Thursday, January 14, 2010

"OMAGIU LUI MIHAI EMINESCU" de Corneliu Botez, lucrare publicata in 1909, republicata azi. "O carte pentru o statuie" - Postfata de Nae Georgescu



1. O carte pentru o statuie

       Albumele şi numerele de revistă dedicate integral sau parţial lui Mihai Eminescu reprezintă o categorie aparte în bibliografia eminesciană. Apărute la intervale de timp rotunde, de obicei la un multiplu de 5 sau de 1o ani de la moartea poetului, iar mai apoi punctând în acelaşi fel şi naşterea sa, ele implică pregătirea asiduă a publicului (pentru că sunt anunţatee din timp), convocarea insistentă a colaboratorilor, un moment deosebit al lansării (făcută totdeauna cu un fast deosebit) şi, apoi, comentarii, discuţii, adânciri ale temelor abordate. Pentru presă, ele sunt adevărat prilej de structurare şi difuzare a imaginilor succesive despre viaţa şi opera lui Eminescu, fiecare astfel de moment având ca rezultat o imagine dobândită şi fixată în memoria colectivă – astfel că  aceste creaţii ad hoc „mediază”, adică nimeni nu se referă direct la autor, la omul sau creatorul Eminescu, ci referinţele se fac prin oglinda prinosului public. Gestul ca atare a reuşit să salveze întreaga temă din zona unei idolatrii, care, de altfel, – şi când a încercat să se lăbărţeze – a fost resimţită de către spiritul public cu totul strident. Când discuţi despre cineva sau despre ceva prin intermediul unui lucru deja făcut de altul – te păstrezi în limitele culturii critice  care este continuă invitaţie la reflecţie interioară, vie.

    Dintre aceste lucrări dedicatorii (pot fi citate cu sutele, dacă luăm în consideraţie şi foile volante ocazionale, şi revistele dedicate în întregime sau parţial lui Eminescu), „Omagiul gălăţenilor” din 1909,   coordonat de Corneliu Botez,  are o importanţă deosebită, din mai multe puncte de vedere,   şi încă poate reprezenta un model de îmbinare a mozaicului critic întrebuinţat. Mai întâi, pentru că este primul astfel de album de anvergură, deschizând o serie de-a dreptul glorioasă. Îl va însoţi de aproape „Eminescu comemorativ”, al lui Octav Minar, tot din 1909 dar lucrarea unui singur autor, şi abia mai târziu se va  alinia acestor gesturi Constanţa cu albumul său, sau Bucureştiul, Iaşul, etc. Conform obiceiului nescris după care  textele din asemenea lucrări colective nu sunt reluate, sau sunt reluate foarte rar de către autori în lucrări proprii, informaţia  se găseşte numai în ele, şi aici constă iarăşi valoarea „Omagiului...” lui Corneliu Botez.

