"Mangafaua" Liiceanu, intre Oedip si Cracanel

Presa locala este - slava Domnului! - mai libera decat cea centrala. Daca la Bucuresti cenzura "Ministerului Adevarului" a interzis orice critica a elucubratiilor lui Liiceanu - necesara intr-o societate normala - iata ca in provinicie intelectualii romani nu sunt atat de usor de cumparat. Razvan Ionescu ne prezinta "mangafaua":

"Inoportun" - Despre întristătoarele omisiuni ale d-lui Gabriel Liiceanu

În decembrie 1989 d-l Gabriel Liiceanu scria faimosul său „Apel către lichele”, un text scurt, tulburător şi mai cu seamă legitim. Citit astăzi, apelul de atunci capătă dimensiuni tragice. Din păcate însă, comeback-ul de acum cîteva zile comis în „Cotidianul”, ca şi prompta apariţie de la „Realitatea TV”, îl situează pe d-l Liiceanu într-o postură cu totul nefericită, ceva la limita tragi-comicului incert, undeva între Oedip şi Crăcănel.

În decembrie 1989 d-l Gabriel Liiceanu scria faimosul său „Apel către lichele”, un text scurt, tulburător şi mai cu seamă legitim. Citit astăzi, apelul de atunci capătă dimensiuni tragice. Din păcate însă, comeback-ul de acum cîteva zile comis în „Cotidianul”, ca şi prompta apariţie de la „Realitatea TV”, îl situează pe d-l Liiceanu într-o postură cu totul nefericită, ceva la limita tragi-comicului incert, undeva între Oedip şi Crăcănel. Cu vederea avariată, fie de căsătoria incestuoasă cu Iocasta-Băsescu, fie de aburii şi măştile balului electoral de cartier, din pricina cărora nu mai poate desluşi printre „Miţa, miercuri, Ploieşti” cine este exact „mangafaua”, d-l Liiceanu ne prezintă o surprinzătoare şi ciuntită perspectivă asupra „lichelei” căreia, domnia sa în sens hermeneutic, iar (post)comunismul în sens sociologic, i-au conferit demnitate şi prestigiu, extrăgîndu-o din banalitatea injuriei de cartier şi proiectîndu-o spre un destin aureolat de nemurirea răului care l-a ispitit de trei ori pe Hristos în Pustia Quarantaniei.

Cum spuneam, analiza d-lui Liiceanu, cu toate că ambiţionează înspre o perspectivă universală, eşuează în cele din urmă, din pricina unei vederi precare, în „daraveri de clopotinţă”. Bunăoară, ca să fim mai expliciţi, d-l Liiceanu deplînge pierderea lichelei caragealiene pitoreşti de tip Mitică şi exibarea infatigabilă a modelului senatorial de reuşită în viaţă de tip Corleone. „După ce primul frison de spaimă a trecut, aroganţa, lăcomia şi vulgaritatea - precum şi acel mod, specific celui care înhaţă puterea, de a considera nemurirea din perspectiva lumescului - au reapărut la lumină [...] Performanţa acestui nou tip de lichea istorică este că, după ce şi-a nenorocit deja semenii o dată prin prestaţia ei în „vechiul regim“, în loc să se retragă de pe scena socială, persistă, metamorfozată în „om politic democrat“, pentru a-şi nenoroci semenii a doua oară” – observă întru totul legitim, d-l Liiceanu. Numai că, un pic mai încolo, de astă dată domnia sa situndu-se într-o surprinzătoare „perspectivă a lumescului”, acuză NUMAI propensiunea spre îmbogăţirea fără limită a lichelei comuniste supraveiţuitoare şi tefere, care uzează de aceeaşi „triadă sacră”: minciuna, jaful şi distrugerea. „Acum se merge la lichidare totală. Licheaua tranziţiei - paradoxală şi autopotenţată istoric - năzuieşte să aibă tot: taie pădurile cu o frenezie nouă, privatizează fraudulos sursele de energie şi parcurile publice, dărîmă casele care fac istorie pentru a pune în locul lor hoteluri cu multe etaje, dă pomeni preelectorale ca să poată, odată realeasă, să sugă mai bine ce a mai rămas de supt” – scrie cu năduf d-l Liiceanu. Şi imediat adaugă: „Nu ne vindem ţara! - aforismul ipocrit al unui patriotism în extaz din anii ’90, nu era decît expresia retorică a depozitării prăzii în vederea ulterioarei ei împărţiri. Pentru licheaua tranziţiei, „ţara“ era numele de cod al acestei prăzi istorice, provizia de furt naţional planificat pe următorii ani”. Stop!- îmi zic. Stop!

După 18 ani, d-lui Liiceanu îi scapă printre buze, intempestiv, cuvîntul „naţional”!?! Îmi poate spune cineva, cînd şi unde s-a pronunţat autorul „Jurnalului de la Păltiniş” asupra vreunei probleme naţionale? A pronunţat vreodată domnia sa cuvîntul Basarabia? S-a arătat domnia sa interesat în vreun fel de soarta Fundaţiei Gojdu? Să fii fost suferind de gîlci şi „vulgul” nu a putut desluşi şoaptele tandre ale domniei sale privind Transilvania sau Roşia Montană? Dacă d-l Liiceanu & comp., G.D.S-ul în general, s-ar fi manifestat liber şi decent, măcar odată în decursul anului 1990, asupra realităţilor (şi) naţionale ale acestei ţări, nu ar mai fi existat terenul viran pentru întoarcerea lătrăilor de partid şi de stat tip Vadim, Păunescu & Săraru, pe bocanci de miner încălţaţi în plescăiala neruşinată a girantului Securităţii de ieri şi de azi, teroristul Ion Iliescu! A tresărit cumva d-l Liiceanu cînd fostul membru C.C. al U.T.C., actualul şef al S.I.E. şi ex-ministrul de externe al României, Mihai Răzvan-Ungureanu s-a pronunţat asupra limbii române vorbite în Republica Moldova, ca fiind „light-Romanian”? I-au tremurat cumva mîinile d-lui Liiceanu pe volanul automobilului său BMW, cu nume de alint Siegfried, cînd acelaşi Mihai Răzvan Ungureanu evoca posibilul statut de land european al unui ţinut românesc, după model eleveţian? A apăsat cu delicateţe domnul Liiceanu pedala frînei celuilalt automobil al său, Alfa Romeo, cu nume de alint Marcello, şi s-a năpustit apoi mînios asupra „scăpărilor nemărturisite” către securitate ale Ieromonahului Justin Marchiş (membru al Grupului de Dialog Social şi al Grupului de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii) sau asupra moralităţii „nemărturisitelor tăceri CNSAS” din dosarul Sorin Antohi (membru al Grupului de Dialog Social, membru al Comisiei prezidenţiale pentru Procesul comunismului şi al altor comitete şi comiţii)?

O fi scuipat în sîn d-l Liiceanu, cînd mai deunăzi, în „Evenimentul Zilei”, profesorul universitar Caius Dobrescu a emis o „analogie istoric-corectă” făcînd comparabilă conjunctural independenţa Kosovo cu independenţa Transilvaniei? A ieşit cumva d-l Liiceanu în public, manifestîndu-şi indignarea privind conţinutul biletelor pentru examenul de bacalaureat la limba şi literatura română din acest an, în care absolvenţii claselor a XII-a sînt chemaţi să se exprime asupra unor texte din Raportul Tismăneanu, Pactul Naţional pentru Educaţie, Ghidul cetăţeanului român în UE, Raportul Centrului de Sociologie Urbană şi Regională, sau o conferinţă de presă a lui Jonathan Scheele, dar nu li se cere nici un punct de vedere asupra lui Ion Creanga, Marin Preda, George Bacovia, Nichita Stanescu, George Cosbuc, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Marin Sorescu, Camil Petrescu, Ion Barbu, Mateiu Caragiale sau chiar, ei da, I.L. Caragiale? Nu ştiu, n-am auzit! Ceea ce ştiu însă, este că d-l Liiceanu cade iarăşi în specialitatea recentă a domniei sale, respectiv „tragicomicul”, atunci cînd se precipită să constate că: „Niciodată în istoria ei, România nu a fost mai puţin iubită”. Adevărul e că am avut ghinion d-le Liiceanu! Am avut ghinionul să dau examenul de bacalaureat pe vremea în care biletul de examen mai conţinea încă, şi pe autorul „Scrisorii pierdute”. Numai şi numai din această cauză, nu din alte pricini subversive, vorbele de astăzi ale domniei voastre despre neiubirea României îmi aduc aminte de un fragment îndeobşte cunoscut, dar pe care mi se pare util să-l evoc astăzi, mai cu seamă din pricina hiatusurilor bacalaureatului 2008: Domnilor!... Onorabili concetăţeni!... Fraţilor!... (plînsul îl îneacă) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sînt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune şi eu... (plînsul îl îneacă mai tare.)... Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente solemne... (de abia se mai stăpîneşte) mă gîndesc... la ţărişoara mea... (plînsul l-a biruit de tot) la România... (plînge. Aplauze în grup)... la fericirea ei!... (acelaşi joc de amîndouă părţile)... la progresul ei! (asemenea crescendo)... la viitorul ei! (plîns cu hohot. Aplauze zguduitoare) – Caţavencu, „O scrisoare pierdută”, actul 3, scenaV.De fapt, dacă ar fi să rezumăm foarte pe scurt şi, recunosc, în parte tendenţios, un eventual răspuns la întrebarea „ce deplînge d-l Liiceanu în comeback-ul său asupra lichelelor?”, am putea spune că d-l Liiceanu pare să deplîngă impardonabila diferenţă estetică dintre Siegfried-ul său (un BMW Seria 3, E 330 xd., adică 3 litri capacitatea cilindrilor, 230 de cai-putere, tracţiune pe patru roţi şi motor diesel) dobîndit prin trudă cinstită şi fraţii acestuia, grobieni, nesătui, transpiraţi şi „cu burtă”, BMW-urile Seria 5 despre care, tot d-l Liiceanu ne spune că îndeobşte sînt recunoscute ca fiind, „maşini de racheţi şi de recuperatori. Or, Siegfried, este maşină de fenomenolog trecut prin şcoala piloţilor de Formula 1...”!

În rest, despre cei care, după 1989, şi-au bătut joc în fel şi chip, cu hărnicie temeinică de istoria, tradiţiile şi sufletul românesc, nu se face vorbire în nici un fel. Ei ce fel de „lichele” or fi? Eterne sau provizorii? Pitoreşti sau mîrşave? Paradoxale sau atotpotenţate istoric? Nu ştim.

Dicţionarul de sinonime ne oferă mai multe variante pentru cuvîntul „lichea”: derbedeu, lepădătură, netrebnic, puşlama, scîrnăvie, secătură, (pop. şi fam.) cioflingar, (înv. şi reg.) pujlău, (reg.) orbete, oşiştic, postoroncă, pujlă, (Mold.) nandralău, poghibală, (Transilv. şi Maram.) techergheu, (înv.) ştrengar, (fam.) cutră, marţafoi, (fig.) căzătură, otreapă, zdreanţă, (reg. fig.) loază, (arg.) sichimea. Oare pe care să-l aleg? Ezit. La urma urmei toţi avem ezitări. D-l Liiceanu bunăoară, ezită între BMW-ul său Siegfried şi ALFA ROMEO-Marcello. Eu, între poghibală şi techergheu.

Răzvan IONESCU

Gazeta de Transilvania

http://www.gtbv.ro/?page=articol&id=8278&cat=10

PLESU & LIICEANU, CATARATI PE CADAVRUL LUI NOICA. La Centenar, despre Noica în cifru “humanist”. "Filosofii" fara opera sunt si "poeti"

La Centenar, despre Noica în cifru “humanist”IV. Centenar Noica (1909-2009)
de Isabela Vasiliu-Scraba

Constantin Noica (1909-1987) diferenţiase domeniul “spiritului” (al filozofiei) de acel domeniu al “sufletului” unde ar intra religia (cu excepţia spiritualităţii indiene), binele din domeniul social şi politic şi psihanaliza. Tristeţile lui Cioran, exprimate aforistic, ar reprezenta domeniul istorismului, cum spunea Petre Ţuţea (1). După Noica, asemenea tristeţi sînt de resortul “sufletului”. Gabriel Liiceanu, pe la patruzeci de ani, punea pe seama unor imbolduri demonice, tiranice şi negative refuzul lui Constantin Noica de a încadra în domeniul “spiritului” tristeţile cioraniene (Jurnalului de la Păltiniş , Cartea Românească, Bucureşti, 1983, p.164).

