Documentele Comisiei Tismăneanu
de Ilarion Tiu
Comisia Tismăneanu e activă încă, la 2 ani şi jumătate de la prezentarea în Parlament a Raportului Final. Mai nou, trei dintre membrii acesteia, Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu, au scos la Editura Humanitas un volum de documente, selectate în vremea alcătuirii Raportului, cu titlul: „Istoria comunismului din România. Documente. Perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1989)“. Mă gândeam că o să mă luminez când voi citi cartea, însă lecturarea cuprinsului s-a lăsat cu o mare dezamăgire. De fapt, cam trebuia să mă aştept, ştiute fiind criteriile după care a lucrat Comisia Tismăneanu.
- În primul rând, documentele selectate nu reflectă „Istoria comunismului din România“. În nici un caz! Tot ce vrea să transmită tomul către comunitatea ştiinţifică este istoria represiunii în România „anilor Dej“. Exclusiv documente despre Securitate, legislaţia represivă etc.
- Nici aşa, ca volum de documente privind represiunea, informaţiile nu sunt dispuse unitar. Autorii selecţiei practică aceiaşi istorie elitistă cu care ne-a obişnuit Vladimir Tismăneanu, furnizând editurii documente numai despre închisoarea de la Sighet. Din nou, legionarii au fost scoşi din istorie, de parcă nici n-ar fi existat în România. Lucrez la o teză de doctorat despre Mişcarea legionară în anii comunismului, iar lucrătorii Securităţii se ocupau intens de extremiştii de dreapta. Unde-i obiectivitatea istoricului? Bănuiesc că este „mâna“ lui Dorin Dobrincu, care susţine că în rezistenţa anticomunistă majoritari erau membrii PCR.
- Privitor la exil, persistă o altă „obsesie“ a Comisiei Tismăneanu. Avem o mulţime de documente despre Monica Lovinescu şi Virgin Ierunca. Da, am înţeţeles, au avut un rol important prin emisunile de la Europa Liberă. Însă exilul românesc s-a rezumat doar la doi oameni? Ar fi trist pentru România să fie aşa. Mai trist ca în bancurile cu flota albaneză…
http://ilariontiu.wordpress.com/
Vezi aici siDespre libertatea unora in vreme de dictatura:
Alin Teodorescu: Cercetător în anul Revoluţiei
În 1989 eram cercetător la Institutul de Sociologie al Academiei de ştiinţe Sociale şi Politice, instituţie condusă de Mihnea Gheorghiu, un om de o deplină civilitate. Eram singurul cercetător angajat la Institutul de Sociologie prin concurs, fără a fi fost membru de partid. Eram, de asemenea, singurul nemembru de partid care câştigasem un loc de doctorand în ştiinţe sociale."Vinovaţi" de aceste încălcări absurde ale indicaţiilor de partid fuseseră Aurelian Bondrea - un om căruia învăţământul românesc universitar îi datorează foarte multe, fiind singurul care mai putea înmuia indicaţiile de partid în minister -, regretaţii Ovidiu Trăsnea şi Ioan Aluaş, Ion Drăgan, Septimiu Chelcea, Cătălin Zamfir, care nu numai că mi-au dat admiterea la doctorantură, dar au şi suplimentat cu un loc, pentru a nu lăsa pe dinafară un politruc, devenit după Revoluţie mare promotor al dreptei legionare. Ioan Drăgan îmi era şef la Institutul de Sociologie şi, când am început să conduc cercetători şi operatori de interviu, i-am copiat multe dintre bunele caracteristici de director. Septimiu Chelcea era modelul meu în metodologie, iar Cătălin Zamfir mi-a fost exemplu de hărnicie şi entuziasm mulţi ani la rând.
Programul de lucru era foarte flexibil: nu veneai la serviciu decât în zilele de salariu, când se făceau şedinţele de partid, de producţie şi de ODUS - o organizaţie care cuprindea nemembrii de partid. Şedinţele durau o oră, apoi veneau banii de salarii şi fiecare pleca la treaba lui. Temele de cercetare se stabileau anual, prin negocieri cu finanţatorul, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice. Puteai face absolut ce voiai. Eu am avut teme de cercetare privind populaţia şi aşezările din Delta Dunării şi nordul Dobrogei, pentru că voiam să merg la pescuit în Deltă şi mă interesau populaţiile de lipoveni, tătari, macedoneni şi turci care mai rămăseseră prin zonă. Manuscrisul mi-a fost confiscat la prima percheziţie domiciliară, în iulie 1988, şi n-am reuşit să-l mai recuperez.
În general nu aveai decât o singură temă de cercetare pe an - comparativ cu 10-12 teme pe lună, câte predăm acum la IMAS. O "temă de cercetare" însemna că trebuia să scrii 20-30 de pagini pe an despre subiectul respectiv. Puteai să le scrii cinstit, făcând cercetare de teren - în general cercetare calitativă, respectiv interviuri de profunzime şi, rar, un fel de focus grupuri - şi documentare de bibliotecă şi de teren sau puteai să scrii "din burtă". Nimeni nu te controla. Cei care scriau "din burtă" erau şi cei care introduceau cele mai multe citate ideologice, documente de partid etc. În general, cercetătorii de calitate slabă. Nu aveai fonduri pentru cercetare cantitativă, dar aveai fonduri nelimitate pentru deplasări în ţară. Cu toate acestea, erau cercetători care în viaţa lor nu scriseseră o pagină.
