„DUHOVNICUL. 100 de ani cu Părintele Justin Pârvu - 100 de portrete de Cristina Nichituș Roncea“. Album omagial publicat de Editura Doxologia la Centenarul nașterii Părintelui Justin

100 de portrete de Cristina Nichituș Roncea. „Duhovnicul. 100 de ani cu Părintele Justin“

„DUHOVNICUL. 100 de ani cu Părintele Justin” cuprinde 100 de portrete ale vrednicului de pomenire monah și fost deținut politic, împreună cu alte imagini de la Petru Vodă și texte ale Părintelui Justin Pârvu cât și relatări despre viața sa.

La aniversarea a 100 de ani de la nașterea Părintelui Justin Pârvu (10 februarie 1919 - 16 iunie 2013), marele duhovnic al Ortodoxiei românești, Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei celebrează Centenarul “Părintele Justin” printr-un album de fotografie omagial realizat de fotografa Cristina Nichituș Roncea.

„Părintele arhimandrit Justin Pârvu a fost un model în toate. Era un părinte care avea o sinceritate vecină cu inocenţa. Viaţa şi-a trăit-o în ritmul şi cadenţa fericirilor, iar vorba lui filocalică lăsa să se întrevadă permanenta lui legătură cu Dumnezeu. S-a strămutat la cele veşnice la 16 iunie 2013 şi a fost înmormântat sub tâmpla ctitoriei sale, pentru ca astfel să fie nelipsit de la slujbele Bisericii, precum şi din viaţa pelerinilor închinători. Părintele stareţ arhimandrit Justin Pârvu este considerat a fi un dar al lui Dumnezeu pentru Sfânta noastră Biserică. Viaţa Sfinţiei sale a fost o viaţă plină, în egală măsură, de Taboruri şi Golgote”, scrie Preasfințitul Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor.

Iubitor de oameni și odihnitor de suflete

„Dincolo de tonul său categoric, de cuvântul său ca o sabie cu două tăișuri – după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, sabie care pătrunde până la încheieturi, până la despărțituri între oase și măduve, între suflet și duh – dincolo de această fermitate cu care își prezenta mărturisirea despre Dumnezeu, despre neamul său și despre familie, Părintele Justin era omul blând, sensibil, gingaș, deschis, era Duhovnicul, era iubitorul de oameni și odihnitorul de suflete. Mulţumim Preasfintei Treimi pentru că a binecuvântat ca părintele Justin Pârvu să se nască pe pământ românesc şi pentru că l-a apărat în vreme de prigoană cruntă. Mulţumim lui Dumnezeu pentru că i-a dat părintelui puterea mărturisirii în vremurile acestea atât de tulburate pentru neam şi pentru familie”, apreciază Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.

„Unitate, Pocăință, Ascultare și Rugăciune sunt, credem noi, cei patru stâlpi, cele patru picioare ale tronului pe care stă Stăpânul acestui neam, Hristos Domnul. Acest Testament l-a rostit în numele lui Dumnezeu Atotțiitorul, căruia I-a închinat viața, cu durere pentru neamul său și cu dragoste nesfârșită pentru familia creștină. Căci acestea au fost cele trei altare cărora Părintele Justin li s-a consacrat: Dumnezeu, Neamul său și Familia Creștină. În aceste trei altare el a viețuit, s-a rugat și în cele din urmă s-a jertfit”, se mai afirmă în Cuvântul IPS Teofan.

„Format în atmosfera de rugăciune și înaltă trăire spirituală a Mănăstirilor Durău și Cernica, cunoscute vetre monahale din perioada interbelică, Părintele Justin a îndurat, cu multă credință, încercările temnițelor comuniste de la Văcărești, Jilava, Aiud și Suceava (între anii 1948 – 1964), mărturisind cu mult curaj dreapta credință în vremuri de încercare”, amintește, între altele, Preafericitului Părinte Patriarh Daniel în evocarea sa.

A realizat comuniunea între oameni

„Părintele Justin, Duhovnicul nostru - iubitor de Dumnezeu, iubitor de țară, iubitor de români. Se spune că Părintele Justin a mers cu poporul în urma lui; să știți că el a primit pe orice om care i-a bătut la ușă. Părintele a realizat comuniunea între oameni; ne-a privit pe noi toți ca făpturi ale lui Dumnezeu. Părintele Justin a fost omul lui Dumnezeu, în primul rând. El ne-a învățat iscusința duhovnicească și dragostea față de Dumnezeu, apoi față de oameni. Să nu se înțeleagă vreodată că Părintele Justin a fost nuanțat vreodată de ceva politic sau alte idei filosofice; el a fost doar un om al lui Dumnezeu și un om al poporului român”, afirmă Părintele Arhimandrit Hariton Negrea, starețul lăsat de Părintele Justin la Petru Vodă.

„În tot timpul slujbei stătea în picioare și pomenea pomelnice până la Sfânta Liturghie și apoi se mai așeza în genunchi în anumite momente ale slujbei. De multe ori îl vedeam cu fața strălucind în altar. Avea o lumină supraomenească pe chip. După Sfânta Liturghie, la ora 4 dimineața îl așteptau alți oameni pe care îi primea uneori până la ora 7, când le pleca autobuzul de Piatra Neamț. Singurele ore în care dormea erau 2-3 ore până la 9-10 dimineața. Înainte de a se culca seara, indiferent cât de obosit era nu-și lăsa niciodată rugăciunile de seară și paraclisul Maicii Domnului. În fiecare zi citea acatistul Sfinților Arhangheli. Cea mai mare minune pe care am văzut-o la Părintele era modul cum reușea să-ți schimbe viața. Și nu numai a ta, dar și a familiei tale, a prietenilor tăi. Minunile pe care le vedeam la el în fiecare zi erau așa de multe, încât aproape că nu le mai băgam în seamă. Devenise ceva foarte normal să trăim în minunile lui”, își amintește Maica Justina Bujor, stareța de la PaltinPetru Vodă, absolventă de medicină și teologie.

Fiecare portret exprimă o trăire

 

Autoarea fotografiilor, Cristina Nichituș Roncea, aflată la al patrulea album de fotografie, mărturisește că fiecare portret al Părintelui exprimă o trăire a Duhovnicului Neamului pentru România și poporul român. “Îmi doresc ca aceste fotografii să fie privite cu sufletul”, spune autoarea, care dedică lucrarea apărută la Doxologia cu binecuvântarea Mitropolitului Moldovei și Bucovinei, IPS Teofan, “tuturor Justinilor și Justinelor Duhovnicului Neamului, tuturor copiilor României, pentru care știm că Părintele Justin se roagă, neîncetat”.

Despre fotografă, academicianul Florin Constantiniu spunea: „Doamna Cristina Nichituş Roncea a izbutit, prin arta sa, dar, mai ales, prin forţa sufletului, să coboare Cerul pe pământ şi să ne smulgă, fie şi pentru o clipă, din mizeriile cotidianului, pentru a ne înălţa într-o lume purificată.“
„Este suficient să-l privești pe Părintele nostru în ochi și prin intermediul unei fotografii ca să te trezești, să vii la viață. Și am toată nădejdea că viitorul României va fi altul, dacă noi aceștia care avem curajul să-l privim în ochi pe Părintele Justin vom încerca să facem faptele lui”, conchide Monahul Filotheu Bălan, fost secretar personal al Părintelui Justin, în cuvântul său despre cum a ajuns o mireană “fotograf oficial” al bătrânului Duhovnic din Munții Neamțului, de la poalele Ceahlăului.

