Nichita Stanescu: „Mi-e o sete sălbatică” . Marturie inedita de pe patul de spital al Poetului

Am fost medic la Spitalul de Urgenţă. 13 decembrie 1983 a fost ziua mea de gardă. Eu l-am primit, l-am asistat şi am conlucrat cu Secţia de Terapie Intensivă pentru îngrijirea poetului Nichita Stănescu în ziua trecerii lui la cele veşnice.
Am încercat zilele acestea scot din arhivă foaia de observaţie clinică pentru a rememora cu propriul meu scris în faţă, acea zi, acele ore. Nu am reuşit pentru că spitalul nu arhivează suferinţe mai vechi de 25 de ani. Dar în ciuda memoriei scurte a spitalelor mi-au rămas în minte ultimele cuvinte ale poetului: „Mi-e o sete sălbatică”...
M-au impresionat aceste cuvinte ale lui, care exprimau infinit mai mult decât o simplă deshidratare organică.
Era o sete de adevăr, era o sete de dreptate, era o sete de frumos, era o sete de libertate...?
Aveam să ne convingem peste câteva ore că era o sete de veşnicie...
Domnul să-i odihnească sufletul zbuciumat de propriul lui talent...!
Dr Chirila
13 Decembrie 2008