La Centenar, despre Noica în cifru “humanist”IV. Centenar Noica (1909-2009)de Isabela Vasiliu-Scraba
Constantin Noica (1909-1987) diferenţiase domeniul “spiritului” (al filozofiei) de acel domeniu al “sufletului” unde ar intra religia (cu excepţia spiritualităţii indiene), binele din domeniul social şi politic şi psihanaliza. Tristeţile lui Cioran, exprimate aforistic, ar reprezenta domeniul istorismului, cum spunea Petre Ţuţea (1). După Noica, asemenea tristeţi sînt de resortul “sufletului”. Gabriel Liiceanu, pe la patruzeci de ani, punea pe seama unor imbolduri demonice, tiranice şi negative refuzul lui Constantin Noica de a încadra în domeniul “spiritului” tristeţile cioraniene (Jurnalului de la Păltiniş , Cartea Românească, Bucureşti, 1983, p.164).
Neintrând în domeniul “spiritului” prin niciuna din cărţile sale, protejatul lui Noica a reuşit să păstreze peste ani confuzia dintre spirit şi suflet. Amestecarea domeniului filozofiei cu domeniul politicului şi conservarea nebulozităţii privitoare la distincţia operată de Noica între suflet şi spirit s-a văzut din cele spuse de Liiceanu pe când avea 50 de ani: “Dacă ar fi de luat o lecţie de la Noica, la ora actuală, la nivelul filozofiei istoriei ar fi că noi trebuie să ieşim din infernul comunismlui fără să intrăm în pseudo-paradisul Occidentului” (Liiceanu în rev. “Euphorion”, II, 6-8/1992).
Aici nivelul “filozofiei istoriei” este invocat fără rost, nefiind nici un moment vorba de filozofie. Citatul dovedeşte nestrămutata ancorare a discipolului în domeniul “sufletului”, întrucât lecţia la care se referea Gabriel Liiceanu ar fi de luat în plan imediat politic. Si nu de la maestru ci de la discipol. Cu alte cuvinte, profitorii regimului comunist, foştii ideologi din tagma lui Ion Ianoşi, cei care peroraseră despre “pseudo-paradisul capitalist” şi despre “salvarea omenirii ca omenire” adusă de etica comunistă, e cazul să dea alte lecţii după abolirea comunismului, să-şi cârmească discursul dinspre “onestitatea” faţă de oamenii care trăiesc în statistică înspre “infernul” comunismului.
Noica nu a dat niciodată lecţii politice. A constatat eventual nivelul şi sursa învăţăturilor politice vehiculate de cei care-l vizitau şi i-a îndemnat să-şi lărgească orizontul citind în germană. De exemplu, lui Dan C. Mihăilescu - pe care nu l-a văzut foarte hotărât în studiul sanscritei, dar care (asemenea lui Pleşu) păruse a nutri ceva interes pentru orientalistică impresionat de Sergiu Al-George (şi de exemplul marelui Eliade) -, Noica îi recomandase (într-o scrisoare) să citească în paralel “Scânteia” si “Neuer Weg” spre a deprinde germana (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.63).
Modelul discursului privitor la “infernul” comunismului este oferit de discipolul preferat al lui Noica. Intr-adevăr, prof. Gabriel Liiceanu - fost adept al eticii comuniste (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica şi discipolii săi) -, a ţinut pe 24 aprilie 2009 la Facultatea de Filozofie o frumuseţe de conferinţă pe care s-a gândit s-o publice într-un volum colectiv, trecându-se autor cot la cot cu Noica si cu Alexandru Dragomir. Ba i-a mai trecut în rând cu Noica şi pe Andrei Cornea (pentru încurajarea incoerenţei ideatice) şi pe Sorin Vieru (pentru meritul de a nu se mai fi obosit să scrie nimic despre Noica, în volum fiind introdus un text vechi de 20 de ani) şi pe Andrei Pleşu din aceleaşi considerente. Reciclarea unui text a lui Pleşu din 1988 arată că “discipolul” n-a fost capabil să creeze nimic nou la sărbătorirea centenarului maestrului invocat negreşit în apariţiile publice.