Neintrând în domeniul “spiritului” prin niciuna din cărţile sale, protejatul lui Noica a reuşit să păstreze peste ani confuzia dintre spirit şi suflet. Amestecarea domeniului filozofiei cu domeniul politicului şi conservarea nebulozităţii privitoare la distincţia operată de Noica între suflet şi spirit s-a văzut din cele spuse de Liiceanu pe când avea 50 de ani: “Dacă ar fi de luat o lecţie de la Noica, la ora actuală, la nivelul filozofiei istoriei ar fi că noi trebuie să ieşim din infernul comunismlui fără să intrăm în pseudo-paradisul Occidentului” (Liiceanu în rev. “Euphorion”, II, 6-8/1992).

Aici nivelul “filozofiei istoriei” este invocat fără rost, nefiind nici un moment vorba de filozofie. Citatul dovedeşte nestrămutata ancorare a discipolului în domeniul “sufletului”, întrucât lecţia la care se referea Gabriel Liiceanu ar fi de luat în plan imediat politic. Si nu de la maestru ci de la discipol. Cu alte cuvinte, profitorii regimului comunist, foştii ideologi din tagma lui Ion Ianoşi, cei care peroraseră despre “pseudo-paradisul capitalist” şi despre “salvarea omenirii ca omenire” adusă de etica comunistă, e cazul să dea alte lecţii după abolirea comunismului, să-şi cârmească discursul dinspre “onestitatea” faţă de oamenii care trăiesc în statistică înspre “infernul” comunismului.

Noica nu a dat niciodată lecţii politice. A constatat eventual nivelul şi sursa învăţăturilor politice vehiculate de cei care-l vizitau şi i-a îndemnat să-şi lărgească orizontul citind în germană. De exemplu, lui Dan C. Mihăilescu - pe care nu l-a văzut foarte hotărât în studiul sanscritei, dar care (asemenea lui Pleşu) păruse a nutri ceva interes pentru orientalistică impresionat de Sergiu Al-George (şi de exemplul marelui Eliade) -, Noica îi recomandase (într-o scrisoare) să citească în paralel “Scânteia” si “Neuer Weg” spre a deprinde germana (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.63).

Modelul discursului privitor la “infernul” comunismului este oferit de discipolul preferat al lui Noica. Intr-adevăr, prof. Gabriel Liiceanu - fost adept al eticii comuniste (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica şi discipolii săi) -, a ţinut pe 24 aprilie 2009 la Facultatea de Filozofie o frumuseţe de conferinţă pe care s-a gândit s-o publice într-un volum colectiv, trecându-se autor cot la cot cu Noica si cu Alexandru Dragomir. Ba i-a mai trecut în rând cu Noica şi pe Andrei Cornea (pentru încurajarea incoerenţei ideatice) şi pe Sorin Vieru (pentru meritul de a nu se mai fi obosit să scrie nimic despre Noica, în volum fiind introdus un text vechi de 20 de ani) şi pe Andrei Pleşu din aceleaşi considerente. Reciclarea unui text a lui Pleşu din 1988 arată că “discipolul” n-a fost capabil să creeze nimic nou la sărbătorirea centenarului maestrului invocat negreşit în apariţiile publice.

Iată o parte din descrierea “infernului comunist” făcută de Liiceanu care-i ţinuse lui Noica lecţii despre binele celor mulţi cu care îi fericeşte pe oameni etica comunistă (G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, C.R., Bucureşti, 1983, p.175). Fostul profitor al regimului comunist spunea fără să clipească următoarele: “Ţara care oficial trecea drept a mea… era cea care-mi interzicea să umblu şi să vorbesc liber” (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.32). Delirul comunistului bursier Humboldt care trecea Cortina de Fier la vremea graniţelor practic închise atinge apogeul în fraza: “România cea furată de comunişti nu a fost niciodată patria mea”(op. cit.).
Dar aşa zisa lecţie pe care ar fi ţinut-o Constantin Noica despre ieşirea “din infernul comunismlui fără intrarea în pseudo-paradisul Occidentului” nu deconspiră doar incapacitatea discipolului de a înţelege gândirea lui Noica, ci si “oportunismul” lui Adrian Marino care n-a scăpat ocazia de a prelua citatul din rev. “Euphorion” şi a broda la nesfârşit în jurul opiniei lui Liiceanu (v. rev. “22”, nr.42, 22-28 oct. 1992, p.14).

De fapt, nu după confuzia de idei ilustrată de acest citat care i-a plăcut atât de mult lui Adrian Marino se pot deduce relaţiile dintre maestru şi protejatul său, care ori nu citea ce scrie Noica, ori nu avea capacitatea să priceapă ce gândeşte filozoful. In relaţia Noica-Liiceanu, caracteristice rămân “adierile care vin din gândirea lui Noica” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.125). Altfel spus, preschimbarea rolului de “meditator” fără plată a filozofului marginalizat până la moarte (2) în aceea de “negru” furnizând idei pentru scrierile discipolilor.

In ciuda veşnicelor “împrumuturi” fără indicarea sursei (cum s-a întâmplat şi cu logica lui Ares însuşită pe aceeaşi cale de Pleşu în Elemente pentru etică a intervalului, v. Isabela Vasiliu-Scraba, “De ce nu a făcut A. Pleşu filozofie”, în vol. Contextualizări, Ed. Star Tipp, Slobozia, p.46), acelaşi Liiceanu care i-a “vampirizat gândirea” lui Noica are nemăsurata îndrăzneală de a spune studenţilor la Colocviul din 24-25 aprilie 2009 organizat de Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti că pentru el şi pentru Pleşu “splendoarea” rămâne că Noica i-ar fi “născut” pe ei doi (v. G. Liiceanu, Despre o anume personalitate, în volumul colectiv Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.38). Altă splendoare nu e de menţionat, eventual legată de opera filozofică a acestuia. Liiceanu mai consemnează în volumul scos la Humanitas că filozoful de la Păltiniş îi irita, îi întrista, sau îi amuza cu “puseurile sale anacronic patriotarde” (ibid.).

Din cele 206 de pagini ale cărţii (în care e trecută enormitatea că unicul merit al lui Noica ar fi acela de a-i fi “născut” pe Pleşu şi Liceanu), credem că ar fi meritat să fie tipărite în exclusivitate cele 18 pagini cu scrisorile lui Noica. In rest volumul este de necitit. E chiar trist să vezi din dezlânatul text a lui Andrei Cornea (care a mers în Italia la universitatea din Roma dus de Patapievici ca model de discipol al “Şcolii de la Păltiniş”) cum acesta nu e în stare să aştearnă pe hârtie o idee sesizată şi expusă extrem de clar de Eliade: în timp rezistă doar cărţile scrise de mari personalităţi: Getica lui Pârvan se va citi pentru Pârvan, Istoria critică a lui Haşdeu se citeşte pentru Haşdeu. Timpului îi vor rezista mereu “oamenii care au tratat istoria şi ştiinţa paradoxal, fantastic, personal” (Mircea Eliade, Arta de a muri, Ed. Moldova, Iaşi, 1993, ediţie de Magda Ursache şi Petru Ursache, pp. 66-67).

In volumul scos de Humanitas pe a cărei primă pagină e trecut “Centenar Noica 1909/2009” mai găsim inserată şi poezie proastă (scrisă de Bogdan Mincu, Ioana Pârvulescu, Pleşu, Liiceanu etc.). Paginile de prisos cu ode închinate directorului Editurii au fost cuprinse în carte după principiul mass-mediei: cantitatea bate calitatea. Prin ele Liiceanu a încercat (fără succes!) deturnarea urechelii lui Noica de după publicarea Jurnalului de la Păltiniş. Desigur, urecheala trebuia citată, ca să se ştie ce rost are adunătura de osanalele “poetice” de la pagina 191 până la p. 201 şi auto-adularea dublată de auto-compătimire (în versuri, si ce versuri!) a lui Liiceanu (de la pp. 202-203), care-şi întreabă aplaudacii: “de ce vrei tu ca eu să port/ O greutate fără nume/ Între discipol şi maestrul mort?”.

Cu fineţea ce-l caracteriza, Noica interpretase poza de pe Jurnalul de la Păltiniş, notând pe 15 ian. 1984 (în Jurnalul său de idei) că Liiceanu şi-a început cariera “cu stîngul”: In loc să publice o lucrare personală din care să se vadă că si-a depăşit maestrul şi că după un discipolat de două decenii îşi poate ucide simbolic învăţătorul (3), Liiceanu “cel stîngaci” s-a decis să facă pe toată lumea părtaşă la conversaţiile cu Noica, publicând spusele maestrului cu o aşa de mare fidelitate încât dau impresia transcrierii unor înregistrări.

Interesant e că discursul din 24 aprilie 2009 care figurează drept contribuţia lui Liiceanu la sărbătorirea lui Noica are pe la început nişte întrebări retorice despre creşterea sau descreşterea “staturii” lui Noica în timp. La vremea “industriei” de lansări de nume prin organizarea ad hoc a tot felul de colocvii ale căror lucrări devin volume, în ţară sau pe la institutele române din afară (v. masiva impunere post-decembristă a lui Culianu, pe post de “nou-Eliade”, apud. Antohi), astfel de întrebări maschează purul dezinteres pentru filozofia lui Noica. Nimic altceva! Este suficient să răsfoim excelenta lucrare a lui Stan Cristea (C. Noica: repere bio-biliografice, RCR Editorial, Bucureşti, 2009) spre a vedea câtă râvnă a pus fosta Editură Politică şi ICR-ul în traducerea şi răspândirea cărţilor lui Noica. Intr-un sfert de veac, Liiceanu, discipolul lui Ion Ianoşi (cu care si-a dat doctoratul) a avut grijă să-i fie traduse lui Noica doar două cărţi de filozofie: Spiritul românesc în cumpătul vremii, tradus după subtitlu, care, scria Ion Ianoşi, “redă mai bine conţinutul” (în 1991 în franceză, în 1993 în italiană, în 1999 în portugheză şi în 2009 în spaniolă), şi Devenirea întru fiinţă (în 2007 în italiană) şi în 2008 în franceză la o editură din Germania, cu un titlu nepotrivit: Devenir envers l’etre, întrucât Noica a optat pentru echivalarea Le devenir au sens de l’etre (1982). Acel îndemn tipic noician “să devii ceea ce eşti” reflecta titlul ontologiei sale, împreună cu credinţa că “esenţele nu se schimbă”. Fiecare om îşi dă măsura arătându-şi firea lui cea adevarată, împlinindu-şi astfel menirea, pentru că “în orice om o lume-şi face încercarea” (Eminescu).

N-am putea spune dacă volumul de la centenarul lui Noica este mai catastrofal decât volumul prin care fosta Editură Politică a marcat centenarul lui Eliade. Oricum, cartea Despre Noica; Noica inedit nu cuprinde o afimatie de genul “Eliade, Noica, Cioran, toată generaţia lor, de la Mircea Vulcănescu până la Ţuţea aparţin trecutului” (Virgil Nemoianu în vol. Intâlniri cu Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Buc., 2007, p.192), cum se găseşte în volumul prin care Liiceanu în calitate de director de editură l-a sărbătorit pe Eliade la centenarul naşterii marelui istoric al religiilor.