„Creştinul ortodox este împăratul cerului şi al pământului şi când te fericeşte Dumnezeu cu o astfel de simţire a veacului viitor, nu mai ai nevoie de nicio şcoală, de nicio pregătire, de nicio grijă, ci singura grijă aceasta este – să-‑L ai mereu pe Hristos înviat în inima ta. Asta înseamnă biruinţa. Aşa să aveţi şi voi parte de Învierea lui Hristos în inimile voastre! Le transmit tinerilor, românilor, să citească Sfânta Scriptură, să citească Vieţile Sfinţilor, să se roage, să se spovedească cât mai des şi să nu se dezlipească de Biserică. Biserica a fost unitatea şi lumina neamului nostru. Şi atunci binecuvântarea lui Dumnezeu va uda din belşug pământul românesc şi sufletul neamului, iar Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt va fi cu noi, cu toţi. Amin. Hristos a Înviat!“, este ultimul cuvânt din lucrare al Părintelui Justin, Duhovnicul României.

Nichifor Popescu
România liberă

Cristina Nichitus Roncea despre Albumul de fotografii si vorbe de duh "Parintele Justin Marturisitorul": "Cine îl iubește pe Părintele Justin iubește România și cine iubește cu adevărat România nu poate să nu-l iubească pe Părintele Inimilor"

Cititi

• Părintele Justin Mărturisitorul – Album Foto de Cristina Nichituș Roncea. Despre o lucrare de suflet închinată tuturor celor care iubesc România

• Cuvânt Înainte – de Aspazia Oţel Petrescu: “Albumul Cristinei Nichituş Roncea este un elogiu adus frumuseţii divine, capabil să înfioare orice inimă”

Puteti gasi Albumul la

ParinteleJustinParvu.Ro

Albumul de fotografie Precum in cer, asa si pe pamant: Calatorie foto prin lumea ortodoxa romaneasca – de Cristina Nichitus Roncea. Un frumos cadou de Craciun. VIDEO

De la http://precum-in-cer.ro
Intalnirea cu Mos Craciun: Parintele Justin Parvu
Cadou de Craciun: O calatorie prin lumea ortodoxa romaneasca
Cuvant inainte al profesorului Florin Constantiniu: Un album care ne inalta intr-o lume purificata
Albumul de fotografie Precum in cer, asa si pe pamant: Calatorie foto prin lumea ortodoxa romaneasca

INTERVIU. Parintele Justin Parvu despre cum a fost Ziua de Pasti 1944, un moment teribil si emotionat de pe Frontul de Est. "Hristos să învieze blând şi frumos în inimile noastre, ca ziua aceasta mare a Învierii Domnului să fie şi spre învierea neamului nostru!"

Părinte, se abat asupra omenirii vremuri mai întunecate – sărăcie, cutremure, revolte, războaie, boli şi multe înrobiri şi limitări ale drepturilor noastre umane – cu ce cuget ar trebui să treacă creştinul prin aceste greutăţi, fără ca să deznădăjduiască, fără ca să se compromită în vreun fel sufleteşte?
Avem nevoie să trăim sentimentul dragostei ca să depăşim strâmtorările ce ne împresoară. Lumea, din cauza sărăciei, a căzut într-o descurajare ce apasă pe fiecare în parte. Atât de deznădăjduit şi afectat este de starea în care se află, încât nici nu mai are timp să discute cu vecinul său. Mă gândesc cum era altădată o comuniune deplină în comunitatea noastră creştină. Sărbătorile bisericeşti, nunţile, botezurile erau un prilej de comuniune şi manifestare a dragostei creştine. Păi când era vorba să cununi pe cineva, sau să botezi pe cineva – era o sărbătoare pentru întreg satul, nu doar pentru familiile respective. De ce se duce creştinul la nuntă? Se duce să se bucure alături de cei doi miri, dar şi să dea un mic ajutor financiar noii familii, care tocmai se integrează în comunitatea creştină a satului. Nunta era astfel un prilej de manifestare a dragostei creştine, prin care puteai să contribui, după putinţă, la consolidarea noii familii.
La fel era şi pentru botezuri, când familiile trimiteau urările şi darurile lor celui nou venit în comunitatea creştină. Noi, copiii, ne furişam şi ne uitam pe geamuri, că nu aveam noi voie să intrăm la petrecerea adulţilor. Până şi viaţa de petrecere a românului arată această bucurie şi solidaritate creştină. Cum se numeau odată astfel de petreceri – colăcării. Apăi, colăcăriile nu erau altceva decât colectarea darurilor şi colacilor – era un întreg ritual tradiţional, era de fapt un schimb de dragoste între creştini. Acum însă lucrurile s-au schimbat. Astăzi nu mai există potecă spre casa vecinului; omul nu mai are timp să se gândească la vecinul lui. Sărăcia şi grijile l-au împins pe bietul român să nu mai vadă casa vecinului. Nu mai există o nuntă, un botez, un eveniment comun de care să se bucure împreună obştea creştină. Dispariţia acestor obiceiuri ale tradiţiei româneşti arată de fapt starea critică a vieţii creştine. Creştinul de mic era învăţat să se deprindă cu obiceiurile şi sărbătorile creştine. Păi, numai de Paşti cât interes era! Îmi amintesc cum trebuia să ne pregătim costumele de Paşti. Trebuia să începem cusutul modelelor pe costume din pânză de bumbac curat, încă de la începutul Postului. Era jos, la baza costumului, o lăţime de 10 centimetri, care trebuia cusută şi ornamentată frumos. Apoi erau şi brâiele acestea frumoase, în tricolor şi toţi copiii aşteptam să umplem bisericile de Paşti cu noile noastre veşminte.
Acum a venit schimbarea aceasta de civilizaţie, chipurile mai evoluată. Dar să vedem cum ne-a evoluat această civilizaţie? L-a dezbrăcat pe bietul om întâi de obiceiurile lui frumoase, i-a luat şi haina de serbare şi serbarea la care nici nu mai are timp să ajungă. Apoi această civilizaţie l-a despărţit pe om de familia lui, încât tânjește soţia după soţul ei plecat prin ţări străine. Se duce bietul om să adune ceva hrană pentru copii, prin Italia, Franţa, Canada, Germania; şi în Sudul Africii îl găseşti pe bietul român, muncit, obosit şi tot distrus de sărăcie. Din păcate am lăsat ca situaţia economică să ne influenţeze viaţa creştină şi structura noastră sufletească. Este dureros să vezi cât de mult depinde credinţa noastră de aspectul material, de bani, încât parcă şi la biserică vin din ce în ce mai puţini oameni. Necazurile, în loc să ne aduce în biserici, ne îndepărtează? S-a scumpit benzina şi nu se mai duce omul la mănăstire sau la biserică. Unde este credinţa noastră? Lăsăm să ne-o fure vâltoarea lumii? Omul are ceva mult mai de preţ decât trupul – sufletul. De ce nu dăm valoare sufletului? Să îmbogăţim sufletul şi nu vom mai simţi sărăcia trupului. Credinţa poate să facă pâine din cuvântul lui Dumnezeu, de ce nu credem aceasta? Unitatea creştină, tradiția familiei, cu ierarhia şi armonia ei, păstra acest suflu al dragostei creștine care dădea omului bucuria de a trăi. De pildă, în cadrul slujbei cununiei, se citeşte o rugăciune în care se spune că femeia trebuie să fie supusă bărbatului. Ei, bine, supusă nu înseamnă un fel de robie, ci această supunere venea dintr-o înţelegere deplină între cei doi soţi.
În familie soţia avea un cuvânt important de spus; hotărârile cele mai importante în viaţa de familie nu le lua bărbatul singur, ci în sfătuire cu soţia sa. Spre deosebire de alte religii apusene care promovează egoismul şi individualismul, ortodoxia a promovat întotdeauna solidaritatea celor tari cu cei slabi, în care cei puternici trebuie să îi sprijine pe cei slabi. Comunismul a încercat să înăbuşe aceste principii ale dragostei creştine, uniformizând indivizii ca la colectiv – toţi mâncăm aceeaşi mâncare, toţi bem aceeaşi băutură. Era noastră ce fel de uniformizare suferă acum, că nu mai putem vorbi de comunism? Acum se încearcă o uniformizare prin tehnică. E aceeaşi Marie cu altă pălărie. Toţi să fim la fel, adică nişte numere de data aceasta. Este tocmai ce spuneam şi mai înainte – această părută civilizație, după ce ne-a dezbrăcat de hainele noastre, ne-a dispersat familiile, ne-a luat hrana de la gură, acum încearcă să ne golească şi de suflete. Tehnica în sine nu are nimic rău, dar folosirea greşită a ei aduce o mare pagubă. Şi cea mai mare pagubă este aceea că Îl alungă pe Dumnezeu din lume, din societate. Ce nevoie mai are omul modern de azi de Dumnezeu, dacă el are tehnica la îndemână? Această tehnică îi dă omului o aşa încredere în puterile lui, încât el se crede alpha şi omega, că el poate să comunice şi cu luna şi cu soarele, nu mai are el nevoie de Dumnezeu; deasupra omului tehnic nu mai există nimic. Această civilizaţie doreşte ca omul să nu mai aibă nevoie de Dumnezeu. Şi nu este la fel omul tehnic cu omul socialist? Devierea de la axa dragostei îl împinge pe om în ateism.
Păi se spune că progresul nu e o piedică în calea credinţei… 

