A MURIT RADU TIMOFTE, ultimul sef SRI numit de Ion Iliescu

Radu Timofte, fost sef al SRI in perioada 2001-2006, a murit azi dimineata, in jurul orei 6.30, la varsta de 60 de ani. Se pare ca era bolnav de mai mult timp de leucemie.
Radu Timofte a fost internat recent la spitalul SRI. Fostul sef al SRI va fi inmormantat miercuri, la Roman. Se pare ca la inmormantare va participa si Sorin Ovidiu Vintu, conform unor surse Realitatea TV.
Radu Timofte s-a nascut la data de 7 aprilie 1949, in comuna Horia (judetul Neamt. In perioada Revolutiei din decembrie 1989, Radu Timofte a facut parte din conducerea comitetului FSN din municipiul Roman.
In legislaturile 1990-2004, el a fost ales ca senator de Neamt pe listele FSN, FDSN si PDSR.
La data de 7 februarie 2001, a fost numit in functia de director al Serviciului Roman de Informatii, nominalizarea sa de catre Ion Iliescu fiind confirmata prin votul camerelor reunite ale Parlamentului.
La data de 20 iulie 2006, Alexandru Radu Timofte si-a prezentat demisia din functia de director al SRI, ca urmare a situatiei create de eliberarea si disparitia lui Omar Hayssam (acuzat de terorism), impreuna cu el demisionand si Gheorghe Fulga, directorul SIE si chestorul Virgil Ardelean, directorul Directiei generale de informatii si protectie interna a Ministerului Administratiei si Internelor. (Ziare.com)

CURENTUL: Băsescu mută şi câştigă. Guvernul Johannis a căzut. Bine ca n-o avem pe Macovei! Ideologii lui Iliescu-KGB l-au capcanat pe Basescu-FSN

Băsescu mută şi câştigă
Scris de Victor Roncea

Preşedintele Traian Băsescu l-a nominalizat ieri pe economistul Lucian Croitoru pentru funcţia de premier al Romåniei, după cum a publicat ziarul „Curentul“, în premieră în presa romånă. Şeful statului a explicat că nu are acelaşi punct de vedere cu partidele referitoare la persoana de care este nevoie pentru formarea unui Guvern „în timp de criză economică, peste care s-a suprapus o criză politică“, aşa încåt a decis că nu mai poate să prelungească perioada de incertitudine şi să propună un nume. Despre Lucian Croitoru, Traian Băsescu a spus că acesta „corespunde unuia dintre dezideratele partidelor, mai puţin al PD-L, de desemnare a unui prim-ministru care să nu fie membru al niciunui partid“.
Băsescu a optat pentru Croitoru atåt în pofida cererii vehemente a Coaliţiei PSD-PC-PNL-UDMR pentru Klaus Johannis, cåt şi împotriva propunerii PD-L, care venea de la grupul ideologic condus de Valeriu Stoica şi grupul de interese al GDS, respectiv controversata Monica Macovei. Preşedintele a înţeles că o asemenea nominalizare neinspirată ar fi prelungit criza politică şi ar fi născut noi convulsiuni în societate. Traian Băsescu a precizat că a lucrat cu Lucian Croitoru în timpul Guvernului Isărescu, cånd premierul desemnat joi răspundea de relaţia cu Banca Mondială. „Am rămas cu o impresie de profund profesionalism“, a declarat şeful statului.
Croitoru, consilier al guvernatorului Băncii Naţionale, se remarcă prin studii în Statele Unite, Marea Britanie şi Austria. Din punct de vedere politic el răspunde exact solicitărilor Coaliţiei anti-Băsescu: este un tehnocrat pur, spre deosebire de opţiunea Klaus Johannis, primarul Sibiului cercetat de DNA, care reprezintă formaţiunea politică a etnicilor germani (FDGR). În favoarea lui „Johannis-şase Case“ s-au antrenat zilele acestea toate forţele active şi în rezervă din presa aservită mogulilor. Cu o prestaţie total nedeontologică s-a evidenţiat analistul de serviciu al lui Sorin Ovidiu Vîntu, Emil Hurezeanu, care este prieten şi la toartă şi la filiaţie cu Johannis şi chiar mai vechi propagandist al candidatului, tot pe acelaşi post, Realitatea TV, dacă ne aducem aminte de transmisia în direct mai veche, din vârful dealului de la Jina, când, împreună cu Mircea Dinescu şi Adrian Ursu, îi sugerau să candideze la preşedinţie. Conform surselor Curentul, iepurele Coaliţiei 322, Johannis, era prevăzut de fapt drept candidat-capcană pentru Băsescu, la preşedinţie. Drept urmare, Coaliţia anti-Băsescu - mai puţin UDMR, care joacă întotdeauna la trei capete - se va opune din răsputeri nominalizării preşedintelui, Lucian Croitoru. Problema o constituie însă şahul în care Băsescu a reuşit să-i bage pe mogulienii Geoană-Voiculescu-Patriciu-Marko: dacă nu îl acceptă pe Lucian Croitoru, după cum a anunţat deja şeful Senatului şi al PSD, Mircea Geoană, vor fi obligaţi să-l accepte, interimar, tot pe Emil Boc.

Geoană l-ar putea susţine pe Boc

Parlamentul este nevoit să valideze rapid un Cabinet, în măsura în care, până la prezidenţiale, va ajunge în situaţia să o facă, dacă doreşte ca Guvernul Boc să plece până în 22 noiembrie, ipoteza dizolvării Legislativului fiind imposibilă în ultimele şase luni din mandatul şefului statului, se arată într-o analiză a Mediafax.
Din lectura Constituţiei se poate înţelege că, în situaţia actuală, Legislativul poate respinge oricâte propuneri de Cabinet, iar preşedintele poate face orice desemnare de premier, întrucât varianta dizolvării Parlamentului nu există. În tot acest timp, Cabinetul Boc poate rămâne interimar, cu atribuţii limitate. Constituţia prevede, la articolul 103, că, după desemnarea de către şeful statului pentru funcţia de premier, „candidatul (..) va cere, în termen de zece zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului“.
Conform legii fundamentale, refuzul de a acorda încrederea unui Cabinet timp de 60 de zile şi numai după respingerea a cel puţin două propuneri în acest sens aduce, în principiu, dizolvarea Parlamentului. „După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură“, se arată în primul alineat al articolului 89 al Constituţiei.

Mat sau pat constituţional

Situaţia nu este însă valabilă în acest moment întrucât, în cuprinsul aceluiaşi articol, la alineatul al treilea apar câteva excepţii de la posibilitatea ca şeful statului să dizolve Parlamentul, între care şi cea care prevede că Legislativul nu poate fi dizolvat „În ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui“. În aceste condiţii, până ce viitorul preşedinte al României - ales în urma scrutinului din 22 noiembrie cu un eventual al doilea tur, în 6 decembrie - nu depune jurământul, Parlamentul ar putea respinge oricâte cereri de investitură, iar preşedintele poate face oricâte propuneri, varianta dizolvării Legislativului nefiind posibilă.
Astfel, constituţional, singura modalitate prin care miniştrii demişi din Cabinetul Boc 2 pot înceta să mai ocupe funcţiile este ca Parlamentul să acorde votul de încredere unuia din premierii desemnaţi de preşedintele Băsescu şi echipei acestuia, respectiv lui Lucian Croitoru. Până când eventuala nouă formulă a Cabinetului va fi acceptată de Parlament şi va depune jurământul, miniştrii şi actualul şef al Executivului vor rămâne în funcţie.
Pentru ca un Cabinet să primească votul de înceredere, ar fi nevoie de 236 de voturi în Parlament, adică jumătate plus unu din totalul de 471 de deputaţi şi senatori, arată jurnalistul Ovidiu Vanghele, în încheierea analizei sale pentru Mediafax. Oricum va fi, Băsescu, dacă va fi reales, poate antrena scena politică spre dizolvarea Parlamentului şi generarea de alegeri anticipate în primele trei luni ale anului viitor.
PS: Relatare nu inseamna sustinere.
Comentarii la

Băsescu mută şi câştigă
Curentul - vineri, 16 octombrie 2009

© Curentul

Guvernul Johannis a căzut. Vor cădea şi celelalte
Scris de George Roncea

Ieri dimineaţă, Crin Antonescu a ieşit public pentru a dezminţi lista împărţirii ministerelor guvernului Johannis, publicată în exclusivitate de „Curentul“. Cu o venă zbătåndu-i-se la tåmplă, cu faţa vånătă, Crin a încercat, neconvingător, să nege datele prezentate de noi, pretinzånd că lista ar fi fost alta - fără a fi în stare să precizeze varianta „reală“. Aşa cum anticipam de ieri, Traian Băsescu a mutat şi a tăiat macaroana lu’ Obama al Romåniei, cum a fost prezentat Johannis, de către comentatorii duşi cu pluta care suferă de orbul găinilor. Obama al Romåniei a fost deja prim-ministru şi nu va mai fi vreodată.
Cititorii noştri au înţeles, desigur, despre cine e vorba - Obama de Dåmboviţa, „negrul“ nostru autohton a fost Adrian Năstase. Romånii sunt protocronişti dintotdeauna aşa că nimic nou sub soare nu apare în lume înainte să nu experimentăm noi, de la „Revoluţia la televizor“ din 1989, la „Revoluţia Orange“ - al cărei model a fost Piaţa Universităţii.
Revenind la evenimentele actuale, aceleaşi surse care ne-au dezvăluit în premieră proiectul guvernului Johannis ne-au adus la cunoştinţă şi proiecţiile de viitor ale actualei evoluţii politice. Premierul desemnat ieri de Traian Băsescu, specialistul Lucian Croitoru, prezentat tot de „Curentul“ în premieră, ca viitor premier, nu va trece de Parlament, deoarece Coaliţia PSD-PNL-UDMR nu poate renunţa cu niciun chip la lista lor, impusă de cercurile de interese obscure care dirijează de fapt aşa-zisele partide (după cum a subliniat chiar Miron Mitrea, un lider de vårf al PSD).
Peste 10 zile, va fi desemnat apoi în plină campanie electorală, nu va trece nici acesta, astfel că, imediat după alegerile prezidenţiale, Băsescu va dizolva Parlamentul şi se va încerca reaşezarea sistemului politic, mai mult ca sigur într-o formulă unicamerală.
Apele se vor separa, taberele se vor contura mai clar ca niciodată, dosarele penale ale lui Patriciu vor intra în sfårşit pe rol, publicaţiile lui Vîntu vor intra în faliment, se va edifica o nouă mafie financiar-politică, cu lupi tineri, crescuţi în cuştile unora ca Voiculescu, dar clasa politică va fi consumată de propria ambiţie deşartă de a menţine ţara în sclavie financiară şi subjugare ideologică.
Insule de rezistenţă şi libertate se vor crea datorită emergenţei noilor tehnologii mediatice şi a creşterii rolului social-networking, o Romånie virtuală va începe să se edifice şi apoi să se reverse în spaţiul real odată cu smochinirea şi uscarea mumiei lui Ion Iliescu - scheletul împuţit din debaraua întregului actual sistem politic, Tătucul sovietic cu måinile roşii de sånge pånă la cot, care a avut o contribuţie în lansarea tuturor actualilor reprezentanţi de vårf ai clasei politice - de la Petre Roman Neulander la Năstase - Obama de Romånia, de la Emil Constantinescu, partenerul său de astăzi la Traian Băsescu, fost comunist, fost fesenist, actual liber schimbist, înconjurat tot de cadre şi ideologi (gen Tismăneanu) crescuţi în pepiniera neo-kominternistă regurgitată de cårpa kaghebistă...
Update: sursele noastre sunt confirmate de prestigiosul canal de informaţii Al Jazeera, care, în ediţia sa de ieri, anticipa că actualul guvern interimar Boc va funcţiona şi pe mai departe şi va organiza campania prezidenţială.

