ADRIAN MARINO: In regimul comunist Plesu si Liiceanu au avut stagii in Germania mult mai lungi decat ale mele. Manolescu la fel

Volumul de memorii al lui Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”, care va apărea la începutul lunii martie la Editura Polirom, naşte deja controverse şi dispute în lumea literară. Şi asta pentru că Adrian Marino pune la index personalităţi marcante precum Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, dar şi George Călinescu sau Constantin Noica. Unul dintre capitolele controversate ale volumului se referă la călătoriile în străinătate înainte de 1989.

10 Feb 2010 Adrian Marino

„Resimţeam, în permanenţă, aceste «plecări», ca pe o reală şi uneori chiar gravă «culpabilizare».
Ceea ce mă irita şi mă jignea, mai ales, era dubla măsură cu care eram judecat, bârfit, suspectat etc. În definitiv, şi alţi foşti deţinuţi politici călătoreau: Ovidiu Cotruş (de nu ştiu câte ori). Dar şi Al. Zub a fost bursier Humboldt. Sergiu Al George a ajuns chiar şi în… India. Dar N. Balotă, cu întreaga familie, când toţi lectorii plecau singuri? Fiul său, la vârsta serviciului militar, nu s a întors în ţară şi… nu s a întâmplat nimic. 
Şi nimeni nu s a scandalizat. Şi pe bună dreptate. Ca şi în cazul G. Liiceanu şi Andrei Pleşu, şi ei bursieri Humboldt, cu stagii în Germania mult mai lungi decât ale mele. N. Manolescu a fost în Franţa, înainte de 1989, cel puţin tot de atâtea ori cât mine. Iar în SUA a fost de două ori, chiar înaintea mea. Ceea ce nu l a împiedecat să mă atace violent şi insultător, după 1989, tocmai din acest motiv. Mi a fost foarte uşor să demonstrez (în Dreptatea) că, în două împrejurări, el a fost în străinătate, în perioada incriminată, chiar… împreună cu mine. Aş putea continua mult şi bine acest pomelnic (a făcut, de pildă, cineva lista completă a bursierilor de la Iowa?). (...) Mulţi, de fapt, călătoreau, ca şi mine. Cartea albă a Securităţii dă şi numărul, aproape incredibil, de 800.”
www.cotidianul.ro 

NISTORESCU despre BASESCU si saltul peste bord al "intelectualilor de lista": Drama lui Mircea Cărtărescu (& Comp)

În nebunia asta electorală, zăbovesc pentru un singur articol asupra unei ştiri de ultimă oră. Scriitorul Micea Cărtărescu nu-l mai susţine pe Traian Băsescu! Dramă naţională! Sau mare brînză! Nici cu Cărtărescu, cu Patapievici, cu Liiceanu şi cu Mihăieş şi nici fără ei Traian Băsescu nu ar fi făcut nici mai mult şi nici mai puţin! Cu Consiliu General la Capitală, cu scriitori sau fără în jurul Preşedinţiei, cu Guvern ascultător sau cu unul împotrivă, Traian Băsescu ar fi prestat cam la fel. Asta este anvergura personalităţii sale (observaţi că nu o calific). Mai exact spus, atîta poate! De altfel, şi Mircea Cărtărescu ajunge la aceeaşi concluzie: „Am văzut că nu poate face nimic. Pînă acum şi-a epuizat şi strategia, şi programul”. Adică Traian Băsescu n-a izbutit să facă nimic împotriva corupţiei, n-a izbutit să dea în vileag oamenii importanţi şi atrocităţile Securităţii, n-a izbutit să consolideze instituţiile statului şi nici să sporească prestigiul extern al României. În schimb, l-a decorat pe Mircea Cărtărescu şi l-a făcut un fel de prim scriitor în viaţă al României contemporane! Ceea ce, în ciuda numărului de cărţi tipărite, în ciuda multiplelor traduceri în nenumărate limbi, pe banii din bugetul statului, în ciuda decoraţiei şi a premiilor primite (multe dintre ele în cadrul unui schimb de onoruri în interiorul găştii literare), nu este! N-ai cum să fii mare scriitor român (necum laureat al Premiului Nobel) dacă în 20 - 30 de pagini de text scriitura ta nu trădează nici o sclipire! Şi-i iau mărturie pe toţi cei care vor să facă o încercare. Îmi pare rău, exact ca în cazul H. R. Patapievici! Citiţi opera sau măcar 20 - 30 de pagini şi pe urmă judecaţi singuri! Din acest punct de vedere, rivalul său la onoruri, Traian Radu Ungureanu, chiar şi în cronicile sportive, îl bate de la o poştă. Are o scriitură cu cîteva clase peste!
Sînt gata să recunosc că s-ar putea să-mi lipsească antenele pentru depistarea unui Proust contemporan, care miroase a Minulescu. De asemenea, sper că păcatul meu să nu conteze în nici un fel în stabilirea eternităţii lui Mircea Cărtărescu. Problema mea nu este arta lui. Nu eu îi fixez dimensiunile. Şi nici adversarii săi, necum criticii săi de casă sau băieţii din gaşca de susţinători ai lui Traian Băsescu! Timpul îi va da lui Mircea Cărtărescu locul potrivit. Succesul său în materie de vînzări n-are nici o legătură cu un posibil capitol într-o istorie a literaturii române, scrisă peste trei - patru decenii!
Pe mine mă preocupă doar uşurinţa cu care Mircea Cărtărescu se delimitează de Traian Băsescu, după ce o vreme l-a susţinut cu entuziasm (începînd din zilele în care acesta îşi bătea joc de Parlamentul României). Acum se leapădă de el pentru că „nu poate face nimic” şi pentru „alianţa cu PSD”. Altfel, personajul era merituos, demn de sprijin din partea tuturor intelectualilor (mai ales a celor dornici de dregătorii). Evident, Traian Băsescu merita susţinut în primul rînd pentru meritul de a fi fost primul care a condamnat comunismul (neavînd nici o importanţă dacă operaţiunea a fost efectuată de un informator notoriu şi de un ofiţer de securitate acoperit). Apoi sprijinul intelectualilor trebuia acordat şi pentru muşchii de oţel în combaterea corupţiei, muşchi cu care preşedintele n-a putut să culeagă nici măcar flori de tei! Aş putea să întocmesc o listă lungă de alte „merite” care ar fi putut să-l trezească pe Mircea Cărtărescu. E treaba lui că s-a păcălit! Problema mea stă însă în uşurinţa cu care un scriitor român îşi imaginează că dispar servituţile, limbile şi susţinerile voluntare (pe el nu l-a obligat nimeni să se prostitueze). L-a susţinut doi ani (între timp poeto-eseisto-romancierul a mai făcut ceva muşchi) şi l-a părăsit ca pe o vrabie.
„Nu poate face nimic”, a conchis scriitorul! Mă tem că nici Mircea Cărtărescu, nici Mircea Mihăieş, nici H. R. Patapievici şi nici Gabriel Liiceanu nu mai pot face mare lucru pentru a se despărţi de „opera” lui Traian Băsescu!

Cornel Nistorescu

Foaia Transilvana

ROMOSAN despre cum l-au pacalit pe BASESCU "intelectualii de lista" Plesu, Liiceanu, Patapievici si picolii lor: Filosofii-ospătari față cu recesiunea

Traian Băsescu are o îngrijorare. Se împuţinează ospătarii. Să-l înţelegem. Între Biserică, Şcoală, Bibliotecă şi Cîrciumă, Băsescu va alege întotdeauna Cîrciuma. Şi Traian Băsescu mai are o îngrijorare: se înmulţesc periculos filosofii. Aici se înşală grav. Din cei trei („avem trei filosofi de serviciu în România”, zice Mircea Dinescu) care primiseră autorizaţia instituţiei tutelare să presteze public filosofia n-a mai rămas nici unul care să nu-şi fi pus şorţuleţul alb şi şervetul de ospătar.
Primul, fiind şi cel mai talentat dintre cei trei, a servit discret la cîrciuma din dealul Cotrocenilor. E vorba, bineînţeles, de Andrei Pleşu. Filosoful-ospătar a acceptat cu distincţie în 2005 postul de consilier. În subordinea directă a jupîniţei Elena. A fost totuşi un exces şi, pînă la urmă, a cedat nervos. Patapievici, ultimul venit între maeştrii cîntăreţi - pardon, între filosofii-ospătari - şi-a pus şi el de la început şorţuleţul corespunzător. Plus un papion. Şi nu şi le-a mai scos pînă astăzi. Deh, a fost numit şef peste Restaurantul găştii subintitulat filosofic Institutul Cultural. Serveşte mai ceva ca meşterul Apostol la Capşa pe vremuri. Un desăvîrşit filosof-ospătar. Al treilea filosof cu autorizaţie, Liiceanu - un caracter mai irascibil - serveşte şi el, dar numai la ocazii solemne, în acord cu natura sa: în Piaţa Universităţii, la tîrguri de carte, în campanii electorale. Dar serveşte la greu.
Desigur, mai există şi ceilalţi băieţi, picolii. Sînt mulţi şi sînt plasaţi în puncte strategice. Dar e greu să-i identifici pe toţi şi să poţi face astfel un pomelnic exhaustiv. Totuşi, cîţiva s-au detaşat din pluton: Mircea Mihăieş, Traian Ungureanu, Cristian Preda, Sever Voinescu şi destui alţii. Cu toţii sînt filosofi-ospătari în devenire. Aşteaptă autorizaţia. Care s-ar putea să nu vină niciodată, iar ei să rămînă pentru totdeauna picoli.
Emil Constantinescu, care a fost un preşedinte infinit mai onorabil decît Traian Băsescu, îi invita ieri pe intelectuali să se elibereze de „fascinaţia bădăranului” şi să scape urgent de „răul absolut” pe care l-a identificat cu actualul preşedinte. Soarta sa tristă de Don Quichote va face că, nici de această dată, nu-l va auzi nimeni.
Oare vizita televizată pe care i-a făcut-o Întîiul Client al ţării Primului ei Ospătar, măreţul Emil Boc, la Cîrciuma din Piaţa Victoriei, să fi avut scopul de a-i stresa pe bancherii şi pe investitorii occidentali prezenţi în România sau interesaţi de ea? În orice caz, reuşita e totală: a mai dat o lovitură de cîteva miliarde economiei româneşti. Dar originalul preşedinte român nu e la prima încercare. Nu a dat el foc portului Rouen, în Franţa? Şi nu a reuşit el să facă dispărută flota României? România? Frumoasă ţară...