Bibliotecile erau pline de cărţi foarte interesante, la o simplă cerere ţi se dădea acces la fondul "S" (mai spun o dată, ca să înţeleagă toţi: o simplă cerere aprobată de directorul Bibliotecii; dacă adăugai şi o pungă de cafea erai sigur că obţineai viza "S"). La BCS şi Biblioteca Academiei am citit lucrările lui Adam Michnik, publicate în franceză, cărţile lui Karl Polanyi despre despotismul asiatic, cărţile lui Pavel Câmpeanu publicate sub pseudonim în SUA şi ale lui Silviu Brucan, publicate la Washington. Erau toate la bibliotecă, numai că trebuia să rezişti la frigul turbat iarna - BCS şi BA nu mai erau încălzite din iarna lui 1985.
Ca să rezistăm, cei trei-patru cititori frecvenţi, nu eram mai mulţi, am făcut un acord de împrumut cu personalul bibliotecilor. Aşa că aveam acasă pe Brucan, Red Horizons al lui Pacepa şi traducerile franţuzeşti ale lui Milovan Djilas, despre nomenclatura comunistă în Iugoslavia şi URSS. Ştiu că vorbesc chineză pentru cititorii mai tineri, dar cei mai maturi pricep ce spun eu aici. Cărţile erau, trebuia doar să te duci la biblioteci să le citeşti. Şi să le înţelegi.
Având enorm de mult timp liber, de fapt aproape tot timpul nostru era liber, fiecare mai făcea câte ceva. Unii predau la facultate şi câştigau enorm din meditaţii - cel mai infam sistem de drogare educaţională pe care l-a cunoscut societatea românească. Alţii făceau munci manuale - chiar şi eu am fost zidar şi zugrav o vreme. Mergeam des pe la restaurantul Uniunii Scriitorilor, dus acolo de ziariştii de la Viaţa Studenţească, unde începusem să scriu săptămânal de prin 1981. Fusesem invitat să scriu de regretatul Stelian Moţiu, dascăl al multor jurnalişti de azi, ca să-l înlocuiesc pe Vladimir Tismăneanu, plecat puţin în străinătate.
Stelian Moţiu avea nevoie de un comentator de carte social-politică şi astfel am ajuns să scriu despre Densuşianu, Z. Ornea, Iorga, Noica, J.J. Servan Schreiber, Toynbee şi ce se mai publica la bunele edituri de atunci.
La Viaţa Studenţească nu exista cenzură, puteai să scrii ce voiai, numai că te cenzurai singur. Nu săreai calul, pentru că nu voiai să-i pui pe redactori în situaţii dificile. Imediat după prima arestare mi s-a oprit semnătura în presă, dar Dinu Marin - redactorul-şef - m-a chemat la el, mi-a spus că am călcat pe bec (călcasem!), mi-a dat un pseudonim şi am continuat să scriu şi să încasez "colaborările".
Pe atunci, se câştiga bine în presă. Numai că banii se duceau la restaurantul US, de la Casa Monteoru şi la Complexul Tei, unde eram anunţaţi prin telefonul fără fir când se aduceau bere cehească şi dederistă, ţigări şi rom cubanez şi coniac albanez. La restaurantul US am întâlnit o atmosferă de suspiciune şi frică de Securitate pe care cercetătorii în sociologie nu le aveau. Ţin minte cum toată lumea te avertiza să nu discuţi prea liber cu un fel de romancier, acum realizator de emisiuni tv, suspectat că "toarnă" inteligent, adică fără semnătură. Sau să nu-ţi dai drumul la gură prea mult cu un fel de filozof, care nu semna nimic, nu spunea nimic, nu făcea nimic, dar mergea la burse în Germania din doi în doi ani.
Pentru criticii, poeţii şi scriitori de la Casa Monteoru, discuţiile libere dintre sociologi despre primul Guvern necomunist din Polonia, căderea URSS, acordurile dintre Gorbaciov şi Reagan, opoziţia Doinei Cornea, a lui Radu Filipescu şi Mircea Dinescu, declaraţiile lui Silviu Brucan şi poveştile înspăimântătoare despre chinurile lui Petre Mihai Băcanu şi Gabriel Andreescu erau adevărate provocări securiste. Lumea scriitorilor era plină de fantasme, cea a sociologilor era mult mai realistă.
Jurnalul National - Suplimentul Istoric "Scinteia"
Sociologul Alin Teodorescu, senator PSD şi fost şef al IMAS, candidează în Colegiul 2 Prahova. Omul vrea în Parlament, şi, ca toţi cei care se înghesuie la uninominal, şi-a lansat o campanie de prezentare a calităţilor sale - cele care l-ar recomanda pentru a scrie legile României. Redacţia "Curentul" şi-a asumat efortul de a suplini mai buna informare a cetăţenilor, publicând date suplimentare care îl recomandă pe un Alin Teodorescu să scrie legi si în viitorul Parlament.
Posts