Cuvantul Parintelui Justin pentru romani la Sfantul Andrei Apostolul Neamului

PARINTELE Justin Pârvu la 91 de ani, taie tortul adus de pelerini. VIDEO

Vezi si Atitudini.com/

PARINTELE Justin Pârvu, 91 de ani de slujire a României

La cei 91 de ani ai săi pe care îi împlineşte astăzi, Părintele Justin Pârvu, supranumit „Duhovnicul Neamului“, este mai verde decât brazii care-l înconjoară, la poalele Ceahlăului, în Mănăstirea Petru Vodă, ctitorită chiar de către Sfinţia Sa, pe meleagurile natale. „La ora actuală, în România, Părintele Justin este în frunte“, afirma regretatul Părinte Ioanichie Bălan, mâna dreaptă a marelui duhovnic al Ortodoxiei, Părintele Ilie Cleopa. Alături de Părintele Arsenie Papacioc, de 95 de ani, condamnat la 20 de ani de temniţă, şi de Părintele Adrian Făgeţeanu, de 98 de ani, condamnat tot la 20 de ani de închisoare, Părintele Justin Pârvu, luptător anticomunist şi pilon al monahismului şi neamului românesc, se numără printre marii învingători ai regimului bolşevic de exterminare a elitelor, după 17 ani de temniţă. Uns la monahism în 1936, la schitul Durău, la doar 17 ani, ulterior Părintele Justin a slujit în timpul războiului ca preot militar pe Frontul de Est. După ocuparea ţării de către sovietici, Părintele a trecut prin cele mai cumplite temniţe şi lagăre de exterminare, cu muncă silnică la minele de plumb. Nicio suferinţă pătimită nu l-a îndoit; dimpotrivă. Biruitor al regimului antiuman comunist, Părintele întemeiază în 1991, pentru slujirea martirilor închisorilor, aşezământul monahal de la Petru Vodă, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, urmat de un altul, pentru maici, împreună cu un cămin de bătrâni şi o casă de copii. La 91 de ani, Părintele Justin arde ca o flacără vie, pentru România. Dumnezeu le-a dat înapoi mărturisitorilor Lui anii furaţi de comunişti. Întru mulţi ani, Părinte!

PARINTELE JUSTIN LA 91 DE ANI. Intru Multi Ani, Parinte!

Vezi mai multe video din Evenimente

PARINTELE IOANICHIE BALAN, LUPTATORUL, a fost otravit cu metale grele. Marturia Parintelui Filotheu Balan: "Să nu taci! Să nu taci! Scrie şi vorbeşte, că eu nu mai pot nimic!”

Anul acesta, pe 10 Februarie, Părintele Ioanichie Bălan ar fi împlinit 80 de ani. Dar e mult mai de folos să ştim că acolo unde este, cuviosul părinte ne veghează şi ne luminează ori de câte ori gândurile noastre se întorc sau nu spre sfinţia sa. Am cunoscut un Părinte Ioanichie uneori mult diferit de ceea ce ştiu cei mai mulţi dintre noi. Deşi neîncetat lam necăjit şi i-am stat împotrivă când vorbeam despre cărţi şi despre istorie, nu a încetat să mă iubească şi să mă pomenească în rugăciuni până în ultima clipă a vieţii sale. Ştiu şi acum că acolo unde este, degrabă vine la rugăciune când este chemat.

Prima dată am auzit de sfinţia sa prin anii ’80, după ce îi apăruse primul volum din cartea Convorbiri duhovniceşti. Titlul mă intrigase, dar cartea nu am apucat să o citesc decât mult mai târziu, pentru că în acei ani se vânduse foarte repede. Am rămas în suflet doar cu imaginea unui părinte iubitor de Dumnezeu şi de Sfinţii Săi, care a reuşit să străpungă veacul comunismului şi să aducă la lumină lucruri tainice, neştiute de cei mai mulţi.

Am intrat în Mănăstirea Sihăstria în 1996 şi, când l-am cunoscut, Părintele Ioanichie trecuse puţin peste 66 de ani. Întâlnirea cu sfinţia sa a fost destul de spectaculoasă; doar privindu-ne am ştiut că avem fiecare de iubit ceva în celălalt, şi această iubire părintească a sfinţiei sale continuă şi azi. Părintele Ioanichie a fost pentru mine marea revelaţie a creştinului liber, care cunoaşte bine lumea în care trăieşte, şi care nu se teme decât de Dumnezeu şi de păcat.

Câțiva ani de zile am fost sub ascultarea sfinţiei sale. Lucram împreună la cărţi – Vieţile Sfinţilor, cărţile Părintelui Dimitrie Bejan – „Bucuriile suferinţei”, seria de volume „Ne vorbeşte Părintele...” şi altele asemenea, între care nu trebuie să las de o parte Patericul românesc, Vetrele de sihăstrie românească şi cele două cărţi de Pelerinaj la Mormântul Domnului şi Pelerinaj la Athos –, care mi-au adus în foarte scurtă vreme multă sporire duhovnicească. Eram ca un burete care absorbea fiecare picătură de duh din ceea ce mi se dădea în fiecare zi.

Despre Părintele Ioanichie s-au mai scris rânduri biografice şi, prin mila lui Dumnezeu, i s-a dedicat şi o carte. A intrat în Mănăstirea Sihăstria în anul 1949, după ce, cu un an înainte, venind pe jos din satul său, Stăniţa, de lângă Roman, îl cunoscuse pe Părintele Cleopa, care îl uluise vorbindui despre tainele vieţii duhovniceşti. Auzise despre bătrânul părinte, iar cuvintele sale i s-au înfipt cu atât mai adânc în inima care dorea după Hristos. Venind în Sihăstria, în 1949, a aflat că Părintele Cleopa şi mulţi alţi cuvioşi părinţi au plecat la Mănăstirea Slatina, lângă Fălticeni. Ar fi vrut să meargă şi el acolo, însă Părintele Ioil Gheorghiu i-a spus: „Rămâi, tătucă, aici, că nu are cine să scrie un act şi nici să socotească ale noastre”. A rămas, aşadar, în Sihăstria. Aici a împărţit chilia cu actualul duhovnic al românilor din Athos, Părintele Iulian de la Prodromu, de la care ştim că se nevoia cu multă bărbăţie, împlinindu-şi cu stricteţe canonul de sute de metanii în fiecare noapte. În Aprilie 1953 a fost călugărit şi hirotonit diacon în biserica mare a Mănăstirii Neamţ, aşa cum însuşi sfinţia sa ne-a spus, într-una din vizitele acolo.