Petru Romosan

Foaia Transilvana

NISTORESCU despre seful HUMANITAS - vechea Editura Politica si seful ICR-noul PCR plus gasca GDS-KGB: „Canalie de facto”- H.R. Patapievici

Filosoful îmbîrligat a provocat un tărăboi cumplit. Culmea este că nici el nu ştie de ce. După ce ani buni a fost socotit o minte luminată, o speranţă, o referinţă morală, el s-a trezit supus unei re-examinări necruţătoare ce tinde a deveni nimicitoare. Cînd Iosif Sava ni-l recomanda cu căldură, românii îl credeau pe Iosif Sava, convinşi că ştie el ce spune. Articolele şi cărţile lui H.R. Patapievici erau prea sofisticate şi de aceea mai toţi cititorii lui Patapievici s-au lăsat păgubaşi. Cînd acelaşi filosof a fost luat în braţe de tandemul Pleşu-Liiceanu, românii l-au socotit de îndată egalul acestora. Şi la operă şi la caracter!
Ani întregi, lumea a luat de bune spusele lui H.R. Patapievici fără a le cîntări cu atenţie. Cumpăra cărţile şi le aşeza în bibliotecă, fără a le parcurge şi fără a ajunge la sfîrşitul uneia dintre ele. Eu unul nu m-am dat în vînt după producţia sa intelectuală. Nu este pe gustul meu, scrie greoi şi contorsionat. I-am cumpărat însă toate cărţile, fiind şi eu unul dintre cei care s-au păcălit straşnic. De fiecare dată, după primele pagini, am renunţat la lectură, iar cînd am dat peste cîteva rînduri pe post de recomandare la privire şi meditaţie, publicate pe foaia de gardă a unui album foto, am rămas şocat. Parcă erau opera unui copil cretin, nu a unui filosof instalat confortabil în fotoliul de înţelept al neamului.
Spre Patapievici am întors capul mai atent abia cînd el a coborît de pe soclul iluzoriu de clasic în viaţă la rolul de ţuţăr politic al lui Traian Băsescu. S-a aruncat într-o luptă ce părea una de idei şi care încet-încet s-a dovedit a fi doar forma de manifestare a unei „canalii de facto”. Biografia sa plină de suferinţe politice se dovedeşte a fi o scorneală. Cel care huiduia de mama focului din balconul parlamentului atunci cînd Traian Băsescu citea Raportul de condamnare a comunismului (provocat şi de Apelul iniţiat de Sorin Ilieşiu, Apel pe care, de bună credinţă şi fără să ştiu ce pregătea, l-am semnat şi eu) era totuşi un beneficiar al acestuia.
Horea Roman Patapievici şi Vladimir Tismăneanu nu aveau acoperirea morală de a fi membrii comisiei de redactare a unui asemenea document, necum să stea în fruntea unei asemenea operaţiuni. În panseurile sale imbecile, Patapievici scria cîndva despre român: „Canalie de facto, românul este un colaboraţionist bovarizat de ipocrizia aspiraţiei la disidenţă”. Şi Tismăneanu, şi Patapievici nu sînt decît „canalii de facto”. Şi ei, şi părinţii lor, după ce au pus osul şi mintea la consolidarea comunismului, au dorit să pară şi victime ale acestuia.
Lui Patapievici, anticomunismul a început să-i aducă şi burtă, şi funcţii. Pîrlitul de asistent universitar din anii ’90 a sărit ca titular de curs la Filosofia ştiinţei (unii zic că ar fi chiar conferenţiar, deşi nu are doctoratul) la Facultatea de Filozofie din Bucureşti, a ajuns şi director la Institutul Cultural Român, iar nevasta lui, cea care a condus catastrofal finanţele Editurii Humanitas (vezi datele Ministerului Finanţelor, cu reeşalonări cu tot!), a promovat repede în ierarhia profesională, devenind nu demult consilier al guvernatorului BNR (unde tatăl lui Patapievici, după servicii aduse sovieticilor la Viena, s-a înţepenit şi el ca unul dintre directori!). Cu o sută de milioane de la BNR, cu lefuri, premii şi drepturi de autor de la îndatorate edituri, Casa Patapievici începe să arate altfel şi să trădeze beneficiile de pe urma slugărelii politice.
„Canalia de facto” emite mereu judecăţi importante, fiind autorul uneia absolut penibile. El socoate că ziua poate fi şeful Institutului Cultural Roman, iar seara îl poate pupa în fund, apăra şi justifica în ce face pe patronul său şi la propriu şi la figurat. L-am numit pe Traian Băsescu. Un atare comportament a determinat o relectură şi o reprivire la rece a operei şi biografiei sale. Părerea mea este că examenul critic al impostorului e pe cale să determine şi o relectură a cuplului Pleşu - Liiceanu!
Ce vrea Patapievici? Se plînge de un linşaj mediatic şi vrea ajutor din partea instituţiilor statului şi a înţelepţilor de rasă, mai ales din partea celor care îl admiră şi-l susţin fără să fie capabili să-i citească patru-cinci pagini de carte. Cum se apără directorul ICR de propoziţiile cretine din propria-i operă? Cică nu-l mai reprezintă! „Canalie de facto”, Patapievici vrea să ascundem sub preş enormităţile pe care le-a scris despre români, România şi istoria naţională. Nu pentru că i-ar fi ruşine, nu pentru că a terfelit imaginea unui popor ce pare a-i fi cu totul străin, ci pentru că textele sale, ca un scuipat pe obrajii României, îl încurcă în raport cu slujba pe care o deţine şi la justificarea banilor pe care îi încasează.
Parafrazîndu-l pe H.R. Patapievici ( „mă simt personal jignit de prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de stridenţa de ţoapă a acestei populaţii ignare. Fondul ultim al substanţei naţionale româneşti este inadecvarea. Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”) aş putea spune şi eu: mă simt personal jignit ca un căcănar cu tupeu, autor al unor panseuri fără logică, să bată cîmpii pe seama poporului său şi apoi, pe banii acestuia, să conducă operaţiuni de reprezentare în lume şi tot el să-i dea lecţii şi note de bună purtare!
P.S. Le rog pe toate coniţele şi pe toţi studenţii care se dau în vînt după filosoful scribaci şi îmbîrligat să se supună mai întîi unei lecturi a „Omului recent” şi a volumelor „Zbor în bătaia săgeţii” şi „Cerul văzut prin lentilă”. Dacă, la sfîrşit, rămîn cu aceleaşi convingeri, le sugerez prieteneşte să continue sau să consulte un psihiatru!
Cornel Nistorescu
Foaia Transilvana

ROMOSAN despre PACEPA, zis Sobolanul: Ciorbă reîncălzită: Pacepa, Liiceanu, Lucia Hossu-Longin (plus Tismaneanu)

Pacepa, zis Şobolanul. Colegii săi securişti l-au poreclit Şobolanul. Pentru că avea obrajii plini de coşuri care miroseau urît, miroseau a şobolan. I se impută moartea unor disidenţi sîrbi în fostul hotel Dorobanţi, actualul Howard Johnson. I se impută lui personal, şi nu Securităţii în general. Şi cei care-l ridică în slăvi (Liiceanu e ultimul), şi cei care-l atacă (mai ales ofiţerii fostei Securităţi) vorbesc inevitabil despre trădare. Pacepa regretă cei 27 de ani în solda Securităţii. Lucia Hossu-Longin regretă cam douăzeci de ani dedicaţi propagandei comuniste.

Ce regretă Liiceanu vom afla în următorii ani. Triada Pacepa - Liiceanu - Hossu-Longin : sacul şi-a găsit peticul. Cine e sacul şi cine e peticul nici nu mai contează. Lucia Hossu-Longin îşi permite să-l atace pe regretatul Mihai Pelin - cercetarea lui despre trădătorul Pacepa e la îndemîna oricărui om de bună-credinţă. Cît a trăit Mihai Pelin, Lucia Hossu-Longin, ca orice laş, nu a îndrăznit să-l atace. S-a mulţumit să banalizeze memoria foştilor deţinuţi politici (printre alţii, Corneliu Coposu şi Elisabeta Rizea) cu vocea ei monotonă, de maşină de tocat carne, de lucrător de nădejde în televiziunea comunistă.

