Lacrimi-cuvinte de la fiica Poetului ucis: Autori morali ai mortii lui Cezar Ivanescu - Dinescu si Manolescu, satrapul literaturii romane contemporane

Domnule Victor Roncea, citind notele şi articolele recomandate de dvs. - legate de Ticu Dumitrescu si Mircea Dinescu & Comp - deduc că unii români, chiar şi morţi, au mai multe drepturi decât alţii.
În acest context îndrăznesc să vă adresez câteva întrebări. Cum explicaţi de exemplu dvs. faptul că Ticu Dumitrescu are şi post-mortem „dreptul necondiţionat" la imagine, inclusiv prin deformarea realităţii, în timp ce familiile altor deţinuţi politici lichidaţi în puşcăriile comuniste nu au acces la adevăr sau la vreo formă oficială de a-şi omagia morţii?

Cum ar putea fi decodată tăcerea celor de la Evenimentul Zilei, care refuza sa publice un drept firesc la replica dupa ce mi-au murdarit memoria tatalui, post-mortem? Este scriitorul Cezar Ivănescu-şi-mort considerat un potenţial pericol sau este un cetăţean de rang inferior, fără drept la imagine şi demnitate? Este gasca Ticu-Magureanu-Dinescu-Manolescu-Plesu-Liiceanu-Patapievici mai presus de Lege?

De ce am tolera incontinuu, în contexul amplu al democraţiei europene, pe acei semeni ai noştri deveniţi practic intangibili în ciuda refuzului lor sistematic şi pe faţă de a respecta legile Statului Român?

Cum vă explicaţi faptul că Nicolae Manolescu, ai cărui părinţi au fost menţionaţi ca „activând inţial în organizaţia legionară şi apoi în PNL“ nu a înţeles că atunci când ocupi de bună-voie o funcţie de conducere cum este cea de preşedinte al USR, lupta pentru adevăr nu este, cum eronat crede domnia-sa, „lupta pentru propăşire personală“, că adevărul capătă o valoare universală doar dacă este extrapolat?

Cum a uitat Nicolae Manolescu-Apolzan (ca si Ana Blandiana - Doina Coman) atat de repede trecutul demn al tatalui sau si s-a repezit sa-si schimbe numele (valabil pentru ambele cazuri) si sa proslaveasca fara jena (nici pana azi) Partidul Comunist?

Este adevarat ca tatal Anei Blandiana, parintele legionar Gheorghe Coman, fost detinut politic la Aiud, s-a sinucis brutal dupa ce fiica sa a inceput sa-l cante pe Lenin, s-a oferit cu totul activului CC al PCR si apoi i-a spus ca nu are ce sa mai vorbeasca intr-o casa comunista, ca timpul sau a trecut?

Cum să interpretăm faptul că Manolescu/Apolzan nu a avut tăria să respecte şi libertatea de opinie a altor membri ai USR, târându-i pe unii direct în ţinţirim şi pe alţii prin tribunale?

Cunoscând şi că, totuşi, cazul tânărului Nicolae Manolescu este unul cu un final relativ fericit măcar pentru faptul că domnia-sa a avut posibilitatea să îşi continue studiile în vreme ce alţi adolescenţi aflaţi în situaţii similare au fost exmatriculaţi fără posibilitatea de a mai fi reprimiţi, că a avut apoi şansa şi să publice mult şi sistematic, începând din anul 1962, şi apoi chiar să şi devină membru al USR, în anul 1963, la doar 24 de ani, dar şi să obţină titlul de Doctor în Litere cu teza Opera lui Titu Maiorescu la Universitatea din Bucureşti, 1974, şi să predea studenţilor români şi străini... Ion Bogdan Lefter: „Domnul Manolescu ne-a scris şi el imediat prefaţa. M-am dus s-o iau din clădirea din Şoseaua Panduri, unde se ţineau orele de limbă română pentru studenţii străini aflaţi în anul pregătitor [ v. cazul Mona Muscă – n.n.], de acomodare cu atmosfera de la noi. Mi-i amintesc în cancelaria de acolo, în pauza în care am ajuns, alături de Manolescu, pe profesorii Crohmălniceanu şi Mihai Zamfir – şi sentimentul amar văzîndu-i obligaţi de împrejurări, de o politică stupidă, să-şi piardă vremea cu prostii...“ interviul revistei, Ion Bogdan Lefter : „Un anumit concept complex de autor în care cred“, 4, Contrafort, 12(84), decembrie 2001, Chişinău, format electronic: http://www.contrafort.md/2001/84/262.html