Anii aceia i-au aprins inima spre păstrarea mărturiilor de sfinţenie pe care le auzea de la bătrânii mănăstirii. Nici nu avea cum să nu fie impresionat, venind dintr-o lume care suferea de pe urma războiului şi a ocupaţiei bolşevice, într-una în care tot ce era de valoare se raporta la Hristos şi la Sfinţii Săi. Începând cu 1955 şi-a petrecut multe nopţi dactilografiind la maşina de scris paginile unui volum numit mai apoi „Chipuri de călugări îmbunătăţiţi din mănăstirile nemţene”, volum împodobit cu fotografii lipite pe hârtie, din locurile unde s-au nevoit marii Sfinţi despre care vorbea. Acest volum era nucleul a ceea ce avea să devină peste ani Patericul românesc, Convorbirile duhovniceşti şi Vetrele de sihăstrie.

Dacă astăzi nu am avea aceste mărturii strânse de Părintele Ioanichie, nu am şti mai nimic despre viaţa duhovnicească din mănăstirile româneşti ale secolului 20.

Ar fi trebuit ca în 1959 să fie dat şi sfinţia sa afară din mănăstire, împreună cu toţi ceilalţi care au fost scoşi în urma decretul 410 din toamna acelui an. Însă tot Părintele Ioil şi ceilalţi bătrâni i-au rugat pe comunişti să-l lase în mănăstire, pentru că nici unul din ei nu ştia să ţină contabilitatea şi să se ocupe de mănăstire atât de bine precum tânărul Părinte Ioanichie.

Din mâinile celui iubit de Sfinţi au ieşit atunci aceste versuri, unora atât de cunoscute:

„De ce eşti, sfântă sihăstrie

Aşa tristă şi pustie?

De ce-ţi plâng clopotele tale,

Aşa duios, aşa cu jale?”

Sau altele, în acelaşi duh:

„Iubite frate muritor,

De vei vedea un călător

Cu hainele cernite , singurel,

Desculţ, flămând şi însetat

Te rog să ai milă de el,

Că poate-i un călugăr!”

În scurtă vreme Sihăstria a devenit un soi de azil de bătrâni, mai mulţi monahi fiind aduşi acolo de la mănăstirile şi schiturile închise de comunişti. Venirea lor a fost o altă mană cerească pentru tânărul cronicar al vieţii duhovniceşti din România. Întoarcerea în Sihăstria a obştii de monahi a Mănăstirii Slatina, după 1959, i-a adus aproape pe cel care i-a rămas duhovnic până la moartea sa din anul 1990, Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru. Dragostea dumnezeiască şi rugăciunea neîncetată a acestui părinte l-au povăţuit şi ocrotit neîncetat, făcându-ise izvor de neîncetate fapte bune.

După 1971 a fost scos din Mănăstirea Sihăstria şi mutat la Mănăstirea Bistriţa, lângă Piatra Neamţ, datorită predicilor sale foarte înflăcărate. Regimul trebuia să-l ţină sub control pe cel despre care se spunea că vorbeşte cu atâta putere, dar aducându-l la Piatra Neamţ, nu a făcut decât să-l facă şi mai cunoscut creştinilor. Aici Părintele Justin Pârvu i-a fost vecin de chilie, după ce cu ani înainte îl cunoscuse la Roman, înainte de arestarea sa din 1948. În Mănăstirea Bistriţa a publicat prima carte, o monografie dedicată acestei mănăstiri. De aici a fost trimis la Bucureşti, pentru a face Facultatea de Teologie, la rugămintea Patriarhului Iustinian.

ATITUDINI: PARINTELE IOANICHIE, ochiul trezvitor al Sihăstriei. Marturia Parintelui Justin: "L- am văzut ca pe un adevărat sfânt"

de Arhimandrit Justin Pârvu
Părintele Ioanichie a fost un suflet care din copilărie a fost ales, chemat de Dumnezeu.
Un copil care încă de la vârsta de nouă ani iubea viaţa monahală şi adeseori îl găseai când la Sihăstria, când la Neamţu, când la Secu; de aceea şi mai târziu a ştiut să deosebească aşa de bine viaţa călugărească. Părintele s-a oprit mai mult asupra mănăstirii Sihăstria, unde a găsit pe cel mai cald duhovnic, Părintele Paisie, pe care l-a avut învăţător duhovnicesc până în ultimul moment. După ce Părintele Paisie a închis ochii, l-a luat de duhovnic pe părintele Marchian de la mănăstirea Secu şi de la mănăstirea Bistriţa, unde a fost trimis de la Sihăstria ca un fel de „canon”. Era trimis regulamentar oarecum, pentru că, deh, nu prea se vedea bine cu unele personalităţi mai mari din Sihăstria, nu prea le slugărnicea. Şi atunci „caralii” noştri au crezut de cuviinţă
să fie transferat la mănăstirea Bistriţa, în observaţia părintelui Ciprian. Aici a stat vreo 19 ani, după care s-a reîntors la mănăstirea Sihăstria. Aici, la Bistriţa, am început să ne cunoaştem noi mai bine.
După cum bine ştiţi, viaţa părintelui Ioanichie a fost mult dedicată studiului şi literaturii. Era neobosit. Se ajuta mult şi cu poetul creştin  Ioan Alexandru, căruia îi era duhovnic. Ioan Alexandru, care venea adesea pe la mănăstirea Bistriţa şi stătea câte două-trei zile, uneori venea cu doi-trei copii, alteori venea singur, foarte modest, cu căruciorul de bagaje după el. Se-ntreţinea cu părintele Ioanichie; lucrau împreună la Patericul românesc, la Convorbirile duhovniceşti, la relatarea călătoriilor făcute cu părintele Cleopa sau cu părintele Victorin în Occident, pe la sfintele locuri, pe Athon…
Neobosit era şi în ceea ce priveşte viaţa călugărească. Până pe la ora cinci lucra şi scria, aduna materiale. La ora cinci seara, sala cu pelerini era plină şi dădea drumul la spovedit. Iar spoveditul mergea până la şase dimineaţa, fără întrerupere. În zilele de sărbătoare n-avea timp să se odihnească deloc, pentru că trebuia să ajungă la biserică. După Sf. Liturghie începea iarăşi spovedania…
Mi-aduc aminte cum noaptea, târziu, mă duceam pe la el şi, bucuros, mai schimbam un cuvânt. Scotea două, trei mere, le cojea; mâncam cu o bucată de pâine, pe fugă. Apoi iar începea spoveditul sau se pregătea cu oleacă de material pentru Bucureşti. Trebuia să definitiveze cărţile pentru tipar, treabă care era destul de dificilă. Nu era ca acum, cu formele acestea rapizi, ultramodernizate. Şi uite aşa îl găseai şi la Bucureşti, şi
la Sihăstria, şi în tren, şi la Piatra Neamţ, şi unde nu-l găseai...? Îi făcea foarte mare plăcere să îmi povestească discuţiile pe care le avea cu unii şi cu alţii în tren. Nu ştiu cum făcea că reuşea să mai scrie câte un articol prin ziar, chiar dacă erau ziare cu mult control asupra lor, dar totuşi se mai strecura aşa…
Nu mai vorbesc că pe lângă talentul său scriitoricesc, era şi un vorbitor, un sfătuitor neîntrecut. Ce predici ţinea duminicile şi de sărbători! Credincioşii se înghesuiau să asculte o predică a părintelui Ioanichie! Şi până astăzi oamenii îi poartă o dragoste creştină şi au mare evlavie la dânsul şi vin mereu la mănăstirea Sihăstria. De aceea şi pe majoritatea pomelnicelor la morţi sunt trecute mai întâi numele părinţilor Ioanichie, Cleopa, Paisie…
A fost un călugăr foarte bun… şi trăitor, şi mărturisitor; un călugăr cu laturi intelectuale deosebite… Patericul românesc a ajuns până în biblioteca Vaticanului… Dar, chiar dacă avea mai mult o activitate intelectuală, asta nu-l împiedica să fie şi un călugăr gospodar. Era un om practic, foarte activ.
A fost un călăuzitor al vieţii noastre ortodoxe. A menţinut cu adevărat duhul acesta trezvitor al vieţii călugăreşti a Sihăstriei. În ultima vreme, cam ultimii doi ani, i-am fost duhovnic. Şi, sărmanul, victimă a prigonitorilor acestui neam, îşi cam pierduse memoria în ultimul an de viaţă. Dar am rămas uimit când l-am văzut ultima dată,
când i-am făcut o dezlegare, pe patul de suferinţă, cu puţin timp înainte de a se muta la Domnul; l-am văzut ca pe un adevărat sfânt. Avea un chip aşa de deosebit şi de luminat, de parcă ziceai că vorbea cu îngerii. Iar în sicriu şi-a păstrat pe chip aceeaşi frumuseţe sufletească pe care i-o ştiam şi pe care a luat-o cu el şi dincolo; chiar dacă îşi dăduse duhul în mâinile Domnului, avea aceeaşi ţinută sufletească şi trupească. În racla lui, acolo, parcă vorbea. Mult m-a impresionat în frumuseţea aceasta a lui şi mult m-am bucurat în sinea mea, fiindcă am văzut în el un adevărat rugător înaintea lui Dumnezeu, în ceruri, pentru viaţa noastră monahală.
Şi cred că el a depăşit chiar pe mulţi din trăitorii mai deosebiţi din Sihăstria, prin faptul că a trăit şi o viaţă surghiunită, sub ochii permanenţi ai securităţii, inamicul numărul unu al Ortodoxiei româneşti. Şi nu e puţin lucru să facă atâtea lucruri nobile pentru Ortodoxie în astfel de condiţii, având neîncetat moartea în faţă. Chiar pierderea memoriei i s-a tras tot de la acest inamic: a fost un vicleşug de răutate care să astupe gura cea bine-grăitoare a acestui izvor de înţelepciune.
Dumnezeu să-l sălăşluiască în corturile drepţilor şi să se roage şi pentru noi!
Revista Atitudini