După ultimele informaţii de la Washington, Pacepa ar trăi şi ar fi doar un instrument în mîna mişcării neoconservatoare din SUA, cea aflată în spatele fostului preşedinte George W. Bush şi a fostului vicepreşedinte Dick Cheney. Comunitatea de informaţii din America nu-i mai acordă fostului securist din România nici o atenţie: e o murătură de mult expirată, şi deci urît mirositoare. Un şobolan. Într-o carte de memorii din 2008 a colonelului în retragere Stelian Octavian Andronic sînt propuse trei ipoteze în legătură cu defectarea lui Ion Mihai Pacepa. Iată citatul din "36 de ani în serviciile secrete ale României":

«1. Pacepa a fost recrutat de nemţi pe cînd se afla la post în RFG, lucrînd sub acoperire, la reprezentanţa noastră din Köln. Ulterior a fost preluat de americani * CIA l-a preluat deci de la nemţi, avînd în vedere poziţia sa destul de importantă în cadrul serviciului încă din acea perioadă.
2. Fugarul s-a implicat încă de cînd se afla la post în RFG, dar mai ales ulterior, cînd a deţinut înalte funcţii în stat atît pe relaţia vest-europeană, cît şi pe cea asiatică, în special arabă, în operaţiuni ilegale, de tip mafiot, din care a obţinut şi importante profituri materiale personale. A fugit din ţară pentru a scăpa de o arestare iminentă sau, cel puţin, presupusă de el a fi iminentă.
3. După unii, Pacepa a fost încă de la început agent al KGB-ului infiltrat la noi şi sprijinit de sovietici să urce treptele pînă la nivelul cel mai înalt - parcurs impresionant pentru cel ce fusese iniţial un ilustru necunoscut. Cînd KGB-ul a considerat că agentul său a devenit o momeală destul de apetisantă pentru americani, l-a aruncat în atenţia CIA, care l-a primit - «pe nemestecate» - cu braţele deschise şi cu toate onorurile acordate transfugilor consideraţi importanţi. KGB-ul a realizat astfel o dublă mare lovitură : pe de o parte, l-a torpilat serios pe Ceauşescu, care stătea în gît Moscovei, iar pe de altă parte, şi-a infiltrat agentul în stomacul inamicului permanent, care l-a şi înghiţit, dar nu ştim dacă l-a mestecat sau nu. Oricum, pentru KGB era arhisuficientă şi realizarea primei lovituri, căci Ceauşescu era în ochii săi un instrument periculos în mîna Vestului, care îl considera copilul minune al Europei de Est şi îl primea cu toate onorurile. Or, Moscova dorea cu orice preţ compromiterea lui Ceauşescu în ochii Occidentului, îndeosebi ai Americii.
Această ultimă variantă are şi meritul de-a explica în mare măsură misterul promovării excepţionale a lui Pacepa în ierarhia comunistă de la Bucureşti, unde sovieticii aveau destui oameni de încredere apţi să dea o mînă de ajutor la infiltrarea unui agent important în cercurile înalte ale puterii. Pentru că este greu de presupus că americanii aveau în acel timp la Bucureşti suficiente şi competente forţe pentru a-l ajuta pe fugar să urce într-un timp atît de scurt pe trepte atît de înalte.»

Ce i-a determinat pe Liiceanu şi pe Lucia Hossu-Longin să-i facă o asemenea promovare Şobolanului rămîne de aflat. Dacă alegem corect una dintre variantele propuse de Stelian Octavian Andronic, lucrurile încep să se clarifice. În urmă cu cîţiva ani, cei doi nu ştiau nici ei cît de buni prieteni sînt. Iată ce spunea Gabriel Liiceanu despre Lucia Hossu-Longin în 1998 : «Mi-am pus întrebarea cum se poate ca autorul unui asemenea film (Memorialul Durerii - n.r.) să aibă tipuri de comportament atît de discutabile moral şi mi-am adus aminte că viaţa ei e mult mai complicată decît ne imaginăm noi. [...] şi că poate între autoarea Cîntării României, de dinainte de 1990, Lucia Hossu-Longin sau a unor elogii aduse cuplului prezidenţial de atunci şi autoarea Memorialului Durerii poate să existe o legătură, poate că acest Memorial al Durerii este doar o cîntare a României». Şi ce îi răspunde Lucia Hossu-Longin lui Liiceanu, «un perpetuu candidat la preşedinţia Televiziunii Române», care «a asemuit Memorialul Durerii cu o Cîntare a României pe invers»? Iată ce: «În timp ce eu o descopeream pe Elisabeta Rizea, Liiceanu, i-a dat la topit cartea pentru că nu se vindea. Aşa a făcut şi cu Paul Goma. »

Ciorba reîncălzită Liiceanu - Hossu-Longin are de data asta şi ceva carne de Şobolan...

P. S. Lucia Hossu-Longin vrea să ocupe în CNSAS locul rămas vacant prin dispariţia lui Constantin Ticu-Dumitrescu. Iar pentru asta îl fugăreşte pe deja stresatul prim-ministru Boc. Se repetă istoria cu Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, foşti membri PCR instalaţi inexplicabil în Consiliu împotriva unei precizări explicite a legii de funcţionare a acestei instanţe ?

Petru Romosan

Foaia Transilvana

„CURVA“ Pacepa - Tismaneanu: Afacerea Trădării (IX). Şeful cadrelor Securităţii staliniste „l-a acoperit“ pe Pacepa

„Curva“ Pacepa - afacerea trădării (IX)

Scris de George Roncea (foto)
Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu.
Pe parcursul acestei luni, cånd s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“, cu concursul Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe şi al redactorilor revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei.
Menţionez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva“ Pacepa este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinånd unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush.
În episoadele următoare, istoricul şi cercetătorul Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Ţăranu, oferă perspectiva unui investigator scufundat în documentele Securităţii, autor al volumului „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii 1978-1980“, lucrare ce cuprinde 132 de documente preluate din dosarul anchetei, coordonate la vremea aceea de generalul Iulian Vlad. Materialul face parte din selecţia „Dosarului Pacepa“, realizată de redactorii revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe. (George Roncea)

Controversa „cârtiţă“ sau „defector“ de circumstanţă

În timpul pregătirilor pentru vizita lui Nicolae Ceauşescu din Statele Unite ale Americii, în aprilie 1978, la întâlnirea care avusese loc între Ion Mihai Pacepa şi J. Knight, şeful Serviciului Secret american, acesta din urmă i-a mulţumit pentru băuturile primite cadou. Ion Mihai Pacepa i-a răspuns că i-ar face plăcere să-i ofere posibilitatea să le bea şi pe teritoriul românesc, exprimându-şi speranţa că îl va reîntâlni în România în 1979-1980, cu prilejul unei eventuale vizite de răspuns a preşedintelui SUA.
Referindu-se la acest episod, şeful rezidenţei româneşti din SUA, lt. col. Gh. Ioniţă, descria astfel evoluţia comportării lui I.M. Pacepa în timpul vizitelor în SUA: „în timpul vizitei la nivel înalt din noiembrie-decembrie 1973 a dat dovadă de spirit activ, energie, iniţiativă, optimism; vorbea cu elan de vizită şi de activitatea din ţară; cu prilejul vizitei din 1976 s-a arătat mai puţin activ şi energic, vorbea mai puţin despre activitatea noastră practică şi social-economică din ţară; în vara anului 1977 părea şi mai obosit decât în 1976, mai puţin entuziast. Într-o discuţie a afirmat că este realmente obosit, că nu ştie dacă va mai trăi mult dacă va munci tot aşa de mult, că ritmul de muncă din ţară este foarte accelerat, ceea ce îi oboseşte pe oameni; în martie-aprilie 1978 arăta obosit de-a binelea, în timpul vizitei fiind lipsit de iniţiativă şi energie, de fermitate şi orientare atunci când discuta cu americanii problemele vizitei la nivel înalt.
Astfel, în seara demonstraţiei ungurilor iredentişti din New York, Pacepa, în loc să vină cu propuneri prin care să ceară răspândirea demonstranţilor, el îşi freca faţa cu mâinile, asuda şi punea doar întrebări, care nu concordau cu experienţa şi funcţia sa“.
Gh. Ioniţă considera că, la finele vizitei, Ion Mihai Pacepa plecase din SUA cu sentimentul de teamă că ar putea fi sancţionat pentru că nu a putut evita organizarea demonstraţiei.
Colonelul Titu Simon, ofiţer de informaţii al DIA, autor al volumului „Din culisele serviciilor secrete româneşti: Pacepa, quo vadis“, susţine că Ion Mihai Pacepa era agent dublu încă din anii '60. Ambii lucraseră împreună la Frankfurt/Main, de unde Titu Simon susţine că trimisese în ţară rapoarte şi semnale de alarmă asupra activităţilor dubioase derulate de colegul său. Încă din acel moment, în încercarea de a-şi întări relaţiile cu oameni influenţi din nomenclatura PCR, Ion Mihai Pacepa oferea „mici cadouri“ şi reuşea să-şi asigure protectori la vârf.
Asupra momentului trădării generalului s-au făcut mult timp speculaţii, multe cadre din conducerea Departamentului de Informaţii Externe fiind convinse că această trădare avusese loc nu cu mult timp înainte de fuga în Occident.