ISABELA VASILIU-SCRABA

Liiceanu si Stoica facuti ”varza” de Tuca si Zbarcea

Sunt nevoit sa cedez in fata cererii avocatilor mei si sa nu public (momentan) Recursul la Hotararea aberanta a unui Judecator... - sa-l citez pe Basescu? ma rog... - putin luat in cazul Liicheanu si Stoica versus presa libera si independenta (cata mai e). Promit sa revin. Pana atunci va ofer un punct de vedere extrem de limpede din revista noii generatii, neasteptate, VEGHEA:

“Spiritul” lui Liiceanu

Acum 15 ani, Editura Humanitas publica o broşură intitulată „321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”. Broşura avea o scurtă prefaţă, purtând un titlu pompos: „O posteritate în 50 de pagini”. Editorul credea cu trufie şi lipsă de cuviinţă că a surprins profilul spiritual al marelui gânditor creştin în „haina atât de subţire a 50 de pagini dactilografiate”. Petre Ţuţea era acuzat că nu a avut responsabilitate în ceea ce a scris, elaborând „câteva mii de pagini indigeste şi inutile”, care „nu vor constitui niciodată o operă”. Concluzia era că din Petre Ţuţea rămân doar câteva sute de vorbe memorabile.
Interesant este că Radu Preda publică în 1992, la vârsta de 20 de ani, tot la Editura Humanitas, un jurnal în care personalitatea exemplară a lui Petre Ţuţea era minimalizată şi în care, din îndelungata sa experienţă juvenilă şi cunoaştere filozofică şi teologică, avea „presimţirea că nu opera va face din Ţuţea un model, ci mai degrabă, dacă nu chiar exclusiv oralitatea”. Preda urma modelul lui Liiceanu, care făcuse acelaşi lucru cu Noica, în „Jurnalul de la Păltiniş” (Ţuţea a fost printre primii care au observat diversiunea lui Liiceanu). Ca să nu mai vorbim de impertinţa junelui când vorbeşte despre „labilitatea” lui Petre Ţuţea, de „trecerile radicale de la o opinie la alta ”. Bineînţeles, atât Liiceanu, cât şi Preda, sunt acompaniaţi de Horia Radu Patapievici, care descrie ca fiind foarte plicticoase cărţile lui Ţuţea.
În acest context, credem că este importantă mărturia lui Noica din care aflăm că, în timpul unei anchete la Securitate, ofiţerul care îl maltrata îi spune la un moment dat: „Bă, cu mine nu-ţi merge, eu l-am anchetat şi pe Ţuţea!”. Se pare că acel securist, în nemernicia lui, înţelesese mai mult decât cei mai sus pomeniţi. Distinşii intelectuali, lipsiţi de smerenia creştină, nu puteau percepe încreştinarea sistemului pe care o săvârşea Ţuţea. Sau, poate, nu voiau s-o înţeleagă! Şi confirmau în timp temerea magistrului că „ăştia vor să facă din mine un bătrân sclerozat, reacţionar şi vorbăreţ”.
Se spune că Liiceanu îi purta pică pentru că Ţuţea afirmase că, în timp ce Nae Ionescu a produs profesori universitari, Noica a produs numai asistenţi. Deşi nu l-a avut la inimă, când a fost vorba de bani, Liiceanu a ştiut să-l exploateze la maxim. De curând, Editura Humanitas a lansat un audiobook cu „vorbele memorabile” ale lui Ţuţea. Editura recunoaşte că a intervenit în transcrierea vorbelor lui Petre Ţuţea, dar că a făcut-o, chipurile, în „spiritul” lui. De parcă spiritul celui care oscilează între Marcello şi Siegfried (numele de alint ale maşinilor lui Liiceanu, un Alfa Romeo şi un BMW) poate recunoaşte spiritul celui care se mişca între Dumnezeu şi neamul său.
Publicăm, în continuare, o punere la punct justificată pe care regretatul jurnalist şi scriitor braşovean Marius Petraşcu i-o făcea lui Liiceanu imediat după apariţia broşurii. Bine-l citise!

Florian PALAS/ http://www.veghea.ro/

ŢUŢEA – UN FILOZOF NEIMPORTANT?
LIICEANU – UN NECROFAG DE CLASĂ!

Este, e adevărat, o anumită inflaţie pe piaţa românescă, de carte. Suntem inundaţi de maculatură porno, poliţistă, de romane de dragoste dulceagă şi reeditări ale unor cărţi de success, dar nu de valoare, din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Din când în când apar şi cărţi de valoare. Unele trec neobservate, altele, cum este cazul „Pendulului lui Foucault”, sunt mai greu de digerat de către publicul cititor şi nu stârnesc comentarii nici în presă şi nici în cafenele, unde se desfăşoară, acum, viaţa noastră publică.

Cu opera filosofică a lui Petre Ţuţea s-a întâmplat ceva deosebit. Ea a prins imediat la tânăra generaţie, căreia avea să-i comunice ceva, cu toate că puţini au mai auzit, înainte de decembrie 1989, de numele gânditorului român, claustrat într-o celulă bucureşteană.

După epuizarea mitului Noica, a mitului Eliade, a mitului Cioran, tânăra echipă de intelectuali l-a descoperit totuşi, pe Ţuţea. Şi a găsit în cărţile sale ceea ce lipsea din cele ale înţelepţilor români cunoscuţi, adică un sistem. Lucrul poate deranja pe cineva, iar primul care a sărit împotriva martirului gândirii româneşti a fost, normal, cel care a încercat să-şi facă platformă sugând din seva unui moralist eclectic şi spumos, dar fără de substanţă creatoare. Mă refer la Gabriel Liiceanu şi la Constantin Noica.

Nu am nimic nici cu unul, nici cu celălalt, să-i fie ţărâna uşoară. Rău este că, aşa cum ne-am învăţat, ne trezim din când în când să ne negăm valorile. Iar Ţuţea este o valoare pentru spiritul românesc. Indiferent ce se trezeşte să sporovăiască Liiceanu.

„Eu deschid tratatul de antropologie şi mă plictisesc. Ţuţea nu este un autor”, declară pasagerul de la Păltiniş. După el, Ţuţea este o păcăleală. Şi e păcat. Pentru că, în optica multora, opinia unui Liiceanu poate fii atât de importantă, încât să facă o operă să nu mai fie citită. Iar opera lui Ţuţea există, ea este scrisă, oricât ar declara-o elevul lui Noica orală şi decăzută din dreptul de a intra în sfera filosoficului.

Dacă ar fi avut şansa să trăiască în antichitate, sigur editorul de la Humanitas (numele editurii nu este întâmplător) l-ar fi declarat şi pe Socrate drept un impostor în ale gândirii. Aşa se poartă şi acesta este spiritul celor care nu sunt în stare să dea o operă propie. A terfeli, însă, acum, când este mai necesar ca oricând să ne aplecăm asupra cărţilor de valoare, tocmai numele celui care, după căderea dictaturii a fost în stare să ne ofere o asemenea operă, este, fără nicio îndoială, o faptă necugetată sau o greşeală deliberată cu consecinţe imprevizibile.

Nu pentru cariera postumă a lui Ţuţea, ci pentru cea antumă a lui Liiceanu.
Marius PETRAŞCU

CATARII PLESU si LIICEANU vs ROMOSAN si SOTIA: Disidenta de Paris si Heidelberg. PLANURILE ALFA si ATLAS ale Securitatii

De la rosa canina la Compania (I). Interviu cu Petru ROMOSAN - din 2002 (!)
Petru Romosan a inceput ca poet, a continuat ca negustor de arta. Acum este directorul unei edituri importante, Compania. Securitatea facuse in anii ’80 o pasiune devastatoare pentru persoana lui, ceea ce l-a determinat sa aiba doua tentative de a trece pe jos granita spre Ungaria (in 1988). Prima data a fost prins. A doua oara a reusit sa ajunga „dincolo“. A locuit in Franta timp de multi ani, dar dupa Revolutie a preferat sa se intoarca in Romania, unde a infiintat, impreuna cu sotia sa, Adina Keneres, Editura Compania. (...)
Petru Romosan: "Sotia mea era deja la Paris, eu eram santajat in scopul de a lucra pentru Securitate (referinta istorica: tovarasul colonel Budeca, pictor amator, tovarasul care se ocupa de angajatii UAP), ca tovaras trimis in Vest, si nu puteam sa imi depun actele de plecare definitiva, mi se refuza dreptul de a depune o cerere. Prin urmare, nu aveam alta solutie decit sa plec pe jos sau sa renunt la reintregirea familiei. Dar nici sa ramin nu puteam, pentru ca institutia respectiva care ma dorea atit de mult continua sa existe. De aceea curajul meu a fost o consecinta logica a acestei situatii inextricabile. Nu am avut niciodata treaba cu Securitatea, doar ei au avut treaba cu mine. In numele adevarului trebuie sa precizez ca atita timp cit am lucrat la UAP, sapte ani, tovarasul Budeca nu mi-a facut nici un rau, dimpotriva, eu i-am produs mari dureri de cap. Mai ales in 1987, cind am reusit sa-l pacalesc major cu un pasaport pentru nevasta-mea. Cred ca bietul om a avut probleme."
Cotidianul: După ce mai fusese contactat în vederea recrutării, Petru Romoşan a semnat angajamentul de informator pentru a-i permite soţiei lui să primească paşaportul şi să plece din România - a doua zi - Fara a da ulterior Note Informative! - Nota mea

Monica Lovinescu. Jurnal, 1981-1984. Selectii (sublinierile imi apartin):

1981, Paris

Marti 15 decembrie:

Cand ma intorc de la dentist (abcesul) il gasesc acasa pe Gabriel Liiceanu. (...) Plesu a scris un articol impotriva patriotismului, el, de cand e in Germania, n-a putut scrie un rand de filosofie.

Miercuri 30 decembrie

Toata ziua la noi, G. Liiceanu.
Totul in jurul lui Noica cu Jurnalul de la Paltinis pe care l-a tinut L. Fabulos dialog socratic si nu mai putin fabuloase sofisme. Dar cand e gresit, eronat, primejdios prin capacitatea intelectuala de a sustine orice, Noica din acest Jurnal seduce, subjuga si-si lasa regretul de a nu-l fi intalnit cand avea intre 25 si 28 de ani, singura varsta cand admite sa-ti fie "antrenor". L. se zbate de fapt acum intr-o recunostinta si o rebeliune amara.

1983, Paris

Duminca 8 mai

Seara, Liiceanu cu sotia.

Miercuri 11 mai

Seara la Liiceanu (varul sau plecat, i-a lasat casa) la cina cu Stoichita. Cateva stiri din tara. Ulea atacat de V. pentru felul cum s-a purtat cu Plesu si evitat apoi de toata lumea, a fost internat la Marcuta. (Interesant! - nota mea)

Vineri 13 mai

Seara Liiceanu cu sotia la noi. Sorin Marculescu i-a scris ca Jurnalul de la Paltinis s-a intors de la cenzura doar cu cateva pagini taiate si lasandu-i-se lui Balaita raspunderea publicarii. S.M. crede deci ca va fi publicat. Si brusc ne intrebam impreuna - dar cu cea mai mare infiorare tot Liiceanu se intreaba - cum va reactiona Eliade la paginile atat de dure impotriva lui, dar nu numai Eliade, ci si Noica insusi, care poate fi furios de repetarea a ceea ce a spus el despre Eliade si de dezvaluirea continutului scrisorilor acestuia din urma, al carui egotism absolut il deplange Liiceanu in Jurnal. (E. da vesti despre el si nu cere niciodata de la Noica).
Acum Noica spune ca s-a terminat in Romania cu cultura pe treizeci de ani. Cum se inseala in toate pronosticurile, poate fi un motiv de speranta. (Si cat de mare dreptatea avea Noica! Faceti calculul - Nota mea)

Duminica 2 octombrie

De la trei dupa amiaza la 12 noaptea, Liiceanu la noi. (...) Ii telefoneaza la Heidelberg lui Andrei Plesu in clipa cand acesta chiar a intrat in casa. E cu Ujica, si Liiceanu scurteaza convorbirea. Dupa ce ne intoarcem de la restaurant, il recheama si vorbim si noi cu el. I-au dat drumul cu copilul.

Vineri 30 decembrie

Seara telefon Culianu - Plesu - Liiceanu. Au sosit la Paris. (...) Liiceanu imi spune ca au venit toti trei cu masina de la Hedeilberg... (Pentru a face Revelionul la Paris)

1984, Paris

Duminica 1 ianuarie

Daca exista semne pentru un in ceput de an, acesta a fost cu adevarat fast. De atata vreme ne doream sa-i vedem impreuna pe Liiceanu cu Plesu - si iata ca s-a intamplat. Toata ziua aici, de la 4 dupa-amiaza la miezul noptii...

Marti 28 februarie

Telefon de la Vlad Georgescu: va trece prin Paris la 9 martie directorul sectiei romane de la Vocea Americii, Edward Mainland, care vrea sa ma vada, sa-i recomand redactorii pentru Vocea Americii. Are trei posturi libere. Ii dau numarul de telefon de la Megeve, dar telefonam imediat lui Plesu. Ocazia pentru el si Liiceanu e unica...