Comentarii la

Guvernul Johannis a căzut. Vor cădea şi celelalte
Curentul - vineri, 16 octombrie 2009

© Curentul

FACATURA TISMANEANU. Confesiunile lui Alin Teodorescu, de la Stefan Gheorghiu la Viata Studenteasca: Tismaneanu era plecat putin in strainatate

Documentele Comisiei Tismăneanu

de Ilarion Tiu

Comisia Tismăneanu e activă încă, la 2 ani şi jumătate de la prezentarea în Parlament a Raportului Final. Mai nou, trei dintre membrii acesteia, Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu, au scos la Editura Humanitas un volum de documente, selectate în vremea alcătuirii Raportului, cu titlul: „Istoria comunismului din România. Documente. Perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1989)“. Mă gândeam că o să mă luminez când voi citi cartea, însă lecturarea cuprinsului s-a lăsat cu o mare dezamăgire. De fapt, cam trebuia să mă aştept, ştiute fiind criteriile după care a lucrat Comisia Tismăneanu.

- În primul rând, documentele selectate nu reflectă „Istoria comunismului din România“. În nici un caz! Tot ce vrea să transmită tomul către comunitatea ştiinţifică este istoria represiunii în România „anilor Dej“. Exclusiv documente despre Securitate, legislaţia represivă etc.
- Nici aşa, ca volum de documente privind represiunea, informaţiile nu sunt dispuse unitar. Autorii selecţiei practică aceiaşi istorie elitistă cu care ne-a obişnuit Vladimir Tismăneanu, furnizând editurii documente numai despre închisoarea de la Sighet. Din nou, legionarii au fost scoşi din istorie, de parcă nici n-ar fi existat în România. Lucrez la o teză de doctorat despre Mişcarea legionară în anii comunismului, iar lucrătorii Securităţii se ocupau intens de extremiştii de dreapta. Unde-i obiectivitatea istoricului? Bănuiesc că este „mâna“ lui Dorin Dobrincu, care susţine că în rezistenţa anticomunistă majoritari erau membrii PCR.
- Privitor la exil, persistă o altă „obsesie“ a Comisiei Tismăneanu. Avem o mulţime de documente despre Monica Lovinescu şi Virgin Ierunca. Da, am înţeţeles, au avut un rol important prin emisunile de la Europa Liberă. Însă exilul românesc s-a rezumat doar la doi oameni? Ar fi trist pentru România să fie aşa. Mai trist ca în bancurile cu flota albaneză…

http://ilariontiu.wordpress.com/

Vezi aici si

Marele şoc: Tismăneanu regurgitat de Iliescu
Curentul - marţi, 13 octombrie 2009

© Curentul

Despre libertatea unora in vreme de dictatura:

Alin Teodorescu: Cercetător în anul Revoluţiei

În 1989 eram cercetător la Institutul de Sociologie al Academiei de ştiinţe Sociale şi Politice, instituţie condusă de Mihnea Gheorghiu, un om de o de­plină civilitate. Eram singurul cer­cetător angajat la Institutul de Sociologie prin concurs, fără a fi fost membru de partid. Eram, de asemenea, singurul nemembru de partid care câştigasem un loc de doctorand în ştiinţe sociale.

"Vinovaţi" de aceste încălcări absurde ale in­di­ca­ţi­i­lor de partid fuseseră Aurelian Bondrea - un om căruia învăţământul ro­mânesc uni­versitar îi datorează foarte multe, fiind singurul care mai putea înmuia in­dicaţiile de partid în minister -, re­gretaţii Ovidiu Trăsnea şi Ioan Aluaş, Ion Drăgan, Septimiu Chelcea, Cătălin Zamfir, care nu numai că mi-au dat admiterea la doctorantură, dar au şi suplimentat cu un loc, pentru a nu lăsa pe dinafară un politruc, de­ve­nit după Revoluţie mare promotor al dreptei legionare. Ioan Drăgan îmi era şef la Institutul de Sociologie şi, când am început să conduc cer­ce­tători şi operatori de interviu, i-am co­piat multe dintre bunele caracteristici de director. Septimiu Chelcea era mo­delul meu în metodologie, iar Că­tă­lin Zamfir mi-a fost exemplu de hărnicie şi entuziasm mulţi ani la rând.

Programul de lucru era foarte flexi­bil: nu veneai la serviciu decât în zilele de salariu, când se făceau şedinţele de partid, de producţie şi de ODUS - o organizaţie care cuprindea nemembrii de partid. Şedinţele durau o oră, apoi veneau banii de salarii şi fiecare pleca la treaba lui. Temele de cercetare se stabileau anual, prin negocieri cu finanţatorul, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice. Puteai face absolut ce voiai. Eu am avut teme de cercetare privind populaţia şi aşezările din Delta Dunării şi nordul Dobrogei, pentru că voiam să merg la pescuit în Deltă şi mă interesau populaţiile de lipoveni, tătari, macedoneni şi turci care mai ră­măseseră prin zonă. Ma­nuscrisul mi-a fost confiscat la prima per­che­ziţie domiciliară, în iulie 1988, şi n-am reuşit să-l mai recuperez.

În general nu aveai decât o singură temă de cercetare pe an - comparativ cu 10-12 teme pe lună, câte predăm acum la IMAS. O "temă de cercetare" însemna că trebuia să scrii 20-30 de pagini pe an despre subiectul respectiv. Pu­teai să le scrii cinstit, făcând cercetare de teren - în general cercetare calitativă, respectiv interviuri de profunzi­me şi, rar, un fel de focus grupuri - şi documentare de bibliotecă şi de teren sau puteai să scrii "din burtă". Nimeni nu te controla. Cei care scriau "din burtă" erau şi cei care introduceau cele mai multe citate ideologice, do­cumente de partid etc. În general, cercetătorii de calitate slabă. Nu aveai fonduri pentru cercetare cantitativă, dar aveai fonduri nelimitate pentru deplasări în ţară. Cu toate acestea, erau cer­ce­tă­tori care în viaţa lor nu scriseseră o pagină.

Bibliotecile erau pline de cărţi foarte interesante, la o simplă cerere ţi se dădea acces la fondul "S" (mai spun o dată, ca să înţeleagă toţi: o simplă cerere aprobată de directorul Bibliotecii; dacă adăugai şi o pungă de cafea erai sigur că obţineai viza "S"). La BCS şi Biblioteca Academiei am citit lucrările lui Adam Michnik, pu­blicate în franceză, cărţile lui Karl Polanyi despre despotismul asiatic, cărţile lui Pavel Câmpeanu publicate sub pseudonim în SUA şi ale lui Silviu Brucan, publicate la Washington. Erau toate la bibliotecă, numai că trebuia să rezişti la frigul turbat iarna - BCS şi BA nu mai erau încălzite din iarna lui 1985.

Ca să rezistăm, cei trei-patru cititori frecvenţi, nu eram mai mulţi, am făcut un acord de împrumut cu personalul bibliotecilor. Aşa că aveam acasă pe Brucan, Red Horizons al lui Pacepa şi traducerile franţuzeşti ale lui Milovan Djilas, despre nomenclatura comunistă în Iugoslavia şi URSS. Ştiu că vorbesc chineză pentru cititorii mai tineri, dar cei mai maturi pricep ce spun eu aici. Cărţile erau, trebuia doar să te duci la biblioteci să le citeşti. Şi să le înţelegi.

Având enorm de mult timp liber, de fapt aproape tot timpul nostru era liber, fiecare mai făcea câte ceva. Unii predau la facultate şi câştigau enorm din meditaţii - cel mai infam sistem de drogare educaţională pe care l-a cunoscut societatea românească. Alţii făceau munci manuale - chiar şi eu am fost zidar şi zugrav o vreme. Mergeam des pe la restaurantul Uniunii Scriitorilor, dus acolo de ziariştii de la Viaţa Studenţească, unde începusem să scriu săptămânal de prin 1981. Fusesem invitat să scriu de regretatul Stelian Moţiu, dascăl al multor jurnalişti de azi, ca să-l înlocu­iesc pe Vladimir Tismăneanu, plecat puţin în străinătate.

Stelian Moţiu avea nevoie de un comentator de carte social-politică şi astfel am ajuns să scriu despre Densuşianu, Z. Ornea, Iorga, Noica, J.J. Servan Schreiber, Toynbee şi ce se mai publica la bunele edituri de atunci.

La Viaţa Studenţească nu exista cenzură, puteai să scrii ce voiai, numai că te cenzurai singur. Nu săreai calul, pentru că nu voiai să-i pui pe redactori în situaţii dificile. Imediat după prima arestare mi s-a oprit semnătura în presă, dar Dinu Marin - redactorul-şef - m-a chemat la el, mi-a spus că am călcat pe bec (călcasem!), mi-a dat un pseudonim şi am continuat să scriu şi să încasez "colaborările".

Pe atunci, se câştiga bine în presă. Numai că banii se duceau la restaurantul US, de la Casa Monteoru şi la Complexul Tei, unde eram anunţaţi prin telefonul fără fir când se aduceau bere cehească şi dederistă, ţigări şi rom cubanez şi coniac albanez. La restaurantul US am întâlnit o atmosferă de suspiciune şi frică de Securitate pe care cer­cetătorii în sociologie nu le aveau. Ţin minte cum toată lumea te avertiza să nu discuţi prea liber cu un fel de romancier, acum rea­lizator de emisiuni tv, suspectat că "toarnă" inteligent, adică fără semnătură. Sau să nu-ţi dai drumul la gură prea mult cu un fel de filozof, care nu semna nimic, nu spunea nimic, nu făcea nimic, dar mergea la burse în Germania din doi în doi ani.

Pentru cri­ticii, poeţii şi scriitori de la Casa Monteoru, discuţiile libere dintre sociologi despre primul Guvern necomunist din Polonia, căderea URSS, acordurile dintre Gorbaciov şi Reagan, opoziţia Doinei Cornea, a lui Radu Filipescu şi Mircea Dinescu, de­cla­raţiile lui Silviu Brucan şi poveştile îns­păimântătoare despre chinurile lui Petre Mihai Băcanu şi Gabriel Andreescu erau adevărate provocări securiste. Lumea scriitorilor era plină de fantasme, cea a sociologilor era mult mai realistă.

Jurnalul National - Suplimentul Istoric "Scinteia"

CUM L-A PUS ION RATIU PE TUSA PE V.TISMANEANU. O Scrisoare Deschisa a lui Liviu Turcu in urma careia cominternistul a fost eliminat de la Georgetown

Remember - SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ D-LUI ION RAŢIU

Stimate Domnule Raţiu,

Decizia de a vă adresa public această scrisoare se explică prin faptul că problemele la care mă voi referi în continuare depăşesc, prin implicaţii, interesele dvs. de ordin personal şi pot afecta, pe termen lung, interesele Romaniei în strainatate. Purtaţi un nume ilustru pentru istoria României, fapt confirmat şi de alegerea dvs. ca deputat în Parlamentul ţării, chiar dupa o absenţă de aproape cinci decenii din ţara in care v-aţi născut. În virtutea acestei continuităţi politico-istorice centrate fundamental pe ideea unităţii şi apărării intereselor naţiunii române, aţi devenit membru al conducerii PNŢ-CD, aţi candidat la postul de Preşedinte al ţării iar recent aţi dorit să deveniţi liderul celui mai important partid al opozitiei din spectrul politic românesc. Amintesc aceste lucruri pentru a sublinia ideea că personalităţile politice, cu precadere cele ce au o filiaţie istorica pozitivă nu-şi pot permite să acţioneze public de o manieră care sa afecteze memoria şi capitalul politic al bunilor şi strâbunilor lor.