***
Reproduc şi câteva fragmente din scrierile lui N. Manolescu din acea perioadă plină de împliniri pe plan profesional, perioadă în care, în sfârşit, după „secole întregi din negare“ arta devenise „un mod de a afirma noul umanism socialist“ după cum ne anunţa plin de patos tânărul N. Manolescu [omiţând, desigur, în mod vinovat şi voit că „noul umanism“ se afirma din greu, dar nu în artă ci la Canal, la Gherla, la Aiud... şi se afirma din plin prin teroare, fratricid, distrugerea concertată a unei naţii şi a valorilor sale, prin demonizarea unei întregi ţări, cum se afirmă din păcate, mai voalat, dar la fel de înverşunat şi astăzi...]:

„Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului… Înzestraţi cu conştiinţa ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei”. ( N. Manolescu, Înnoire, Contemporanul, nr. 34/24 aug. 1962.)

„23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionarii literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural [al] prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine - aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 - misiunea de mare răspundere de a contribui prin toate for]a ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…” (Nicolae Manolescu, Literatura română de azi, Contemporanul, nr. 34 din 21 august 1964).

Dovedind o „gândire nouă“ şi înţelegând din plin că „avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural [al] prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi“, Nicolae Manolescu va debuta editorial la 26 de ani, cu volumul Literatura română de azi,1944-1964 (în colaborare cu D. Micu, 1965.)

Reproducem din articolul semnat de George Mirea (Neolepădăturile, New York Magazin Noiembrie 2008), un pasaj care conţine câteva fragmente din volumul de debut al lui N. Manolescu, pasaje comentate de George Mirea, pentru deliciul şi groaza cititorilor:

„O participare activă la mişcarea literară are organul central al partidului, «Scânteia», care exercită de pe acum un rol îndrumător”; „Mergând în întâmpinarea scriitorilor şi a întregii intelectualităţi democrate, partidul a arătat de la început, cu claritate, direcţia pe care aceştia trebuiau s-o urmeze pentru a contribui eficient la sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi”; referire la “memorabile cuvântări ţinute de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la întâlnirea conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de artă şi cultură, din mai 1965, şi la conferinţa din iunie 1965 a organizaţiei de partid a oraşului Bucureşti. Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceausescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR” – din Literatura română de azi. 1944–1964, de D. Micu şi N. Manolescu, Ed. Tineretului, 1965, p. 5, 13, 15, 16, 17, 23, 27 etc.

„Obsedat de «valoarea literaturii noi», bodyguardul tovarăşului ilegalist George Ivaşcu, directorul revistei Contemporanul şi şeful său de catedră la Universitate, tânărul pe atunci critic N. Manolescu se hotărăste să-şi eternizeze panseurile primejdioase printr-un curs universitar care, la a XX-a aniversare a “Eliberării”, se transformă într-un volum intitulat chiar “Literatura română de azi”, în colaborare cu Dumitru Micu. După “finala” construirii “lumii noi”, în plină maturitate şi afirmare de fond, va gafa incredibil publicând, în revista “România literară”, al cărei proaspăt director era, un interviu cu Ion Ilici Iliescu - post mineriada din 13-15 iunie 1990 – intitulat (de pomină!): Iliescu “Omul cu O mare”.