UN AN DE LA APELUL-TURNESOL AL PARINTELUI JUSTIN PARVU. "Tăcerea noastră înseamnă sclavie şi îngroparea Ortodoxiei!"

Părintele Justin Pârvu, sarea ortodoxiei româneşti
"Apelul acesta pe care l-am făcut eu împotriva cipurilor biometrice, şi care a fost atât de controversat, nu l-am făcut ca să înspăimânt pe nimeni, n-am vrut să îngrozesc pe nimeni. N-am vrut să terorizez mintea nici a bogatului, nici a săracului, nici a înţeleptului şi nici a neştiutorului. Ci am vrut să amintesc acestui popor de unde a plecat, că în venele lui curge un sânge românesc şi curat ortodox, care nu poate să îngenuncheze în faţa cotropitorilor nu numai ai trupului acestui pământ, ci prin dictatura aceasta a tehnicii ei ne cotropesc sufletele noastre, asupra cărora nu au nici un drept. M-am adresat către cei care nu şi-a stins cu desăvârşire flacăra credinţei din inimile lor. Cu multă durere sufletească spun, şi îmi cer scuze că trebuie să fac această observaţie, prin care nu incriminez şi nu învinuiesc pe nimeni – dar mă doare sufletul să văd atâta nepăsare şi ignoranţă din partea elitelor acestui neam, din partea oamenilor de cultură, laici sau clerici, care prin tăcerea lor săvârşesc o lepădare de Biserică şi de neamul în care s-au născut. Simplul creştin ortodox parcă este mai atent la aceste greutăţi, participă mai cu durere decât participă preotul lui, stând în afara tuturor acestor conflicte, nepăsători faţă de oaia care este sfâşiată în ogor şi stau la distanţă şi se uită cum o devorează lupii. Cu multă durere am sesizat că cei mai mulţi dintre părinţii noştri parohieni nu au luat o măsură, măcar câtuşi de puţin să facă cunoscute nişte momente grele în istoria creştinismului şi a omenirii, pe care creştinul nostru le-a sesizat mai repede.
Adevăratul om de cultură şi de elită iese în faţă şi acela strigă şi răcneşte cu toate forţele lui şi apără valorile pe care el le-a construit şi pe care el le trăieşte. Pentru că dacă ar fi tăcut tot aşa, de pildă un Eminescu, ar fi tăcut Radu Gyr, un Nichifor Crainic, sau oameni de mai mică talie – ’apăi am fi fost de mult prăbuşiţi. Dar aceşti oameni, ca nişte mici apostoli, am putea spune, au fost mereu prezenţi şi au strigat şi s-au opus la toate metodele de întunecare a fiinţei noastre ortodoxe… Iar această problemă nu este una oarecare, după mine este cea mai grea problemă a omenirii şi a creştinătăţii. Dar acum la noi, se simte foarte jenat un domn ziarist, se simte jenat un istoric, un om de literatură sau ştiinţă… ca să susţină o temă cu ordin religios şi să înfrunte vreo primejdie. Nu! Nu cumva să fie deranjat!
Nici tăcerea sihaştrilor nu este scuzabilă. monahul, preotul care socoteşte că face o misiune în cadrul Bisericii, dar nu participă direct la aceste adevăruri, la aceste atacuri şi primejdii în care ne găsim – nu este monah, nu este preot. Dacă nu simte să participe direct şi să-şi asume răspunderea ca un mic misionar al vremurilor, în zadar este toată rugăciunea lui. Tăcerea în faţa acestor pericole este o lepădare a noastră de adevăr. Pentru că ne înrobim şi ieşim din libertatea Adevărului. Adevărul ne face liberi , nu ne pune cip. Aceasta este dovada că societatea în care trăim este una a minciunii, potrivnică Evangheliei. Libertatea Evanghelie lui Hristos în faţa acestei lumi este un pericol terorist.

Tăcerea noastră înseamnă sclavie şi îngroparea Ortodoxiei. Oamenii noştri de elită, prin tăcerea lor nu fac decât să construiască sicriul ortodoxiei pe care i-l pregăteşte stăpânirea acestei lumi.

Cât pentru păstorii noştri duhovniceşti, atâta le spun: Oare sarea se va strica şi nu va mai săra?"

Parintele Justin Parvu
Vezi aici Apelul Parintelui Justin din 14 ianuarie 2009:
Cuvant grav al Parintelui Iustin Parvu catre poporul ortodox: Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!