Când aţi decis sa donaţi suma de un milion de dolari Universităţii Georgetown din Washington pentru crearea unei catedre universitare care să vă poarte numele nu puţini au fost cei care v-au criticat, între altele şi pentru a nu fi început cu un asemenea spectacular aport mai întâi în propria ţară, orice s-ar spune mai într-o acută nevoie atît de fonduri cît şi de stimuli de ordin academic pentru tînăra generaţie. Apare ca o ironie faptul că filantropişti străini, precum Soros, să deschidă fundaţii în România, iar unul dintre rarisimii români cu posibilităţi financiare să-şi transfere donaţiile către zone de-a dreptul saturate sub acest aspect. Personal nu m-am numarat, la momentul respectiv, printre criticii amintiţi, "înţelegând" subtilităţile deciziei pe care aţi luat-o şi punând-o, pur şi simplu, în cel mai rău caz, pe seama vanităţii. Oameni sîntem şi nimeni nu este perfect, chiar dacă, în cazul dvs., oamenii simpli care v-au votat asociază numele de Raţiu cu insăşi ideea luptei naţionale şi a efortului de a le îmbunătăţi viaţa după peste patru decenii de existenţă comunizată.

Tot răul spre bine, ar putea spune cineva, în măsura în care milionul de dolari alocat pentru subvenţionarea catedrei Raţiu de la universitatea americană formal urmează a fi utilizat pentru studiul culturii şi civilizaţiei romaneşti. Studiul culturii şi civilizaţiei unui popor marginalizează, în mod obiectiv, ca pondere, latura politică şi presupune o echidistanţă greu dar nu imposibil de asigurat prin prezenţa la cîrma activităţilor respective a unor personalităţi academice de o certă valoare ştiinţifică şi mai ales morală. Acceptînd o asemenea minimă delimitare, domnule Raţiu, cred că aţi putea fi de acord cu mine că generoasa dvs. donaţie şi-ar fi găsit mai degrabă locul la alte mari universităţi ale lumii mult mai consacrate sub aspectul prestigiului academic la acest capitol.

Ca unul care aţi petrecut marea majoritate a vieţii dvs. ca cetăţean englez nu pot să-mi reţin uimirea faţă de decizia de a fi ignorat marile universităţi ale tării care v-a primit şi adoptat in vremuri nu dintre cele mai fericite pentru existenţa personală. Aceasta nu înseamnă, cîtuşi de puţin, ca minimalizez sau desconsider în vreun fel Universitatea Georgetown din Washington. In fond, această universitate este cunoscută ca fiind principala pepinieră pentru educarea viitorilor înalţi funcţionari politici şi administrativi ai structurii guvernamentale americane, ocupîndu-se inclusiv de selecţionarea şi pregătirea cadrelor diplomatice. Cunoscând aceste detalii ca şi altele nu pot să nu asociez gestul dvs. de a finanţa crearea unei catedre cu tematică românească cu intenţia de a-i sprijini pe viitorii ca şi, de ce nu, pe actualii funcţionari sau factori de decizie politică din metropola americană, să înţeleagă mai bine specificul culturii şi civilizaţiei româneşti. O abordare, in fond, binevenită avîndu-se în vedere extinderea nefericită şi abuzivă a conotaţiilor vieţii politice româneşti la însăşi substanţa vitală a culturii şi civilizaţiei.

Ca români, presupun că amîndoi dorim curmarea acestei situaţii ce-şi are originea în neputinţa actualilor guvernanţi de a elabora o politică adecvată şi în care românilor li se rezervă în culisele politice internaţionale, precum bine stiţi, un tratament în care principalele ingrediente sînt dispreţul şi paternalismul politic. Presupunînd pe linia acestei analize ca aţi optat pentru un obiectiv politic pe termen scurt (respectiv „iluminarea” cadrelor superioare ale aparatului politic american) în defavoarea unuia pe termen lung (respectiv sădirea în plan intelectual a unei imagini corecte despre cultura şi civilizaţia românească la nivelul unor generaţii universitare multi-profesionale de tipul Oxford, Cambridge, etc.) nu pot să nu-mi manifest totala nedumerire faţă de modul în care procedaţi în cadrul procesului de selecţionare a persoanei ce urmează a fi titularizată la catedra ce vă poartă numele şi care urmează a răspunde de însăşi destinul şi finalitatea obiectivului pe câre vi l-aţi formulat: diseminarea corectă a informaţiilor privind cultura şi civilizaţia românească. O titularizare care, destul de curios chiar şi pentru practicile academice americane, se vrea nu pe termen limitat, ceea ce presupune o naturală rotaţie atît sub aspectul specializărilor dar şi a personalităţilor academice, ci pur şi simplu pe termen nedefinit.

Ca om de afaceri, domnule Raţiu, ar trebui să ştiţi că o astfel de opţiune, în cazul că se va confirma, echivalează cu o investiţie total riscantă, ca să nu spun ilogică, pentru că nu vă oferă nici o alternativă de retragere sau modificare substanţială a planului iniţial. Această nedumerire se amplifică cu atît mai mult cu cît aţi acceptat, din raţiuni care mărturisesc sincer îmi scapă, ca titularul catedrei să fie o persoană care nu dispune de competenţa academică recunoscută necesară pentru abordarea unui domeniu precum cultura şi civilizaţia românească. Veţi afirma, şi pe bună dreptate, că procesul de titularizare nu depinde exclusiv de dvs. existind o comisie şi un proces birocratic ce presupune o alegere dintr-un grup de candidaţi. Tot atît de adevărat este însă că din „respect” faţă de donator, opinia acestuia din urmă are o pondere deosebită şi nu-mi amintesc de nici un caz în care universitatea beneficiară a vreunei donaţii să fi luat o asemenea decizie în total conflict cu finanţatorul programului respectiv.

Super-discreţia, ca să nu o numesc altfel, în care decurge procesul de „selectionare” al titularului dintr-un şi mai discret grup de candidaţi îmi aminteşte mai degrabă de „practicile” dîmboviţene. 0 discreţie care va trebui să ia sfîrşit doar odată cu anunţarea oficială, într-un viitor apropiat, a rezultatului: titularul catedrei Raţiu urmează a deveni Vladimir Tismăneanu. Cel puţin aşa se afirmă în cercuri bine informate. Întîmplarea face ca Vladimir Tismăneanu să fi absolvit, ca şi mine, facultatea de sociologie, cîţiva ani mai tîrziu, este drept, cumoscîndu-ne direct în momentul în care, ca asistent universitar, am participat la îndrumarea grupului de studenţi din care făcea parte la una din cercetările sociologice de teren. Acelaşi şir de întîmplări a făcut posibilă cunoaşterea fără vreun efort special atît a activităţii sale profesionale cît şi publicistice. Sub aspect personal probabil că nici nu i-aş fi remarcat prezenţa, fie în bine, fie în rău, dacă activităţile desfăşurate nu s-ar fi intersectat cu propriile mele convingeri şi opţiuni politico-filozofice şi morale. Ca unul care prin natura imprejurărilor am văzut şi auzit multe în viaţă îndrăznesc să afirm că nu sînt uşor impresionabil şi nici nu mă mai mir cu una cu două. De această dată însă sînt într-o postura în care simt nevoia să vă fac cunoscută nedumerirea mea, fie şi în mod public. Candidatul acceptat de dvs. spre a fi titularizat nu numai că ar urma să poarte o pălărie prea mare dar şi total nepotrivit specificului academic presupus a face obiectul donaţiei dvs.

Stau şi mă intreb dacă chiar aşa de prost stau lucrurile acum în România încît nu aţi putut propune sau susţine o personalitate a culturii româneşti care să se bucure de prestigiul internaţional impus de o asemenea tribună intelectuală. În plus, omul are o biografie marcată de nişte zig-zaguri ce nu vor putea în nici un fel contribui la serenitatea intelectuala şi echidistanţa politică presupusă de poziţia academică vizată. În absenţa acestor minime condiţii stai şi te intrebi ce vor învăţa şi cum vor asimila viitorii cursanţi informaţiile despre cultura şi civilizaţia românească. Nu-i reproşez lui V. Tismăneanu, precum alţii, că este fiul unor ilegalişti comunişti subordonaţi necondiţionat Cominternului, activînd pentru dezmembrarea statului român si instaurarea statului multi-naţional. Înţeleg şi-i respect fie şi post-mortem dreptul tatălui său (agent NKVD - conform generalilor Neagu Cosma, Ion Stanescu, lui Stefan Andrei si altor persoane extrem de bine informate - nota mea, VR) de a fi crezut în idealul comunist internaţional şi de a fi luptat în brigăzile comuniste în Spania. Nu-mi apare ca fiind surprinzător ţinînd seama de „tradiţia familiilor cominterniste” ca unul din unchii săi a fost ilegal lucrind in reteaua sovietica ce a acţionat între altele în Europa occidentală. Sînt în măsură să pricep integrarea parinţilor ca oameni de încredere în prima linie a nomenclaturii comuniste ce a venit pe tancurile sovietice pentru a-i învăţa pe români cum să-şi elimine fizic clasa politică burgheză şi să-şi construiască o viaţă nouă şi fericită sub forma dictaturii proletariatului. Nici faptul ca familia sa a beneficiat de condiţii de viaţă şi confort în totală contradicţie cu cele ale majorităţii covîrşitoare a poporului român nu poate fi luat serios în considerare. Părinţii iţi sunt daţi, nu-i alegi cum vrei tu. Nu am dificultăţi în a inţelege nici faptul că, fiind parte a nomenclaturii comuniste a fost educat în şcoli preferenţiale cu caracter exclusiv, fiind coleg cu mai toţi cei ce şi-au urmat părintii la categoria nomenclatura doi (între ei, Nicu, Zoe şi Valentin Ceauşescu). Logică dreaptă într-un sistem strîmb.

Nu mă miră şi consider a fi fost un rezultat firesc interesul tînărului V. Tismăneanu pentru marxism şi, mai ales, formele internaţionaliste ale acestuia. Perioada formării sale intelectuale a coincis însă cu epurarea parţială de către fostul dictator a grupării cominterniste. Cu un asemenea balast ideologic de familie, promiţătoarea carieră politică a fost brutal spulberată. Singura repliere politică ce i-a rămas a fost cultivarea lui Nicu Ceauşescu pentru asigurarea umbrelei de protecţie şi alinierea subterană la grupul supravieţuitorilor cominternişti din cadrul aparatului CC al PCR. Pricep, fără mari dureri de cap, dorinţa de afirmare intelectuală a aceluiaşi pe atunci tînăr prin scrierea şi publicarea ori de cîte ori a fost posibil (şi mai întotdeauna sub nivelul ambiţiilor sale) a unor articole cu conţinut militant ideologic marxist cam în toate gazetele sau revistele politice pentru tineret, gen „Tînărul leninist" şi altele. Nimeni nu-i poate refuza, sub nici o formă, dreptul politic şi intelectual de a se preocupa şi pendula între doctrina comunistă de tip cominternist şi cea promovata de partidele comuniste occidentale (euromarxismul de tip spaniol francez, italian, etc.) . Primul său studiu tipărit sub forma unei broşuri la Editura Politică a fost pe această linie dedicată Şcolii de la Frankfurt, grupare ce încerca renovarea doctrinei marxiste compromise de stalinism. Cu alte cuvinte, V. Tismăneanu s-a născut, a fost educat şi şi-a valorificat potenţialul intelectual pînă la inceputul anilor ’ 80 în cel mai pur climat marxist cu valenţe internaţionaliste (a se citi cominterniste).