Joi 1 martie

Ieri telefon de la Andrei Plesu. A fost atat de socat de sugestia cu Vocea Americii incat pe moment i s-a taiat respiratia si n-a mai stiut ce sa intrebe. De atunci discuta meru cu Liiceanu. Il lamuresc cat pot.

Duminica 4 martie

La pranz, la telefon Liiceanu si Plesu. Raspunsul - cum ne asteptam (oarecum) - negativ. Liiceanu se scuza, isi cere iertare. (...) S-au tot chinuit pana seara tarziu, ieri, apoi a cazut peste ei o pace noua cand si-au spus "nu". (Le mergea prea bine in Romania! - Nota mea

Sambata 12 mai

Telefon Liiceanu. L-a convins telefonic Imre Toth sa fie vesel! Si face eforturi. Vin in trei, la sfarsitul saptamanii la Paris. Cu sotia si cu Plesu. (:-) - Nota mea)

Luni 21 mai

Seara cina, in Cartierul Latin, cu Liiceanu, sotia lui si Plesu.

Vineri 25 mai

Mai tarziu, ajungem la Liiceanu si Plesu (stau la Oprescu acasa) pentru o cina care nu stiam ca e de aniversare. (Dupa Revelion si ziua de nastere sarbatorita tot la Paris! - Nota mea)

Luni 28 mai

Cina cu cei doi: Liiceanu si Plesu. (...)
Liiceanu si cu Plesu, care ne asteptau seara acasa, sunt inmarmuriti cum de a avut Tudoran curajul sa faca asa ceva prin telefon. (A dat un interviu la Radio Suisse Romande impotriva redeschiderii Canalului). Si cum nu au taiat comunicatia? Si cum nu-l suprima pe D.T.?

Miercuri 30 mai

Azi, miercuri, pe la pranz, Liiceanu si Plesu, in sfarsit singuri. (Nebunaticii... - Nota mea)

Duminica 24 iunie

La Bucuresti e mare bucurie ca au fost invitati 30 de scriitori la Liege (nu stiu ce colocviu) (Printre ei si Manolescu - Nota mea) . Presupun ca e lista data de noi lui Annette pentru Knokke.

Marti 26 iunie

Marti seara telefon cu Liiceanu. Doinas urmeaza sa soseasca la Heidelberg.

Joi 28 iunie

Am citit cu un dublu dezgust cartea lui Haiduc Je refuse de tuer (Plon).
- Primul dezgust: se lauda cu familia lui de comunisti fanatici si mari securisti (taica-sau - Hirsch - adjunct al Ministrul de Interne pe vremea marii terori) si gaseste ca totul mergea bine pana la Ceausescu. (...)

Marti 3 iulie

Goma cu Ana la cafea sa-l vada pe Manolescu (revenit la dejun dupa ce de dimineata fusese la Annette). Telefoneaza si Haulica si i-l trec la telefon.
Ne spunem cu V. ca daca Manolescu n-ar fi indispensabil acolo, ar fi fost cel mai bun director al Europei Libere.

Marti 28 august

Steinhardt perchezitionat de Secu la Rohia. In jurul lui, Rosenthal fabuleaza amarnic (ar fi fost perchezitionat din pricina articolului sau impotriva Jurnalului de la Paltinis) (Catarii de la Paltinis - Revista Familia, decembrie 1983 - Nota mea). Incerc sa-i explic lui Mihnea (Berindei) ca e o aberatie.

FIN (deocamdata)

DEZVALUIRI: Alfa si Atlasul Securitatii

ZIUA prezinta astazi, fara comentarii, planurile Securitatii privind controlul cetatenilor Romaniei comuniste care calatoreau in strainatate. Printre cei avizati favorabil de politia politica in regimul Ceausescu pentru a studia sau munci in Occident, ca persoane de incredere ale statului comunist, se afla si multi favoriti ai regimurilor ulterioare: Iliescu, Constantinescu, Basescu. Oameni politici, afaceristi, intelectuali bursieri, poeti si scriitori, chiar si disidenti, calatoreau cu avizul Securitatii revenind apoi, cuminti, la matca. Nu prezentam o lista, dar asteptam de la cei care au devenit, chiar fara voia lor, colaboratori sau agenti de influenta ai regimului comunist sa urmeze exemplele deja date de alti confrati de-ai lor: daca nu au curajul pasului in fata pentru a-si marturisi vina sa faca direct pasul in spate si sa se retraga din viata publica. Romania are nevoie de un viitor euro-atlantic fara reziduurile comuniste. (D.E.)

Controlul statului totalitar asupra cetatenilor a fost intarit imediat dupa fuga generalului DIE I.M. Pacepa. Securitatea a preluat in mainile sale controlul deplasarilor in strainatate prin intermediul planurilor Alfa si Atlas - dupa cum arata istoricul Stejarel Olaru in volumul "STASI si Securitatea". Cetatenii Romaniei socialiste nu mai puteau iesi din tara fara sa treaca mai intai pe la ofiterii de Securitate care aveau la indemana toate mijloacele legale pentru a-i recruta. Stejarel Olaru completeaza documentele de arhiva privind cele doua planuri secrete cu informatii obtinute de la fosti ofiteri de Securitate de catre istoricul Alex. Mihai Stoenescu.

Recrutarea celor care voiau sa vada Occidentul

Planul "Alfa" ii viza pe cetatenii romani care urmau sa paraseasca tara pentru o perioada mai scurta de 90 de zile. Stejarel Olaru arata in volumul amintit ca acest plan avea la baza mai multe legi comuniste (Legea 23/1971, HCM 18/1972, HCM 19/1972) legi care se refereau la modalitatea de pastrare a secretului de stat sau a felului in care se clasificau, se pastrau si se manipulau documentele. Stejarel Olaru apreciaza ca "Aceasta baza legislativa oferea posibilitatea ofiterilor de Securitate sa-i agate pe toti cei care paraseau Romania, fiind prelucrati in mod expres indiferent de motivul pentru care plecau. Planul de masuri Alfa referindu-se la cetatenii romani care urmau sa se intoarca din calatorii prevedea ca acestia sa fie contactati de un ofiter de securitate", insa nu neaparat in toate cazurile.
In esenta planul Alfa prevedea pregatirea contrainformativa a cetateanului roman, acesta urmand ca la intoarcere sa declare daca i s-a retinut pasaportul fara motiv, daca a fost contactat de politie sau reprezentanti ai altor institutii straine, daca s-a incercat atragerea lui in activitati potrivnice statului roman sau daca i s-a cerut efectuarea de intermedieri pentru cetatenii romani care aveau rude in strainatate. Practic, sa dea o informare detaliata.
Stejarel Olaru arata in volumul "STASI si Securitatea" ca "Daca cei care plecau in strainatate pe perioade de numai pana la 90 de zile scapau destul de usor, semnand o declaratie sau doua la intoarcere, cetatenii romani care paraseau tara pentru perioade mai mari, fiind vorba numai de cei care plecau in interes profesional, aveau mai mult de suferit. De altfel, masura luata de Securitate era extrem de perversa, fortandu-i pe acestia sa devina in marea lor majoritate informatori sau agenti ai politiei politice din Romania. Masura era prevazuta in celalalt plan al Securitatii, intitulat Atlas care avea la baza acelasi cadru legislativ".

Securitatea aviza bursierii regimului

In principiu, conform planului Atlas, Securitatea putea recruta ca informator pe orice cetatean roman care urma sa se deplaseze in strainatate in interes de serviciu sau la burse, unde plecarea era avizata tot de Securitate. Stejarel Olaru descrie in volumul citat procedurile complexe intreprinse de politia politica din Romania pentru a indeplini planul Atlas.
Verificarile efectuate de Securitate demarau cu o cautare a respectivului candidat la o deplasare in strainatate in evidentele proprii pentru a vedea daca nu cumva acesta fusese recrutat deja mai inainte. In cazul in care eventualul calator sau bursier nu era cuprins in cartotecile Securitatii se trecea la investigatii de domiciliu si serviciu in cadrul carora se adunau cat mai multe informatii personale. Dupa parcurgerea acestei etape avea loc contactarea directa si propunerea de colaborare. Cu aceasta ocazie respectivul primea un nume conspirativ si o parola, devenind colaborator oficial al Securitatii.

Colaboratori recompensati cu grade

"Am descris acest mecanism perfid si corupt al Securitatii pentru a arata ca incepand din anii '80, aproape fara exceptie, cetatenii romani care lucrau in strainatate sau erau reprezentanti ai companiilor romanesti de stat in exterior, colaborau cu o ritmicitate clara cu Securitatea, cei mai multi dintre ei fiind informatori, putini fiind recompensati cu grade de Departamentul Securitatii Statului. In alte conditii, activitatea lor in strainatate nu ar fi fost posibila pentru ca pur si simplu nu era permisa de autoritati" - afirma Stejarel Olaru in lucrarea sa referindu-se la cetatenii romani care au parasit Romania socialista in interes de serviciu in perioada 1978-1989.

Norme de avizare securistica

Planurile Alfa si Atlas au fost extinse in 1987 prin intermediul unor "Norme privind competentele, atributiile si sistemul de lucru referitoare la avizarea persoanelor care se deplaseaza in strainatate, in interes de serviciu sau personal" - publicate integral de Marius Oprea in volumul sau "Banalitatea raului - O istorie a Securitatii in documente 1949-1989". Planul a fost alcatuit din ordinul sefului Departamentului Securitatii Statului Tudor Postelnicu si a fost avizat de generalul colonel Iulian Vlad. Dupa o ampla introducere de conformitate in care se arata ca "la baza elaborarii acestor norme au stat orientarile si indicatiile date de secretarul general al PCR, tovarasul Nicolae Ceausescu" se trece la descrierea modului de avizare a calatoriilor in strainatate.
Practic, Securitatea concentra in mainile sale avizarea calatoriilor in strainatate pentru esalonul de varf al societatii romanesti: directori din ministere, directori de intreprinderi, sefi de servicii pentru laboratoare sau sectii, toti cei care isi desfasurau activitatea in Ministerul Afacerilor Externe sau in sistemul comertului exterior, toti cei incadrati in "institute de cercetare" alaturi de toti cetatenii romani "care aveau acces prin natura muncii la date si documente cu caracter secret de stat sau isi desfasoara activitatea in compartimentele de protocol sau birourile de documente secrete".

Oceanul, Rutierul si Mercur

O deosebita atentie in ceea ce priveste avizarea unei calatorii in strainatate pentru o durata mai mare de 30 de zile era acordata "categoriilor de persoane expres prevazute in programele si planurile de masuri aprobate de conducerea Departamentului Securitatii Statului in actiunile Atlas, Oceanul, Rutierul, Mercur si altele similare care se deplaseaza in strainatate in interes de serviciu".
Numele acestor operatiuni sunt sugestive pentru categoriile socio-profesionale din care faceau parte cei ce trebuiau sa colaboreze cu organele. De asemenea, Securitatea acorda atentie "Persoanelor care se deplaseaza in strainatate la specializare peste 30 de zile si care trebuie sa fie de regula surse ale organelor de Securitate, cu respectarea hotararii de partid care reglementeaza aceasta problema. Se impune ca aceste persoane sa fie bine verificate si testate, atat in tara cat si in exterior, existand o sincronizare intre cadrele verificate sau folosite pe aceasta linie de Securitatea interna si unitatile speciale, spre a se evita paralelismele sau suprapunerile. Dupa caz, avizele pot fi comune".
Si in mod natural, organele de Securitate mai erau foarte atente in ceea ce priveste calatoriile in strainatate ale "persoanelor din reteaua informativa sau care sunt in supraveghere ori urmarire informativa de Securitate, indiferent daca sunt incadrate in munca, sunt liber profesioniste ori pensionate". Nici pasarea nu iesea din tara fara avizul Securitatii.
George DAMIAN / ZIUA

Totalitarism cu fata intelectuala. Liiceanu a castigat in prima instanta. CEDO o sa se bucure ca mai exista profitori anti-presa in Europa

LIICEANU-ZIUA-SENTINA / Instanta i-a dat castig de cauza scriitorului Gabriel Liiiceanu in procesul sau cu cotidianul Ziua
BUCURESTI, 15 apr (MEDIAFAX) - Judecatoria sectorului 1 a dat castig de cauza scriitorului si filosofului Gabriel Liiceanu in procesul pe care acesta l-a intentat cotidianului Ziua pentru "atingerea adusa demnitatii, imaginii si reputatiei" prin campanii de presa si afirmatii "injurioase" si "calomnioase"."Instanta a admis actiunea lui Gabriel Liiceanu fata de cotidianul Ziua. Cei de la Ziua sunt obligati sa-i plateasca lui Liiceanu 150.000 de lei noi daune morale. Sentinta este atacabila cu apel si recurs", a declarat, marti, pentru MEDIAFAX, avocatul Valeriu Stoica, partener-fondator la Stoica&Asociatii, casa de avocatura ca l-a reprezentat pe Liiceanu la proces. Gabriel Liiceanu declara in luna iulie a anului trecut, intr-o conferinta de presa, ca actiunea sa in justitie sa ii vizeaza pe Sorin Rosca Stanescu, Ion Spanu si Victor Roncea , motivand-o prin faptul ca ca Ziua a pornit o campanie de defaimare la adresa sa dupa ce a semnat "apelul intelectualilor" pentru sustinerea presedintelui Traian Basescu (Ce vrajeala! - nota mea). Primul termen in acest proces a fost la 1 octombrie, anul trecut.(Indira Crasnea, indira@mediafax.ro)

Fetele totalitarismului. Sunt multe de spus pe tema procesului in care se cere cea mai mare despagubire din istoria presei post-decembriste: un miliard si jumatate in lei vechi (Stoiculitza, avocatul companiei rusesti ALRO solicitase initial 3 miliarde!). In ce ma priveste, pentru un editorial in care afirmam ca Liiceanu este un profitor al tuturor regimurilor. Ceea ce voi spune si de-acum inainte, pana cand il voi demola complet pe acest impostor agreat prosteste de Securitate pentru a-l controla pe batranul legionar Constantin Noica. Care visa, la randul lui prosteste, la un proiect de intarire a nationalismului fie si prin intermediul regimului comunist. Cu Liiceanu si Plesu a dat chix si el si Securitatea.