Anchetat pentru delapidare

În schimb, cel care fusese desemnat la conducerea DIE, în martie 1978, ca succesor al lui Nicolae Doicaru, respectiv Alexandru Dănescu, în şedinţa colegiului MI din 25 decembrie 1978, era convins că trădarea era mult mai veche şi avea în vedere următoarele elemente: Ion Mihai Pacepa fusese implicat personal într-un act de trădare în anii 1958-1959 în cazul Horobeţ-Ciuciulin, menţionat cu detalii în documente întocmite în acel moment, dar şi ulterior.
Tot atunci, Ion Mihai Pacepa a fost învinuit şi anchetat pentru acte de delapidare, respectiv a 30.000 DM, pentru ascunderea cărora au fost distruse unele documente. În acest caz, cercetarea faptelor se încheiase şi se aprobase scăderea valutei în contul statului. Dar era important de reţinut că la întoarcerea din misiunea de la Frankfurt/Main, în 1959, Ion Mihai Pacepa a venit cu un autoturism Mercedes nou (nici în nomenclatură nu erau prea mulţi care să-şi permită acest lux).
În aceeaşi şedinţă a conducerii MI, şeful Departamentului Securităţii Statului, Tudor Postelnicu, răspundea speculaţiilor privind momentul defectării: „Numai spre informarea dv. aş vrea să vă spun că trădătorul s-a aflat în slujba organelor de spionaj de aproape 20 de ani“. Acelaşi demnitar amintea de gravele probleme de dosar pe care le avea Ion Mihai Pacepa încă de la încadrarea sa în Securitate, susţinând că în ultimii 10-11 ani din documentele de cadre ale acestuia, treptat, au dispărut cele care menţionau probleme deosebite.

Şeful cadrelor Securităţii staliniste „l-a acoperit“ pe Pacepa

Încadrarea în Securitate şi ascensiunea lui Ion Mihai Pacepa, care avea câteva probleme la dosarul său de cadre, au fost posibile, potrivit generalului Ionel Gal, în urma falsificării datelor biografice şi a prezentării lor deformate de către Ion Mihai Pacepa în autobiografiile şi chestionarele pe care acesta le-a completat de-a lungul timpului. Adjunctul şefului spionajului românesc avea un trecut care nu era deloc de natură să-l ajute în a urca pe scara socială: fusese înscris în organizaţia de tineret a PNL, participase la unele manifestaţii anticomuniste, semnase o adeziune la YMCA (Young Men's Christian Association) şi frecventase Biblioteca Americană din Bucureşti. Potrivit canoanelor politice ale vremii, toate acestea îi refuzau din start orice posibilitate de admitere atât în Securitate, cât şi în PCR.
Dosarul său de cadre nu a fost însă verificat datorită relaţiei pe care tatăl lui Ion Mihai Pacepa a avut-o cu Alex. Demeter, şeful cadrelor Securităţii în anii '50. Ulterior, superficialitatea sau alte considerente au făcut ca declaraţiile iniţiale despre biografia acestuia să rămână bătute în cuie. Referatul de cadre făcut la încadrarea în Securitate, în 1951, îl prezenta ca pe un tânăr cu origine modestă, muncitor, cu rezultate bune la învăţătură, membru al UTC, un om în care se poate avea încredere politică având frumoase perspective de afirmare.
La intrarea în partid, aceste consideraţii au fost preluate integral fără a mai fi verificate. Totuşi, în momentul în care Ion Mihai Pacepa a fost propus ca prim-adjunct al şefului DGIE, funcţie care intra în nomenclatura CC al PCR, Secţia de cadre de la CC a făcut verificări mai serioase şi a descoperit versiunea reală a biografiei generalului, drept urmare finalizând referatul de cadre cu concluzia că „NU prezintă încredere politică de a fi promovat în funcţie de răspundere“. În pofida acestei concluzii, Ion Mihai Pacepa a fost promovat în funcţie şi înaintat la gradul de general, referatul fiind modificat ulterior prin dispariţia miraculoasă a cuvântului „NU“, fără a fi cunoscută identitatea celui care a operat această schimbare.
(va urma)

„Curva“ Pacepa - afacerea trădării (IX)
Curentul - luni, 27 iulie 2009

© Curentul

SOBOLANII rosii parasesc corabia lui Basescu si scuipa unde au pupat. Cum n-au inteles nimic "intelectualii" anti-romani din scandalul Spiru Haret

Pe scurt, pentru prostimea (sau ar trebui sa spun, ca domnul primar, doctorul Sorin Oprescu, "pulimea"?): Scandalul Spiru Haret a fost instrumentat, printr-o strategie de tip biliard, de Ion Iliescu, prin intermediul supusei sale din Clubul de la Bucuresti, IPID si Asociatia Romana pentru Clubul de la Roma, Ecaterina Andronescu. Miza nu are nici o legatura cu sistemul de invatamant: este pur electorala. Urmareste practic indepartarea unui numar urias de voturi (aproximativ 1.000.000 - absolventi, securisti, familiile lor, etc) de PSD si candidatul lui actual, Mircea Geoana. Este posibil ca, in curand, sa vedem si catre cine doreste Ion Iliescu sa canalizeze aceasta felie de electorat. Implicarea lui Basescu a fost, asadar, fireasca, conform informatiilor pe care le are si instinctului sau politic. Dupa parerea mea, gasca sobolanilor rosii, a profitorilor tuturor regimurilor, recte GDS-22 si trupa kominternistilor, de abia astepta un pretext ca sa abandoneze corabia. A venit. Si, ce reproseaza ei, printre altele? Ca Bondrea a fost comunist? Da. Si, cine semneaza, printre altii? Paul Cornea! Taticul lui Andrei Cornea. Care ce-a fost el, pana in '89? Propagandist comunist, ba chiar sef al propagandei comuniste la Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, trecut de la UTM (Uniunea Tineretului Muncitoresc) in CC al UTC, impreuna cu tov Mircea Malita, apoi chiar vice-ministru al Invatamantului comunist si director la cinematografia comunista. A luptat, saracul, ca si fiu-sau, o viata intreaga cu comunismul. Pana a ajuns, acum, prin semnatura aceluiasi Basescu - care primeste informari false de la aceeiasi sobolani rosii dar din servicii -, in Consiliul Director al ICR. Asa da condamnare a comunismului!

Iata cum sar de unde au venit sobolanii rosii:

Liiceanu şi Pleşu acuză: Băsescu vrea să muşamalizeze scandalul “Spiru Haret”
24 Iul 2009 / Izabela Niculescu /Cotidianul

Un grup de personalităţi publice printre care filozofii Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, reprezentanţii GDS Andrei Cornea, Dan Perjovschi, Armand Goşu, Andreea Pora, Rodica Palade, Smaranda Vultur şi istoricul Adrian Cioroianu acuză mai mulţi politicieni, printre care şi pe şeful statului, că vor să muşamalizeze cazul “Spiru Haret”, unul în care Parchetul ar trebui să se autosesizeze.

“Intelectualii lui Băsescu” pun tunurile pe şeful statului în scandalul “Spiru Haret”. Într-un apel semnat de Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Dan Perjovschi, Armand Goşu, Andreea Pora, Rodica Palade, Smaranda Vultur, dar şi de două personalităţi ce nu sunt apropiate şefului statului - Andrei Pleşu şi Adrian Cioroianu, aceştia îl acuză pe Traian Băsescu că, alături de alţi politicieni importanţi, încearcă să ascundă sub preş scandalul născut în jurul Universităţii “Spiru Haret”.

“Noi, subsemnaţii, universitari, cercetători, oameni de cultură, am luat la cunoştinţă cu stupoare de încercarea sosită din partea unor politicieni importanţi, între care chiar preşedintele Traian Băsescu, de a muşamaliza şi atenua scandalul din jurul universităţii private «Spiru Haret», ca şi de tentativa de a sugera că acest scandal are ca substrat o luptă pentru influenţă între universităţile de stat şi cele private. Publicitate

Nu există nimic care să legitimeze uriaşa impostură universitară pe care a creat-o Universitatea «Spiru Haret» cu singurul scop de a face o afacere pur lucrativă. Nu subversiunea din partea universităţilor de stat sau a sindicatelor a creat sutele de mii de studenţi «de la distanţă» ai Universităţii «Spiru Haret», şi nu ea a produs raportul aberant de peste 400 de studenţi la un cadru didactic (când norma europeană nu depăşeşte 20 de studenţi la un cadru didactic). Nici o maşinaţiune nu explică cataloagele cu 9.000 de studenţi, toate semnate de un singur cadru didactic, nici o conspiraţie împotriva învăţământului privat nu explică de ce s-au numit aproape 100 de profesori şi conferenţiari fără validarea comisiei Ministerului Educaţiei care, prin lege, are această responsabilitate”, se arată în document.

