O inregistrare inedita redata public anul acesta * Marturia Parintelui Dumitru Staniloae catre tinerii generatiei neasteptate: Omul este o mare taină * Naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală * Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă * Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie * Hristos e mereu nou * Familia e sfanta * Noi unim luciditatea latină cu sentimentul de taină răsăritean * "Trebuie să atacăm intelectualitatea aceasta înstrăinată de ortodoxie! Si chiar foarte dur!" * "Credinţa este adevărata ştiinţă" * "Eu cred că trebuie să rămânem în creştinismul de la început" * "Catolicismul a avut întotdeauna tendinţa să cucerească; şi cred că şi în Iugoslavia ei sunt de vină" * "În caz de agresiune mă apăr!" * "Trebuie să avem un stat cât mai creştin!"
În primăvara anului 1993, cu numai câteva luni înainte de trecerea în lumea celor drepţi, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a primit cu smerenie să ne împărtăşească nouă, fondatorilor de azi ai revistei „Veghea”, studenţi pe atunci, un strop din înţelepciunea sa. Venisem din Braşov, aproape de locul naşterii Părintelui, iar acest fapt i-a produs o mare bucurie. Cu duioasă blândeţe, Părintele ne-a vorbit despre ortodoxie, protolatinitate, românism, folclor, literatură, istorie. Şi în permanenţă despre Dumnezeu.
Smerenie, înţelepciune, blândeţe, dar şi îndârjire, spirit luptător degaja personalitatea de statură filocalică a Părintelui Stăniloae. I-am promis, la finalul întâlnirii, că ne vom întoarce. Ne-o fi aşteptat Părintele... încă şase luni. Dar noi, luându-ne la trântă cu tinereţile, n-am simţit cum trece timpul. Ne-am întors la Părinte, dar am aşteptat în zadar să ne deschidă uşa. Era tocmai ziua în care alte porţi avea să deschidă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae: cele ale Raiului. Nouă nu ne-a rămas decât să-i fim alături pe drumul spre locul său de veci de la Mănăstirea Cernica.
De atunci am rămas cu o datorie de onoare: să ne întoarcem, mereu, către Părintele Stăniloae. Am aflat care au fost ultimele cuvinte ale Părintelui, înainte de a părăsi trupeşte lumea aceasta: cu un glas disperat, a strigat măicuţei care îi stătea alături: ”Filotee, ne piere neamul!”. De dincolo de mormânt, strigătul Părintelui ne zguduie. În ultima sa clipă, gândul său nu era către sine, căci nu pentru sine a trăit. Ci către noi, cei pe care îi lăsa în urmă. Strigătul său este asemeni unui testament lăsat cu limbă de moarte. Promisiunea făcută în urmă cu 15 ani Părintelui Stăniloae, precum şi ultimele sale cuvinte, ne obligă să reflectăm asupra învăţăturilor pe care ni le-a oferit cu generozitate atunci şi pe care vi le împărtăşim astăzi. Şi să reacţionăm. (Florian Palas)
„Omul este o mare taină”
Omul este o mare taină. Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Fiecare persoană e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… De-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini? Ştiinţa nu cred că mai pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea? Nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere. Eu cred că apariţia omului este o taină şi în taina aceasta e o taină supremă - spune Sfântul Grigorie de Nazianz: „Nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic”. Nu se poate… Unii oameni de ştiinţă spun că n-a fost nimic şi a apărut din nimic; nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna, care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor, deci trebuie să fie perfect, trebuie să fie desăvârşit, trebuie să fie conştient, trebuie să fie deasupra legilor, trebuie să fie Absolutul, nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, care are puterea să facă din nimic, nu din sine, că dacă ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă pentru că în acest caz n-ar fi perfect El; trebuie să fie cineva din veci perfect, desăvârşit. Trebuie să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu aibă caracter de persoană. Şi nu poţi să gândeşti persoana fără persoană; deci iată Treimea… Trebuie să fie o persoană care iubeşte. Nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubeşti, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu poţi… Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească şi tu o iubeşti pe ea; şi ce iubire mai înaltă şi mai curată este decât cea între Tată şi Fiu, şi dacă sunt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectă când împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; şi fiecare din ei are o bucurie mult mai mare când are şi pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Tatăl. Aşa că învăţătură despre Treime apare inevitabil.