Cînd speranţele sale pentru o carieră politică spectaculară s-au epuizat, V.Tismăneanu a obţinut, cu sprijinul Ghizelei Vass, şefa secţiei internaţionale (relaţiile cu partidele comuniste occidentale) a CC al PCR, o viză pentru Spania. Oficial, scopul a fost inregistrat de autorităţi ca o vizită la prieteni ai parinţilor săi, membri ai Partidului Comunist Spaniol. În realitate, un pretext pentru a părăsi definitiv România. După un periplu curios, via Venezuela unde a fost găzduit .... aţi ghicit, tot de membri ai internaţionalei comuniste, V. Tismăneanu a ajuns, în sfîrşit, în Statele Unite. Din acest moment, mărturisesc că încep să pricep ceva mai greu cariera politico-academică a viitorului titular al catedrei Raţiu, dedicate culturii şi civilizaţiei româneşti. Unde şi cum s-o fi specializat V. Tismăneanu în atît de complexul domeniu al culturii şi civilizaţiei româneşti rămâne cel puţin pentru moment un mare mister. Cert este că la mijlocul anilor ’ 80 este acceptat ca cercetător la Institutul de Studii Politice din Philadelphia condus de Richard Pipes, membru marcant al Consiliului Securităţii Naţionale de pe lîngă Casa Albă în timpul administraţiei Reagan şi care a avut responsabilităţi directe pentru zona comunistă europeană. Această perioadă coincide cu o senzaţională convertire ideologică a lui V. Tismăneanu demonstrată printr-un şir de articole şi studii cu caracter retoric, inclusiv în revista Departamentului de Stat, şi care au avut linear aceeaşi tematică duală: anti-ceausismul (fastă coincidenţă pentru grupul cominternist epurat de fostul dictator din conducerea PCR) şi anti-dejismul. Convârtirea în cauză, oricît de spectaculară, ar rămâne un eveniment pur personal şi cu siguranţă nu unul singular. Istoria cunoaşte, fie şi în mod limitat, cazuri de convertiri spectaculoase fie de ordin politic, fie cultural , fie religios.

Ceea ce-l face paradoxal şi controversat printre supravieţuitorii fizici ai fostei clase politice româneşti, adică cea exterminată de tovarăşii de credinţă ideologică ai tatălui său, este usurinţa şi "naturaleţea” cu care V. Tismăneanu combină în mod curent şi fructuos, presupun, în ultimii ani, vizitele de informare, documentare sau consultanţa la biroul România sau direcţia de planificare politică din cadrul Departamentului de Stat cu cele de la palatul Cotroceni, Victoria, ambasada României la Washington, sediile unora din partidele politice ca şi ale diferitelor organizaţii civice şi obşteşti. În ceea ce priveste obiectul contactelor sale cu conducerea SRI sau cadre ale SIE ce activeaza sub acoperire diplomatică, prefer să las problema pe seama organelor specializate competente.

O stupoare care ar parea gratuită la prima vedere dacă, în exact aceeaşi perioadă de după decembrie 1989, oameni cu biografii mult mai simple şi un bagaj ideologic nesemnificativ care şi-au exprimat intr-o formă sau alta opiniile critice la adresa stărilor de lucruri din ţară nu ar fi avut de suferit, unii dintre ei fiind chiar obligaţi să părăsească ţara în care s-au născut. Las lămurirea acestui mister pe seama istoriei sau, mai bine zis, a istoricilor...

Un lucru este cert: marxist ori anti-marxist reformat, comunist ori anti-comunist intolerant, V. Tismăneanu a fost, este şi va ramîne pe poziţia activistului politic, indiferent de coloratura zilei. Este dreptul său, nimeni nu-i poate imputa ceva, ca şi dreptul celor din jurul său să-l accepte sau nu. Are verva şi, de ce nu, ştie să mînuiască logica ca şi condeiul potrivit convingerilor sale de moment. În acest context, relevarea aspectelor mai sus menţionate au rolul de a ilustra, alături de inconsistenţa academică pentru titularizarea sa pe termen lung sau definitiv la catedra Raţiu, şi una de ordin moral, prin controversele stîrnite de traiectoriile sale ideologice.

Nu este un secret pentru anturajul lui V.Tismăneanu că acesta doreşte, ca o incununare a experienţei sale intelectuale, să finalizeze o Istorie a PCR. Foarte bine, este necesară şi o asemenea istorie pentru viitorime şi dacă va fi scrisă în mod obiectiv va fi apreciată ca atare. Cum însă acum el se află în „febra abordării anti-comuniste” nu cred că ar fi inţelept să o facă. În ştiinţă ai nevoie de obiectivitate, detaşare şi echidistanţă. Ca şi pentru a preda sau coordona activităţile academice vizînd diseminarea onestă a informaţiilor despre cultura şi civilizaţia unui popor. Ceea ce, din păcate, nu este în prezent cazul lui V. Tismăneanu. Nu cred, de asemenea, că trebuie să fiţi foarte îngrijorat de viitorul profesional al actualului candidat în eventualitatea ipotetică a neselecţionării sale la catedra menţionată.

Păstrîndu-şi actualul profil al competenţelor sale reale ca şi relaţiile pe care le cultivă, V. Tismăneanu îşi va continua liniştit cariera profesională. Dacă însă vă veţi menţine prupunerea, vă sugerez, domnule Raţiu să schimbaţi profilul catedrei finanţate de dvs. cu o tematică care să corespundă experienţei şi competenţei sale, respectiv cea legată de istoria sau evoluţia mişcării comuniste internaţionale. Mă tem însă că, într-o asemenea eventualitate, iluştrii dvs. înaintaşi se vor răsuci, cum spunem noi, românii în mormînt iar o idee nobilă în sine va sfîrşi într-un lamentabil eşec cu adevărat de proporţii istorice pentru numele Raţiu.

Cu stimă,
Dr. Liviu Turcu
Washington, 23 ianuarie 1996

Nota mea: Urmarea, cred, o cunoasteti. Sau, daca nu, 'stay tuned' pentru Partea a III-a a analizei rascolitoare a fostului ofiter de informatii, sociologul Liviu Turcu, asupra metodelor Retelei Tismaneanu de capusare a autoritatilor statului roman si nu numai. In curand, in exclusivitate, aici.

Vezi si: Cornel Nistorescu: Un omagiu lui Ion Raţiu - Cotidianul

CAMPANIE pentru Justitia Romana. ROMOSAN debuteaza in COTIDIANUL: Cine se teme de judecători? (Cu un PS pentru Tismaneanu si o morala pentru Tudoran)

DR LIVIU TURCU vs DORIN TUDORAN. Fostul ofiter de informatii demanteleaza Reteaua Tismaneanu si interesele ei in statul roman si cel american

Stimate Domnule Victor Roncea,

Intrucit ati avut bunavointa de a-mi semnala postarea de catre domnul Dorin Tudoran pe blogul sau la data de 21 august 2009 a unui comentariu/pamflet despre Vladimir Tismaneanu dar in finalul caruia face o trimitere la propria-mi persoana va rog sa aveti amabilitatea de a posta intru lamurirea celor ce au lecturat materialul mentionat precizarile anexate acestui mesaj. Imi exprim speranta ca precizarile, ce includ si un periplu mai larg in evolutia evenimentelor de ordin istoric din Romania vor reusi sa-l ajute pe dl. Dorin Tudoran sa-si corecteze perceptia eronata cu privire desfasurarea aspectelor mentionate pe blogul sau dar in acelasi timp sa trezeasca si interesul cititorilor mai tineri si de ce nu chiar a generatiilor ce vor urma.

Cu multumiri,
Liviu Turcu, PhD
28 August 2009

PARTEA I

Domnule Dorin Tudoran,

Incep cu esentialul. Cele ce urmeaza nu au drept scop declansarea unei polemici in sensul semantic denaturat dar comun azi din pacate in societatea romaneasca, adica a unei ‘incaierari’ care sa faca deliciul amatorilor unor asemenea ‘spectacole’. Pentru mine ‘polemica’ pastreaza prin educatie sensul dialogului antic. Decizia de a interveni public de asta data are la baza trei motive pe care le consider demne de acest efort. Primul are drept scop clarificarea sub aspectul acuratetei de ordin faptic la modul definitiv a afirmatiilor incorecte in raport cu realitatea pe care le-ati facut initial in articolul ‘Bobinacarul si energumenii’ publicat in Jurnalul National in urma cu trei ani dar pe care iata ca le repostati acum in 21 August 2009 ca pe un adevar indubitabil. "Atunci, din motive pe care le voi explica mai tirziu am preferat sa nu va dau o replica corectiva cu speranta ca eroarea comisa a fost un simplu derapaj impus de circumstantele scrierii unui “material de serviciu” si dictat de obligatiile apartenentei la grupul de interese ce-l sprijineau neconditionat pe Vladimir Tismaneanu..

Tehnica dezinformarii de tip ‘gri’

Pentru cei mai tineri precizez ca un ‘material de serviciu’ reprezinta in gazetarie elaborarea constienta a unui comentariu in care sub aparentele maxime ale unei asa zise obiectivitati se plaseaza prin manipularea abila a unui amestec de informatii corecte cu informatii false idei si teze menite sa trimita opinia publica intr-o directie aflata in grav conflict cu realitatea. Cu alte cuvinte este un instrument ‘clasic’ utlizat in tehnica dezinformarii de tip ‘gri’.

Ce a declansat atunci atacul dvs. la adresa mea a fost furia lui V.Tismaneanu si a grupului sau de acoliti pentru pozitia publica avuta cu privire la incompatibilitatea ocuparii pozitiei de sef al comisiei prezidentiale pentru incriminarea comunismului din Romania, atentie, in raport cu eficienta si credibilitatea morala si politica a Raportului final in fata societatii romanesti! Mi-am zis atunci, ‘treaca de la mine, D.T. a facut-o de nevoie, ca un compromis impus de vicisitudinile existentei cotidiene’.

Dupa aceasta mica paranteza, ca om ce sint inca sclavul rigurozitatii factuale ii invit pe cititori sa puna fata’n fata ce spuneati acum trei ani si apoi repetati cu convingere pe blogul dvs. la 21 august 2009 versus precizarile facute in dialogul ulterior cu domnul Victor Roncea pe 26 august 2009.

'Draga Volo', ICR si dolarii livrati de Patapievici

Textul din “Bobinacarul si energumenii’ publicat in Jurnalul National si apoi reluat la 21 august 2009 in “Tismaneanu vs. Basescu”:

“ Un sfat: Volo, inapoi la carti.
O rugaminte: data viitoare cind mai defecteaza dl. Turcu, nu ma ruga sa-l intilnesc. Recunosc, e ‘un tip eminent’, care poate deschide toate usile, chiar si buncarul in care zac sutele de mii de dolari pe care ti le-ar fi pasat dl. Patapievici, dar nu sunt ‘precis’ ce fel de om este prietenul tau. Mai inchide din usi. Nu de alta, dar e curent si, dupa cum simti, te trage.”