Reprezentanţii societăţii civile afirmă că nu acceptă “lamentarea ipocrită pentru absolvenţii care au terminat în ultimii trei ani programe neacreditate ale Universităţii «Spiru Haret». Acele programe nu au rămas neacreditate din întâmplare, ci fiindcă universitatea ştia că nu poate obţine acreditarea din partea ARACIS. În consecinţă, majoritatea respectivilor studenţi sunt rău pregătiţi, iar diplomele pe care ar trebui să le primească sau le-au primit deja nu au acoperire. Absolvenţii respectivi ştiau sau aveau putinţa să afle care dintre programele de studiu din fiecare an academic erau sau nu acreditate, dar au omis să o facă”.

Aceştia susţin “demersurile Ministerului Educaţiei de a verifica funcţionarea acestei universităţi şi a altor universităţi private sau de stat care s-ar putea afla în situaţii asemănătoare”.

În acelaşi timp, grupul de personalităţi publice solicită “ca toate diplomele de la Universitatea «Spiru Haret», obţinute la programe de studii neacreditate în ultimii trei ani (de când există actuala formă a legii acreditării), să fie considerate valabile numai în mod provizoriu, şi anume pe o durată de patru-cinci ani, definitivarea lor urmând să fie condiţionată de un nou examen de licenţă susţinut la o facultate acreditată. Cerem din partea tuturor politicienilor şi a partidelor politice să se abţină de la presiuni şi de la deturnarea anchetelor în scopuri electorale. Cerem Parchetului să se sesizeze în cazul «Spiru Haret»“.

“Considerăm că, în absenţa unor astfel de măsuri energice, dar necesare, învăţământul universitar românesc, indiferent de calitate, fie el privat sau de stat, va fi discreditat fără drept de apel, iar impostura, non-valoarea şi ilegalitatea vor fi răsplătite”, se arată în finalul documentului.

Andrei Cornea
Dan Perjovschi
Armand Goşu
Andreea Pora
Rodica Palade
Smaranda Vultur
Andrei Pleşu
Gabriel Liiceanu
Adrian Cioroianu

"Boul solemn" Cristian Teodorescu revine cu amanunte si semnaturi de tovarasi intelectuali, ca sa ne stricam de ras mai bine:

Cerem Parchetului să se sesizeze în cazul Universităţii „Spiru Haret”.

Considerăm că, în absenţa unor astfel de măsuri energice dar necesare, învăţămîntul universitar românesc, fie el privat sau de stat, va fi discreditat fără drept de apel, iar impostura, non-valoarea şi ilegalitatea vor fi astfel răsplătite.

Semnatari:

Andrei Cornea
Andrei Oişteanu
Dan Perjovschi
Armand Goşu
Andreea Pora
Rodica Palade
Smaranda Vultur
Andrei Pleşu
Gabriel Liiceanu
Livius Ciocarlie
Zoe Petre
Serban Foarta
Stefan Andreescu
Vintila Mihailescu
Alina Mungiu Pippidi
Andrei Pippidi
Florin Iaru
Daniel Vighi
Viorel Marineasa
Vasile Docea
Lucica Iancu
Adrian Cioroianu
Mihnea Berindei
Alex Leo Serban
Ion Vianu
Marius Oprea
Stefan Borbély
Ioana Both
Calin-Andrei Mihailescu
Filon Morar
Liviu Antonesei
Radu Filipescu
Liviu Rotman
Paul Cornea
Leon Volovici,
Ioana Pârvulescu
Ana Blandiana
Romulus Rusan
Anca Manolescu

Ce mai: toti "intelectualii" KGB!

Un comentator ii spune in fata:

mitica Says:

July 24th, 2009 at 11:26 pm
D-le Teodorescu, cum se face ca articolul semnat de colega dv. Izabela Niculescu prezinta o alta varianta de text?
Sa fie vorba de clasica manipulare prin omisiune?
Si inca o intrebare: Din cite stiu universitatea cu pricina nu-i in regula de cel putin 5 ani. Semnatarii n-au fost in tara?
Cum se poate ca atita “minte” sa nu actioneze ci doar, din cind in cind, sa reactioneze? Daca nu zicea Basescu nimic, nu era tema importanta?Cind a zis Basescu ce scoate scoala romaneasca( adica timpiti) nu cumva avea dreptate? De ce semnatarii n-au vazut atunci care-i starea din invatamint si sa faca atunci apelul?

Lista si "Apelul" asta al GDS imi aduce aminte de altul, cu Liicheanu. Oare le au in sablon si schimba doar numele putin? Cititi si va cruciti:

Revista 22:
Apel la solidaritate intelectuala si civica
Grupul Pentru Dialog Social

Am luat cunostinta cu indignare si dezgust de grupajul publicat de ziarul Ziua în 27 februarie 2007, intitulat Liicheanu (autori: Ion Spanu si Victor Roncea). Îl consideram un atac abject si calomnios la adresa lui Gabriel Liiceanu, dar si a altor membri ai Grupului pentru Dialog Social, a GDS în ansamblu. Scris în stilul stalinist al "demascarilor", plin de minciuni si ineptii, articolul i-a facut, desigur, sa paleasca de invidie pana si pe cei de la revista Romania Mare. In ce ne priveste, nu am contestat niciodata dreptul cuiva de a critica, inclusiv atunci cand cel vizat a fost Gabriel Liiceanu. Aici însa nu e vorba de critica, ci de o tentativa de linsaj.
Nu credem ca aparitia unui astfel de articol, tocmai acum, e întamplatoare. Este lesne de observat ca, în ultimul timp, o seama de posturi de televiziune si de ziare precum Ziua au declansat o veritabila campanie îndreptata împotriva intelectualilor. GDS, alte organizatii ale societatii civile - Fundatia pentru o Societate Deschisa, Societatea Academica din Romania, APADOR-CH etc. -, precum si personalitati marcante ale vietii intelectuale sunt supuse unor acuzatii defaimatoare, a caror stilistica ne duce cu gandul la o parte a presei romanesti de la începutul anilor ’90. Din pacate, exista si personalitati politice care profereaza cuvinte de dispret si calomnii la adresa GDS. Este evident ca atitudinile politice adoptate de unii intelectuali - printre care si Gabriel Liiceanu - si de unele organizatii nonguvernamentale - printre care si GDS - i-au iritat pe unii potentati ai momentului.
Faptul ca iritarea ia forma unor campanii sistematice de denigrare ni se pare deosebit de grav. Este dreptul nostru, de cetateni, sa ne exprimam opiniile politice în afara presiunilor de orice fel, a insultelor si a calomniilor. Este, de asemenea, dreptul nostru sa sustinem ori nu prin apeluri, mitinguri sau articole o persoana politica sau alta. Opiniile noastre pot fi împartasite sau nu de altii, dar, de fiecare data, dezbaterea trebuie facuta prin dialog civilizat, si nu prin intoxicarea opiniei publice cu calomnii josnice sau prin represalii.
Cei care pun la cale aceste campanii ar trebui sa nu-si faca iluzii. Asa cum nu ne-am lasat intimidati cand au venit peste noi minerii sau cand am fost împroscati cu noroi de ziarele FSN-ului si de Romania Mare, nu vom tacea nici acum, cand Romania a devenit parte a Uniunii Europene. Dupa cum nu ne vom lasa intimidati nici de amenintarea ca GDS sa fie evacuat din sediu, in urma unui vot din Senat exprimat in ziua mitingului pro-Macovei.
Regretam ca oameni de buna-credinta, colaboratori ai ziarului Ziua, continua sa cautioneze prin semnatura lor un jurnal ca Ziua. Solicitam Clubului Roman de Presa sa se sesizeze si sa condamne modul ignobil de a face jurnalism al celor de la Ziua.
Mai presus de opiniile politice care ne despart uneori - si e firesc sa fie asa -, apelam la solidaritate intelectuala si civica.
(Ha, ha, ha! - nota mea)

PROFITORUL tuturor regimurilor, Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu, prezinta: PETRE TUTEA un nou produs Humanitas-Rompetrol NO COMMENT

Newsletter

De la 1 august veti gasi audiobookuri Humanitas Multimedia si in benzinariile Rompetrol din toata tara!

Placerea de a conduce este strans legata de partenerii de calatorie. Iar cand parteneri va sunt vocile Humanitas Multimedia, chiar si blocajele din trafic se pot transforma intr-un prilej de relaxare.

Va oferim parteneri de drum care stiu sa va povesteasca, care va vor invata ceva, care va vor pune pe ganduri sau care va vor face sa zambiti.

Va invitam sa descoperiti audiobookurile noastre in benzinariile Rompetrol, de fiecare data cand faceti plinul. Va asteapta cuminti pe rafturile de carte, gata sa va transforme calatoriile, incepand de la 1 august. Orice drum poate deveni magic, daca aveti la indemana povestile Humanitas Multimedia.

Un partener de drum pentru o calatorie inspirata !