„Ideea de neam nu poate fi decât o idee morală”
Cu Nichifor Crainic am avut legături foarte strânse; eu redactam „Telegraful Român” şi ajungea la el. Iar el redacta „Calendarul”, „Gândirea” şi altele. Şi a venit pe la Sibiu invitat să ţină nişte conferinţe. Şi mi-a spus: „Ceea ce scrii în Telegraful să dezvolţi şi să-mi scrii în fiecare număr din Gândirea” – atunci eu am scris, nu în fiecare număr. Şi am fost apropiat de el. Era un om foarte deschis, comunicativ. Crainic unea naţionalul cu moralul, şi eu la fel; totdeauna creştinismul adevărat este şi moral. Şi naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală. Am scris asta în „Etica naţionalismului”, în „Gândirea”.
“Intelectualitatea română s-a îndepărtat de ortodoxie”
Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă. A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Da’ în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof şi despre fiecare religie.” „Şi de ce asta?” „Păi, ca să-i cunoaştem…” „Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult”. Şi a plecat fără să intre în discuţie cu mine despre colaborare.
Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX, debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee.
“Noi unim luciditatea latină şi sentimentul de taină al Răsăritului”
Aici era normal să fie un popor unic, un popor de legătură între Orient şi Occident; noi unim luciditatea latină şi sentimentul de taină al Răsăritului. Cred că spiritualitatea poporului român este imprimată de ortodoxie, nu s-ar putea înţelege altfel; i-am dat o pecete proprie, o pecete românească creştinismului; protolatinitatea noastră a pus o amprentă pe creştinism şi creştinismul a pus o amprentă pe românismul nostru. Avem luciditatea latină în ortodoxie, pe care nu o au slavii şi nu o au grecii. Grecii sunt mai raţionalişti, mai reci, slavii sunt mai haotici aşa. Cineva spunea că atunci când citeşti un text slav, trebuie să vezi ce e dedesubtul rândurilor nu ce e în rânduri. Slavii au un sentiment de ceva neluminat, întunecat. Noi suntem un popor deosebit. La noi este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviinţă, e o delicateţe, o blândeţe, o bunătate, o generozitate, o căldură, o curăţie, sunt nişte virtuţi… Noi vorbim foarte mult de lumină, noi zicem şi lumii lumină; lume de la lumină… noi avem nişte adâncimi foarte clare, nişte adâncimi luminoase, lumina e adâncimea noastră… basmele, iarăşi; e-atâta bunătate, atâta lumină în ele… avem colindele, doinele sau dorul – cuvinte fără echivalenţă la alte popoare.
Ce minunat era portul fetelor de la sate, şi în acelaşi timp cât de serios. Sunt încheiate la gât; şi ce cuvioase sunt jocurile de perechi… câtă graţie! Veneau săsoaice la mine în sat, din Codlea, erau greoaie… râdeam de ele… ce sprinteni sunt românii! Trebuie să recultivăm portul românesc, doina românească. Blaga n-a văzut prea adânc: spaţiul mioritic - deal şi vale; deal şi vale mai sunt şi la alte popoare, dar e o reflexiune a poporului nostru în doină, e o reflexie cum nu e în nicio cântare din Occident; bâţâielile lor; nu-i o gândire, nu-i o reflexie, nu-i o contemplaţie. Şi ne-a dus aşa intelectualitatea asta cu spiritul ei occidental superficial, cu individualismul acesta… Fiecare face naveta la oraş, devine muncitor, pe urmă îşi dă copiii la facultăţi, unde aceştia intră în legătură cu cultura asta atee a intelectualităţii, şi ne pierdem… Intelectualitatea noastră a întors spatele credinţei poporului, e poate cea mai indiferentă intelectualitate faţă de părinţii noştri. Trebuie să sfârşim cu aceasta, trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru. Din păcate, au distrus satele, în multe sate nu mai sunt decât nişte bătrâni, dar peste vreo zece ani nu-i vom mai găsi nici pe ei. Se golesc satele… Asta au voit, să distrugă spiritualitatea românească, creştinismul românesc. Cred că ar trebui să încreştinăm şi oraşele astea. Fiecare în jurul lui să facă ceva: întâi să se creeze o solidaritate creştină ortodoxă a tineretului; să se pornească cu scrisul, şi în vorbire, în altare. Mai sunt sate în anumite părţi unde se mai poate vedea acea delicateţe, blândeţe, bunătate, comunicabilitate, căldură, curăţenie.