Mai intii retin tonul peiorativ absolut minimalizator in termeni valorici morali referitor la decizia mea de a ramine in occident si care a fost urmata de condamnarea mea la moarte in contumacie. Asta, cu atit mai mult cu cit ati primit la redactia postului de radio ‘Vocea Americii’ si mi-ati si inminat una din multele scrisori de amenintare si discreditare menite sa-mi distruga credibilitatea in Statele Unite. O pastrez si acum in arhiva mea. Daca as fi procedat in acelasi mod stilistic acum trei ani ar fi trebuit sa spun si eu ‘d-le Tudoran cind o sa mai fiti arestat si luat la interogatoriu de securitate iar familia va va fi amenintata brutal …” Si in cazul dvs., din fericire, nu era vorba ca in cazul meu de tribunalul militar si nici de echipe trimise spre pedepsire prin occident. Va spun ca n-as fi facut-o in veci caci tine de bunul simt si de cei sapte ani de acasa. Cit despre afirmatia mistocar-dimboviteana cu privire la buncarul cu sute de mii de dolari ce prin exagerare la absurd as fi afirmat (ceea ce evident nu am facut-o in articolul incriminat de dvs &comp.) ca ar urma sa fie puse la dispozitia lui V. Tismaneanu am o singura observatie: eu cind scriu ceva ma raportez in primul rind la verificarea in timpi istorici, adica afirmatiile facute sa reziste verificarilor si de acum si peste 200 de ani. Susaneaua mentionata de mine in comentariul meu de atunci a fost planuita in mod real si chiar si dupa ce a fost demantelata public a continuat in alte forme diluate. O simpla revizie financiara corecta la Institutul Cultural Roman ma va confirma. Asta daca nu vor folosi metoda trierii de tip tuns si frezat dupa modelul arhivelor securitatii. Cit despre neajunsurile confruntarii publice a textelor ‘stiintifice’ contradictorii elaborate tinind doar seama de avantajele poticio-ideologice ale momentului va recomand sa-l consultati pe ‘Draga Volo” intrucit se bucura la acest capitol de o cvasi-permanenta atentie atit a mass mediei cit si a opiniei publice romanesti.

Textul continua dupa cum urmeaza:

“In sfirsit, Volo, da-te jos de pe ‘caii aia mari; si ai in mina darlogii umilintei. Dupa numai un kilometru, vei intelege ca tot ce lasi in urma e doar o biata martoaga cu ifose de unicorn. Desi vinataile de azi sunt mai dureroase ca altele, capul sus! Nu mor caii, cind vor ciinii. Caii adevarati, se intelege.”

Emotionant. Cred ca am inteles cu totii cine sint caii si cine sint ciinii cei netrebnici.
Acum iata textul additional in partea referitoare la mine, de altfel deja postat de domnul Victor Roncea pe blog, pe care l-ati transmis in dialogul purtat dupa 21 august 2009:

“ Domnule Roncea,
…citatul este dintr-un text de acum trei ani (asa cum mentionam in postarea mea), publicat in Jurnalul National, cred ca dl. Liviu Turcu l-a vazut la timpul respectiv. Evident, asta nu inseamna ca ma amestec in invitatia pe care i-o faceti (in momentul respectiv eu, Liviu Turcu habar nu aveam nici de postare si nici de invitatia domnului V. Roncea) –era vorba de o precizare. Cum dl. Turcu se bucura de respectful dvs. (nici pe mine nu ma ocoleste acel respect fata de multe din meritele dlui Turcu)s-ar putea sa-l convinga, mai bine decit o pot face eu, pe colegul dvs. de blog de enormitatile de care m-a acuzat in nota postfata pe blogul dvs. Am postat un mesaj similar pe blogul dvs.
Cele bune,
Dorin Tudoran”

Zice domnul Roncea in continuarea aceluiasi dialog: “Cum mi-am exprimat mirarea ca dl Turcu nu a avut nici o replica dl.Tudoran mi-a mai precizat:
“Il pretuiesc pe Liviu (sic LT)cred ca este cu adevarat, o minte stralucita. Atunci insa, m-a pus intr-o situatie f.f.neplacuta: Volodea m-a rugat sa ma intilnesc cu el si tot Volodea m-a rugat sa-l ajut pe Liviu cit pot. Ca ziarist, l-am ajutat facind cu Liviu un interviu epopee si in conditii foarte…dificile; pentru amindoi. Cind am auzit-din multiple surse – ca-l injura pe Volodea si cind am avut si confirmarea, chiar mi-a displacut. Cred ca Liviu s-ar fi asteptat ca Volodea sa-l ajute mai mult din punct de vedere professional –ca intre sociologi. Asta era mai greu de realizat, nu neaparat pentru ca Volodea este f. competitiv (sic) (este, dar a facut mult bine-multora) ci pentru ca lumea era interesata de ce are de spus fostul inalt ofiter de securitate LT, nu sociologul. O drama, o nedreptate, dar lumea este cum este, si Liviu trebuia sa stie la ce se poate si la ce nu se poate astepta. Inteleg ca e bine, acumsi s-a pus pe picioare, ceea ce ma bucura. Daca-l vedeti salutati-l din parte-mi!"

Multumesc domnule V. Roncea. Certific primirea salutarilor.

D. Tudoran, V. Tismaneanu si restul grupului aveau retea informativa pe teritoriul Statelor Unite?

O scurta paranteza cu privire la potentiala ranchiuna fata de V. Tismaneanu care, ziceti dvs. domnule Tudoran, nu a dat curs apelurilor mele disperate de ajutor academic: la data respectiva eu deja aveam invitatia pentru anul 1990 de a veni pentru un an la Boston University ca John M. Olin Fellow. Cu norma de cercetare dar si part-time de guest lecturer. Cu ce m-ar fi putut ajuta V. Tismaneanu in acel moment cind el insusi incerca in disperare conform propriei confesiuni sa vina la Washington si sa intre in rindul cadrelor didactice de la Maryland University?
Ziceti in continuare:

“Sigur ca Liviu a vazut articolul inca de la aparitie (are chiar prieteni la J.N.) dar, probabil si-a zis ca nu are rost sa intinda peltea; si bine a facut. La postarea articolului pe blogul meu, aveam optiunea sa elimin acel paragraf; dar as fi fost acuzat – pe buna dreptate – ca am ‘crosetat’ un adevar.”(subl. LT)

Inainte de a repune realitatea istorica in drepturile ei adinc abuzate in aceasta secventa marturisesc in premiera publica ca am un handicap educational major: nu am obiceiul sa injur, ca regula, iar daca am facut-o vreodata in public astept in premiera mondiala dovada. Cit despre natura injuraturilor proferate la adresa ‘mimozei mimensis’, recte V. Tismaneanu atunci, in anul de gratie 1989, chiar ca am ramas perplex. Caci la acel an este referinta. Ca atare chiar va rog fie si pe cale particulara sa ma scoateti din ceata asta rational impenetrabila. Daca veti invoca utilizarea semantica a termenului la modul figurativ chiar si asa fondul problemei ramine.
Ca profesionist al muncii de informatii am ramas de asemenea impresionat de afirmatia verificarii de catre dvs personal ‘prin multiple surse’ a actului josnic de a-l fi injurat pe V. Tismaneanu. Deja dvs., V. Tismaneanu si restul grupului aveati retea informativa pe teritoriul Statelor Unite?

'Materialele de serviciu' ale lui Dorin Tudoran

Mai ramine, de asemenea, de clarificat in fata cui as fi facut acest lucru si in ce scop. Logic ar fi fost sa o fac in fata unor factori politici sau de influenta politica de sorginte americana altfel nu ar fi avut nici un sens. Eu sint omul actiunilor eficiente. In plus, date fiind contactele mele extrem de limitate cu societatea americana in acea perioada, impuse de grila de securitate personala, mai ramine ipoteza ca vorbeam de unul singur sau foloseam contacte telepatice. Sa fim seriosi. La data respective aveam cu totul alte griji, preocupari iar birfa mi-a repugnat intotdeauna. Intrebati-i pe fostii mei subordonati, colaboratori sau cunoscuti de buna credinta. In rest, trebuie sa recunosc ca plasarea explicatiei in materialul de serviciu publicat de dvs. in Jurnalul National si repostat acum ‘suna bine si convingator’; se vrea a se spune, “domnule, e informatie verificata prin multiple surse, ce mai vreti…” Vorba lui nenea Iancu prin parafraza:‘curat meserie’…
Nu pot sa nu remarc, de asemenea, cita rabdare ati manifestat, mai exact diferenta dintre noiembrie 1989 si 2006 adica 17 ani pentru a ma pedepsi public pentru culpa, citez, ca l-as fi ‘injurat’ pe amicul drag ‘Volo’, cum il numiti scrisoarea cu pricina. Ma intreb daca cel ce a folosit expresia ‘Draga Stolo” nu va plagiat… Memorie de cafru, demna de invidiat, plus setea justitiara manifestata demna de un personaj precum Edmond Dantes alias contele de Monte Cristo. In plus, ce nu inteleg in pofida unor serioase eforturi intelectuale este semnificatia urmatoarei afirmatii facute in continuare:
“Atunci insa, m-a pus intr-o situatie f. f.neplacuta: Volodea m-a rugat sa ma intilnesc cu el si tot Volodea m-a rugat sa-l ajut pe Liviu cit pot. Ca ziarist, l-am ajutat facind cu Liviu un interviu epopee si in conditii foarte…dificile; pentru amindoi…”
Fidelitatea fata de regulile logicii aristotelice ma obliga sa constat conform textului ca atunci cind ati scris “Bobinacarul si energumenii” in 2006 ca ‘material de serviciu’ ati fost pus intr-o ‘situatie f.f. neplacuta’ din cauza celor intimplate in noiembrie 1989 (?!) Sau poate, mai exact, asocierea a avut drept scop de a induce in mintea cititorilor in mod clar ideea, pentru care ar trebui sa rositi si azi dupa aproape doua decenii, ca opozitia mea, strict opinie personala, altfel bine argumentata, fata de ocuparea pozitiei de sef al Comisiei prezidentiale de catre V.Tismaneanu ar fi de fapt justificata de ranchiuna personala nascuta din refuzul acestuia in calitate de Sfintu Petru de a-mi deschide larg portile ‘paradisului american’?

Cozonacul lui Tudoran de la masa lui Voiculescu

Atacul la persoana, domnule Tudoran, este descalificant in plan intelectual intr-o polemica rationala. Asta se invata in anul intii de facultate la cursul de logica elementara. Nu convingi publicul ca X sau Y nu trebuie luat in seama, introducind pe usa din spate o falsa premiza, precum cea invocata de dvs. adica prin trimiterea la o situatie incorecta si imaginara petrecuta in urma cu 17 ani. Marturisesc ca atunci cind am citit diatriba in 2006, mai intii, ca reactie la nivelul bunului simt am fost suparat, de, imperfectiuni umane, intre altele si pentru faptul ca la Jurnalul National aveam deja o serioasa audienta publica. Mai apoi, intelepciunea cea din urma mi-a impus teza mentionata mai sus adica cea cu ‘Treaca de la mine…ce nu face omul pentru o piine alba sau poate chiar o felie de cozonac…”.

Deontologia crosetatului

Repostarea textului la 21 august 2009 schimba insa datele problemei la modul serios chiar daca in cadrul dialogului purtat cu dl. Victor Roncea v-ati contrazis singur referitor la persoana mea in citeva zile sarind de la o extrema la alta. Ceea ce m-a scos, vorba dlui Roncea, din preocuparile mele actuale a fost insa afirmatia facuta dupa cum urmeaza, si citez: “La postarea articolului pe blogul meu, aveam optiunea sa elimin acel paragraph; dar as fi fost acuzat – pe buna dreptate – ca am ‘crosetat’ un adevar.”

Deci, cu alte cuvinte m-am inselat cind am gindit ce am gindit acum trei ani. Mea culpa.
Continuati sa afirmati sus si tare cum se spune ca ceea ce ati afirmat in doua rinduri este un ‘adevar’ ce nu poate fi ‘crosetat’.
O adevarata ofranda depusa pe altarul deontologic jurnalistic.
Dupa precizarile ce urmeaza sper ca atit personal cit si eventualii cititori de buna credinta vor avea in sfirsit o perceptie corecta a situatiei reale.