Comenzi prin e-mail: tudor.baciu@humanitas.ro
Comenzi prin posta: CPP Humanitas, CPCE - CP 14, Bucuresti
Comenzi telefonice: (021) 408 83 78; prin fax: (021) 4088377

Daca doriti sa nu mai primiti newsletter-ul, va rugam sa trimiteti un mesaj cu subiectul UNSUBSCRIBE la adresa pr.multimedia@humanitas.ro

Vizitati site-ul Librariilor Humanitas: www.libhumanitas.ro
Pentru a descarca legal versiunea electronica, vizitati http://www.owline.ro/

GHICITI ce a primi Liiceanu in cutia postala: HOTARAREA TRIBUNALULUI. Ramane cum am stabilit: "Lungeanu"-"Lulu", profitorul tuturor regimurilor DOC

Editorial ZIUA

Profitorul tuturor regimurilor

de Victor RONCEA

Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor, al tuturor regimurilor.

Posesorul "frumosului nume" Liiceanu (dupa cum se auto-gratuleaza domnia sa in "Romania libera" de ieri) se simte "executat in piata publica". Pentru ca doi confrati de ai sai din grupul celor care-l inconjurasera pe Constantin Noica - din diferite motive - ii contesta, in primul rand, dupa cum consider eu, dreptul de a se auto-personifica in moralistul (narcisist) al societatii romanesti. Vanatorii de suflete din celula adulatorilor intelectualilor rosii ii tin isonul. Pe langa un handicapat sufleteste de la "Cotidianul", si la EvZ, organul Partidului Idolilor de Mucava, Ioana Lupea crede ca de pe frontispiciul ZIUA lipseste sloganul "moarte intelectualilor", "pentru a fi din nou in 15 iunie 1990". Si domnul Liiceanu se auto-victimizeaza (pentru a cata oara?) afirmand in "Comunicatul" sau ca in 1990 s-ar fi aflat "in fruntea unei liste de intelectuali care trebuiau impuscati pe stadioane". Pentru "memoria incetosata" a acestora si din respect pentru adevar, trebuie sa-i spunem aparatoarei de serviciu a mafiotilor culturnici ca pe 15 iunie se rezolvase treaba: studentii creatori ai fenomenului anticomunist Piata Universitatii - printre care si subsemnatul - fusesera deja executati "in piata publica" sau maltratati si apoi incarcerati. In timp ce domnul Liiceanu era la Paris, bine-mersi. Inca din data de 14 iunie acesta a fost protejat - ca si membrii si sediul Grupului pentru Dialog Social din care provine - de catre autoritatile paramilitare ale Frontului Salvarii Nationale (FSN). In dimineata acelei zile, Gabriel Liiceanu, care avea bilet pentru Paris, s-a deplasat de la sediul Editurii Humanitas la aeroportul Otopeni, cu o masina guvernamentala, oferita de prietenul sau Andrei Plesu, ministru in Guvernul Mineriadei (inainte, in timpul si dupa masacrarea studentilor din Piata Universitatii).

Nu este prima oara cand Liigheanu, vorba disidentului Dan Petrescu, isi cosmetizeaza biografia. Nici pana azi, de exemplu, "Lulu", dupa cum era alintat de Securitate, nu a dat o explicatie privind modalitatea prin care a reusit sa se strecoare in 1982 prin sanul aparatului Departamentului Securitatii Statului, pana la Heidelberg, pentru a beneficia de o bursa Humboldt sub ochii BND si STASI, servanta KGB, si cum facea si "salturi" la Paris, pentru a-i "capcana" si pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, dupa Noica. Sau, cum a obtinut - daca era "persecutat", dupa cum se pretinde - acordul aceleiasi Securitati si, recte, al cenzurii comuniste, "nomina odiosa", pentru a publica in zeci de mii de exemplare "Jurnalul de la Paltinis", - totodata bine remunerat.

Disidenta sa este tot atat de falsa pe cat este anticomunismul mimat de el si gruparea sa anti-romaneasca. Mai ieri, la alegerile din 2000, ii facea propaganda "batranului edecar", Ion Iliescu, acelasi de la care a primit, cu o vorba buna de la Petre Roman - prim ministrul Mineriadei - o halca din averea statului roman: Editura Politica a PCR transformata peste noapte in privata Editura Humanitas. Folosita, printre altele, pentru a forfeca manuscrise originale - Emil Cioran, Mircea Eliade, Monica Lovinescu - sau chiar a topi carti (!) - Paul Goma, "Culoarea Curcubeului" sau, mai recent, Petru Cimpoesu, care, in "Christina Domestica si Vanatorii de suflete" il pune pe "Filosoful L." in posturile jalnice care-i intruchipeaza adevaratul sau caracter "filosofic". Acelasi, redat si de Mircea Zaciu, in "Jurnalul" sau: de servitor al mai marilor zilei, de la patronul KGB al intelectualimii multilateral-dezvoltate, membrul CPEx al CC al PCR Gogu Radulescu, la Ion Iliescu si la Traian Basescu, caruia nu-i putea aduce un mai mare deserviciu prin acordarea "girului" sau (dupa cum se lauda in "Rl").

Domnul Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor, al tuturor regimurilor.

Vezi si: De ce face "maestrul" Valeriu Stoica spume

PLESU & LIICEANU, CATARATI PE CADAVRUL LUI NOICA. La Centenar, despre Noica în cifru “humanist”. "Filosofii" fara opera sunt si "poeti"

La Centenar, despre Noica în cifru “humanist”IV. Centenar Noica (1909-2009)
de Isabela Vasiliu-Scraba

Constantin Noica (1909-1987) diferenţiase domeniul “spiritului” (al filozofiei) de acel domeniu al “sufletului” unde ar intra religia (cu excepţia spiritualităţii indiene), binele din domeniul social şi politic şi psihanaliza. Tristeţile lui Cioran, exprimate aforistic, ar reprezenta domeniul istorismului, cum spunea Petre Ţuţea (1). După Noica, asemenea tristeţi sînt de resortul “sufletului”. Gabriel Liiceanu, pe la patruzeci de ani, punea pe seama unor imbolduri demonice, tiranice şi negative refuzul lui Constantin Noica de a încadra în domeniul “spiritului” tristeţile cioraniene (Jurnalului de la Păltiniş , Cartea Românească, Bucureşti, 1983, p.164).

Neintrând în domeniul “spiritului” prin niciuna din cărţile sale, protejatul lui Noica a reuşit să păstreze peste ani confuzia dintre spirit şi suflet. Amestecarea domeniului filozofiei cu domeniul politicului şi conservarea nebulozităţii privitoare la distincţia operată de Noica între suflet şi spirit s-a văzut din cele spuse de Liiceanu pe când avea 50 de ani: “Dacă ar fi de luat o lecţie de la Noica, la ora actuală, la nivelul filozofiei istoriei ar fi că noi trebuie să ieşim din infernul comunismlui fără să intrăm în pseudo-paradisul Occidentului” (Liiceanu în rev. “Euphorion”, II, 6-8/1992).

Aici nivelul “filozofiei istoriei” este invocat fără rost, nefiind nici un moment vorba de filozofie. Citatul dovedeşte nestrămutata ancorare a discipolului în domeniul “sufletului”, întrucât lecţia la care se referea Gabriel Liiceanu ar fi de luat în plan imediat politic. Si nu de la maestru ci de la discipol. Cu alte cuvinte, profitorii regimului comunist, foştii ideologi din tagma lui Ion Ianoşi, cei care peroraseră despre “pseudo-paradisul capitalist” şi despre “salvarea omenirii ca omenire” adusă de etica comunistă, e cazul să dea alte lecţii după abolirea comunismului, să-şi cârmească discursul dinspre “onestitatea” faţă de oamenii care trăiesc în statistică înspre “infernul” comunismului.

Noica nu a dat niciodată lecţii politice. A constatat eventual nivelul şi sursa învăţăturilor politice vehiculate de cei care-l vizitau şi i-a îndemnat să-şi lărgească orizontul citind în germană. De exemplu, lui Dan C. Mihăilescu - pe care nu l-a văzut foarte hotărât în studiul sanscritei, dar care (asemenea lui Pleşu) păruse a nutri ceva interes pentru orientalistică impresionat de Sergiu Al-George (şi de exemplul marelui Eliade) -, Noica îi recomandase (într-o scrisoare) să citească în paralel “Scânteia” si “Neuer Weg” spre a deprinde germana (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.63).

Modelul discursului privitor la “infernul” comunismului este oferit de discipolul preferat al lui Noica. Intr-adevăr, prof. Gabriel Liiceanu - fost adept al eticii comuniste (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica şi discipolii săi) -, a ţinut pe 24 aprilie 2009 la Facultatea de Filozofie o frumuseţe de conferinţă pe care s-a gândit s-o publice într-un volum colectiv, trecându-se autor cot la cot cu Noica si cu Alexandru Dragomir. Ba i-a mai trecut în rând cu Noica şi pe Andrei Cornea (pentru încurajarea incoerenţei ideatice) şi pe Sorin Vieru (pentru meritul de a nu se mai fi obosit să scrie nimic despre Noica, în volum fiind introdus un text vechi de 20 de ani) şi pe Andrei Pleşu din aceleaşi considerente. Reciclarea unui text a lui Pleşu din 1988 arată că “discipolul” n-a fost capabil să creeze nimic nou la sărbătorirea centenarului maestrului invocat negreşit în apariţiile publice.