„Hristos e mereu nou”
Nu „fundamentalism”, ci legea strămoşească, legea românească, creştinismul primordial, creştinismul autentic, creştinismul neschimbat, creştinismul de la început… Spun unii că Iisus Hristos e depăşit… Cum e depăşit? Păi orice noutate în Occident înseamnă o cădere de la o treaptă, la o treaptă mai de jos. Iisus Hristos e Alfa şi Omega. Există vreun chip de om care să fie atât de nou model şi să nu-l poţi niciodată depăşi? Hristos, El e Alfa şi Omega, fără început şi fără sfârşit; oricât înaintăm în imitarea Lui, totuşi suntem aşa de departe. Ce departe e omenirea de a fi ca Hristos! El e mereu nou, nouă-i bunătatea, mereu eşti mai nou în bunătate, dar acum mereu nu-i nicio noutate, e numai decădere: răul nu are nimic nou; şi Occidentul e ahtiat după acest nou, nou, nou, călcând toate regulile în picioare, toate rânduielile. Noi trebuie să arătăm însă şi adâncimea şi înălţimea lui Hristos. Au făcut ceva ruşii în Occident, dar nu aşa cum ar fi trebuit. Trebuie mai mult, mai mult să Îl descoperim pe Hristos.
Cioran şi-a permis chiar să spună că îi admiră pe evrei pentru faptul că l-au ucis pe Hristos, că au dat dovadă de inteligenţă… ca să fie nou, ca să spună ceva nou. Adică toate nebuniile sunt noutate; şi seriozitatea, bunătatea… Şi-l lăudau şi toţi intelectualii ăştia: cel mai mare stilist… dar ce, stilul te mântuieşte?… Spunea un scriitor şi poet francez: „Rugăciunea nu e mare stil; dar e superioară oricărei forme de poezie.” Când strig către Dumnezeu: Doamne ajută-mi, sau Doamne ai milă de mine… e altceva decât toată vorba ta poetică. Aşa că creştinismul este noutate continuă, pentru că niciodată nu ajungem la înălţimea la care este Hristos; totdeauna urcăm din treaptă-n treaptă şi tindem spre o asemănare, nu putem ajunge la perfecta lui desăvârşire dumnezeiască… El ne cheamă spre asta, căci spune: „Fiţi desăvârşit precum Tatăl vostru Cel din ceruri este”, iar Sfântul Vasile cel Mare spune: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască”, se referă desigur la o îndumnezeire după dar, nu după fire. Iată la ce este chemată omenirea… Hristos e nou totdeauna… Şi s-a păstrat aşa în credinţa noastră, nu la secte, care s-au şi împărţit mereu. Din păcate au apărut acum şi secte din ortodoxie, la noi până acum nu a existat aşa ceva.
Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credinţa adevărată. De ce să mai stau cu cei care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia şi alte ţări au legiferat homosexualitatea? „Familia e sfântă” Sfinţii Părinţi au lăudat la fel de mult căsătoria ca şi monahismul. Familia e sfântă. Pe de o parte se recunoaşte că Dumnezeu a creat omul bărbat şi femeie; omul întreg este bărbat şi femeie. Şi de fapt, în căsătorie se depăşeşte plăcerea trupească. Vin atâtea griji, copii. Ceea ce e trupesc este depăşit, dar totuşi este şi preţuirea asta; legătura completă. Eu cel puţin aşa am trăit-o. Nu mai e viaţa mea întreagă, nu mai e soţia mea; câtă sensibilitate, câtă iubire a unuia pentru altul! Se poate scrie o carte despre sfinţenia în căsătorie. În Occident se destramă familia, nu mai există căsătorie. Ăsta-i Occidentul! Li se pare importantă homosexualitatea. Nu mai înaintează omenirea. În Suedia numai 3% se căsătoresc! În Olanda îi vezi în doi, bărbat şi femeie, împerechindu-se în vitrină. În America au legiferat homosexualitatea, drogurile. De fapt unde-au ajuns ei? Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Omul întreg e bărbat şi femeie”. Bărbatul singur nu e om întreg; femeia singură nu e om întreg; numai împreună sunt omul întreg. Cât de împuţinat eşti după ce nu mai ai femeie! Cât de neîntreg eşti! Cine te iubeşte? Te iubeşte soţia cel mai mult! Te iubeşte bărbatul cel mai mult! Nu există altul care să te iubească aşa de mult! Soţia rămâne lângă bărbat, bărbatul lângă soţie, este o unitate deplină între unul şi altul.
„Vor rămâne puţini cei ce vor trăi cu adevărat credinţa"
Persoana e o mare taină. Şi lucrurile sunt taine. Ce însemnează acest „este”? „A fi”? Cine poate să spună? Cioran nu-şi pune nicio problemă. La el totul e nimic, totul e de dispreţuit, nici măcar nu-şi pune problema lui „este”. Problema nu o poate rezolva nici antropologia, nici paleontologia. Nu cred că omul a ieşit din maimuţă. Cu cât mă duc mai mult în trecut, cu atât văd un om superior omului de astăzi. Avea o înţelegere a lucrurilor tainice omul de dinainte. Cei ce au scris Biblia sunt cu mult mai înţelepţi decât cei de astăzi. Sunt în stare oamenii de astăzi să scrie aşa ceva? Cine-i poate întrece pe cei care au scris cărţile Bibliei? Cu cât te duci mai în urmă, cu atâta dai de oameni mai înţelepţi. Unde a ajuns ştiinţa Occidentului? Au dezvoltat cele materiale, dar au uitat de cele spirituale.
„Trebuie să atacăm intelectualitatea aceasta înstrăinată de ortodoxie!”
Ce gândire are Occidentul faţă de gândirea pe care o avea poporul nostru de la sate? Catolicismul susţine că în taină nu e energia necreată, ci că e o graţie creată; atunci Hristos nu este în taină şi ca urmare au venit sectele şi au spus: „ce ne mai trebuie taine?” Şi au rămas cu discursuri; fiecare cu discursul lui. Pe când tainele te unesc, sunt aceleaşi, şi noi suntem o unitate pentru că avem tainele şi pentru că le cunoaştem. Poporul cunoaşte tainele toate. Intelectualii nu mai recunosc nicio taină, parcă ştiu tot. Trebuie să atacăm intelectualitatea aceasta înstrăinată de ortodoxie! Si chiar foarte dur. Şi părinţii bisericeşti au făcut asta. Au atacat pe Arie, au atacat pe necredincioşi. Şi Pavel îi atacă. Trebuie să vorbim împotriva necredinţei. Nu ştiu nimic. Trebuie să recunoşti taina, fiecare lucru, chiar lucrul material, este o taină, cu atât mai mult o persoană este o taină. De aceea, Ortodoxia a păstrat creştinismul de la început, mai vechi decât catolicismul, şi a păstrat sentimentul acesta al tainei. Şi ce superficialitate trăieşti când mergi prin oraşele acestea cu blocurile lor, cu tehnica lor, şi ce sentiment avea în suflet ţăranul când făcea o fântână! Căci el ştia că dincolo de astea, toate sunt o taină mare! Pe când ăştia cred că nu mai e nimic decât atâta - tehnica aceasta. Nici nu-şi pun întrebarea despre sensul lucrurilor. Dacă nu-i decât lumea aceasta, cu dependenţele ei, cu legile ei, totul e fără sens. Dacă oamenii mor rând pe rând definitiv, apar alte generaţii şi mor definitiv, ce sens mai văd ei: niciunul. Nu-i niciun sens în alt plan, superior acestuia. Lumea aceasta e foarte complexă, cine-o pătrunde? Şi chiar dacă o pătrunzi nu te satisface dacă nu recunoşti ceva mai presus de ea. Nu mă mântuieşte lumea aceasta. Cum a apărut omul? Sigur că nu L-a văzut nimeni pe Dumnezeu cum face pe om: cum adună pământ şi îi face trupul şi îi suflă suflare de viaţă. Dar e o taină apariţia omului: omul nu a putut apărea din maimuţă. Este cu totul altceva: e raţiunea asta prin care judecă toate, prin care este conştient de toate. Au şi animalele o raţiune, dar e o raţiune obiect; omul e o raţiune subiect. Este adevărat că sunt şi animale care parcă au afecţiune, sunt câini, pisici, chiar în flori, în plante e ceva care parcă e un fel de simţire, dar o simţire inconştientă; e altceva.