Despre proces, un singur exemplu, momentan: la o prima cautare pe internet, Barbut Florenta, judecatoarea care a clasat cazul - fara sa accepte nici martori nici proba veritatii! - a fost transferata de la Buftea la Judecatoria Sectorului 1 (supranumita Judecatoria mafiotilor) dupa ce a facilitat un mare tun imobiliar.

Pentru Stoica: fostul procuror general al TPI, Carla del Ponte, dezvaluie, astazi, ca mafia kosovora condusa de actualul premier al provinciei separatiste Kosovo, Hashim Thaci, impreuna cu generalul criminal Agim Ceku, au operat intr-o retea de trafic de organe, in special de copii. In anii '90. Rings a bell?

CEDO o sa se bucure cand o sa-i ajunga la Strasbourg un dosar in care este implicat fondatorul din umbra al PDL, cel care facea trocuri politice cu Adrian Nastase pe sub mesele de la Paris ale urmasului lui Brucan, Mihnea Berindei.

Ha, ha, ha!

Voi reveni, negresit, cand o sa-mi fac putin timp pentru astfel de pigmei.

LIICEANU, un Naomi al culturii. De la Siegfried si Marcello la "filosoful Alifie", vorba "poetului-portofel"

Am mai povestit că am prins boală pe sclifositul Liiceanu de cînd am citit în “Uşa interzisă” că a fost oripilat de o glumă a lui Ion Băieşu. Toate cărţile constipatului Liiceanu nu fac cît o pagină de Băieşu, aşa că filozoful Alifie, cum i-a zis Dinescu, putea să stea în zeama lui de ştevie literară. La mijlocul anilor ’80, Băieşu i-a întîlnit pe Pleşu şi pe Liiceanu la restaurantul Casei Scriitorilor şi i-a întrebat “băi, filozofilor, voi ştiţi cum e să daţi o m…?”. Supărarea lui Alifie a avut două ţinte. Prima — autorul “Balanţei”, iar a doua — Pleşu, fiindcă a rîs bărbăteşte la o caterincă de cîrciumă. După 2000, Liiceanu şi-a botezat maşina nemţească Siegfried sau Ştrudel, nu reţin exact şi nu regret deloc. În urmă cu vreun an, s-a confesat într-un ziar că îşi freacă robustul şi sclipitorul trup cu nu ştiu ce unguent. Această spovedanie cremoasă a avut consecinţe istorice. Dinescu i-a atribuit porecla “Filozoful Alifie”, iar Cristian Tudor Popescu l-a stupefiat, într-o emisiune, pe Emil Hurezeanu. Bătînd un apropo deochiat la Liiceanu, CTP a zis: “domnu’ Hurezeanu, vreau să vă fac o mărturisire: port chiloţi turceşti!”. Situaţia e gravă şi prezintă umflături! Recapitulare: Liiceanu şi-a botezat maşina, nu suportă glumele masculine, sănătoase şi edifică neamul în legătură cu preferinţele sale emoliente. Aceste autodenunţuri intime mă îndeamnă să cred că îi plac şi balurile mascate. Fiindcă îl stimez, nu mă voi adresa domniei sale în spiritul lui Băieşu. Mă şi îndoiesc că aş avea motive să-l iau cu “Băicoi!”. Oraş, în Prahova, cunoaşteţi. Îl voi aborda frumos. Domnule Liiceanu, nu vi se pare că sînteţi un Naomi al culturii?
de Răzvan Ioan Boanchiş
Liiceanu, un Naomi al culturii
http://www.7plus.ro/

PROCESUL Liicheanu-Liigheanu-Liiceanu. "Raportul Final"

Astazi are loc ultima runda a Procesului Liicheanu, plagiatorul si profitorul tuturor regimurilor, dupa cum ce sa va dovedi chiar azi, in instanta, incepand cu ora 8.30, la Curtea de Apel, unde sunteti invitatii nostri, ai ziaristilor liberi. Profitorul DSS-PCR-FSN-GDS-ICR va fi aparat de insusi papusarul sectei intelectualilor de mucava, Valeriu Stoica. Noroc ca avocatii mei sunt cu cateva clase bune deasupra lui si a firmulitei sale, altfel in top nu stiu cat. Dar, va marturisesc, as prefera sa pierd acest proces, in care ni se pretinde cea mai mare despagubire din ultimii ani din presa romana. Ca sa ajung apoi bine-mersi la CEDO si astfel sa ramana Cazul Liicheanu in analele incalcarii libertatii presei din Romania, numai bun pentru studiul generatiilor viitoare de jurnalisti, sper mult mai liberi si mult mai putin lingai. Plus ca Mircea Toma Necredinciosul va fi iar obligat sa introduca, fie si numai un randuletz, in raportuletzul agentiei lui de Pasive Watch-eri si Active Suckeri (voi reveni asupra lor). Asta e. La CEDO, birjar!
Va voi tine la curent astazi cu desfasurarea mascaradei Stoica-Liiceanu...
Articolul incriminat, pentru care Agentia de Monitorizare a Presei -Active Watch vrea sa-i dau lui Liiceanu 50.000 de lei (de fapt 100.000, cat a cerut initial, fapt facut uitat de monitorizatorii lovelelor lui Tomy):
Profitorul tuturor regimurilor: ZIUA
Vezi si
Procesul Liiceanu-Liigheanu-Liicheanu, profitorul tuturor regimurilor, contra libertatii presei si de expresie in Romania
In memoriam Mihai Pelin, cavalerul adevarului prin cuvant: Mitul disidentei lui Plesu, Liiceanu si Dinescu poarta un singur nume: Gogu Radulescu-NKVD
LIIGHEANU DIN CARACAL. Originea numelui Liiceanu: cojocar "dibaci la impunsul pieii de oaie cu ace specifice"
Cazul Patapievici-ICR. Valerian Stan devoaleaza RETEAUA PCR-GDS-ICR - profitorii tuturor regimurilor
STUDIU: UN FALS filosof al religiilor - Andrei Pleşu - despre unul autentic: Mircea Eliade
TRAIANE, Basescule, nu esti barbat! Nici patriot! Esti un las! - Ti-o zice Cartarescu, supermenul lui Liiceanu, Tismaneanu si Patapievici
MIRCEA PLATON: "Un epilog". Ai cui sunt "oamenii presedintelui"?
BASESCU si MUNGIU. Operatiunea Capcanarea se transforma in Operatiunea Debarcarea. ANALIZA si INFORMATII
ANTI-ROMANII din "societatea civila". Neo-conservatorii americani si silitorii lor elevi balcanici - "Neo-commies". Afacerea intelectualilor perversi, gen Patapievici
Intreaga clasa intelectuala in frunte cu GDS, creatia FSN si secretarii sai generali Pata-Plesu-Liicheanu, sustin din inima refacerea Partidului
Adevarul - Horia Roman Patapievici: „Uneori aş vrea să fiu ... Liiceanu, Patapievici, Tismăneanu: Nu suntem intelectualii lui ... Băsescu i-a lăsat cu ochii-n soare pe „intelectualii lui Băsescu ...
"Normalitatea" lui Patapievici-ICR: homosexuali, porno, anticrestinism, antisemitism, antiromanism, turnatori, impostura, fraude, trafic de influenta
Basescu si PDL vor pierde pe mana intelectualilor rosii

ROMOSAN despre PACEPA, zis Sobolanul: Ciorbă reîncălzită: Pacepa, Liiceanu, Lucia Hossu-Longin (plus Tismaneanu)

Pacepa, zis Şobolanul. Colegii săi securişti l-au poreclit Şobolanul. Pentru că avea obrajii plini de coşuri care miroseau urît, miroseau a şobolan. I se impută moartea unor disidenţi sîrbi în fostul hotel Dorobanţi, actualul Howard Johnson. I se impută lui personal, şi nu Securităţii în general. Şi cei care-l ridică în slăvi (Liiceanu e ultimul), şi cei care-l atacă (mai ales ofiţerii fostei Securităţi) vorbesc inevitabil despre trădare. Pacepa regretă cei 27 de ani în solda Securităţii. Lucia Hossu-Longin regretă cam douăzeci de ani dedicaţi propagandei comuniste.

Ce regretă Liiceanu vom afla în următorii ani. Triada Pacepa - Liiceanu - Hossu-Longin : sacul şi-a găsit peticul. Cine e sacul şi cine e peticul nici nu mai contează. Lucia Hossu-Longin îşi permite să-l atace pe regretatul Mihai Pelin - cercetarea lui despre trădătorul Pacepa e la îndemîna oricărui om de bună-credinţă. Cît a trăit Mihai Pelin, Lucia Hossu-Longin, ca orice laş, nu a îndrăznit să-l atace. S-a mulţumit să banalizeze memoria foştilor deţinuţi politici (printre alţii, Corneliu Coposu şi Elisabeta Rizea) cu vocea ei monotonă, de maşină de tocat carne, de lucrător de nădejde în televiziunea comunistă.

După ultimele informaţii de la Washington, Pacepa ar trăi şi ar fi doar un instrument în mîna mişcării neoconservatoare din SUA, cea aflată în spatele fostului preşedinte George W. Bush şi a fostului vicepreşedinte Dick Cheney. Comunitatea de informaţii din America nu-i mai acordă fostului securist din România nici o atenţie: e o murătură de mult expirată, şi deci urît mirositoare. Un şobolan. Într-o carte de memorii din 2008 a colonelului în retragere Stelian Octavian Andronic sînt propuse trei ipoteze în legătură cu defectarea lui Ion Mihai Pacepa. Iată citatul din "36 de ani în serviciile secrete ale României":

«1. Pacepa a fost recrutat de nemţi pe cînd se afla la post în RFG, lucrînd sub acoperire, la reprezentanţa noastră din Köln. Ulterior a fost preluat de americani * CIA l-a preluat deci de la nemţi, avînd în vedere poziţia sa destul de importantă în cadrul serviciului încă din acea perioadă.
2. Fugarul s-a implicat încă de cînd se afla la post în RFG, dar mai ales ulterior, cînd a deţinut înalte funcţii în stat atît pe relaţia vest-europeană, cît şi pe cea asiatică, în special arabă, în operaţiuni ilegale, de tip mafiot, din care a obţinut şi importante profituri materiale personale. A fugit din ţară pentru a scăpa de o arestare iminentă sau, cel puţin, presupusă de el a fi iminentă.
3. După unii, Pacepa a fost încă de la început agent al KGB-ului infiltrat la noi şi sprijinit de sovietici să urce treptele pînă la nivelul cel mai înalt - parcurs impresionant pentru cel ce fusese iniţial un ilustru necunoscut. Cînd KGB-ul a considerat că agentul său a devenit o momeală destul de apetisantă pentru americani, l-a aruncat în atenţia CIA, care l-a primit - «pe nemestecate» - cu braţele deschise şi cu toate onorurile acordate transfugilor consideraţi importanţi. KGB-ul a realizat astfel o dublă mare lovitură : pe de o parte, l-a torpilat serios pe Ceauşescu, care stătea în gît Moscovei, iar pe de altă parte, şi-a infiltrat agentul în stomacul inamicului permanent, care l-a şi înghiţit, dar nu ştim dacă l-a mestecat sau nu. Oricum, pentru KGB era arhisuficientă şi realizarea primei lovituri, căci Ceauşescu era în ochii săi un instrument periculos în mîna Vestului, care îl considera copilul minune al Europei de Est şi îl primea cu toate onorurile. Or, Moscova dorea cu orice preţ compromiterea lui Ceauşescu în ochii Occidentului, îndeosebi ai Americii.
Această ultimă variantă are şi meritul de-a explica în mare măsură misterul promovării excepţionale a lui Pacepa în ierarhia comunistă de la Bucureşti, unde sovieticii aveau destui oameni de încredere apţi să dea o mînă de ajutor la infiltrarea unui agent important în cercurile înalte ale puterii. Pentru că este greu de presupus că americanii aveau în acel timp la Bucureşti suficiente şi competente forţe pentru a-l ajuta pe fugar să urce într-un timp atît de scurt pe trepte atît de înalte.»