PARINTELE JUSTIN PARVU la inceput de an: "Sa fii aspru numai cu tine insuti, iar cu ceilalti ingaduitor". Calendarul Manastirii Petru Voda si "Spre Tabor", cu un cuvant al Parintelui Bartolomeu Anania

"Harul este apa vie care astampara setea sufletului (nu toate apele astampara setea), apa sfanta care spala si curateste sufletul de rugina si rautatea pacatului; alifia sfanta care vindeca durerea si suferinta sufletului; focul sfant care arde spinii patimilor si topeste gheata inimilor impietrite sub vraja raului. Cerul nu cade pe pamant, dar isi trimite roua si ploaia binecuvantata; harul e roua si ploaia cerului in sufletele credinciosilor. Soarele lumineaza, incalzeste si rodeste pamantul; harul e soarele sufletului. Dumnezeu este izvorul, samanta vietii; harul este izvorul cel viu al vietii duhovnicesti, samanta cea vie a slavei ceresti, painea de intarire, luminare si desavarsire a vietii dumnezeiesti in om. Harul este seva aceea sfanta si datatoare de viata, care trece din vita in mladite, din maslin in ramuri, din Hristos in crestini, ca sa le dea puterea vie de crestere, de inflorire si rodire. Ce nu mai poate face omul prin puterile lui marginite, ca sa se sfinteasca si sa se desavarseasca, face, lucreaza harul, prin puterile lui nemarginite."
Pr. Ilarion V. Felea 

Pentru comenzi accesati http://Atitudini.com/ 

Video cu Parintele la Apologeticum
Parintele Mitropolit Bartolomeu Anania: "O mare isprava duhovniceasca"

O mare isprava duhovniceasca au infap­tuit Par­in­tele Staret Justin Parvu si obstea sa din man­a­s­tirea Petru Voda pub­li­cand opera SPRE TABOR prin recu­per­area man­u­scriselor ramase de la Preo­tul Pro­fe­sor Illar­ion V. Felea, a carui viata paman­teasca s’a stins in tem­nita de la Aiud in 1961. Eram acolo, numele sau cir­cula lumi­nos printre det­inuti, dar nu mi-a fost dat sa-l intal­nesc in gigan­tica inchisoare de pe malul Mure­su­lui, unde nici pe pro­priul meu frate nu l-am vazut decat acci­den­tal, cat­eva clipe.

Primul volum, subin­ti­t­u­lat Pre­gatirea, aparut la Edi­turile Crigarux si Man­a­s­tirea Petru Voda, este urmat acum de cel de al doilea, subin­ti­t­u­lat Curatirea, pen­tru care mi s’a cerut o pre­doslovie. Pre­gatirea si Curatirea sunt, de fapt, cele doua mari etape suitoare ale vietii si desavar­sirii duhovnicesti, asa cum au fost ele puse in ran­duiala de catre marii lor trai­tori, potrivit Sfin­telor Scrip­turi si pro­pri­ilor experiente.

Autorul este un exce­lent cunosca­tor al tex­telor bib­lice, pe care le ordoneaza in func­tie de planul gen­eral al car­tii, dar si al tra­di­tiei rasaritene. Dar nu asupra lor vreau sa ma opresc. Eru­di­tia patris­tica si splen­doarea incur­si­u­nilor hermeneu­tice l-ar indemna pe citi­tor sa creada ca se afla in fata unui tratat de teolo­gie aca­d­e­m­ica, sobra, elab­o­rata la rece si redac­tata cu acri­bie ter­mi­no­log­ica, ceva de genul scrier­ilor dog­mat­ice ale Par­in­telui Staniloae. Sur­priza vine din paginile sau para­grafele in care autorul adopta un ton colocvial,viu, patetic, insu­fletit si insu­fleti­tor, ca si cum le-ar spune catorva pri­eteni sositi pe neast­ep­tate la masa lui de lucru: – „Hai sa va spun ce-am scris astazi”, alter­nand lec­tura cu parafrazari ver­bale, totul fiind insotit de o masur­ata ges­tic­u­latie pas­torala. De abia atunci iti dai seama ca ai in fata o carte de predici sau, cel putin, de med­i­tatii pub­lice, pe care Preo­tul Ilar­ion Felea le-a alca­tuit dupa tex­tul unor tahi­grame, asa cum facea, la vre­mea lui, Sfan­tul Ioan Gura de Aur.

Asocierea aces­tor doua nume nu e nici intam­pla­toare si nici exager­ata, chiar daca pas­trarea pro­por­ti­ilor se impune. Geniul unuia si tal­en­tul celuilalt pot sta ala­turi si prin sfar­si­tul lor tragic, vecin cu mar­tir­iul. Ceea ce insa il apropie pe Felea de Sfan­tul Ioan (pe care, dupa toate prob­a­bil­i­tatile, si-l luase ca model) este suflul ora­toric, dinam­ica ideilor si cal­dura expre­siei, acea revarsare a inimii, calda, in spumele toren­tilor mintali, curg­ere a Duhu­lui Sfant spre laun­trul fiin­tei totale a celor ce asculta. Daca nu e de mirare ca marele Ioan era ras­platit cu aplauze in bis­er­ica, sunt abso­lut con­vins ca ascul­ta­torii Par­in­telui Felea de abia se stapaneau sa nu o faca, multumindu-se sa-l ova­tioneze printr’o lacrima a bucuriei duhovnicesti.

Este omag­iul pe care i-l aduc edi­torii si citi­torii aces­tor carti.

† BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, Arhiepis­cop si Mitropolit

RUGATI-VA pentru Parintele Justin!

Celor iubitori si ascul­ta­tori ai cuvan­tu­lui Par­in­telui Justin, ca si pelerinilor care pas­esc cu dragoste si nade­jde pragul man­a­s­tirii noas­tre, facem rugam­intea de a ni se alatura in rugaci­une si oste­neala dupa put­ere pen­tru insanatosirea cat mai grab­nica a Par­in­telui Justin.

Avem incredere in ingaduinta si bunavointa dum­neav­oas­tra ca sa intelegeti nevoia sfin­tiei sale de repaos tem­po­rar, intru bucu­ria unei reved­eri cat mai apropiate.

In urma supra­so­lic­i­tarii noas­tre, a tuturor, dar mai ales in urma obosi­toarelor iesiri din man­a­s­tire, in ved­erea slu­jirii Sfan­tu­lui Maslu, Par­in­tele a cap­atat o usoara pneu­monie si slabirea organ­is­mu­lui. Medicii i-au pre­scris un trata­ment care tre­buie urmat cu strictete si care, in pofida dor­in­tei Par­in­telui de a primi cred­in­ciosii spre sfat si folos duhovnicesc, ii interz­ice insa orice solic­itare, toc­mai pen­tru a grabi implinirea aces­tei dorinte.

Va astep­tam in con­tin­uare cu dragoste in sfanta noas­tra man­a­s­tire, sa luati parte la sfin­tele slu­jbe, avand incred­intarea ca Par­in­tele Justin veg­heaza din chilia sfin­tiei sale in duh de rugaci­une pen­tru fiecare.

Mul­tumim pen­tru dragoste, rugaci­une si intelegere, nu inainte de a va dori un an binecu­van­tat, cu impliniri duhovnicesti, si cu toate cele de folos spre mantuire.

Man­a­s­tirea Petru-Voda

preluare dupa: ATITUDINI.COM

IARNA lunga, de 65 de ani, asupra Romaniei. De la Petru Voda, vegheaza Parintele Iustin

Mai multe fotografii, de Stefan Badulescu, la: Apologeticum

PARINTELE JUSTIN PARVU si Parintele Mihai Valica despre era tehnotronica, cipul controlului total si indepartarea clasei politice de poporul ortodox

In curand va vom prezenta continuarea interviului, in care Parintele face referire si la alegerile prezidentiale din acest an.

Va oferim deocamdata doua extrase din conferinta sustinata pe data de 26 nov. 2009, la Suceava, urmand ca sa postam restul materialelor.

Sursa: http://apologeticum.wordpress.com/

SENATORUL IULIAN URBAN i se adreseaza presedintelui Traian Basescu in privinta Referendumului pentru acte electronice. M Filotheu de la Petru Voda DOC

Domnului Traian Basescu, Presedintele ROMANIEI

Buna ziua,

Domnule Presedinte,
Stimati Domni Consilieri,


Prin prezenta va aduc la cunostinta mesajul monahului Filotheu Bălan, secretar al Mănăstirii Petru Vodă, legat de problema cererii de organizare a unui plebiscit national, un referendum constitutional care sa consulte vointa natiunii romane in privinta adoptarii actelor electronice cu cip.
Avand in vedere faptul ca cererea societatii civile este inregistrata la Presedintia Romaniei din septembrie 2009, va cer sa aveti amabilitatea de a da un raspuns acestui milion de romani care se pronunta in acest sens, semnaturile lor fiind detinute de Parintele Justin Parvu, staretul manastirii Petru Voda din judetul Neamt.

