Pentru Cotidianul, Mariana Nicolesco a vorbit despre ce pregăteşte anul acesta la Cursurile de Măiestrie Artistică de la Brăila şi despre ce-i displace la artiştii lirici
Doamnă Mariana Nicolesco, sunteţi la originea unui nou eveniment important în universul nostru liric: prezentarea pentru prima dată în ţara noastră a operei „Parisina d’Este“ de Gaetano Donizetti, încununată de marele succes obţinut de interpreţi. De ce această operă este considerată, chiar şi în Italia, „opera rara“?
„Parisina d’Este“ este o operă care se cântă rareori, într-adevăr, deşi muzica este absolut splendidă. Donizetti, care a compus zeci de opere, ţinea mult la această creaţie a sa, cu libretul scris de Felice Romani pe fondul unui poem al lui Byron. Felice Romani era un libretist celebru, căruia îi datorăm textul capodoperei belliniene „Norma“, de pildă.
Necazul cu el era nepunctualitatea, nerespectarea angajamentelor faţă de compozitori, pe care-i punea uneori în situaţii imposibile. De aceea Bellini i-a şi intentat un faimos proces în perioada de pregătire a reprezentaţiei cu o altă capodoperă a sa, „Beatrice di Tenda“, la Teatro La Fenice din Veneţia. Se apropia premiera şi Bellini tot nu dispunea de o parte a libretului. Presupun că aşa au stat lucrurile şi cu Donizetti în cazul operei „Parisina d’Este“. Publicul vrea un final romantic, patetic, sensibil, nu finalul cam abrupt pe care ni l-a oferit libretistul nostru. Aşa, precum şi prin nivelul de înaltă măiestrie cerut interpreţilor, se explică, probabil, faptul că acea muzică superbă, după cum spuneam - arii, duete, concertaţii de o mare frumuseţe -, nu e în repertoriul teatrelor de operă în ziua de azi. Iar reprezentaţia oferită de Opera Naţională din Bucureşti e poate un semn de renaştere a interesului lumii muzicale pentru această operă rară donizettiană, pentru succesul căreia trebuie să-l felicităm pe directorul Operei, Cătălin Ionescu-Arbore.
Ce pregătiţi pentru anul în curs?
Cursurile de Măiestrie Artistică, Master Classes, de la Brăila, care vor avea loc în prima decadă a lunii august propunând, odată cu tradiţionalul nostru mod de a face muzică împreună, două celebrări importante la 250 de ani, respectiv 200 de ani de la moartea lui Haendel şi a lui Haydn. Stephan Poen, doctor în muzicologie, va conferenţia în acest context despre interpretările mele din muzica celor doi maeştri, geniali, şi unul, şi celălalt. Când e vorba despre o ctitorie culturală ca aceea pe care am fondat-o la Brăila nu pot decât să mă gândesc la cuvintele Generalului De Gaulle: „l’intendance suivra“. Criză, necriză, mijloacele trebuie asigurate. Manifestarea din acest an pregăteşte celebrările din 2010 marcând 150 de ani de la naşterea legendarei Darclée. Cine s-ar putea sustrage de la responsabilitatea naţională faţă de memoria acelei românce care timp de un sfert de secol a fost considerată cea mai mare soprană a timpului său?
Ce vă displace la un artist liric?
Vorbind despre cei care au reprezentat ceva în arta cântului, şi nu despre maneliştii şi manelistele lirice care ne invadează, aş spune că e jalnică incapacitatea de a pune stop carierei înainte de a se face de râs, uneori ani de-a rândul, pe o scenă sau alta, pe care străluciseră cândva.
de Magdalena Popa Buluc
Doamnă Mariana Nicolesco, sunteţi la originea unui nou eveniment important în universul nostru liric: prezentarea pentru prima dată în ţara noastră a operei „Parisina d’Este“ de Gaetano Donizetti, încununată de marele succes obţinut de interpreţi. De ce această operă este considerată, chiar şi în Italia, „opera rara“?
„Parisina d’Este“ este o operă care se cântă rareori, într-adevăr, deşi muzica este absolut splendidă. Donizetti, care a compus zeci de opere, ţinea mult la această creaţie a sa, cu libretul scris de Felice Romani pe fondul unui poem al lui Byron. Felice Romani era un libretist celebru, căruia îi datorăm textul capodoperei belliniene „Norma“, de pildă.
Necazul cu el era nepunctualitatea, nerespectarea angajamentelor faţă de compozitori, pe care-i punea uneori în situaţii imposibile. De aceea Bellini i-a şi intentat un faimos proces în perioada de pregătire a reprezentaţiei cu o altă capodoperă a sa, „Beatrice di Tenda“, la Teatro La Fenice din Veneţia. Se apropia premiera şi Bellini tot nu dispunea de o parte a libretului. Presupun că aşa au stat lucrurile şi cu Donizetti în cazul operei „Parisina d’Este“. Publicul vrea un final romantic, patetic, sensibil, nu finalul cam abrupt pe care ni l-a oferit libretistul nostru. Aşa, precum şi prin nivelul de înaltă măiestrie cerut interpreţilor, se explică, probabil, faptul că acea muzică superbă, după cum spuneam - arii, duete, concertaţii de o mare frumuseţe -, nu e în repertoriul teatrelor de operă în ziua de azi. Iar reprezentaţia oferită de Opera Naţională din Bucureşti e poate un semn de renaştere a interesului lumii muzicale pentru această operă rară donizettiană, pentru succesul căreia trebuie să-l felicităm pe directorul Operei, Cătălin Ionescu-Arbore.
Ce pregătiţi pentru anul în curs?
Cursurile de Măiestrie Artistică, Master Classes, de la Brăila, care vor avea loc în prima decadă a lunii august propunând, odată cu tradiţionalul nostru mod de a face muzică împreună, două celebrări importante la 250 de ani, respectiv 200 de ani de la moartea lui Haendel şi a lui Haydn. Stephan Poen, doctor în muzicologie, va conferenţia în acest context despre interpretările mele din muzica celor doi maeştri, geniali, şi unul, şi celălalt. Când e vorba despre o ctitorie culturală ca aceea pe care am fondat-o la Brăila nu pot decât să mă gândesc la cuvintele Generalului De Gaulle: „l’intendance suivra“. Criză, necriză, mijloacele trebuie asigurate. Manifestarea din acest an pregăteşte celebrările din 2010 marcând 150 de ani de la naşterea legendarei Darclée. Cine s-ar putea sustrage de la responsabilitatea naţională faţă de memoria acelei românce care timp de un sfert de secol a fost considerată cea mai mare soprană a timpului său?
Ce vă displace la un artist liric?
Vorbind despre cei care au reprezentat ceva în arta cântului, şi nu despre maneliştii şi manelistele lirice care ne invadează, aş spune că e jalnică incapacitatea de a pune stop carierei înainte de a se face de râs, uneori ani de-a rândul, pe o scenă sau alta, pe care străluciseră cândva.
de Magdalena Popa Buluc
Posts
No comments:
Post a Comment