Ce i-a determinat pe Liiceanu şi pe Lucia Hossu-Longin să-i facă o asemenea promovare Şobolanului rămîne de aflat. Dacă alegem corect una dintre variantele propuse de Stelian Octavian Andronic, lucrurile încep să se clarifice. În urmă cu cîţiva ani, cei doi nu ştiau nici ei cît de buni prieteni sînt. Iată ce spunea Gabriel Liiceanu despre Lucia Hossu-Longin în 1998 : «Mi-am pus întrebarea cum se poate ca autorul unui asemenea film (Memorialul Durerii - n.r.) să aibă tipuri de comportament atît de discutabile moral şi mi-am adus aminte că viaţa ei e mult mai complicată decît ne imaginăm noi. [...] şi că poate între autoarea Cîntării României, de dinainte de 1990, Lucia Hossu-Longin sau a unor elogii aduse cuplului prezidenţial de atunci şi autoarea Memorialului Durerii poate să existe o legătură, poate că acest Memorial al Durerii este doar o cîntare a României». Şi ce îi răspunde Lucia Hossu-Longin lui Liiceanu, «un perpetuu candidat la preşedinţia Televiziunii Române», care «a asemuit Memorialul Durerii cu o Cîntare a României pe invers»? Iată ce: «În timp ce eu o descopeream pe Elisabeta Rizea, Liiceanu, i-a dat la topit cartea pentru că nu se vindea. Aşa a făcut şi cu Paul Goma. »

Ciorba reîncălzită Liiceanu - Hossu-Longin are de data asta şi ceva carne de Şobolan...

P. S. Lucia Hossu-Longin vrea să ocupe în CNSAS locul rămas vacant prin dispariţia lui Constantin Ticu-Dumitrescu. Iar pentru asta îl fugăreşte pe deja stresatul prim-ministru Boc. Se repetă istoria cu Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, foşti membri PCR instalaţi inexplicabil în Consiliu împotriva unei precizări explicite a legii de funcţionare a acestei instanţe ?

Petru Romosan

Foaia Transilvana

Parintele Staniloae despre Liiceanu. Humanitas, Patapievici si Tismaneanu despre Parintele Staniloae

Intr-un interviu inedit publicat de revista "generatiei neasteptate" VEGHEA din Brasov, la 15 ani de la trecerea la cele sfinte a Parintelui Staniloae, prea bunul parinte profesor lamureste - as spune eu definitiv - problema Liiceanu et Comp:

Parintele Staniloae: "Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă. A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Dar în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof şi despre fiecare religie.” „Şi de ce asta?” „Păi, ca să-i cunoaştem…” „Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult”. Şi a plecat fără să intre în discuţie cu mine despre colaborare.
Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. "

De altfel, aceasta reiese clar din "lucrarile" indepartatilor. Liiceanu publica asa-zisul "Raport" Tismaneanu la Humanitas, "pe gratis", pentru a contribui mai bine la falsificarea istoriei reale a Romaniei. Patapievici, un alt tovaras de drum, se numara si el printre autorii scuipatului "intelectual" la adresa poporului roman tiparit cu larghete de Editura lui Liiceanu, desi aceasta este plina de datorii la stat. Cred si eu ca-l pupa-n fund pe Basescu toata ziua. Doar-doar o scapa de datorii, exact ca pe vremea regimului Iliescu-Nastase (http://www.ziua.net/prt.php?id=217708&data=2007-03-17).

DATORII LA BUGETUL DE STAT - HUMANITAS IN EXECUTARE SILITA

Obligatii restante la bugetul de stat

http://www.mefromania.ro/wps/portal/!ut/p/_s.7_0_A/7_0_1QAV/.cmd/ad/.ar/sa.datornici.select.den/.c/6_0_TSG/.ce/7_0_1Q73/.p/5_0_1I6F/.d/1;jsessionid=0000gYDTYJr3IRfgmaNQKg12WCt:v9jbjpn1#7_0_1Q73

Obligatii restante la bugetul asigurarilor sociale de stat

http://www.mefromania.ro/wps/portal/!ut/p/_s.7_0_A/7_0_1QB3/.cmd/ad/.ar/sa.asigsocmm.select.den/.c/6_0_TSH/.ce/7_0_1Q75/.p/5_0_1I6H/.d/2;jsessionid=0000gYDTYJr3IRfgmaNQKg12WCt:v9jbjpn1#7_0_1Q75

Obligatii restante la bugetul asigurarilor pentru somaj

http://www.mefromania.ro/wps/portal/!ut/p/_s.7_0_A/7_0_1QB7/.cmd/ad/.ar/sa.asigsomajmm.select.den/.c/6_0_TSI/.ce/7_0_1Q77/.p/5_0_1I6J/.d/2;jsessionid=0000gYDTYJr3IRfgmaNQKg12WCt:v9jbjpn1#7_0_1Q77

Obligatii restante la bugetul asigurarilor de sanatate

http://www.mefromania.ro/wps/portal/!ut/p/_s.7_0_A/7_0_1QBB/.cmd/ad/.ar/sa.asigsanatatemm.select.den/.c/6_0_TSJ/.ce/7_0_1Q79/.p/5_0_1I6L/.d/2;jsessionid=0000gYDTYJr3IRfgmaNQKg12WCt:v9jbjpn1#7_0_1Q79

Iata ce se scrie in "Raport"-ul anti-romanesc, printre altele, despre unul dintre cei mai mari duhovnici si carturari ai Ortodoxiei:

Oficialitatea comunista a "recuperat" teologi care, cu numai cativa ani inainte, erau etichetati "periculosi" pentru ordinea sociala. Apartenenta Bisericii Ortodoxe Romane la Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB), incepand cu anul 1961, a favorizat inchegarea unei diplomatii ecleziastice care, nu de putine ori, a insotit in mod penibil politica externa de "independenta" a lui Nicolae Ceausescu. In cadrul acestei diplomatii bisericesti au fost integrati si preoti-profesori fosti detinuti politici, intre acestia si cunoscutul teolog Dumitru Staniloae, trecut prin calvarul detentiei politice intre 1958-1963.
Mai mult, intr-o perioada in care preotii si enoriasii greco-catolici inca mai erau supusi la hartuieli si intimidari, reputatul dogmatist publica penibile lucrari in care incerca sa demonstreze ca Biserica Romana Unita (BRU) a reprezentat doar o tentativa de dezmembrare a poporului roman."

Iata ce gandeste si pigmeul Patapievici despre stalpul Ortodoxiei romanesti:

C. N.: Aţi fost preocupat vreun moment de scrierile şi gîndirea teologică a Părintelui Dumitru Stăniloae?
H.-R. P.: Numai o clipă, cînd un prieten mi-a spus că este cel mai de seamă teolog ortodox de azi. Cred că se înşela. Dumitru Stăniloae a fost un preot erudit, capabil să repete bine predania, dar un teolog creator, după opinia mea, nu a fost.

(Interviu din Politice, volum republicat iar din nou de Editura PCR-Humanitas)

Vezi si: Lichelismul subtil al lui Liiceanu

http://grupareadeparte.wordpress.com/2008/05/15/lichelismul-subtil-al-lui-liiceanu/

"SOBOLANUL" PACEPA si activista PCR Hossu Longin. "Anticomunista" vrea sincura CNSAS. ROMOSAN: Ciorbă reîncălzită: Pacepa-Liiceanu-Lucia Hossu-Longin

Pacepa, zis Şobolanul. Colegii săi securişti l-au poreclit Şobolanul. Pentru că avea obrajii plini de coşuri care miroseau urît, miroseau a şobolan. I se impută moartea unor disidenţi sîrbi în fostul hotel Dorobanţi, actualul Howard Johnson. I se impută lui personal, şi nu Securităţii în general. Şi cei care-l ridică în slăvi (Liiceanu e ultimul), şi cei care-l atacă (mai ales ofiţerii fostei Securităţi) vorbesc inevitabil despre trădare. Pacepa regretă cei 27 de ani în solda Securităţii. Lucia Hossu-Longin regretă cam douăzeci de ani dedicaţi propagandei comuniste.

Ce regretă Liiceanu vom afla în următorii ani. Triada Pacepa - Liiceanu - Hossu-Longin : sacul şi-a găsit peticul. Cine e sacul şi cine e peticul nici nu mai contează. Lucia Hossu-Longin îşi permite să-l atace pe regretatul Mihai Pelin - cercetarea lui despre trădătorul Pacepa e la îndemîna oricărui om de bună-credinţă. Cît a trăit Mihai Pelin, Lucia Hossu-Longin, ca orice laş, nu a îndrăznit să-l atace. S-a mulţumit să banalizeze memoria foştilor deţinuţi politici (printre alţii, Corneliu Coposu şi Elisabeta Rizea) cu vocea ei monotonă, de maşină de tocat carne, de lucrător de nădejde în televiziunea comunistă.

După ultimele informaţii de la Washington, Pacepa ar trăi şi ar fi doar un instrument în mîna mişcării neoconservatoare din SUA, cea aflată în spatele fostului preşedinte George W. Bush şi a fostului vicepreşedinte Dick Cheney. Comunitatea de informaţii din America nu-i mai acordă fostului securist din România nici o atenţie: e o murătură de mult expirată, şi deci urît mirositoare. Un şobolan. Într-o carte de memorii din 2008 a colonelului în retragere Stelian Octavian Andronic sînt propuse trei ipoteze în legătură cu defectarea lui Ion Mihai Pacepa. Iată citatul din 36 de ani în serviciile secrete ale României:

«1. Pacepa a fost recrutat de nemţi pe cînd se afla la post în RFG, lucrînd sub acoperire, la reprezentanţa noastră din Köln. Ulterior a fost preluat de americani * CIA l-a preluat deci de la nemţi, avînd în vedere poziţia sa destul de importantă în cadrul serviciului încă din acea perioadă.

2. Fugarul s-a implicat încă de cînd se afla la post în RFG, dar mai ales ulterior, cînd a deţinut înalte funcţii în stat atît pe relaţia vest-europeană, cît şi pe cea asiatică, în special arabă, în operaţiuni ilegale, de tip mafiot, din care a obţinut şi importante profituri materiale personale. A fugit din ţară pentru a scăpa de o arestare iminentă sau, cel puţin, presupusă de el a fi iminentă.