În 2006, ministrul Culturii şi Cultelor a cerut ca în procesul deconspirării (dosariada!) celor care au colaborat cu Securitatea să le fie alăturaţi şi cei care au contribuit la susţinerea regimului comunist prin muzică şi literatură. El considera la fel de nociv, dacă nu şi mai mult, un cântec, că o odă, un imn, oratoriu, poem, roman, piesă de teatru care au destabilizat conştiinţe şi au derutat caractere au incitat la lupta de clasă, la represiune, slujind brutalităţile comunismului. Dacă o “nota informativa, o turnătorie” se referă la o persoană, atunci o carte, un cântec de slavă, o istorie literară, glorificând comunismul, “omul nou” etc. au contribuit la pervertirea în masă şi cu efecte pe termen lung. Una este să-ţi torni colegul, prietenul, vecinul că au ascultat “Europa liberă” sau că au spus un banc politic şi alta, ca dimensiune şi penetrare a conştiinţelor, când scrii ani de zile: “Constructorul comunismului cultivă lumina. În poezia celor mai tineri, ea e mărturia unor infinite rezerve de entuziasm. Lumina e puritate, candoare şi dăruire optimistă idealului comunist”, Contemporanul, nr. 11 din 1962, când N. Manolescu avea 23 de ani!“ (George Mirea, art. cit.)

“Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desavârşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste şi la distrugerea vechii mentalităţi (s.n.)” – N. Manolescu, Contemporanul, nr. 34, 1964. (George Mirea, art. cit.)

“Ideologia revoluţionară a proletariatului a revitalizat cele mai bune traditii şi tendinţe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă". (art. cit.)

De aceea, consider că despre cei morţi ca şi despre cei vii nu ar trebui să vorbim numai de bine ci doar fără părtinire, întrucât Adevărul este singurul bine care poate regenera o societate mutilată şi care ne poate salva.

Recent, o distinsă doamnă, fiică de fost puşcăriaş politic, mi-a semnalat cu tristeţe şi cu stupoare faptul că urmaşii foştilor deţinuţi politici nu beneficiază de niciun fel de drepturi.

România a devenit astfel o ţară ca o rană vie, o ţară în care fiii şi fiicele celor martirizaţi în puşcăriile comuniste îşi caută încă dreptatea, în care participanţii cu patalama la Revoluţia din decembrie 1989 au beneficii multiple în timp ce unii dintre românii omorâţi la mineriada din 13-15 iunie nu au încă nici nume şi nici cruce, o ţară ai cărei cetăţeni nu sunt egali în faţa legii şi a instituţiilor statului nici vii, nici morţi...

Poate că a venit timpul să ne reamintim că „Cine-şi va păstra viaţa o va pierde... şi cine-şi va pierde viaţa pentru mine o va câştiga..." (Matei,10-11, 39) şi că avem o datorie morală şi faţă de generaţiile trecute, nu numai faţă de cele viitoare.

Voi exemplifica relatând şi cazul morţii scriitorului Cezar Ivănescu, în fapt al „execuţiei“ acestuia. Pe 29 ianuarie a.c., ora 16:00, agenţia NewsIn, membră a grupului de presă Realitatea-Caţavencu, lansa pe piaţa media informaţia -„bombă" şi pe „pe sursă" conform căreia Cezar Ivănescu ar fi primit de la CNSAS o decizie de colaborare cu securitatea. Sursa-Mircea Dinescu s-a autodivulgat rapid şi prin toate canalele-media cu putinţă, strigând tocmai de la Paris că nu a văzut nici o filă din dosarele de la Securitate ale lui Ivănescu, că nu ştie nimic, că nici nu a votat, dar că asta este: "Cezar Ivanescu este turnator". O declaraţie năucitoare care într-o ţară „aşezată" ar fi provocat imediat măcar câteva demisii de onoare.

În mod kafkian avalanşa media declanşata de Dinescu prin afirmaţiile sale inconştiente, mincinoase şi ilegale a dus la moartea lui Cezar Ivănescu.