Iată o parte din descrierea “infernului comunist” făcută de Liiceanu care-i ţinuse lui Noica lecţii despre binele celor mulţi cu care îi fericeşte pe oameni etica comunistă (G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, C.R., Bucureşti, 1983, p.175). Fostul profitor al regimului comunist spunea fără să clipească următoarele: “Ţara care oficial trecea drept a mea… era cea care-mi interzicea să umblu şi să vorbesc liber” (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.32). Delirul comunistului bursier Humboldt care trecea Cortina de Fier la vremea graniţelor practic închise atinge apogeul în fraza: “România cea furată de comunişti nu a fost niciodată patria mea”(op. cit.).
Dar aşa zisa lecţie pe care ar fi ţinut-o Constantin Noica despre ieşirea “din infernul comunismlui fără intrarea în pseudo-paradisul Occidentului” nu deconspiră doar incapacitatea discipolului de a înţelege gândirea lui Noica, ci si “oportunismul” lui Adrian Marino care n-a scăpat ocazia de a prelua citatul din rev. “Euphorion” şi a broda la nesfârşit în jurul opiniei lui Liiceanu (v. rev. “22”, nr.42, 22-28 oct. 1992, p.14).
De fapt, nu după confuzia de idei ilustrată de acest citat care i-a plăcut atât de mult lui Adrian Marino se pot deduce relaţiile dintre maestru şi protejatul său, care ori nu citea ce scrie Noica, ori nu avea capacitatea să priceapă ce gândeşte filozoful. In relaţia Noica-Liiceanu, caracteristice rămân “adierile care vin din gândirea lui Noica” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.125). Altfel spus, preschimbarea rolului de “meditator” fără plată a filozofului marginalizat până la moarte (2) în aceea de “negru” furnizând idei pentru scrierile discipolilor.
In ciuda veşnicelor “împrumuturi” fără indicarea sursei (cum s-a întâmplat şi cu logica lui Ares însuşită pe aceeaşi cale de Pleşu în Elemente pentru etică a intervalului, v. Isabela Vasiliu-Scraba, “De ce nu a făcut A. Pleşu filozofie”, în vol. Contextualizări, Ed. Star Tipp, Slobozia, p.46), acelaşi Liiceanu care i-a “vampirizat gândirea” lui Noica are nemăsurata îndrăzneală de a spune studenţilor la Colocviul din 24-25 aprilie 2009 organizat de Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti că pentru el şi pentru Pleşu “splendoarea” rămâne că Noica i-ar fi “născut” pe ei doi (v. G. Liiceanu, Despre o anume personalitate, în volumul colectiv Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.38). Altă splendoare nu e de menţionat, eventual legată de opera filozofică a acestuia. Liiceanu mai consemnează în volumul scos la Humanitas că filozoful de la Păltiniş îi irita, îi întrista, sau îi amuza cu “puseurile sale anacronic patriotarde” (ibid.).
Din cele 206 de pagini ale cărţii (în care e trecută enormitatea că unicul merit al lui Noica ar fi acela de a-i fi “născut” pe Pleşu şi Liceanu), credem că ar fi meritat să fie tipărite în exclusivitate cele 18 pagini cu scrisorile lui Noica. In rest volumul este de necitit. E chiar trist să vezi din dezlânatul text a lui Andrei Cornea (care a mers în Italia la universitatea din Roma dus de Patapievici ca model de discipol al “Şcolii de la Păltiniş”) cum acesta nu e în stare să aştearnă pe hârtie o idee sesizată şi expusă extrem de clar de Eliade: în timp rezistă doar cărţile scrise de mari personalităţi: Getica lui Pârvan se va citi pentru Pârvan, Istoria critică a lui Haşdeu se citeşte pentru Haşdeu. Timpului îi vor rezista mereu “oamenii care au tratat istoria şi ştiinţa paradoxal, fantastic, personal” (Mircea Eliade, Arta de a muri, Ed. Moldova, Iaşi, 1993, ediţie de Magda Ursache şi Petru Ursache, pp. 66-67).
In volumul scos de Humanitas pe a cărei primă pagină e trecut “Centenar Noica 1909/2009” mai găsim inserată şi poezie proastă (scrisă de Bogdan Mincu, Ioana Pârvulescu, Pleşu, Liiceanu etc.). Paginile de prisos cu ode închinate directorului Editurii au fost cuprinse în carte după principiul mass-mediei: cantitatea bate calitatea. Prin ele Liiceanu a încercat (fără succes!) deturnarea urechelii lui Noica de după publicarea Jurnalului de la Păltiniş. Desigur, urecheala trebuia citată, ca să se ştie ce rost are adunătura de osanalele “poetice” de la pagina 191 până la p. 201 şi auto-adularea dublată de auto-compătimire (în versuri, si ce versuri!) a lui Liiceanu (de la pp. 202-203), care-şi întreabă aplaudacii: “de ce vrei tu ca eu să port/ O greutate fără nume/ Între discipol şi maestrul mort?”.