3. După unii, Pacepa a fost încă de la început agent al KGB-ului infiltrat la noi şi sprijinit de sovietici să urce treptele pînă la nivelul cel mai înalt - parcurs impresionant pentru cel ce fusese iniţial un ilustru necunoscut. Cînd KGB-ul a considerat că agentul său a devenit o momeală destul de apetisantă pentru americani, l-a aruncat în atenţia CIA, care l-a primit - «pe nemestecate» - cu braţele deschise şi cu toate onorurile acordate transfugilor consideraţi importanţi. KGB-ul a realizat astfel o dublă mare lovitură : pe de o parte, l-a torpilat serios pe Ceauşescu, care stătea în gît Moscovei, iar pe de altă parte, şi-a infiltrat agentul în stomacul inamicului permanent, care l-a şi înghiţit, dar nu ştim dacă l-a mestecat sau nu. Oricum, pentru KGB era arhisuficientă şi realizarea primei lovituri, căci Ceauşescu era în ochii săi un instrument periculos în mîna Vestului, care îl considera copilul minune al Europei de Est şi îl primea cu toate onorurile. Or, Moscova dorea cu orice preţ compromiterea lui Ceauşescu în ochii Occidentului, îndeosebi ai Americii.

Această ultimă variantă are şi meritul de-a explica în mare măsură misterul promovării excepţionale a lui Pacepa în ierarhia comunistă de la Bucureşti, unde sovieticii aveau destui oameni de încredere apţi să dea o mînă de ajutor la infiltrarea unui agent important în cercurile înalte ale puterii. Pentru că este greu de presupus că americanii aveau în acel timp la Bucureşti suficiente şi competente forţe pentru a-l ajuta pe fugar să urce într-un timp atît de scurt pe trepte atît de înalte.»

Ce i-a determinat pe Liiceanu şi pe Lucia Hossu-Longin să-i facă o asemenea promovare Şobolanului rămîne de aflat. Dacă alegem corect una dintre variantele propuse de Stelian Octavian Andronic, lucrurile încep să se clarifice. În urmă cu cîţiva ani, cei doi nu ştiau nici ei cît de buni prieteni sînt. Iată ce spunea Gabriel Liiceanu despre Lucia Hossu-Longin în 1998 : «Mi-am pus întrebarea cum se poate ca autorul unui asemenea film (Memorialul Durerii - n.r.) să aibă tipuri de comportament atît de discutabile moral şi mi-am adus aminte că viaţa ei e mult mai complicată decît ne imaginăm noi. [...] şi că poate între autoarea Cîntării României, de dinainte de 1990, Lucia Hossu-Longin sau a unor elogii aduse cuplului prezidenţial de atunci şi autoarea Memorialului Durerii poate să existe o legătură, poate că acest Memorial al Durerii este doar o cîntare a României». Şi ce îi răspunde Lucia Hossu-Longin lui Liiceanu, «un perpetuu candidat la preşedinţia Televiziunii Române», care «a asemuit Memorialul Durerii cu o Cîntare a României pe invers»? Iată ce: «În timp ce eu o descopeream pe Elisabeta Rizea, Liiceanu, i-a dat la topit cartea pentru că nu se vindea. Aşa a făcut şi cu Paul Goma. »

Ciorba reîncălzită Liiceanu - Hossu-Longin are de data asta şi ceva carne de Şobolan...

P. S. Lucia Hossu-Longin vrea să ocupe în CNSAS locul rămas vacant prin dispariţia lui Constantin Ticu-Dumitrescu. Iar pentru asta îl fugăreşte pe deja stresatul prim-ministru Boc. Se repetă istoria cu Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, foşti membri PCR instalaţi inexplicabil în Consiliu împotriva unei precizări explicite a legii de funcţionare a acestei instanţe ?
Foaia Transilvana
www.compania.ro

CENTENAR NOICA (1909-1987). Noica si "discipolii" sai, Plesu & Liiceanu

Noica şi “discipolii” săi

Motto: Regatul României a fost un “adevărat paradis pe lângă tiraniile metodic organizate, diabolic organizate, de către naziştii nemţi şi apoi de către ruşii [comunişti]” (Eugen Ionescu, Antidoturi, Ed. Hum., 1993, p.244)

Fostul deţinut politic Titus Filipaş observa că după 1989 Andrei Pleşu a fixat “linia directoare în cultura română” (v. Ideologia Scolilor Centrale, în rev. on-line “Asymetria”, 2003). Angajarea politică a lui Pleşu (continuată în ziaristica sa de după 1990 strânsă în câteva volume) a debutat cu articolul Rigorile ideii naţionale şi legimitatea universului, publicat în rev. “Secolul XX”. Textul a fost reprobat de Noica nu atât ca gesticulaţie de spectacol impur, cât din pricina inconsistenţei sale ideatice, în text nefiind precizată poziţia celui care atacă pe “zbierători”, vociferând nu se ştie în numele cui: “In articolul acesta se vorbeşte splendid contra şi despre dar nici o clipă nu se vorbeşte în” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.207). A vorbi “în” , semnifica la C-tin Noica acea “deschidere” prin care autorul vine cu ceva nou, pune într-un cadru de noi orizonturi problema iniţială, dezvăluindu-şi limpede intenţia.

Prin jurnalistica sa, Pleşu a lăsat mereu lucrurile acolo unde le-a găsit. In tot ce a scris lui i-a lipsit “deschiderea” care să “mute problema din locul iniţial” (apud. Noica). In 1981 bătrânul filozof îşi pusese problema implicării sale în gestul unui nomenklaturist care îl frecventa de ani de zile, fără să-i bănuiască încrâncenarea de după 1988 împotriva “cortegiului de opere” (v.Pleşu, Limba păsărilor, 1994, p. 211) create de cel care spunea că viaţa lui este opera sa (v. Noica în Jurnalul de la Păltiniş). In opinia filozofului marginalizat de oficialii culturii comuniste, jurnalismul politic, fiind o “pactizare cu timpul”, reprezintă o trădare, mai ales cînd în politică se implică un prezumtiv creator, un scriitor care ar putea deveni cândva autorul unor opere de excepţie.

Intr-una din discuţiile lui Ion Varlam cu Vălenaş, vine la un moment dat vorba de un jurnalist francez, Alexandre Adler, “al cărui nume românizat era Ardeleanu” si a cărui soţie este o ziaristă bine plasată la posturile TV franceze. Dovedind din când în când obiectivitate, Adler părea democrat. Cripto-comunismul său a ieşit la iveală numai atunci când au fost publicate documente care au demonstrat o falsă persecutare a unor cehi care erau în realitate agenţi sovietici. Ieşindu-şi din fire, Adler a publicat în “Le Monde” un articol “isteric” prin care s-a deconspirat. Adevărata sa relaţie cu comunismul a ieşit la lumină din fraza finală a articolului său: “comuniştii vor fi cei care vor salva, din nou, democraţia de fascism” (Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, Bucureşti, 2004, p.73).

Cam aşa s-a deconspirat şi “democratul” Pleşu aflat de vreo 30 de ani în relaţii amicale cu familia lui Leonte Răutu. Prin Colegiul Noua Europă, “ţinând cont de pauperizarea clasei noastre intelectuale” (v.Toader Paleologu, în “Obs. Cult.”, nr.268/2005) el a tot încurajat financiar (cu fonduri din afară) sub-cultura pe care o încuraja Leonte Răutu la defuncta Academie Ştefan Gheorghiu, acea sub-cultură ocupându-se de “fascismul” spiritualităţii româneşti (filozofie interbelică şi filozofia lui Noica, Biserica ortodoxă, istoria religiei, etc.). În ce-l priveşte personal, credinţa după care “comuniştii vor salva din nou democraţia de fascism” s-a lăsat întrevăzută în filmul despre Noica, difuzat la TVR-Cultural pe 16 ian. 2009 când s-a arătat îngrozit de articolele semnate de C-tin Noica, Horia Stamatu şi Radu Gyr în revista “Buna Vestire”, apărută după ciuntirea bolşevică, maghiară şi bulgară a României, fapt istoric peste care Andrei Pleşu a trecut cu discreţia oricărui comunist de extracţie rusească. La fel de “discret” a trecut şi peste cazul scriitorului Radu Gyr.

Cu toate că a menţionat numele celui care-a scris “Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”, poezie pentru care ocupantul sovietic al ţării ciuntite a umplut temniţele cu “politici”, fostul ministru al culturii post-comuniste n-a dat semn să-l fi impresionat poeziile scrise în închisoare de Radu Gyr şi publicate în ţară abia la vremea primului său ministeriat: “O, Iisuse Împărate,/ Iartă lacrimi şi păcate!/ Vin’ de-alin uşor/ rănile ce dor,/ cerul ni-l descuie./ Noi te-om aştepta,/ căci pe crucea Ta/ stăm bătuţi în cuie!”. Aproape am crede că “simţul său pentru concret” i-ar fi sugerat deplina continuitate de politică culturală dintre 1981 şi anul 2008 în care s-a realizat filmul de televiziune despre Noica.

Ion Papuc scria într-una din cărţile sale despre o poezie religioasă compusă în temniţă de un preot ortodox, precizând contextul şi “valoarea artistică” a versurilor (Scriitorul de filozofie, 2008, p.180). De reuşita în plan artistic a poeziilor din închisoare ale lui Radu Gyr nu ştim să se fi preocupat altfel decât în treacăt. Ceea ce ştim cu siguranţă este că, după moartea lui Sergiu Mandinescu (1926-1964), indoeuropenistul Cicerone Poghirc umbla pe la forurile culturale comuniste cu poeziile compuse de “mărturisitorul” Sergiu Mandinescu în temniţă, motivând necesitatea publicării prin forma lor artistică uneori atingând măiestria.

Noica i-a reproşat lui Alexandru Palelogu imoralitatea de a-l fi criticat pentru cele scrise în domciliu obligatoriu de la Câmpulung. Ceea ce îi părea nelalocul ei era tocmai ignorarea circumstanţelor. Fiindcă a scrie fără perspectivă de publicare, cum a scris marginalizatul filozof Alexandru Dragomir o viaţă întreagă şi cum scria Noica la Anti-Goethe, este un act eroic. Dacă nu-ţi stă în putinţă a admira ce-a rămas din scriitorii pe care “lumea din jur” îi desfiinţează, a privi cu ochi critic operele acestora este imoral (Noica în Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 119).

Pe când îl frecventau la Păltiniş, Liiceanu şi Pleşu îl găsiseră pe Noica vinovat de “absenţa cronică a simţului pentru concret” (Andrei Pleşu, Limba Păsărilor, 1994, p.209), observând sustragerea acestuia de la munca pe tărâm ideologic prin difuzarea scrierilor de stânga, ale unui Adorno, de pildă (v. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, p. 201).

Opţiunea filozofului trecut de şaptezeci de ani mergea spre “somnambulismul fecund al culturii”. El nu ţinea să părăsească domeniul filozofiei pentru a face servicii mercenarilor opresorului care a zmuls România din Europa şi a desfigurat-o prin ciuntire şi prin impunerea regimului comunist criminal, răspunzător de moartea a două sute de mii din cei două milioane de români întemniţaţi fără vină (v. Românii în cultura şi în ştiinţa occidentală, Ed. Davis, 1992 precum şi Monumentul victimelor şi harta Gulagului comunist, din Chemin du Bois-des-Arts, 43-45, 1226 Chene Bourg, Elveţia). Implicându-se în contextul istoric în care a trăit, Goethe faţă de Napoleon ar fi făcut, spunea Noica, “figură de trădător” (Jurnalul de la Păltiniş, p.202). La fel s-a întâmplat când Platon într-o Atenă învinsă de Sparta lăuda virtuţile spartane. Fostul deţinut politic Alexandru Paleologu restrângea numărul comuniştilor români la categoria nomenklaturiştilor, a profitorilor regimului, din care sigur că făceau parte cei care i-au tot citit în cheie politică meditaţiile lui Noica despre viitorul culturii europene: Ion Ianoşi, Liceanu şi Pleşu, răsfăţaţii regimul totalitarist care-i trimitea cu burse Humboldt dincolo de Cortina de Fier.