"Eu v-am ales pe dvs si nu vice-versa"

Iata deci, informatiile factuale indubitabile referitoare la situatia descrisa incorrect de dvs:

- nu v-am intilnit personal niciodata pina in momentul acordarii interviului postului de radio ‘Vocea Americii’ unde va desfasurati activitatea ca redactor;

- decizia de a lua o pozitie publica cu impact maxim la opinia publica romaneasca dar si a oficialilor fostului regim a fost convenita de mine in accord cu autoritatile americane sub a carei protectie de securitate ma aflam 24 de ore din 24 de ore;

- alegerea postului de radio 'Vocea Americii' si nu a postului 'Europa Libera’ are o explicatie eminamente politica. Desi stiam ca postul de radio ‘Europa Libera’ are prin numarul de ore de difuzare o pondere net superioara ‘Vocii Americii’ acesta din urma avea un atu politic superior: era explicit un post de radio oficial al guvernului american si aducea cu el plusul de credibilitate de care era nevoie;

- fiind convenit cu autoritatile americane, acestea au asigurat si cadrul in care s-a desfasurat interviul; fara a intra in detalii va asigur ca in afara garzii de corp care m-a insotit la locul interviului au fost efectuate in mod firesc pentru astfel de situatii si alte verificari inclusiv de personal;

- exact ca in bancurile cu radio Erevan (nu exemplific ca sunt de notorietate) deci, nu V.Tismaneanu si nici dvs. nu mi-ati deschis ‘usa’ la “Vocea Americii” (unde de altfel am continuat ulterior sa particip la diferite emisiuni pe care le-am considerat importante pentru obiectivele mele politice in compania altor redactori) ci ati fost lasati sa credeti asta pentru asigurarea ‘normalitatii situatiei’; mai mult, va asigur punindu-mi in joc intreaga credibilitate, cum se spune, ca eu v-am ales ca interlocutor al interviului si nu vice-versa si asta din doua motive: primul a fost acela ca stiindu-va biografia, dar si ce vi s-a intimplat in tara in confruntarea cu autoritatile fostului regim, ati reprezentat pentru mine in pofida faptului de a nu ne fi cunoscut personal ‘un aliat politic natural’; al doilea motiv a fost unul de ordin tactic: fiind scriitor si cunoscut deja in urma confruntarii cu autoritatile romane drept dizident aveati deja audienta la segmentul opiniei publice care ma interesa foarte mult: cel al intelectualitatii literare considerat de altfel de occidentali ca potential detonator al unor schimbari socio-politice de substanta in Romania;

- in acest context ideea, asa cum afirmati in textul cu pricina, ca m-as fi rugat de V.Tismaneanu sa te roage pe dumneata sa ai bunavointa de a-mi lua un interviu ca favoare personala este nu numai ridicola dar si de un umor nebun ; si cind afirm asta o fac cu blindetea celui care intelege incapacitatea naturala a unui outsider al muncii de informatii de a cunoaste si intelege modul de operare profesionala pentru astfel de operatiuni;

- cum bine stiti interviul epopee difuzat zilnic in fragmente in timpul desfasurarii ultimului Congres al PCR in noiembrie 1989 a facut istorie nu numai pentru postul de radio dar si la nivelul audientei romanesti oficiale si neoficiale; daca Jurnalul National il va republica in noiembrie a.c. in suplimentul ‘Scinteia’ va fi o excelenta ocazie pentru toata lumea sa compare analiza si previziunele mele de atunci cu desfasurarile istorice reale. Cea mai importanta sub aspect tactic dar cu impact strategic a fost predictia ca in momentul atingerii masei critice in sistemul politic prima institutie care-l va abandona pe Nicolae Ceausescu si camarila sa va fi Securitatea, adica DSS. A doua previziune facuta de mine inca din luna iunie 1989 in conversatiile cu analistii specializati pe tema Romaniei a fost ca Nicolae Ceausescu pentru a supravietui va incerca in extremis modelul izolarii albaneze, si deci ca orice asteptare in directia unei inlocuiri a acestuia de un nucleu din virful conducerii PCR (idée altfel puternic propagata pe la Departamentul de Stat inclusiv de V. Tismaneanu cu care sefului biroului Romania se mai consulta din cind in cind, pariindu-se ba pe Stefan Andrei, ba Gogu Radulescu ba pe altii) este inutila, singura alternativa viabila fiind miscarea de strada indifferent de natura detonatorului. Afirmatia avea sa apara si in scris la inceputul lunii noiembrie in unul din cotidienele capitalei americane.

Tismaneanu, de la propagandist comunist la propagandist capitalist

- acum sa lamurim si povestea relatiilor noastre personale; precum spuneam, facind trimitere la comparatia cu bancurile cu radio Erevan, este absolut adevarat (cred ca era spre sfirsitul verii nu-mi amintesc perfect) ca din nou, cu sprijinul autoritatilor, am identificat locatia si organizat o intilnire cu V.Tismaneanu la Philadelphia (folosesc scrierea engleza). Era la vremea respectiva cercetator la Foreign Policy Research Institute si colabora via unor conectii la una din publicatiile de analiza si propaganda ale Departamentului de Stat pe tematica comunismului romanesc. Unele au fost reluate, in nota deja cunoscuta ulterior, la microfonul postului de radio ‘Europa Libera'.

Il stiam pe V. Tismaneanu din perioada cind datorita diferentei de virsta el era inca student iar eu tinar cercetator si asistent universitar. Ii stiam bine preocuparile pentru ca ne mai intersectasem indirect in lumea publicatiilor dar si a unor cunostinte comune. Scopul intilnirii de atunci a fost din punctul meu de vedere unul pur evaluativ in ideea de a explora si crea cit de cit o posibila platforma comuna de actiune a tuturor celor implicati direct sau indirect in criticarea fostului regim comunist. Intilnirea a fost cordiala si atunci V.Tismaneanu (din nou paradigma bancurilor cu radio Erevan) mi-a vorbit mai pe larg despre ‘prietenul sau apropiat Dorin Tudoran’ care este printre putinii ce are conectii operative cu unii dizidenti din tara dar si in Europa occidentala. I-am confirmat aprecierile mele pozitive despre dvs. si intentia de a folosi unul din posturile de radio ce difuzau in spatiul romanesc. Nu ne vazusem de peste16 ani dar se parea ca am putea face cite ceva impreuna alaturi de altii in folosul Romaniei. Ii cunoasteam destul de bine inca de atunci felul de a fi dar mi-am zis ca la ‘razboi’ aliantele imping la periferie aspecte precum tarele de caracter. Nu avea sa fie, pentru ca la scurt timp, s-a produs precum stiti RUPTURA definitiva in care dvs. aveati sa jucati rolul principal de procuror, executor si curier explicativ.

Factorul Gaetan vs Tismaneanu

Viata este plina de coincidente stranii si chiar daca acestea au fost sau sint realmente aleatorii oamenii au tendinta de a le asocia altora pentru ca le servesc ca baza explicativa convenabila pentru anumite concluzii. La un moment dat am fost invitat la o masa rotunda organizata la redactia cotidianului “Washington Times” pe tema situatiei din tarile comuniste est-europene. Au participat numerosi experti si jurnalisti inclusiv din cadrul aparatului tehnico-politic al unor institutii guvernamentale. Pe unii ii cunosteam dupa nume, altii imi erau complet necunoscuti. La un moment dat am tresarit cind i s-a dat cuvintul unui participant al carui nume romanesc il stiam, la fel ca si biografia si unele din activitatile desfasurate. Pe parcursul interventiei Victor Gaetan, caci de el este vorba, a adus in discutie incompatibilitatea accesului la unele canale de informare si influenta guvernamentale, precum Departamentul de Stat a unor oameni care prin biografie si activitatile politico-ideologice duse pe durata sederii in tara de origine, recte Romania nu ar trebui sa prezinte incredere. Si l-a mentionat pe V. Tismaneanu. Nimeni nu l-a oprit, nimeni dintre participanti nu l-a criticat deschis si totul a continuat ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat. Reactie nu tocmai surprinzatoare luind in considerare ca cel in cauza, altfel bine educat, cu un doctorat la Sorbona, era ginerele uneia dintre cele mai influente membre a Camerei Reprezentantilor si a establishmentului american reprezentind Partidul Democrat.

Tudoran, procurorul lui Turcu si aparatorul public al lui Tismaneanu

Ulterior, aveam sa primesc un telefon de la dumneata, Dorin Tudoran, in care m-ai luat la refec ca desi am fost prezent nu m-am ridicat pe loc si nu l-am ‘contracarat’ ferm pe domnul V. Gaetan. Prin aceasta atitudine am fost acuzat ca la curtea martiala comunista ca l-am tradat de V. Tismaneanu si cu asta relatiile noastre (adica cu V.T. si D.T) s-au rupt definitiv. Dupa socul initial impus de surpriza tonului dar si a fondului acuzatiei imi amintesc perfect ce v-am replicat: mai intii, v-am intrebat de ce nu m-a sunat V. Tismaneanu insusi daca de el era vorba; doi, v-am spus clar ca tonul imi repugna si ca va inselati amindoi ca am parasit Romania venind in SUA cerind azil politic ca sa intru in incaierarile voastre personale ce nu au nimic in comun cu dorinta mea de a contribui la schimbarea spre mai bine a vietii romanilor; trei, cum se face ca, relativ nu cu mult timp inainte amindoi (V.T. si D.T) ati facut alianta cu V. Gaetan si parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa pentru a obtine sprijinul guvernamental si al Congresului pentru activitatile noului Institutului Crestin (nu-mi amintesc acum titlul exact)… adica chestie de fonduri financiare iar dupa ce nu v-ati mai inteles ati intrat intr-un razboi de gherila totala spre dispretul autoritatilor autohtone. Cunosteam povestea inca din perioada in care eram in tara iar serviciul de informatii se ocupa direct de caz.

Valetul de serviciu la "casa Tismaneanu"

Cu asta s-au incheiat definitive relatiile noastre care incepusera sub auspicii promitatoare si in care, scuzati-mi formularea, ati actionat ca un simplu valet de serviciu ‘la casa V. Tismaneanu’. O ultima completare clarificatoare: ulterior incidentului aveam sa aflu prin alte mijloace ce anume fusese de fapt detonatorul real al intregii ‘tragedii’: in aceeasi perioada un foarte cunoscut journalist investigator de la “Washington Times” cu care eram in relatii apropiate comisese involuntar o eroare la care declar cu mina pe inima ca nu am fost partas. Omul afirmase in articolul sau in plin ‘elan revolutionar jurnalistic’ ca odata venit in SUA intentia mea era sa mobilizez toate fortele posibile pentru a crea un front unit impotriva regimului de la Bucuresti. I-am reprosat prieteneste eroarea comisa si i-am spus ca romanii nu-s ca americanii si ca prin traditie ‘unde sint trei romani sint cinci organizatii” fapt altfel abil speculat de regimul comunist in manipularea emigratiei romanesti. I-am spus: ‘acu sa te tii, ‘ce mai dragoste’ adica ‘antipatie’ imi vor arata compatriotii mei ‘competitori’ intr-ale schimbarii Romaniei, de a-mi aroga impertinent o atare pozitie tocmai eu care vin din interiorul serviciului de informatii externe’.