Cu fineţea ce-l caracteriza, Noica interpretase poza de pe Jurnalul de la Păltiniş, notând pe 15 ian. 1984 (în Jurnalul său de idei) că Liiceanu şi-a început cariera “cu stîngul”: In loc să publice o lucrare personală din care să se vadă că si-a depăşit maestrul şi că după un discipolat de două decenii îşi poate ucide simbolic învăţătorul (3), Liiceanu “cel stîngaci” s-a decis să facă pe toată lumea părtaşă la conversaţiile cu Noica, publicând spusele maestrului cu o aşa de mare fidelitate încât dau impresia transcrierii unor înregistrări.
Interesant e că discursul din 24 aprilie 2009 care figurează drept contribuţia lui Liiceanu la sărbătorirea lui Noica are pe la început nişte întrebări retorice despre creşterea sau descreşterea “staturii” lui Noica în timp. La vremea “industriei” de lansări de nume prin organizarea ad hoc a tot felul de colocvii ale căror lucrări devin volume, în ţară sau pe la institutele române din afară (v. masiva impunere post-decembristă a lui Culianu, pe post de “nou-Eliade”, apud. Antohi), astfel de întrebări maschează purul dezinteres pentru filozofia lui Noica. Nimic altceva! Este suficient să răsfoim excelenta lucrare a lui Stan Cristea (C. Noica: repere bio-biliografice, RCR Editorial, Bucureşti, 2009) spre a vedea câtă râvnă a pus fosta Editură Politică şi ICR-ul în traducerea şi răspândirea cărţilor lui Noica. Intr-un sfert de veac, Liiceanu, discipolul lui Ion Ianoşi (cu care si-a dat doctoratul) a avut grijă să-i fie traduse lui Noica doar două cărţi de filozofie: Spiritul românesc în cumpătul vremii, tradus după subtitlu, care, scria Ion Ianoşi, “redă mai bine conţinutul” (în 1991 în franceză, în 1993 în italiană, în 1999 în portugheză şi în 2009 în spaniolă), şi Devenirea întru fiinţă (în 2007 în italiană) şi în 2008 în franceză la o editură din Germania, cu un titlu nepotrivit: Devenir envers l’etre, întrucât Noica a optat pentru echivalarea Le devenir au sens de l’etre (1982). Acel îndemn tipic noician “să devii ceea ce eşti” reflecta titlul ontologiei sale, împreună cu credinţa că “esenţele nu se schimbă”. Fiecare om îşi dă măsura arătându-şi firea lui cea adevarată, împlinindu-şi astfel menirea, pentru că “în orice om o lume-şi face încercarea” (Eminescu).
N-am putea spune dacă volumul de la centenarul lui Noica este mai catastrofal decât volumul prin care fosta Editură Politică a marcat centenarul lui Eliade. Oricum, cartea Despre Noica; Noica inedit nu cuprinde o afimatie de genul “Eliade, Noica, Cioran, toată generaţia lor, de la Mircea Vulcănescu până la Ţuţea aparţin trecutului” (Virgil Nemoianu în vol. Intâlniri cu Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Buc., 2007, p.192), cum se găseşte în volumul prin care Liiceanu în calitate de director de editură l-a sărbătorit pe Eliade la centenarul naşterii marelui istoric al religiilor.
ISABELA VASILIU-SCRABA
După ieşirea unui filosof din puşcăriile generalului NKVD Boris Grumberg, alias Nikolski, fie că era, fie că nu era, trebuia să devină musai “orb”: Dacă luăm cazul “orbirii” silite a lui Noica, acesta de pildă, trebuia să nu mai vadă, să nu mai înţeleagă ce-a vrut să spună “idealistul’ Platon (v. Isabela Vasiliu Scraba, MISTICA PLATONICA, Ed. Star Tip, 1999) cu philia lui îmbibată de misticism, care în comunism se spunea că este “obscurantism”.
Posts