La vremea lui Noica (1909-1987), vigilenţa paznicilor totalitarismului (care împărţise populaţia în victime şi profitori) observase cum “concretul” nu ar fi cu totul absent în gândirea acestuia. In opinia lui Pleşu (istoricul de artă aflat în “echipă” la Colegiul Noua Europă cu una din fetele lui Leonte Răutu) “concretul” ar figura la Noica în ipostaza unui “cumul de prejudecăţi descărnate şi reflexe inerţiale” (Andrei Pleşu, Limba Păsărilor, 1994, p.209) legate de preţuirea filozofiei româneşti autentice, sau, în limbaj noician, a “spiritului” în dauna “sufletului”. După Ion Ianoşi (O istorie a filosofiei româneşti, 1996), Liiceanu (Jurnalul de la Păltiniş), Pleşu, Patapievici şi cei care-i repetă pe aceştia fără să ştie ce vorbesc (de ex. Costică Brădăţan care scrie despre “o generaţie de aur cu zgarda de gât”) blamabilă înainte de toate este la Constantin Noica “prejudecata” preţuirii culturii româneşti în general şi a unor rostiri filozofice cuprinse de limba românească în particular. Fără să argumenteze de ce limba românească n-ar putea avea valenţe filozofice, sau măcar să invalideze raţional argumentele unui Mircea Vulcănescu şi Noica demonstrând contrariul, Liiceanu “ironizează” astfel de “prejudecăţi” (în Jurnalul de la Păltiniş) pe urmele lui Ion Ianoşi instalat de ocupantul sovietic în casa lui Piki (Victor) Pogoneanu, fost cumnat al lui Mircea Vulcănescu, ambii asasinaţi în puşcărie.

In filmul despre Noica difuzat de TVR-Cultural, cripto-comunismul lui Pleşu a mai ieşit la iveală şi din nepăsarea sa faţă de suferinţa lui Noica băgat în puşcărie de Zigu Ornea care a dat pe ascuns Securităţii manuscrisul Povestirilor după Hegel. Toţi beneficiarii comunismului sînt indiferenţi la martirajul din închisorile în care a fost decapitată spiritualitatea românească (v. albumul Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor româneşti, ediţie îngrijită de Matei Marin, Bucureşti, Ed. Bonifaciu, 2008).

Liiceanu construieşte o întreagă teorie despre viaţa mizeră a lui Noica ce trăia din meditaţii (plătite) când era în domiciliu obligatoriu la Câmpulung (1948-1958), despre fericirea lui Noica de-a ajunge după gratii (1958-1964), urmată de cei zece ani când s-a ocupat (prin filtru marxist) de Aristotel la Centrul de logică şi în fine, despre mulţumirea lui Noica de a trăi cu bani puţini 10 luni pe an la Păltiniş într-o cameră de 6-8mp. In opinia “discipolului” (care nici în două decenii n-a priceput modalitatea lui Noica de a diferenţia domeniul “spiritului” de cel al “sufletului”) viaţa ascetică a filozofului a ţinut în exclusivitate de esenţa personalităţii acestuia (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.177). Cu o fantezie la fel de optim direcţionată, Vartan Arachelian vroia să convingă telespectatorii după 1990 că Petre Ţuţea ar fi fost cel care a decis ca scrierile să nu-i fie publicate decât post-mortem. Pe acelaşi şablon s-a căznit în 2004 Liiceanu să explice marginalizarea lui Alexandru Dragomir, fostul doctorand la Heidegger (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, 2004).

Când, prin cine ştie ce conjuncturi nefavorabile, sînt siliţi să mimeze compătimirea, foştii nomenklaturiştii inventează “comunismul românesc” să nu se afle că “mai toţi liderii comunişti au fost agenţi sovietici, aduşi pe tancurile sovietice, spre pildă Leonte Răutu, responsabilul ideologic PCR, adică şeful real al mandatarilor locali ai Kremlinului”, inclusiv şeful lui Ceauşescu. (Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, 2004, p.82). Când Leonte Răutu a fost debarcat prin anii optzeci de Ceauşescu, familia lui a rămas în continuare la putere, chiar şi în România de astăzi (apud. Ion Varlam). De pildă, Oişteanu (fratele lui Leonte Răutu) a fost directorul Editurii Politice care azi se cheamă Humanitas.

In calitate de actor în filmul difuzat pe 16 ianuarie 2009, “discipolul” Andrei Pleşu s-a arătat îngrozit de articolele din “Buna Vestire” semnate de “septembristul” Noica devenit pentru două luni redactor şef. Filmul, cu fundal educativ proletcultist, restabileşte “binele”, împrumutând morala anilor cinzeci, prin afirmaţia explicită că puşcăria politică a fost o etapă de purificare necesară a vieţii filozofului de la Păltiniş.

Ion Varlam spunea că lui, ca român, i se cere zi şi noapte, fără încetare, ca înainte de a-i condamna pe comuniştii indiscutabil vinovaţi de crime împotriva poporului român (Pseudoromânia, 2004, p. 74), să-i condamne ca anti-semiţi pe Noica şi pe Mircea Eliade a căror vinovăţie nu a fost nicicând probată. Mihai Şora, plecat la Grenoble în iarna lui 1940 ar fi devenit comunist fiindcă pe atunci “nu aflase crimele comunismului” (v. rev. “Argeş”, mai 2009). Nici unul dintre cei care blamează articolele lui Noica sau textele lui Mircea Eliade (dinainte de războiul pentru Basarabia şi Bucovina de Nord) nu pune în aceşti termeni presupusa vinovăţie a celor doi.

Pe toată perioada aşa-numitului “discipolat”, ceea ce a rămas dincolo de înţelegerea tinerilor comunişti a fost imperativul unei existenţe dăruită culturii. La Heidegger nu vii cu mâna goală, îi atrăgea filozoful atenţia lui Liiceanu care vroia să-l traducă pe Heidegger fără a-l fi studiat temeinic pe Kant (v. Noica în Jurnalul de la Păltiniş, p.227). Îndemnul lui Noica din 1981 (“Lasă-l pe Heidegger”) şi retrage-te 5-10 ani pentru studierea filozofiei antice, a gândirii medievale şi a idealismului german venea din constatarea mediocrităţii traducerilor din Heidegger şi a “peratologiei” cantonată de Liiceanu în afara filozofiei.

“Discipolii” credeau însă că trăiesc în cea mai liberă cultură. Dacă pentru Ţuţea, Alexandru Dragomir, Gheorghe Ciorogaru (traducătorul lui Iacob Boeme, publicat în româneşte după moartea acestuia) cultura sub cizmă rusească însemna marginalizare culturală, pentru editorii unui Platon aproape materialist şi al unui Heidegger îngălat şi confuz totalitarismul ideologic era încurajare spre cultura “autentică”. O încurajare desigur mai eficientă decât îndemnurile “maestrului” de a studia ceva mai temeinic filozofie. Dar, în spatele îndemnului filozofului de la Păltiniş simţeau un oarecare reproş vizând calitatea precară a produselor culturale puse pe piaţă de ei.

De aici revolta împotriva “fanatismului cultural” al filozofului de şcoală naeionesciană care nu le permitea să vorbească în limbajul anilor de decapitare a spiritualităţii române despre “dimensiunea iluzorie” a culturii româneşti (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 164) .

Dezacordul “discipolilor” cu îndemnul spre cultura autentică repetat şi răsrepetat de filozoful supravieţuitor al Gulagului instituit de ocupantul sovietic, începea de la compătimirea muncitorului despre care Noica spunea că trăieşte în “statistică” (op.cit., p.175). Urma refrenul cu obligativitatea traiului în colectivitate, ca “deschidere către altul”. Desigur, de aspectul “deschiderii către semeni” avuseseră grijă cei care, în loc să-i ofere o catedră universitară, îl transformaseră pe Noica în meditatorul privat al câtorva privilegiaţi ai regimului. Apoi era invocată “etica comunistă”. Cacofonia nu este întâmplătoare, căci Liiceanu, câştigat din juneţe de partea fantomaticei “dreptăţi sociale”, indică asemenea etică prin “eroismul” onestităţii faţă de omul umil care “nu trăieşte în cultură”, întrucât se poate trăi si fără cultură. Importantă era numai lupta de clasă. Apoi se ajungea galopant la “salvarea omenirii ca omenire” şi la binele [cu forţa] în vederea creării unei “noi stări morale a omenirii” (ibid.). Si toate acestea, explicau ei, pentru că “există un interval uman care nu cade nici în precaritatea sub-umanlui, nici în excelenţa geniului” (p.177).

Faţă de exprimarea eterată a unui Pleşu vorbind de “prejudecăţile descărnate şi reflexele inerţiale” ale fostului deţinut politic Constantin Noica, Liiceanu spune lucrurilor pe nume: nimeni nu are nevoie de “mântuirea prin cultură” a celor câţiva reprezentanţi burghezi ai “rostirii” româneşti. Adică de opera celor care au creat şi înainte şi după ce fuseseră sortiţi pieirii în temniţe (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lista neagră cu cărţi scrise de Noica).

Pentru momentul cultural interbelic, Noica îi spunea lui Liiceanu că istoricii români ar fi reprezentat pe atunci conştiinţele culturale cele mai înalte. De aceeaşi părere trebuie să fi fost şi sovieticii care l-au pus pe Mihai Roller să rescrie istoria, întemniţându-i pe universitarii şi academcienii români în 1950 la Sighet, pentru exterminare în închisoarea care arăta cu totul altfel decît s-au grăbit să o prezinte cei care au transformat-o în muzeu. Noica, pentru secolul XIX considera că spiritualitatea românească a dat mari istorici şi filologi (Haşdeu, Sextil Puşcariu): “istoria, pentru că era momentul unei necesare luări de conştiinţă, prelungite, după Kogălniceanu, prin Pârvan şi Iorga” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.44).

Fără îndoială că filozoful nu se aştepta să trezească în protejatul său (îndoctrinat de pe băncile şcolii şi în facultatea de “marxism-leninism”) interesul pentru istoricii români de anvergura celor citaţi şi a celor nemenţionaţi cu tot dinadinsul (George Brătianu, Ion Nistor, Ion Pelivan, Ion Moga, Scarlat Lambrino, Alexandru Randa, Silviu Dragomr, Radu Rosetti, Stefan Meteş, Zenovie Pâclişanu, fraţii Lapedatu, etc.). După 1990, în calitate de director al Editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu va excela în abundenta publicare a celor mai dubioase conspecte “istorice”, care mai de care mai depărtate de adevărata ştiinţă a istoriei strălucit reprezentată cândva de români.

Lui Noica nu-i reuşise în 15 ani nici măcar tentativa de a-i face să studieze ceva mai temeinic filozofia. In schimb, se pare că trebuia (nu se ştie cât de des) să suporte prelucrări ideologice, Liiceanu vorbindu-i de “dreptatea socială” adusă de comunismul preocupat de binele celor mulţi şi umili, Pleşu (indirect) de reprezenanţii puterii politice, de nomenklatura situată în interval: între omul umil şi geniul creator în planul spiritului.

La multiplele sensuri ale termenului de “interval” se mai pot adăuga: ratarea culurală din domeniul “sinelui lărgit” ca “lăutărism” al scrierilor de filozofia religiilor propuse de “angelologul” Pleşu. Interval este şi etapa de antrenament cultural menită să înlesnească trecerea din domeniul sufletului pe tărâmul spiritului, ratată de ambii “discipoli”. In limbaj noician, tot interval este şi “sinele îngust” ca domeniu al “sufletului”, unde intră antropologia, filozofia politică, freudismele şi “peratologia” lui Liiceanu ancorată în subiectivitate şi în psihologic (apud. Noica în Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.98).

Din cele consemnate în Jurnalul de la Păltiniş se remarcă neputinţa şi regretul lui Constantin Noica de a nu fi reuşit să-i facă pe cei doi tineri angajaţi politic să înţeleagă faptul că “purificarea este puterea de a te spăla de murdăria sinelui îngust” (p.151). Pentru Liiceanu “salvarea spiritului” prin creatorii de geniu ai unei naţii ar fi “meschină” (p.176) faţă de “salvarea umanităţii” prin etica comunistă a binelui călcând în picioare libertatea individuală. Petre Ţuţea observase în schimb că naţiunile, indiferent de mărimea lor, sînt reprezentate de un număr restrâns de creatori geniali. Fără îndoială, adevărul nu se află de partea comuniştilor îngrijoraţi în mod ipocrit de “salvarea umanităţii”, în realitate autori ai atâtor crime.

Degeaba le-a vorbit Noica de europenismul lui Eliade sau de Mircea Eliade, ca om planetar purtător de “veac românesc”. Zadarnic i-a atenţionat că “angajarea politică”, din perspectiva altei epoci, se demonetizează, că “c’est un trahison de pactiser avec le siecle”(Julien Benda). Pentru ambii discipoli ajunşi după 1990 la gloria vedetismului impresionând vulgul, a rămas de neînţeles (si după un sfert de veac) ideea că definirea “binelui” se face într-altfel decît prin raportarea sa la “timpul devorator”, sau la “realul” instituit propagandistic.
Isabela Vasiliu-Scraba