„Cezar Ivănescu a primit decizie de colaborare cu Securitatea de la CNSAS, a informat ieri Newsin, citând surse din cadrul Consiliului. El îl acuză la rândul său pe Mircea Dinescu că ar fi manipulat decizia CNSAS. [Cezar Ivănescu: – n.n.] «Este ultima mea confruntare cu diavolul. Dacă această ştire circulă înainte ca să-mi fie arătat dosarul împreună cu eventuale probe, eu o consider o contrafacere a tovarăşului (...) Mircea Dinescu, care se află în componenţa CNSAS.» „Dinescu: «Este informator!» „La rândul său, Mircea Dinescu, aflat la Paris [ ! – n.n.], susţine că nu are nicio implicare în acest «verdict» al CNSAS, întrucât nici nu a votat şi nici nu a văzut dosarul lui Ivănescu. «Nu i-am văzut dosarul. Eu am fost într-un conflict cu el, pe vremuri, când lucram la «Luceafărul», şi am fost martor împotriva lui, împreună cu Dorin Tudoran. Degeaba însă spune Cezar Ivănescu despre mine că sunt general sau colonel de securitate. Eu am livret de soldat fruntaş. Deocamdată el este informator, şi să răspundă pentru asta»“. [Procesul invocat era de fapt Iulian Neacşu vs Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, pentru acte de huliganism exercitate împotriva lui Iulian Neacşu. Procesul a fost câştigat de Iulian Neacşu. Cezar Ivănescu fiind citat ca martor al părţii vătămate. Sentinţa pronunţată împotriva lui Mircea Dinescu a fost de condamnare cu suspendare, v. textul integral pe http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/. De asemenea, mai constatăm şi că simultan cu autoidentificarea sursa-Mircea Dinescu – membru al Partidului Comunist Român, secretar al UTC al USR şi absolvent al Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu şi-a mai declarat încă o dată şi gradul primit la terminarea stagiului militar, nu însă şi la terminarea studiilor: soldat fruntaş al Securităţii.– n.n.]. (Poetul Cezar Ivănescu dă vina pe Mircea Dinescu, Adevărul, 30 ian. 2008)

Toate acestea s-au petrecut într-o ţară membră a Uniunii Europene, în timp ce România deţinea preşedinţia Consiliului ONU pentru Drepturile Omului (CDO, iun. 2007-iun. 2008) şi în timp ce Ivănescu însuşi era membru al unei instituţii conduse de un ambasador UNESCO al României la Paris şi de un ministru încă în funcţie al Guvernului României. Pentru a se vedea că C. Ivănescu a fost atacat „pe sursă" şi la comandă consultaţi şi Monitorul Oficial, dar şi toate procesele-verbale emise de CNSAS în perioada precedentă lansării scandalului mediatic de pe 29 ian. 2008 (nici unul nu conţine vreo referire la C. Ivănescu). Procesele-verbale conţin în schimb informaţii din care reiese că dosarul lui C. Ivănescu nici nu a fost luat în discuţie, de asemenea acestea conţin inclusiv decizia de a lansa invitaţii la audieri, deci dacă Cezar Ivănescu ar fi fost chemat ar fi trebuit să găsim datele specificate în aceste procese-verbale, de asemenea CNSAS-ul ar fi trebuit să prezinte şi recipisa emisă de serviciul poştal folosit pentru expedierea aşa-zisei „invitaţii la sediul CNSAS" (am salvat, în luna februarie 2008, în format pdf, chiar de pe site-ul oficial al instituţiei CNSAS, numeroase procese-verbale emise de CNSAS în decursul anul 2007). (Spre exemplu, în ultima şedinţă pe anul 2007, cea din 11 decembrie, printre altele s-au analizat şi cazurile: unui şef de catedră în cadrul instituţiilor de învătământ superior, decizându-se că a fost colaborator al poliţiei politice comuniste, unui membru al Academiei Române, situaţie în care s-a hotărât invitarea la audiere [! – n.n.], unui scriitor/realizator de emisiuni de televiziune, votându-se că nu a fost agent/colaborator al poliţiei politice comuniste ş.a.m.d.). Toate aceste informaţii sunt notate în acte şi trebuie să se regăsească în documentele CNSAS, după cum a evidenţiat şi Cezar Ivănescu în numeroasele sale scrisori deschise.