„Vor rămâne puţini cei ce vor trăi cu adevărat credinţa”
„N-a fost cândva când n-a fost”, e cea mai întemeiată ştiinţă. Ştiinţa nu spune nimic despre originea lumii. Este foarte mărginită. Credinţa vede realitatea, vede că nu poate să fie lumea aceasta de la ea. Trebuie să fie cineva perfect şi fără început. Aceasta este cea mai sigură ştiinţă. Credinţa este adevărata ştiinţă. Mi-a spus un doctor: „Eu nu cred în Dumnezeu; eu ştiu de Dumnezeu!”. Cred că Occidentul acesta va ajunge la un mare fiasco dacă nu se opreşte. Poate să ducă la sfârşitul lumii cu această civilizaţie tehnică, care nu-şi pune problema tainei. Nu-mi dă nimic, nu-mi explică nimic această ştiinţă atee, fără Dumnezeu; absolut nimic. Dar nu vrea să recunoască că totul este o taină. Aceasta e ştiinţa adevărată, să ştii că există o taină a tuturor lucrurilor. Şi taina supremă este Dumnezeu, dar o taină de care eşti sigur; taina pe care o constaţi în mod sigur, şi cred că dacă omenirea s-ar mai putea maturiza ar trebui să revină la această înţelegere a tainei lucrurilor, a neputinţei ştiinţei de a explica ceva. Dar ce-şi poate explica ştiinţa, şi ce poate crea? Este o moarte tehnica aceasta. Poate că se potriveşte cu ceea ce se spune la Apocalipsă, că se vor înmulţi Gog şi Magog – aceste mulţimi străine de Dumnezeu, şi vor rămâne puţini cei ce vor trăi cu adevărat credinţa, cei care vor fi cu adevărat credincioşi şi iată respectul pentru cei ce au fost, că lucrurile cele mai minunate le-am moştenit din trecut, de la generaţiile trecute.
„Credinţa este ştiinţa adevărată!”
Credinţa este ştiinţa adevărată, şi ştiinţa adevărată este ştiinţa tainei, care răspunde pe de altă parte aspiraţiei omului de a cunoaşte la infinit. Niciodată nu poţi să cunoşti ceea ce este în taină complet, trebuie să înaintezi la infinit în această cunoştinţă; şi asta corespunde aspiraţiei omului. De aceea Ortodoxia este mult mai înaltă decât Occidentul acesta, care nu ştie de taină şi care a redus creştinismul la ceva foarte apropiat de ştiinţa aceasta mărginită. Intrând în Occident, creştinismul a intrat într-o lume barbară. În Răsărit a intrat într-o lume care depăşise toate posibilităţile filosofiei, care nu satisfăceau. Evanghelia a venit cu Taina Persoanei. Pentru filosofie era o esenţă. Dacă e esenţă, totul trebuie să fie impersonal şi supus unor legi uniforme. Ori nu-i aşa: de unde sunt persoanele care sunt atât de variate? Fiecare este alta şi e taina libertăţii în persoane. Creştinismul a venit într-o lume care depăşise toate aceste faze. Spunea un protestant: noi n-am întâlnit nimic creştin decât „să nu furi şi să nu ucizi”. Înainte furau şi ucideau. Atâta ştiu ei din creştinism. Şi ce înalt este creştinismul! Poate fi depăşit de vreo doctrină, de vreo gândire? Poate fi depăşită Evanghelia lui Ioan? Aş vrea să lucrez, dacă îmi ajută Dumnezeu, la o carte despre Hristos în Epistolele Sfinţilor Apostoli. Este extraordinar; atâta bogăţie, atâta profunzime, este inepuizabil; ce-s toate filosofiile pe lângă Epistolele Sfântului Apostol Pavel? Cioran spune că a fost epileptic. Poate un epileptic să creeze aşa ceva? Filosofiile atee afirmă că nu există taină, spun că Dumnezeu e distant.