Iată o parte din descrierea “infernului comunist” făcută de Liiceanu care-i ţinuse lui Noica lecţii despre binele celor mulţi cu care îi fericeşte pe oameni etica comunistă (G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, C.R., Bucureşti, 1983, p.175). Fostul profitor al regimului comunist spunea fără să clipească următoarele: “Ţara care oficial trecea drept a mea… era cea care-mi interzicea să umblu şi să vorbesc liber” (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.32). Delirul comunistului bursier Humboldt care trecea Cortina de Fier la vremea graniţelor practic închise atinge apogeul în fraza: “România cea furată de comunişti nu a fost niciodată patria mea”(op. cit.).
Dar aşa zisa lecţie pe care ar fi ţinut-o Constantin Noica despre ieşirea “din infernul comunismlui fără intrarea în pseudo-paradisul Occidentului” nu deconspiră doar incapacitatea discipolului de a înţelege gândirea lui Noica, ci si “oportunismul” lui Adrian Marino care n-a scăpat ocazia de a prelua citatul din rev. “Euphorion” şi a broda la nesfârşit în jurul opiniei lui Liiceanu (v. rev. “22”, nr.42, 22-28 oct. 1992, p.14).

De fapt, nu după confuzia de idei ilustrată de acest citat care i-a plăcut atât de mult lui Adrian Marino se pot deduce relaţiile dintre maestru şi protejatul său, care ori nu citea ce scrie Noica, ori nu avea capacitatea să priceapă ce gândeşte filozoful. In relaţia Noica-Liiceanu, caracteristice rămân “adierile care vin din gândirea lui Noica” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.125). Altfel spus, preschimbarea rolului de “meditator” fără plată a filozofului marginalizat până la moarte (2) în aceea de “negru” furnizând idei pentru scrierile discipolilor.

In ciuda veşnicelor “împrumuturi” fără indicarea sursei (cum s-a întâmplat şi cu logica lui Ares însuşită pe aceeaşi cale de Pleşu în Elemente pentru etică a intervalului, v. Isabela Vasiliu-Scraba, “De ce nu a făcut A. Pleşu filozofie”, în vol. Contextualizări, Ed. Star Tipp, Slobozia, p.46), acelaşi Liiceanu care i-a “vampirizat gândirea” lui Noica are nemăsurata îndrăzneală de a spune studenţilor la Colocviul din 24-25 aprilie 2009 organizat de Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti că pentru el şi pentru Pleşu “splendoarea” rămâne că Noica i-ar fi “născut” pe ei doi (v. G. Liiceanu, Despre o anume personalitate, în volumul colectiv Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.38). Altă splendoare nu e de menţionat, eventual legată de opera filozofică a acestuia. Liiceanu mai consemnează în volumul scos la Humanitas că filozoful de la Păltiniş îi irita, îi întrista, sau îi amuza cu “puseurile sale anacronic patriotarde” (ibid.).

Din cele 206 de pagini ale cărţii (în care e trecută enormitatea că unicul merit al lui Noica ar fi acela de a-i fi “născut” pe Pleşu şi Liceanu), credem că ar fi meritat să fie tipărite în exclusivitate cele 18 pagini cu scrisorile lui Noica. In rest volumul este de necitit. E chiar trist să vezi din dezlânatul text a lui Andrei Cornea (care a mers în Italia la universitatea din Roma dus de Patapievici ca model de discipol al “Şcolii de la Păltiniş”) cum acesta nu e în stare să aştearnă pe hârtie o idee sesizată şi expusă extrem de clar de Eliade: în timp rezistă doar cărţile scrise de mari personalităţi: Getica lui Pârvan se va citi pentru Pârvan, Istoria critică a lui Haşdeu se citeşte pentru Haşdeu. Timpului îi vor rezista mereu “oamenii care au tratat istoria şi ştiinţa paradoxal, fantastic, personal” (Mircea Eliade, Arta de a muri, Ed. Moldova, Iaşi, 1993, ediţie de Magda Ursache şi Petru Ursache, pp. 66-67).

In volumul scos de Humanitas pe a cărei primă pagină e trecut “Centenar Noica 1909/2009” mai găsim inserată şi poezie proastă (scrisă de Bogdan Mincu, Ioana Pârvulescu, Pleşu, Liiceanu etc.). Paginile de prisos cu ode închinate directorului Editurii au fost cuprinse în carte după principiul mass-mediei: cantitatea bate calitatea. Prin ele Liiceanu a încercat (fără succes!) deturnarea urechelii lui Noica de după publicarea Jurnalului de la Păltiniş. Desigur, urecheala trebuia citată, ca să se ştie ce rost are adunătura de osanalele “poetice” de la pagina 191 până la p. 201 şi auto-adularea dublată de auto-compătimire (în versuri, si ce versuri!) a lui Liiceanu (de la pp. 202-203), care-şi întreabă aplaudacii: “de ce vrei tu ca eu să port/ O greutate fără nume/ Între discipol şi maestrul mort?”.

Cu fineţea ce-l caracteriza, Noica interpretase poza de pe Jurnalul de la Păltiniş, notând pe 15 ian. 1984 (în Jurnalul său de idei) că Liiceanu şi-a început cariera “cu stîngul”: In loc să publice o lucrare personală din care să se vadă că si-a depăşit maestrul şi că după un discipolat de două decenii îşi poate ucide simbolic învăţătorul (3), Liiceanu “cel stîngaci” s-a decis să facă pe toată lumea părtaşă la conversaţiile cu Noica, publicând spusele maestrului cu o aşa de mare fidelitate încât dau impresia transcrierii unor înregistrări.

Interesant e că discursul din 24 aprilie 2009 care figurează drept contribuţia lui Liiceanu la sărbătorirea lui Noica are pe la început nişte întrebări retorice despre creşterea sau descreşterea “staturii” lui Noica în timp. La vremea “industriei” de lansări de nume prin organizarea ad hoc a tot felul de colocvii ale căror lucrări devin volume, în ţară sau pe la institutele române din afară (v. masiva impunere post-decembristă a lui Culianu, pe post de “nou-Eliade”, apud. Antohi), astfel de întrebări maschează purul dezinteres pentru filozofia lui Noica. Nimic altceva! Este suficient să răsfoim excelenta lucrare a lui Stan Cristea (C. Noica: repere bio-biliografice, RCR Editorial, Bucureşti, 2009) spre a vedea câtă râvnă a pus fosta Editură Politică şi ICR-ul în traducerea şi răspândirea cărţilor lui Noica. Intr-un sfert de veac, Liiceanu, discipolul lui Ion Ianoşi (cu care si-a dat doctoratul) a avut grijă să-i fie traduse lui Noica doar două cărţi de filozofie: Spiritul românesc în cumpătul vremii, tradus după subtitlu, care, scria Ion Ianoşi, “redă mai bine conţinutul” (în 1991 în franceză, în 1993 în italiană, în 1999 în portugheză şi în 2009 în spaniolă), şi Devenirea întru fiinţă (în 2007 în italiană) şi în 2008 în franceză la o editură din Germania, cu un titlu nepotrivit: Devenir envers l’etre, întrucât Noica a optat pentru echivalarea Le devenir au sens de l’etre (1982). Acel îndemn tipic noician “să devii ceea ce eşti” reflecta titlul ontologiei sale, împreună cu credinţa că “esenţele nu se schimbă”. Fiecare om îşi dă măsura arătându-şi firea lui cea adevarată, împlinindu-şi astfel menirea, pentru că “în orice om o lume-şi face încercarea” (Eminescu).

N-am putea spune dacă volumul de la centenarul lui Noica este mai catastrofal decât volumul prin care fosta Editură Politică a marcat centenarul lui Eliade. Oricum, cartea Despre Noica; Noica inedit nu cuprinde o afimatie de genul “Eliade, Noica, Cioran, toată generaţia lor, de la Mircea Vulcănescu până la Ţuţea aparţin trecutului” (Virgil Nemoianu în vol. Intâlniri cu Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Buc., 2007, p.192), cum se găseşte în volumul prin care Liiceanu în calitate de director de editură l-a sărbătorit pe Eliade la centenarul naşterii marelui istoric al religiilor.

ISABELA VASILIU-SCRABA

BARBILE lui Pacepa, în “Memorialul durerii” si "Cantarea Romaniei", de Lucia Hossu Longin, cu Liiceanu si Tismaneanu sub masa de lucru

Cu o insistenţă cel puţin ciudată, o mică parte a presei s-a înghesuit să prefaţeze ediţia 2009 a Bookfest cu o carte chipurile bombă a editurii Humanistas: „Faţă în faţă cu Ion Mihai Pacepa”. Ei bine, faţă în faţă cu bătrânul securist El Fugitivo s-a aflat nimeni alta decât Lucia Hossu Longin, adică autoarea serialului de televiziune „Memorialul durerii”. In consecinţă, mulţi dintre cei care au urmărit dezvăluirile cuprinse în acel serial, cu toate crimele şi ororile din puşcăriile comuniste, erau convinşi că, ajungând faţă în faţă cu Pacepa, Lucia Hossu va reuşi să smulgă şi de la el, ca de la atâţia alţi torţionari, spovedania cuvenită măcar acum, la apusul vieţii, când defectorul a trecut de 80 de ani. Nu de alta dar, intrând în Securitate încă din 1951, adică în anii de început ai acesteia, funcţionând sub comanda directă a criminalilor care au fost Pantiuşa, Nikolski şi Drăghici, ba chiar fiind înrolat la ordinul direct al acestuia din urmă, Pacepa a fost unul dintre primii torţionari. In Direcţia de Contrasabotaj a Securităţii, proaspăt înfiinţată în 1951, care expedia pe bandă rulantă „sabotorii” în puşcăriile comuniste. Cu alte cvinte, Lucia Hossu putea realiza pe la Miami, în Florida, un super-episod din „Memorialul durerii”. Când colo, ce să vezi ?!...