Evident ca nu am gresit in predictia mea, mai ales in rindul intelectualilor dizidenti sau pseudo-dizidenti fapt remarcat si in textul dvs., citez: ‘Volodea e un tip foarte competitiv’. Aveti dreptate, asa a fost si asa a ramas pina astazi. Dar nu numai el. Cit despre ‘competitivitatea’ dlui V.Tismaneanu si a grupului sau de interese de dupa decembrie 1989 un pic mai la vale….

VA URMA

Nota VR: Titlul si intertitlurile imi apartin

EMIGRATIA ROMANA DIN SUA demasca cum suge Tismaneanu la doua tate: a lui Basescu si a lui Iliescu, filmat la lansarea cartii comune, Marele Soc

Tismaneeanu-Ungureanu, tandem comunist

Tismaneanu-Iliescu, tandem stalinist

INCHISOAREA CIA de la Bucuresti, construita pe vremea lui Iliescu functionala si pe vremea lui Basescu. Scandalul CIA-istului Kyle D Foggo in NY Times

Interesant, de reflectat: De ce este protejata o a doua tara din Europa de Sud Est? Tinand cont ca este vizata doar Romania, exista o miza electorala? Cine va fi afectat mai tare: Iliescu sau Basescu, presedintele care a dezmintit public existenta unor centre CIA in Romania?

Realitatea.net: Închisoarea CIA la Bucureşti avea gresie antiderapantă şi lambriuri de lemn

O clădire renovată de pe o stradă aglomerată din Bucureşti a servit drept închisoare secretă a CIA, amenajată pentru a găzdui maxim şase deţinuţi, a declarat fostul şef al principalei baze de aprovizionare a CIA din Europa, Kyle D. Foggo, citat de cotidianul The New York Times.

Închisorile CIA au fost unul dintre cele mai neconvenţionale programe de contraterorism ale administraţiei Bush, dar amenajarea lor a fost o operaţiune cât se poate de banală, au declarat oficiali din serviciile de informaţii.
Kyle D. Foggo susţine că în martie 2003 doi oficiali CIA i-au cerut să-i ajute să amenajeze închisori secrete pentru a-i deţine aici pe unii dintre cei mai periculoşi terorişti.
Foggo a supervizat personal construirea a trei centre de detenţie, fiecare conceput pentru a găzdui circa şase deţinuţi, potrivit unor foşti oficiali din serviciile de informaţii, scrie cotidianul american. Una dintre închisori era o clădire renovată de pe o stradă aglomerată din Bucureşti, au dezvăluit aceşti oficiali citaţi de New York Times sub acoperirea anonimatului.
Altă închisoare era o structură de oţel amplasată într-un loc izolat din Maroc, care aparent nu fusese folosit niciodată. A treia închisoare - tot un proiect constând în remodelarea unei structuri deja existente - se afla în afara oraşului dintr-o altă ţară a fostului bloc estic, scrie NYT.
De altfel, aceste închisori au fost proiectate să arate identic, astfel încât prizonierii să fie dezorientaţi şi să nu ştie unde se află, în caz că erau mutaţi de la o închisoare la alta, precizează New York Times.
La centrele de detenţie amenajate de Foggo, spaţiile erau mici şi chiar dacă erau construite pentru şase deţinuţi, rar au găzduit mai mult de patru. Închisorile au fost construite la mijlocul anului 2003 sau puţin mai târziu.
Celulele aveau caracteristici speciale pentru a preveni rănirea deţinuţilor în timpul interogatoriilor - podele antiderapante şi flexibile, pereţi îmbrăcaţi în lambriuri din lemn pentru a atenua impactul în momentul în care cineva ar fi fost izbit de perete. Prizonierii, ţinuţi în celule la suficientă distanţă pentru a împiedica o eventuală comunicare între ei, stăteau singuri în cameră timp de 23 de ore pe zi. Aveau dreptul la o oră de exerciţii pe zi, apoi erau duşi în celulele lor de către ofiţeri de securitate ai CIA care purtau măşti de schi negre pentru a-şi ascunde identitatea şi a-i intimida pe deţinuţi.
Ca şi în închisorile din Statele Unite, exista un sistem de pedepse şi recompense: deţinuţii care se purtau bine primeau cărţi, DVD-uri şi alte forme de divertisment, care însă le erau luate, dacă aveau un comportament neadecvat.
Pentru faimoasa tehnică de simulare a înecului nu era necesar nimic extravagant - totul se amenaja cu materiale disponibile la faţa locului, au spus oficialii citaţi de NYT. Analiştii CIA făceau tururi de câte 90 de zile la închisori pentru a asista la interogatorii, mai scrie cotidianul newyorkez.
În 2005, înainte de a fi deschisă o anchetă pentru fraudă împotriva lui, Foggo şi alţi oficiali, inclusiv John Rizzo, principalul jurist al agenţiei, au făcut o vizită la unele închisori secrete, dându-le asigurări angajaţilor de acolo că activităţile pe care le desfăşurau erau legale.
Foggo s-a întâlnit, de asemenea, cu unii reprezentanţi ai serviciilor de securitate din Europa de Est care l-au ajutat cu închisorile, potrivit The New York Times. El le-a mulţumit şi le-a oferit asistenţă, un gest pe care oficialii l-au refuzat politicos, susţine NYT.
Pentru a construi închisorile CIA, Foggo s-a bazat pe agenţii financiari ai CIA, pe ingineri şi pe muncitori cu contract. Pe măsură ce lucrările se apropiau de finalizare, Foggo s-a orientat către Brent R. Wilkes, un vechi prieten cu o firmă în San Diego ce încheia contracte cu armata. Firma furniza toalete, echipamente pentru instalaţii, echipamente stereo, jocuri video, aşternuturi de pat, ochelari de protecţie cu infraroşu, căşti etc. Unele produse erau cumpărate de la supermarcheturi precum Wal-Mart şi erau trimise peste ocean.
Departamentul Justiţiei ia în calcul posibilitatea de a deschide o anchetă penală care să se concentreze pe închisorile secrete ale CIA, cunoscute şi sub denumirea de "găuri negre", reaminteşte The New York Times.
Citeşte şi O închisoare CIA a fost amenajată "pe o stradă aglomerată din Bucureşti", potrivit NYT
Norica Nicolai despre închisorile CIA: Poate au existat proiecte, dar până la realitate este un pas care trebuie dovedit

BLOG RONCEA la Comisia Europeana si Virginia, Chisinau, Tiraspol, Krasnodar, Sofia, Bucuresti-STS, DCI, Gallup despre Sex, Cristoiu, Iliescu, Basescu

DOAMNA NINA, cu un ochi pe Basescu si cu gura pe Iliescu: "Un discurs important al presedintelui. Mai Ionele, pierzi o chestie fantastica!" AUDIO

Ion Iliescu, redus la tacere, in direct, de sotie

(sursa: fm.realitatea.net) (MP3, 2931 kB) Descarca » Asculta »
-- "...un discurs important al presedintelui. Mai Ionele, pierzi o chestie fantastica! (...) Trebuia sa nu raspunzi!".
"As dori sa informez colegii de blog ca am intrat in concediu si voi intrerupe dialogul pentru a ma concentra mai mult, in aceste doua luni de vacanta, asupra studiului unor probleme si redactarea unor materiale. Voi reveni la inceputul lunii septembrie". Data: 4 iulie 2009. Mesajul ii apartine bloggerului Ion Iliescu, fostul presedinte al Romaniei.
Ramas de bunavoie fara mandat in Parlamentul Romaniei si detinand o functie onorifica in partidul pe care l-a fondat, Partidul Social Democrat, Ion Iliescu isi rarise inca dinaintea concediului declaratiile si iesirile publice.
A acceptat totusi sa acorde un scrut interviu pentru Realitatea FM.
Dialog scurtat - de fapt - de declaratia de aseara de actualul presedinte, Traian Basescu, in cazul Ridzi, transmitea Realitatea FM.

ZIUA Online comenteaza: Fostul presedinte Ion Iliescu, cel care a condus Romania, deseori cu o mana de fier, atata amar de vreme, pare sa nu miste in front atunci cand ii vorbeste sotia sa, Nina Iliescu. Cel putin asta reiese din dialogul dintre cei doi soti surprins in cadrul unui interviu pe care Ion Iliescu l-a acordat marti seara postului Realitatea FM. Vorba-vine "dialog", pentru ca imediat dupa ce Nina Iliescu il striga, Ion Iliescu arunca un "mda" anemic reporterului, redus practic la tacere de replicile consoartei.
In timpul interviului, Ion Iliescu vorbeste fara graba reporterului despre proiectele sale de vacanta. "Citesc si scriu. Nu plec nicaieri". De mentionat aici faptul ca dialogul dintre ziarist si Ion Iliescu se desfasoara foarte relaxat si fara graba sau vreo tensiune. Ion Iliescu vorbeste apoi despre implicarea sa in proiectul unei "lucrari pe care o proiecteaza Academia Romana privind o enciclopedie economica si sociala a Romaniei". Capitolul "Apele Romaniei si gospodarirea lor ca sector al economiei nationale" (evident, n.red.) precizeaza Ion Iliescu.
Ulterior, in momentul in care reporterul il intreaba pe Ion Iliescu daca are proiecte legate de politica, intervine o voce feminina, care pare sa fie cea a sotiei sale, Nina Iliescu, si care urmareste discursul de marti seara al presedintelui Traian Basescu. "...un discurs important al presedintelui. Mai Ionele, pierzi o chestie fantastica. (...) Trebuia sa nu raspunzi", se aude vocea feminina de pe fundal.
In clipa in care se aude vocea sotiei sale, Ion Iliescu tace malc cateva secunde, dupa care adauga acel "Mda" catre reporter, dupa care dialogul ia sfarsit, cu multumirile adresate de Ion Iliescu catre ziarist, pentru diplomatia acestuia de a incheia convorbirea in acel moment.
In inregistrarea audio este usor de remarcat, in momentul in care intervine sotia sa, subita schimbare de atitudine a lui Ion Iliescu fata de desfasurarea dialogului pe care il avea cu reporterul. Desi Ion Iliescu a ramas cunoscut ca un politician cu o foarte puternica personalitate, in schimbarea sa de atitudine verbala se ghiceste acea taiere de elan pe care o simte orice barbat in momentul in care consoarta dominanta incepe sa ia atitudine. (Z.O.)

Iata si ce comenta recent doamna Nina pe blogul ei, http://ninailiescu.wordpress.com/ :):

Alegeri 2009

Publicat iulie 6, 2009

Politica si viata mea

Daca m-ar lasa Ionel, as candida si eu la parlament. Uite cum Udrea, Ridzi, EBa au reusit prin forte proprii. Daca pe Elena Basescu a ajutat-o numele, sigur ma va ajuta si pe mine…

Foto: http://www.nicolae-ceausescu.blogs.ro/

ION ILIESCU pregateste "candidatul surpriza" in laboratoarele "Clubului de la Bucuresti" din strada Atena: Oprescu, Isarescu, Diaconescu, Duda...

Am primit pe mail o asa-zisa "Nota speciala" care, spre mirarea mea, am constatat ca are in continutul ei si cateva aspecte enuntate de mine, pe acest blog. Asa ca, desi nu-i pot garanta veridicitatea, integral, ii dau curs publicarii, pentru datele si supozitiile interesante vehiculate.

Pe fondul disensiunilor tot mai mari care au apărut în PSD între gruparea Ion Iliescu şi gruparea Mircea Geoană, un număr de 50 de PSD-işti a fondat, la 25 februarie 2009, în biroul celui dintîi, din Strada Atena nr. 11, o nouă "organizaţie nonguvernamentală", iniţiativa aparţinîndu-i lui Ion Iliescu, care, de altfel, a fost şi „naşul” acestei organizaţii, el găsind atît formula, cît şi titulatura. Autodeclaratul grup de „reflecţie al stîngii româneşti”, ieşit în lume sub sugestiva denumire de „Clubul de la Bucureşti”, reuneşte mulţi apropiaţi ai fostului preşedinte, care au fost marginalizaţi de actuala conducere a partidului. Denumirea este inspirată din tradiţia mişcărilor de stînga româneşti, precum şi de titulatura „Clubul de la Roma”, a precizat Răzvan Theodorescu.