„Ceea ce mă interesează aici este să vă fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amarâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 12:00, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp sa dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper..."
Cezar Ivănescu, fragment dintr-o scrisoare deschisă adresată Preşedintelui USR Nicolae Manolescu

Aşadar, teoretic, trăim într-o ţară în care drepturile ne sunt garantate atât de o Constituţie modernă, cât şi, măcar formal, de un principiu fundamental în democraţie – cel al prezumţiei de nevinovăţie, o ţară în care funcţionează şi instituţii precum cea a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii care se declară aliniate la cerinţele şi standardele Uniunii Europe. („Democraţia în România a devenit un lucru cert şi ireversibil. Înfiinţarea CNSAS în anul 1999 demonstrează consolidarea structurilor democratice în România şi alinierea la cerinţele şi standardele Uniunii Europene în vederea integrării. /…/ Colegiul CNSAS în întregul său şi fiecare dintre membrii săi răspund în faţa Parlamentului României pentru modul de îndeplinire a atribuţiilor ce le revin. Prin votarea în Parlament a Ordonanţei de Urgenţă nr. 24/2008, voinţa legiuitorului a fost ca CNSAS să ofere societăţii româneşti o bază instituţională credibilă pentru a putea duce la bun sfârşit dificilul proces de clarificare a trecutului comunist." (Sursa: pagina web a CNSAS, http://www.cnsas.ro/, Date generale)

Practic, se pare că aceste instituţii „moderne", create în deplin consens cu „cerinţele şi standardele Uniunii Europene", funcţionează în mod total discreţionar şi primitiv. De exemplu, o simplă declaraţie de presă emisă în data de 30.01.2008 de Biroul de presă al CNSAS ar fi stabilit adevărul şi ar fi salvat de la moarte un Poet. O asemenea atitudine ar fi scos CNSAS-ul din situaţia ridicolă în care s-a plasat şi ar fi devenit dovada vie a faptului că este o instituţie care funcţionează în deplină armonie cu legile unui stat de drept. Nu a fost însă să fie aşa. La aproape 20 de ani de la revoluţie, în această Românie pe care cu toţii am clădit-o, Cezar Ivănescu a luptat de unul singur împotriva unui întreg sistem amoral, teoretic având de partea sa totul: adevărul, statul de drept, calitatea de membru într-o organizaţie de breaslă structurată şi pe generoasele principii ale Cartei Drepturilor Omului – Uniunea Scriitorilor din România, onoarea de a fi Comandor al Ordinului Steaua României, ordin al cărui şef este însuşi Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, garantul respectării Constituţiei, statutul de membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România, al cărui Preşedinte este ambasadorul UNESCO al României la Paris şi al cărui vicepreşedinte este un Ministru înca in funcţie al Guvernului României…

La sfârşitul lunii octombrie am făcut public un scurt fragment dintr-o înregistrare audio în care Cezar Ivănescu îşi exprima temerea că „băieţii“ vor încerca să îl lichideze fizic. Vezi http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/

Atunci semnalam reacţia firavă a celor implicaţi în presă şi mulţumeam celor câteva persoane curajoase care au preluat acel apel.
Ce s-a schimbat de atunci? Nimic, absolut nimic. Pentru Cezar Ivănescu este încă 29 ianuarie 2008, ora 16:00, cu singura diferenţa că între timp a fost „executat“ de „băieţii“ Nicolae Manolescu şi Mircea Dinescu. Kafkian!
Clara Arustei

(Fiica Poetului - nota mea)

"Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si va plecati, caci cu noi este Dumnezeu"