Fata de cele prezentate mai jos, va rog sa inaintati un raspuns public catre subsemnatul si catre romani.

Urban I. Iulian Senator de Ilfov Vicepresedinte al Comisiei Juridice din Senatul Romaniei Grupul Parlamentar al PDL din Senat


---------- Forwarded message ----------
From: Petru Voda
Date: 2009/11/25
Subject: Referendum în privinţa actelor electronice
To: iulian.urban@senat.ro

Domnule Iulian Urban,

Întrucît faceţi parte din partidul politic care susţine candidatura domnului Traian Băsescu, actualul preşedinte în funcţie, la un nou mandat, şi întrucît în ultimul an de zile v-aţi evidenţiat prin luarea în serios a tuturor atribuţiilor şi responsabilităţilor parlamentare şi politice, vă rugăm să ne sprijiniţi în demersul nostru.

În urma apelului stareţului mănăstirii noastre, Părintele Arhimandrit Iustin Pîrvu, din data de 14 Ianuarie, către creştinii ortodocşi din România de a se împotrivi actelor de identitate electronice, s-a născut o dezbatere foarte vie în toate mediile împotriva acestor aparente cuceriri tehnologice care ameninţă să transforme întreaga societate românească cel puţin într-o victimă sigură a unor interese politice, întorcîndu-ne la starea de fapt de dinainte de 22 Decembrie 1989.

Probabil din pricina lipsei de informare, atît parlamentarii, cît şi preşedintele, au promulgat cîteva măsuri reprobabile propuse de fostul guvern Tăriceanu, între care OUG 184/2008 şi OUG 207/2008. O alta, referitoare la permisele auto, a rămas ca ordin al ministerului de interne, valabil din Noiembrie 2008, fără să treacă prin parlament, deşi cadrul legal pe care se întemeiază (directiva 126/2006 a Parlamentului European) recomandă existenţa unui cip electronic în permisele auto. Toate aceste măsuri au darul de a transforma oricînd România într-un stat poliţienesc cu mult mai periculos decît cel ceauşist.

După promulgarea OUG/184 privitoare la cărţile de identitate, care transformă fiecare cetăţean român în obiect controlabil aflat la discreţia oricărei puteri politice, singura şansă ce ne-a rămas - şansă despre care am vorbit public pe data de 2 Aprilie a.c. la masa rotundă organizată de Camera Deputaţilor - a rămas organizarea unui referendum.

Acest demers s-a transformat într-o acţiune de strîngere de semnături la nivelul întregii ţări, acţiune susţinută de simpli cetăţeni, din iniţiativa lor proprie, sprijiniţi de o serie de conferinţe publice pe care le-au organizat, conferinţe la care au participat jurişti, medici, electronişti, specialişti în biometrie şi reprezentanţi ai mănăstirii noastre. Semnăturile adunate din propria iniţiativă în întreaga ţară pentru această acţiune au fost în număr de aproape 1.000.000 (un milion).

În data de 17 Septembrie am depus, sub numărul 18.720, o petiţie la instituţia Preşedenţiei României, în care ceream organizarea, odată cu alegerile prezidenţiale, a unui referendum popular în privinţa actelor electronice. La această petiţie ni s-a răspuns prin adresa DRA2/19976/29.09.2009 cu următoarele cuvinte "am primit şi analizăm solicitarea dumneavoastră", însă de atunci nu am mai primit nimic.

Întrucît contextul politic actual dovedeşte încă o dată nevoia actualului preşedinte de a primi sprijinul poporului, vă rugăm să ne sprijiniţi în obţinerea unui răspuns clar, categoric în privinţa acestui demers dorit de popor şi întărit prin atîtea sute de mii de semnături. Dorinţa noastră ar fi ca, domnul Traian Băsescu, preşedintele în funcţie al ţării, să aleagă o cale din două pe care le vedem posibile în această clipă. Prima ar fi ca, uzînd de puterea pe care o are de a da decrete şi de a modifica legi, să abroge măsurile legislative amintite mai sus şi să promulge textul legislativ pe care vi-l ataşăm, explicînd public decizia luată. A doua variantă ar fi ca pe data de 6 Decembrie a.c. Preşedenţia României să organizeze, simultan cu al doilea tur de scrutin, încă un Referendum, privitor la prezenţa actelor electronice în România, Referendum pe care să-l susţină tot la fel de intens, prin mijloacele specifice, ca şi pe cel din data de 22 Noiembrie.

Aşteptăm răspunsul domniei voastre.
Cu respect,
monahul Filotheu Bălan
secretar al Mănăstirii Petru Vodă

Sursa: http://www.urbaniulian.ro/2009/11/25/senatorul-urban-cere-presedintiei-sa-se-pronunte-in-privinta-referendumului-national-in-privinta-actelor-biometrice-cu-cip-1-milion-de-romani-sunt-impotriva-acestora/

Resurse: PRESEDINTELE BASESCU studiaza posibilitatea REFERENDUMULUI ANTI-CIP. Presedintia Romaniei a raspuns solicitarii Manastirii Petru Voda. DOCUMENT
O NOUA VICTORIE a societatii civile crestine: Comitetul Economic si Social European, organism UE, recomanda reevaluarea legislatiei actelor biometrice
PASAPOARTELE BIOMETRICE au devenit o realitate pe cuprinsul intregii tari, in ciuda opozitiei crestinilor. Monahul Filotheu face Bilantul Campaniei

www.pentrulibertate.ro

PARASTASUL Parintelui Calciu la Petru Voda cu Parintele Justin. VIDEO

Sursa: http://apologeticum.wordpress.com/

HRAMUL MANASTIRII PETRU VODA - Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil

Sursa: Apologeticum

PARINTELE JUSTIN PARVU: Vrajmasul trage la parlamentari

Apologeticum: În primul apel al sfinţiei voastre ne sfătuiaţi să facem mici comunităţi creştine, care să includă şcoli, spitale, şi alte forme de organizare socială. Mai concret, cu ce trebuie să înceapă un simplu cetăţean?

Parintele Iustin. – Eu, când am venit în localitatea aceasta, în satul meu, după 25 de ani de haulire, printre care vreo 16 ani de temniţă, am revenit în satul meu după anii şi locurile din copilăria mea. Acest dor m-a adus aici, în poiana asta. Am tras, cu bunăvoinţa oamenilor, un vagon forestier; mi-i l-a dat primăria comunei şi l-am adus aici în mijlocul poienii. Primul lucru care l-am făcut : am pus un godinaş; era primăvară, luna mai, rece, să-mi facă puţină căldură. Am pus vreo trei icoane pe pereţi. Aveam un dulău frumos, câine ciobănesc care ne apăra, nu se apropia… că pe aici, urşi cerbi, căprioare, plin codrul sălbatic, măi, frumuseţe rară. Când ieşeai dimineaţa să te uiţi în partea aceea aşa, poiana codrului aicea, păşteau căprioarele.

- Ca-n rai.

P.I.- Ca-n rai… mă uitam să nu deranjez cumva. Dar câinele acesta, tot umbla toată natura, au început toate animalele să nu se mai apropie.

- Nici alea cu două picioare.