De la faţă în faţă, la... feţe-feţe!

Doamna Hossu, despre care mai vechii presei îşi amintesc că a fost secretara organizaţiei PCR si co-realizatoare la "Cantarea Romaniei", oferă cititorilor carţii sale - editată, reamintim, de Humanitas-ul lui Liiceanu, care moşteneşte sediul şi patrimoniul fostei Edituri Politice (adică tot a PCR) – o surpriză de proporţii. Pe scurt, autoarea nu s-a teleportat tocmai la Miami, dimpreună cu soţul, pentru a demasca un fost călău, ci, dimpotrivă, pentru a adăuga Memorialului durerii dovada cea mai clară cum un torţionar din celebra Direcţie de Contrasabotaj a Securităţii şi, implicit, a NKVD poate fi transformat într-un fals erou. Drept urmare, uitând probabil de ororile de la Sighet, de deportaţii la Canal şi de crimele din toate puşcăriile comuniste, Lucia Hossu ni-l prezintă pe Pacepa nu ca pe şefii de închisori comuniste, cocârjaţi la bătrâneţe şi apăsaţi de crimele care le tulbură somnul, ci surâzător şi bronzat, iar la cei 81 de ani ai săi jucător de tenis şi trăind pe picior mare, ba chiar colindând incognito Europa! Drept care doamna Hossu nu numai că omite să-l întrebe pe amfitrionul ei, măcar în treacăt, câţi „sabotori” a trimis în puşcării, între 1951 şi 1955, nici ce alte asemenea nenorociri/crime mai are pe conştiinţă (dacă are conştiinţă!) în cei 27 de ani de slujire a Securităţii. Dimpotrivă, ea încearcă să-i consacre o statuie, pentru falsa premisă că defectorul l-ar fi trădat doar pe Ceauşescu, nu şi România. Ca o ironie a soartei însă, Lucia Hossu Longin se va trezi până la urmă victima eroului ei de peste Ocean. Care a minţit-o în faţă, punând-o acum în situaţia de a face.. feţe-feţe!

Faţă în faţă cu... documentele secrete!

E greu de spus dacă a fost sau nu o coincidenţă dar, cu numai două zile înainte ca Editura Humanitas să lanseze cartea Luciei Hossu, Editura Enciclopedică a dat publicităţii laboriosul studiu al CNSAS intitulat „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii, 1978-1980”. Pe scurt, lucrarea aduce sub ochii opiniei publice toate rapoartele secrete din ancheta care a urmat defectării lui Pacepa. Iar cine are curiozitatea să compare aceste documente cu ceea ce a declarat bătrânul transfug doamnei Hossu constată că autoarea a fost pur şi simplu prostită. Bunăoară, la paginile 120-121 ale cărţii doamnei Hossu, Pacepa e rugat să clarifice circumstanţele în care a defectat. Şi începe prin a povesti că a plecat în Germania cu un mesaj de la Ceauşescu, pentru cancelarul Helmut Schmidt. Ce nu spune însă se regăseşte într-un raport al ofiţerului de contrainformaţii de la Ambasada României din Londra(pag.325-326), care raportează că, la 15 iunie 1978, deci cu o lună înaintea defectării, generalul Pacepa a modificat personal o telegramă trimisă de Postelnicu lui Ceauşescu, introducând numele său în solicitarea Germaniei de a fi trimisă o delegaţie pentru negocieri în operaţiunea „Fokker”. Mai mult chiar, Pacepa a ordonat apoi cifrorului de la ambasadă să şi transmită un răspuns lui Postelnicu, ca din partea lui Ceauşescu, prin care era nominalizat pentru delegaţia respectivă! Şi alt lucru pe care nu-l spune astăzi Pacepa este că inclusiv aprobarea plecării sale a fost obţinută „pe picior”, de la prietenul său Gheorghe Oprea, care tocmai decola precipitat spre China. Minciuna cea mai mare priveşte, însă, programul parcurs de Pacepa în Germania, contrazis flagrant de raportul Generalului maior Constantin Ştefan, care l-a însoţit în acest interval. Or, în vreme ce Pacepa relatează Luciei Hossu că, în dimineaţa următoare sosirii sale în Germania, s-a dus la Ambasada SUA din Bonn, iar după prânz s-a prezentat la cancelarul Schmidt, raportul generalului Constantin – redactat pe zile şi chiar ore - spune cu totul altceva.Şi anume că în dimineaţa respectivă, adică marţi, 25 iulie, Pacepa a fost preluat de la hotel de diplomaţii români, la ora 9,30, şi că a rămas însoţit de ei pînă seara, la ora 21,oo! Şi că, reţineţi, nici vorbă de vreo ajungere la Cancelarul Schmidt, nici atunci , nici în zilele următoare! Cât despre predarea propriu-zisă, ea s-a făcut nu americanilor, ci germanilor, şi abia aceştia l-au livrat celorlalţi!...

Faţă în faţă cu... prostia întruchipată!

Din cartea-interviu a Luciei Hossu sunt contrazise multe alte afirmaţii ale lui Pacepa, prin aceleaşi documente strict secrete date acum publicităţii de CNSAS, dar pentru încheierea acestei evidenţieri, considerăm mult mai sugestiv pentru fabulaţiile torţionarului un episod relatat de el însuşi,antologic nu numai prin idioţenia absolută a personajului, dar şi prin gravele jigniri aduse prin acest episod Reginei Marii Britanii:
“ ... Eu am fost în Anglia cu două săptămâni înainte de vizită, am locuit tot în Buckingham Palace, în fiecare dimineaţă ieşeam cu regina şi cu cei doi căţei la plimbare şi discutam programul vizitei.M-am reântors cu Ceauşescu , ea m-a rugat un lucru. Mi-a spus : „Generale, am o rugăminte personală, am o problemă. Soţul meu a avut cândva în viaţă probleme cu băutura. Nu-i daţi de băut. Promiţi?” „Promit”. I-am spus lui Ceauşescu. „Ah, îl îmbătăm, îl îmbătăm!” L-a-mbătat.”...
Probabil că orice comentarii la această penibilă relatare a lui Pacepa sunt de prisos, dar nu cred să existe cineva care să poată crede că Regina Angliei pregătea personal vizita lui Ceauşescu, plimbându-se cu Pacepa prin grădinile de la Buckingham şi confesându-se securistului român că prinţul consort avusese probleme cu băutura! Drept care şi faptul că la dineu prinţul consort ar fi fost îmbătat de Ceauşescu e nu numai o imensă minciună, dar şi sau mai ales o gravă insultă adusă Casei Regale. In consecinţă, unicul lucru posibil din acest episod relatat de Pacepa priveşte eventualitatea ca generalului să-i fi fost acordată încrederea... de a plimba câinii prin grădină. Ceea ce ar fi însemnat o onoare prea mare pentru un asemenea mincinos!
Alexandru Radu Vlad - Independentul

PS: Cât despre faţa nouă, nevăzută şi necunoscută a lui Pacepa, în lucrarea CNSAS se demonstrează că, încă din 1981, nu numai că Securitatea îi cunoştea noul chip, cu barbă şi mustaţă, dar şi domiciliul, maşina şi chiar servitoarea din casă. Cu alte cuvinte, daca vroia sa-l execute, o facea oricand.

PS": Gurile rele din TVR si DSS spun ca doamna Hossu s-ar putea sa aiba si alte amintiri cu tovarasul securist, ceva mai "hard"-e. Dar nu numai ea...

PARTICULARUL Liiceanu o sustine pe Alina Mungiu: Elena Basescu nu are experienţa suficientă pentru PE. Dar utecistul retardat Ungureanu are?

Gabriel Liiceanu: Fiica preşedintelui nu are experienţa suficientă pentru PE

"Nu cred că domnişoara Băsescu are suficientă experienţă pentru a ne reprezenta în Parlamentul European". Este declaraţia făcută la Realitatea TV de către Gabriel Liiceanu. "Dacă îmi cereţi să-mi spun părerea ca simplu particular despre povestea pe care aţi amintit-o, fiica preşedintelui, am să spun cu glas tare, deşi mă trageţi într-o lume în care nu doresc să intru. Nu cred că are experienţa suficientă, prin simpla scurgere a timpului, ca să poată ajunge la o asemenea ispravă", a declarat Gabriel Liiceanu.

(Realitatea.net)

CE NU I-A TRANSMIS OSPATARUL-FILOSOF Liicheanu presedintelui Basescu:

* Nota mea