„Nicio limbă nu este atât de latină ca limba noastră!”
Eu cred că trebuie să rămânem în creştinismul de la început, poporul român s-a precizat ca popor român prin creştinism. Vedeţi Faptele Apostolilor capitolul 16:9-12, unde Sfântului Apostol Pavel fiind în Troia are un vis în care i se arată un macedonean zicându-i: „Treci în Macedonia şi ne ajută; treci Bosforul şi te du, că se deschide o poartă nouă”. Şi a ajuns în Filippi care era colonie romană - vers.12. Deci noi avem creştinismul înainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia după aceea, când este dus, legat şi închis. Şi la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latină, ci limba greacă. El spune că aici era colonie romană. Iar noi avem termeni latini proprii, nu de la Roma, de dinainte de cei care s-au format la Roma. Eu zic că noi suntem proto-latinitatea. Nicio limbă nu este atât de latină ca limba noastră; este foarte apropiată de limba latină scrisă. Avem cuvintele latine cele mai substanţiale, cele mai pline de sevă, de exemplu: inima este de la anima, noi spunem Atotţiitorul, traducerea exactă după „Pantocrator”, în Occident ei zic Atotputernicul. Atotputernicul e mai rece, Atotţiitorul parcă te îmbrăţişează. Noi zicem Tată, ei zic Pater. Tată parcă-i altfel. Noi zicem Fecioară, ei zic Virgo, mai fizic. Ei zic „regnum” – stăpânire, parcă mai lumeşte; noi zicem împărăţie, parcă mai plină de taină, de basm. Noi zicem biserică de la „basiliki”, adică clădirea împărătească. Hristos e Împăratul. Ei zic „ecclesia”; iar toţi termenii aceştia au trecut la popoarele din Occident de la Roma, dar la noi nu. Şi ceva din duhul acesta răsăritean, de taină, se vede în toate cuvintele noastre. Noi nu le-am luat de la Roma! Noi avem o limbă proprie! Latină, dar proprie! Noi am fost protolatini, aici s-a format latinitatea. De altfel, caracterul nostru latin nu e străin de vechimea fiinţei noastre de traci. Învăţatul vienez Tomaschek, în lucrarea sa „Über die Bessen”, tipărită la 1880, spune că besii erau tracii şi dincolo de Bosfor se numeau biti, iar capitala Bitiniei era Troia, de unde nepotul lui Priam, după ce grecii înving, pleacă (evident că nu singur, ci cu corăbii şi cu mulţime) şi întemeiază Roma.
„Latinitatea primă şi cea mai curată a fost aici”
Eu cred că aici a fost protolatinitatea! Latinitatea primă şi cea mai curată a fost aici. Sfântul Apostol Pavel a tradus în limba asta care se vorbea aici. De ce noi am rămas latini după ce am avut stăpânirea armatei romane vreo sută şi ceva de ani? Aşa de repede îşi pierde un popor limba? De ce n-au devenit latini grecii? Sau cei din Asia Mică? Sau cei din Egipt? De ce numai noi? Tracii aceştia se întindeau foarte departe, se întindeau dincolo în Bitinia, până în Frigia şi s-au întins în toţi Balcanii, pe urmă până-n nordul Carpaţilor. Poate împrejurările, sau poate nu ştiu ce fel al nostru de a fi prea îngăduitori, ne-am împuţinat aşa teritoriul. Bălcescu spune că atunci când a ajuns pe un vârf de munte, în Bulgaria, de jur împrejurul lui erau numai români.