P.I.- Au început în sfârşit, să vină credincioşii noştri, să facă o colibă… şi au făcut un adăpost unde au pus acolo pirostriile, au pus să se adăpostească acolo mica aprovizionare şi să vină… în cele din urmă şi-au făcut o baracă. Pentru biserică, aşa le-am spus : măi oameni să ne facem un protector aicea, să putem sluji Sfânta Liturghie, să putem face o vecernie, o utrenie, pt ca acesta-i rostul nostru aici. Dar îndată oamenii, într-o săptămână au adus dulapi, au adus scânduri, cherestea din toate părţile. Până la urmă am făcut o toacă cu două ciocănele, şi cu asta dă-i bătăi. Au adus un clopoţel de vreo 10 kg şi s-a înjghebat bisericuţa. Am sfinţit Bisericuţa. A dat Dumnezeu că Înaltul Preasfinţit trece la o sfinţire pe la Fărcaşa undeva şi se abate pe aici. Eram acolo, în baraca aceea într-un colţ şi pomeneam şi noi acolo. Numai mă trezesc în dreapta mea cu Înaltul. „Ce facem părinte aici?” „Păi, pomenim aici oleacă aici, cum putem”. „Dar v-as rusa sa ne daţi binecuvântarea să sfinţim locaşul acesta?” „Părinte, mergeţi înainte. Să fie binecuvântat”. Şi aşa am început lucrarea. S-a desprimăvărat, au venit căldurile de vară, poporul din ce în ce mai mult, tot mai mult, încât atunci când eram în baraca aceea, veneau mai mulţi decât vin acum… după ce s-a făcut drumul acesta, după ce vin maşinile şi .. Parcă veneau mai mulţi, dar era frumos, în sfârşit. Era forma cea mai primitivă a vieţii noastre creştine şi am trăit-o deplin. Apoi s-a făcut o casă mai mare, asta de aici, care trăiesc şi până acum în ea. S-a făcut corpul de case în forma asta de unghi. Apoi s-a făcut, casa mare şi s-a înghebat clopotniţa, s-a înghebat partea asta aripa spre sud şi am ajuns până la punctul acesta care aici se vede, cu picturi interioare, cu picturi exterioare, numai şi numai cu dragostea şi nevoinţa credincioşilor care vin şi până astăzi cu nepoţii, cu fii lor, bătrânii. Veneau 5 km dimineaţa şi seara… făceau 10-12 km, fără nici o oboseală. Acum vin în băţ, sunt bătrâni. Ei se bucură şi văd până azi, biserica pe care am făcut-o cu toată dragostea. Aici am făcut şi un azil pentru bătrâni, aici am făcut şi o şcoală pentru copiii săraci, aicea este aşa în provizorat şi un laborator pentru plante medicinale, pentru noi, pentru credincioşii nevoiaşi şi iată că grădiniţă avem, şcoală avem, dar nu avem creşă. Dar îmi dau seama că s-ar putea face o creşă în toată regula. Şi aşa se organizează, nu la planuri, oficialităţi, aprobari, tehnici.

- Sugeraţi ideea, că preotul are datoria de a organiza astfel de comunităţi de rezistenţă?

P.I.- Da, dar iată că mi se pare că e obligatoriu, ca două trei parohii să aibă şi o creşă sau un cămin de copii, cam aşa ceva. Iată că vrând nevrând ajungem la stadiul acesta, rânduieşte Dumnezeu.

- Deci, efectiv, părinte, de la zero s-o ia oamenii ?

P.I. – De la zero, s-o ia de la zero şi fără prea multe aşteptări, căci poporul acesta este foarte sentimental şi sare îndată. Mă, el e bun şi la rele, dar şi la cele bune sare îndată. Românul nostru merge cam de la o extremă în alta, acum te junghie, acum se pocăieşte; asta e influenţa Răsăritului. Cam aşa este viaţa asta a noastră ortodoxă.

- Mai aveţi nădejde în pocăinţa parlamentarilor?

P. I. – Domnule, ei sunt fii noştri : sunt născuţi, crescuţi şi... educaţi, să zicem. Până sub carnetul roşu, au trecut dincoace cu carnetul mai gri şi acum sunt în două lumi şi ei, când cu griul, când cu roşu. Şi de aceea, nici ei nu prea ştiu ce să facă; sunt puşi în situaţie de a face, de altfel, cu intenţie bună, dar vrăjmaşul sigur că trage mereu … că noi avem un vrăjmaş comun. Nu vreau să-l spun acum, dar el se ştie. Vrăjmaşul acesta comun stă la ureche şi-i spune: vezi, e bine până aici, de aici mai încolo nu mai merge : îţi periclitezi situaţia şi o ţine aşa, o fierbe pe loc. Îi aducem noi semnături : o sută de mii, două sute de mii, trei sute de mii, dar el nu, mai trebuie semnături. Hai la milion…. sa ducem. Spune că atunci ai voie, cu Constituţii, dar românul spune că are două "Constituţii", are una pentru exterior şi una pentru interior.

- Una pentru rai şi una pentru iad.

P.I. – Şi atunci, uite aşa ne-o scăldăm şi noi. Din una-n alta. Încă ne rugăm pentru Înalt, pardon… încă ne rugăm pentru mai marii noştri şi ai satelor, încă ne rugăm pentru binefăcătorii noştri şi uite aşa mergem din an în an şi am ajuns până la 90 de ani. Şi aş dori şi ca ţara aceasta a noastră aceasta să ducă o viaţă bună sănătoasă şi să nu piardă orientarea mântuirii. Şi cum orientarea mântuirii vine prin suferinţă, prin luptă, prin necaz, iar ne-a dat Dumnezeu această ocazie ca să fim ortodocşi, să ne călim, să ne formăm şi să primim cu bucurie învierea Domnului.

- Aşa să ne ajute Dumnezeu !

Au consemnat: Teodor Gioacas si Monahia Fotini
Foto: Cristina Nichitus

PARINTELE JUSTIN PARVU despre vaccinuri si vremurile din urma in Revista ATITUDINI: S-A AJUNS LA APOGEUL NIHILISMULUI

- Par­inte, cum sfa­tu­iti poporul sa pro­cedeze cu privire la aceste vac­cin­uri crim­i­nale care se vor impune cu forta, asupra copi­ilor nos­tri si asupra mamelor insar­ci­nate, si poate pe viitor asupra tuturor?
- Dragii mei, e greu sa dai un raspuns unui popor intreg, pen­tru ca nu avem decat solu­tii dureroase, pen­tru ca aceasta este real­i­tatea in care traim, foarte, foarte dureroasa. Am spus de la inceputul anu­lui ca tre­buie sa ne pre­ga­tim pen­tru mar­ti­raj si mai mult de atat nici nu as mai fi avut de grait, dar oamenii sunt neputin­ciosi cu duhul si cu mintea ca sa inte­leaga. Nu e usor sa traiesti in ziua de azi. Dar daca Dom­nul asa a binevoit ca noi sa suferim aceste vre­muri, apoi tre­buie sa ne supunem si sa primim cu bucurie toate cele ce vin asupra noas­tra, ca din mana lui Dum­nezeu, si nu a vra­j­ma­su­lui. E mai greu acum, pen­tru ca ne-am invatat cu comod­i­tatea, cu tele­vi­zorul si cu toate mof­turile si lib­er­tatile; ei bine, dragii mei, abia acum se vede efec­tul dau­na­tor al aces­tor lib­er­tati – ne-au slabit put­er­ile sufle­tu­lui. Mintea este ingreuiata, trupul slabit si datorita ali­men­tatiei otravite cu care ne hranesc mai marii nos­tri, si nu sun­tem obis­nu­iti sa pur­tam niciun fel de razboi, nici duhovnicesc, nici tru­pesc. De aceea, va rog sa nu mai cau­tati solu­tii. Solu­tii omen­esti nu sunt, dragii mei! Solu­tia este moartea pen­tru Hris­tos. Tata pe fiu si mama pe fiica va da la moarte. Iata ca asis­tam la implinirea aces­tei proorocii. Daca mama va lasa copilul sa fie vac­ci­nat, este ca si cum l-ar da la moarte.
Continuarea la
Parintele Justin Parvu in revista ATITUDINI, nr. 8: S-A AJUNS LA APOGEUL NIHILISMULUI
Inter­viu real­izat de Mon­ahia Fotini, 7 octombrie, 2009, extras din nr. 8 al revis­tei ATITUDINI
Foto Cristina Nichitus