Naşterea „Clubului de la Bucureşti”, numit iniţial „Clubul din Atena”, a adunat în biroul lui Iliescu personalităţi importante, membri şi nemembri ai PSD, simpatizanţi ai stîngii, mulţi dintre ei revenind astfel în atenţia publicului după o lungă perioadă de eclipsă. Printre aceştia s-au numărat Ioan Solcanu, Alexandru Athanasiu, Valer Dorneanu, Victor Opaschi, Tudorel Postolache, Dragoş Şeuleanu, Valentin Nicolau, Hildegard Puwak, Mircea Maliţa, Gelu Voican-Voiculescu, Emil Calotă, dar şi Adrian Năstase şi Marian Săniuţă. Structura de conducere a fost aleasă în următoarea componenţă: Ion Iliescu, preşedinte; Răzvan Theodorescu, Alexandru Athanasiu şi Victor Opaschi, vicepreşedinţi; Ionuţ Vulpescu (noul copil de mingi al lui Iliescu), secretar general.

Această soluţie a fost aleasă de Ion Iliescu, în primul rînd, pentru a beneficia în continuare de infrastructura substanţială a PSD. Prima dată cînd s-a pus problema ca Ion Iliescu să-şi facă propriul partid de stînga a fost în 2006, cînd fostul preşedinte şi Petre Roman au lansat „Polul Social”, care îşi propunea să genereze dezbateri despre revigorarea stîngii româneşti. Mircea Geoană şi cei din jurul său, mai numeroşi atunci decît acum, au pus piciorul în prag şi i-au transmis lui Ion Iliescu că, fără PSD, Polul este ca şi inexistent. La întîlnirea din februarie a vechilor pesedişti nu a fost invitat şi Mircea Geoană, pentru că, potrivit lui Răzvan Theodorescu, „el are demersurile sale în zona politică. Nu ne-am gândit la el, are alte treburi la Senat, nu? Bine, oricînd domnul Geoană şi colegii săi, dacă vor avea nevoie, vor putea beneficia de reflecţia noastră, vom fi alături de ei. Dacă vor avea nevoie... Deşi nu cred că e o nevoie presantă”.

O dată cu înfiinţarea acestei organizaţii „civice şi politice” a apărut speculaţia că ea se va transforma într-o platformă pentru susţinerea eventualei candidaturi a lui Sorin Oprescu la Preşedinţia României. Ionuţ Vulpescu a precizat, însă, că „sub nici o formă” Clubul de la Bucureşti nu va deveni o platformă de susţinere a lui Oprescu. De altfel, acesta din urmă nu s-a hotărît dacă să candideze sau nu, cu toate că este sfătuit din mai multe direcţii să facă acest pas. Are o susţinere puternică din partea evreilor români stabiliţi în Israel, dar şi a celor rămaşi sau reveniţi în România după 1990. Nehotărîrea sa mai este determinată de starea precară a sănătăţii, fiind insulino-dependent, dar şi de prietenia care-l leagă de Adrian Năstase. Şi acesta din urmă face parte din calculele de a fi lansat în lupta pentru Cotroceni de Ion Iliescu.

Totul va depinde însă de alegerea care se va face în exterior, acest nou club fiinţînd, practic, după criterii masonice, de tipul celor ale Clubului de la Roma, chiar dacă la nivel declarativ se vrea a fi un fel de ONG, un „think tank de stînga” care să reunească „intelectuali de anvergură şi autentică dimensiune morală”. În mod evident, „tînăra” organizaţie aspiră la o traiectorie de anvergură internaţională, avînd ca modele de notorietate asociaţii similare, gen Clubul de la Roma, Aspen Institute şi altele, care nu sînt altceva decît anticamere ale Comisiei Trilaterale şi ale Clubului Bilderberg.

Este cît se poate de semnificativă în acest sens declaraţia lui Ion Iliescu, care a anunţat că, „după debarcarea lui Traian Băsescu de la Cotroceni”, vrea să rămînă în Istorie ca „artizan al Strategiei de dezvoltare durabilă a României”, la a cărei realizare se cunoaşte că a contribuit şi Asociaţia Română pentru Clubul de la Roma (ARCOR), al cărei preşedinte este nimeni altul decît Mugur Isărescu, membru al Clubului de la Roma. În conducere îi regăsim pe Mircea Maliţa (membru de onoare al Clubului de la Roma), Nicolae Dănilă, Petru Rareş, Teodor Meleşcanu, Sergiu Celac, iar printre membri pe Ecaterina Andronescu, Traian Chebeleu, Cornel Codiţă, Emil Constantinescu, Mircea Coşea, Daniel Dăianu, Eugen Dijmărescu, Valeriu Franc, Radu Graţian Gheţea, Dinu Giurescu, Emil Hurezeanu, Ion Iliescu, Aureliu Leca, Andrei Marga, Alexandru Mironov, Mişu Negriţoiu, Ioan Mircea Paşcu, Petre Roman, Vasile Secăreş, Ilie Şerbănescu, Ion Ţiriac, Dan Voiculescu.

A doua reuniune a Clubului de la Bucureşti a avut loc marţi, 30 iunie, la Hotelul Crown Plazza din Capitală, de această dată fiind invitate numeroase personalităţi politice, ale lumii academice, miniştri şi foşti miniştri, ambasadori, reprezentanţi ai lumii culturale, ai mass-media. Cu acest prilej, preşedintele Academiei Europene pentru Relaţii Economice şi Culturale (AEREC) din Italia, prof. Ernesto Carpentieri, a devenit membru de onoare al Clubului, după ce recent, la Roma, Ion Iliescu a devenit membru al Senatului acestei instituţii, dupa cum a anuntat si pe blogul sau personal, nu inainte de a afirma ca isi intrerupe activitatea pentru doua luni, pana in toamna, moment culminant al campaniei electorale pentru prezidentiale.

În discursurile lor, toţi cei care au urcat la tribună au invocat absenţa unei strategii coerente de dezvoltare a României. Ministrul Afacerilor Externe, Cristian Diaconescu, a afirmat că, la doi ani şi jumătate de la integrare, România n-a reuşit să-şi creeze o poziţie mai distinctă în interiorul Uniunii, pentru că „sîntem foarte buni din punct de vedere al mesajului politic, dar, din păcate, ne lipsesc proiectul şi viziunea”. Acelaşi mesaj a venit şi din partea fostului preşedinte Emil Constantinescu, care a spus răspicat că „într-o ţară democratică normală, probabil că a doua zi ... ar fi existat demisia guvernului, iar în comunismul pe care l-am trăit s-ar fi vorbit despre un act de sabotaj”, remarcînd lipsa, după 1 ianuarie 2007, a unui proiect politic al naţiunii române. El a mai remarcat lipsa implicării elitelor intelectuale, precum şi „lipsa succesionării normale într-o politică de succes care să conducă, în principal, la capacitatea de a răspunde la provocări neaşteptate”, evocînd „momentul Snagov”, la care a participat atît în perioada de pre-aderare, dar şi în cea de post-aderare, alături de fostul preşedinte Ion Iliescu, cu care a arătat că a avut un dialog constructiv, în ciuda ideologie i politice diferite.

Analiza şi coroborarea informaţiilor existente conduc la concluzia că scopul real al creării acestui club îl reprezintă coagularea unei mişcări de susţinere a unui candidat viabil la Preşedinţia României, în condiţiile în care nu se va reuşi îndepărtarea lui Mircea Geoană - care este considerat o papusa corupta a americanilor si evreilor din SUA - , pentru ca acest candidat să beneficieze nu numai de sprijinul şi infrastructura unui partid (în cazul de faţă PSD), fără de care nici nu se poate pune problema unei campanii prezidenţiale cu şanse de reuşită, ci şi al acelor persoane sau grupări care nu s-ar înrola niciodată în rîndurile PSD, alături sau chiar în subordinea unui Marian Vanghelie, ori altuia asemenea lui. Este vorba de intelectuali de marcă sau oameni politici cu orientare de dreapta, precum Radu Câmpeanu – care nu-l acceptă pe Crin Antonescu nici măcar de dragul partidului, lipsind, ca şi foştii lideri ai PNL Călin Popescu Tăriceanu şi Mircea Ionescu-Quintus, de la întrunirea Delegaţiei Permanente care a aprobat desemnarea noului preşedinte liberal drept candidat al PNL la funcţia supremă în stat – sau Emil Constantinescu.

În ceea ce priveşte persoana spre care s-a orientat Ion Iliescu, se conturează cu tot mai multă precizie în cercurile apropiate acestuia ideea lansării candidaturii lui Cristian Diaconescu ca un fel de „a treia cale”, o alternativă pe care ar îmbrăţişa-o, cu siguranţă, atît majoritatea PSD-ului, cît şi personalităţi şi cercuri de genul celor despre care am menţionat mai sus. Cu certitudine, acesta a fost şi motivul pentru care a fost plasat la Externe, singurul loc în actuala configuraţie politică unde putea să „îşi facă mîna”, să se facă cunoscut, remarcat şi să obţină susţinere şi pe plan intern şi, mai ales, extern. În acest context, devine tot mai clar că strategia lui Ion Iliescu are în vedere aruncarea „la bătaie” a lui Adrian Năstase şi a lui Sorin Oprescu, desigur, în limite rezonabile, pentru a-l proteja pe Cristian Diaconescu de atacurile care s-ar abate prematur asupra lui din diverse direcţii şi care ar reprezenta o uzură nu numai inutilă, ci chiar riscantă pentru un candidat de acest tip.

Un alt candidat-alternativa sustinut de o grupare de tip masonic, de data aceasta direct de Clubul de la Roma, este Radu Duda, care are sprijinul Asociatiei Romane pentru Clubul de la Roma (ARCoR), condusa, dupa cum am spus, de Mugur Isarescu si al carui secretar general este Calin Georgescu, un personaj aflat, ca si Ion Iliescu, in multe structuri institutionale dedicate "dezvoltarii durabile". Calin Georgescu i-a facut in ultima perioada circa zece vizite la Palat lui Radu Duda, insotit de actorul Dan Puric, cu care imparte "board"-ul Institutului de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare (IPID), alaturi de alti membri ai ARCoR, cum ar fi Mugur Isarescu, Sergiu Celac, Ecaterina Andronescu, Daniel Daianu, Cristian Hera, Mircea Malita, s.a.

Nu in ultimul rand, Clubul de la Roma are in calcul si introducerea lui Mugur Isarescu in randul candidatilor prezidentiali cu sanse de reusita.

Concluzii:

Varianta Antonescu a murit, gruparea Patriciu fiind la randul ei in cautarea unui "candidat-surpriza".

Varianta Geoana are slabe sanse de concretizare, in ciuda sprijinului noii administratii SUA si al evreilor americani.

Varianta Diaconescu pare o diversiune pentru a distrage atentia de la realul candidat al lui Iliescu, dupa divulgarea sa recenta de catre Elena Udrea: Sorin Oprescu. Potrivit informatiilor noastre, candidatura acestuia va fi anuntata in scurt timp, in cadrul unei interventii televizate.

Variantele Isarescu/Duda au valentele unor roti de rezerva la varianta Oprescu.

Varianta Basescu ramane incerta, tot Iliescu fiind cel care detine ultimul cuvant.