Pe de o parte avem luciditatea aceasta latină, cum nu o au slavii, dar avem pe de altă parte un sentiment al tainei, cum nu-l au nici francezii, nici spaniolii sau italienii. Şi la germani şi la englezi limba latină se folosea, dar nu a înfiinţat limba vorbită. La noi limba liturgică a înfiinţat limba vorbită. Şi de aceea şi cuvintele noastre au alt înţeles: noi nu spunem „convenţia”, noi spunem cuviinţă, şi ce deosebire mare este! Multe s-ar putea spune despre cum e de influenţată limba poporului. Cred că poporul şi-a menţinut limba lui vorbită; cred că Tatăl Nostru, Crezul, le-avea poporul dintotdeauna. Şi sunt cuvinte latine, foarte puţine cuvinte slave sunt; n-am fost influenţaţi de slavi. „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul – Făcătorul, nu Creatorul, e altceva – Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. Unde-i cuvânt slav? Aproape că nu e cuvânt slav, decât Duhul.
„În caz de agresiune mă apăr!”
Catolicismul a avut întotdeauna tendinţa să cucerească; şi cred că şi în Iugoslavia ei sunt de vină. Ortodoxia nu s-a impus niciodată prin forţă, s-a impus cu jertfă. Nu folosesc sabia împotriva altuia, ci primesc sabia. Mucenicie, nu luptă împotriva altora. E o mare tragedie ce se întâmplă acolo. Occidentalii îi acuză pe sârbi. În caz de agresiune mă apăr, dar nu răspândesc creştinismul cu sabia. Mă apăr. Ştefan cel Mare, şi Mircea cel Bătrân, şi atâţia alţii, şi-au apărat Ţările, e absolut firesc şi e o datorie chiar. Sfinţenie, mucenicie, model de viaţă curată, generoasă, jertfelnică. Aceasta e ortodoxia noastră românească.
„Trebuie să avem un stat cât mai creştin!”
Am scris în tinereţe un articol în „Gândirea”, pe care l-am inclus şi în cartea „Ortodoxie şi românism”, se chema „Cele două împărăţii”. Era un rus, Vâşeslavţev, care spunea că în stat se uneşte ceea ce e dumnezeiesc cu ceea ce e diavolesc. Adică, pe de o parte, statul e menit să menţină o unitate în popor, iar pe de alta se foloseşte de sabie, de forme aspre. Eu spun că nu e aşa. Statul este „supuneţi-vă stăpânirii” şi cred că trebuie militat pentru un stat creştin. Ca să se ajungă să se folosească cât mai puţin de metodele acestea aspre. Cred că merge prea departe când spune că într-un stat se uneşte divinul cu diabolicul; dar nu e ca Împărăţia Bisericii, în care nu e niciun fel de folosire a forţei. Statul trebuie să înainteze spre această stare, dar nu poate ajunge acolo, căci noi înşine nu suntem la măsura aceasta. De aceea Pavel spune: „supuneţi-vă stăpânirilor”, fără asta nu putem căci suntem într-o fază imperfectă, şi atunci ne trebuie şi statul, un stat care să folosească şi forţa, dar numai cât e strict necesar. Dar trebuie să căutăm să avem statul cât mai creştin! Şi statul românesc a fost înainte destul de creştin. Nu intrase masoneria. Acum sunt interese individuale, masonerie, ateism. Câte şi mai câte! Trebuie să milităm pentru un stat creştin. Cât mai creştin. Citiţi vă rog articolele „Cele două împărăţii” şi „Despre etica naţionalismului” . Ei, v-am spus câte ceva aşa…
A consemnat Crina PALAS
VEGHEA, Publicatie a Generatiei Neasteptate, An I - Nr 2
Posts
No comments:
Post a Comment