, fusese condamnat la 8 ani de munca silnica, pentru "aservirea economica a Romaniei, Reichului nazist".
Am asistat la procesul lui. Bancile apararii, ca si pupitrele magistratilor, erau pline de zeci de dosare prin care Mircea Vulcanescu a dovedit nu numai ca economia Romaniei nu a fost deficitara in raporturile cu Reichul, ci dimpotriva, prospera.
Germanii ne plateau granele si alte produse alimentare pe care le cumparau de la noi, in aur. Mai mult, aveam o cantitate mare de aur - dupa cate-mi amintesc, doua vagoane - pe care nemtii ni le-au avansat, pentru livrarile ulterioare de grane.
Sala in care se judeca procesul lui Mircea Vulcanescu era ticsita de avocati, profesori, economisti, ziaristi, (teroarea inca nu se organizase, era in anul 1946).
Mircea Vulcanescu, prin dosarele de care dispunea, a dovedit cu o evidenta indiscutabila, corectitudinea germanilor in raporturile comerciale cu Statul roman si, in consecinta, priceperea si grija cu care condusese aceasta economie, Mircea Vulcanescu.
Generalul Stoenescu , militar de cariera, a avut aceasta mare calitate de a se fi inconjurat de colaboratori priceputi si, printre acestia, cel mai experimentat si cel mai piceput, era Mircea Vulcanescu.
Cu toata aceasta evidenta, cu toate actele doveditoare pana la cel mai minor contract, Mircea Vulcanescu a fost condamnat la 8 ani munca silnica, ceea ce a echivalat cu o condamnare la moarte, stiut fiind ca Mircea Vulcanescu a murit la Aiud de tuberculoza pulmonara, fara sa aiba nici o ingrijire medicala.
Mai tarziu - imi este greu sa-mi amintesc anul - am stat de vorba cu un fost secretar de la YMCA - filiala Bucuresti - Zahiernic, in bratele caruia a murit Mircea Vulcanescu. Zahiernic mi-a marturisit urmatoarele : Mircea Vulcanescu avea o caverna la plamanul stang.
Mircea Vulcanescu aflase de la alti detinuti ca cei cu caverna la plamanul stang mor in timpul somnului. Vointa de a avea constiinta a tot ce se petrece cu el era atat de mare, incat facea eforturi supraomenesti sa nu doarma - ceea ce îi slabea mult rezistenta.
Ingrijirea medicala îi era redusa la cateva aspirine pe zi si nici acestea in fiecare zi . Cu toate ca fusese internat in ultima faza a bolii in infirmeria penitenciarului, n'a primit nici o medicatie specifica.
Medicamentele straine, care erau in depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru ingrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adica a criminalior de rand.
-Si-a dat duhul, mi-a marturisit Zahiernic, in bratele mele, cu ultimele cuvinte : "Spuneti-i Aninii sa ma ierte !" (Este vorba de Anina Radulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui sotie.)
Asasinarea lui Mircea Vulcanescu si a lui George Manu au fost doua dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.

Gabriel Bãlãnescu - DIN IMPÃRÃTIA MORTII
Editura "DACIA", Madrid, 1981, pag. 275-276

Despre cum a murit ca un martir Mircea Vulcanescu si caderea catolicismului cu marturisitorul Nicolae Purcarea, fost detinut politic

Ar trebui să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre

Doresc sa îi urez “La mulţi ani” domnului Nicolae Purcărea, meşterul popular din Şcheii Braşovului, care a îndurat 17 ani de temniţă grea. De câte ori merg la dânsul, am impresia că îl văd pe Moş Nicolae. Este o asemănare izbitoare! Şi, ca şi Moşul, îi place să dăruiască şi să se dăruiască copiilor! Cei cărora le-a fost profesor, înţeleg bine ce vreau să spun.

Poeziile lui Gyr erau hrană spirituala pentru noi

Florian Palas: Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia din închisori. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?
Nicolae Purcărea: Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în dejnădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva. Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.
F.P.: Cum învăţaţi poeziile?
N. P.: Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hârtie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi.
Mai trebuie să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mamele noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru.
Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor sau pe alţii? Mamele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa calităţile fiilor lor.

Mircea Vulcănescu a murit ca un martir

F.P.: Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu?
N.P.: Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat în celulă special, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta alţi doi peste el şi s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ţinea conferinţe şi băgat la izolare, unde i s-a agravat boala şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica ortodoxa să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de ascet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, Părintele Arsenie Boca, avea o personalitate puternică, avea un mare har.
Crima cea mare a comuniştilor e că au omorât oameni cu potenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Aşa şi comuniştii. Au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo” îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.

Am învăţat să sculptez de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc

F.P.: Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice?
N.P.: Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: ce ne facem? Şi domnul Trifan, şi cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, Părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi aceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat.
L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al mănăstirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei fiind elevi, au foşti aduşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc.

Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare

F.P.: Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră?
N.P.: Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lumină şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Brâncuşi, Eugen Ionescu, Cioran, Vulcănescu, Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.
F.P.: Vă consideraţi o generaţie învinsă?
N.P.: Cine e învinsul? Cel ce dă sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăria câte un dram de rezistenţă şi am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Piteşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna şi m-a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la el. De ce? Pentru că atunci directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altădată, la Canal, am adormit pe şina de cale ferată, cu gamela în mână. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomotiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară din cauza faptului că am avut o infecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit şi mirându-se de asta, pentru că muriseră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâşnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.
F.P.: Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ţinut în braţele lui.
N.P.: Exact.
F.P.: Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc?
N.P.: Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece generaţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică şi la neam.

Catolicismul este într-o cădere abruptă

Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia.
Catolicismul a devenit prea raţional. Raţionalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e taina naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o neglijează toţi naţionaliştii ăştia cartezieni.
F.P.: Care ar fi cea mai mare dorinţă a dumneavoastră în postul Naşterii Domnului?
N.P.: Să-mi dea Dumnezeu să nu păcătuiesc, să mă feresc de rele. Parcă altceva n-aş dori. Ce iese din gura ta, aici e cea mai mare problemă a creştinilor. Armele noastre cele mari sunt postul şi rugăciunea. Dar necazul este că am atâtea ispite pe cap! Cel mai greu e să te abţii de la gânduri, de la tentaţii. De la vorbe. Sunt ispite care ne apar, pe care trebuie să le alungi. Şi apoi, nici nu poţi să te închizi în casă, că uneori aici vin mai mulţi draci decât afară. O mare agresiune ne vine prin televizor. Trebuie să stăm de veghe.
Surse:

Veghea – Publicaţia Generaţiei Neaşteptate - http://www.veghea.ro/

Romania, uneste-te - http://vlad-mihai.blogspot.com/