     Dar marea importanţă a acestui album constă în anvergura evenimentelor culturale pe care le-a creat între anii 1909-1911. În 1909, la 20 de ani de la moartea lui Eminescu, prin campania de presă dusă de Corneliu Botez în jurul apariţiei cărţii, sărbătorile eminesciene devin dintrodată naţionale, adică se organizează în toate oraşele mari sau mici ale ţării, şi chiar în provinciile româneşti din jurul României politice; ba chiar în marile capitale ale Europei, începând cu Parisul, Capitala Luminilor bătrânului continent. Se ajunge la această situaţie pentru că autorii cărţii au încă un scop pe lângă acela al difuzării propriuzise: ei lansează liste de subscripţii – explicând că intenţionează să strângă o sumă suficientă de bani pentru a-i ridica o statuie lui Eminescu la Galaţi. Se constituie un Comitet de organizare, se dau publicităţii Dări de seamă privind strângerea banilor, alegerea machetei, amplasarea statuii, se organizează serbări pentru adunarea de fonduri suplimentare – într-un cuvânt se crează o adevărată emulaţie în jurul evenimentului. Apelul acestui Comitet condus de Corneliu Botez se publică la 28 martie 1909 în ziarul „Dimineaţa” din Bucureşti  –  şi este amplu reluat de către presa din întreaga ţară – astfel că, până la 14 iunie 1909, când apare cartea şi se programase sărbătoarea lansării, chestiunea devine adevărat eveniment  peste tot în ţinuturile locuite de români. Numai că, în Galaţi se amână serbarera din cauza carantinei instituite brusc  pentru a preîntâmpina epidemie de holeră – festivităţile fiind anunţate pentru octombrie. Asta duce la intensificarea poropagandei pentru strângerea banilor, iar mai apoi, constatându-se că  sunt premizele ridicării unei statui impunătoare, adunându-se deja vreo 6.000 de lei, Comitetul de organizare hotărăşte ca să se mai aştepte un an sau doi pentru ca lucrul să fie temeinic. Statuia se va dezveli abia în 1911, după ce s-a aprobat proiectul lui Oscar Han şi apoi s-a respins în favoarea celui al lui Fr. Storck, după ce  s-a rediscutat amplasarea, etc. – totul, în regim de discuţie publică, cu presa alături.

   Acest album al lui Corneliu Botez mai este, însă, important prin ceva – şi anume prin dezbaterile care l-au însoţit. Acestea sunt concentrate mai ales pe rolul de ziarist al lui Mihai Eminescu, fiind însoţite de ample citate din această zonă a operei sale, toate alese şi interpretate tendenţios, cu o patimă politică ce va pune în discuţie, pentru omul cultural al momentului, însăşi utilitatea/inutilitatea ziaristicii la operă. 
Vom urmări această dezbatere – care va duce, în final, la ediţii semnificative din opera eminesciană – culminând cu ediţia girată de A.C.Cuza, lucrată de un colectiv de filologi ieşeni şi năzuind tocmai echilibrarea operei lui Mihai Eminescu, adică alăturarea ziaristicii la poezie, proză, teatru etc.

   Despre Corneliu Botez se ştiu în general puţine lucruri – şi bănuim că uitarea s-a aşternut asupra sa şi dintr-un motiv cu adresă, ca să zicem aşa scriitoricească. Într-adevăr, ca  înalt demnitar în justiţie, el va instrumenta, în 1919, faimosul proces al colaboraţioniştilor ce-i va duce după gratii pe ziariştii din Bucureşti care au colaborat cu forţele germane de ocupaţie între 1916-1918 – între ei, Tudor Arghezi şi Ioan Slavici. Aceştia vor fi graţiaţi de Regele Ferdinand (şi la presiunea ziarelor), dar Corneliu Botez rămâne procurorul, nume ocolit. După 1918 va lucra intens, ca membru în Consiliul legislativ, la unificarea legislativă a  României Mari, proces dificil dar foarte important pentru sudarea unirii Ardealului, Basarabiei şi Bucovinei la patria mumă. Se născuse în 1870, îşi luase licenţa în drept la Bucureşti în 1891- şi va face carieră strălucită ca jurist. A fost membru al „Institutlui social român” şi preşedintele secţiei de studii juridice din acest institut, precum şi preşedintele secţiei juridice la „Institutul  de Ştiinţă Administratrivă”. Întrte 1919-1920 a fost secretar general în Ministerul justiţiei. Va trăi până în 1928.

  Legăturile lui cu numele lui Mihai Eminescu sunt puţine, dar semnificative. La moartea poetului publică o poezie, „Lui Eminescu” ( România literară, Bucureşti, iul-aug.1889, p. 194-195) – pe care o va relua în volumul propriu „Poezii”, 1893 (Bucureşti, Tipografia Dor.P.Cucu). Tot în România literară (acelaşi număr, p.192-193) are o intervenţie despre epigrama lui Macedonski din 1883 prin care era vizat Mihai Eminescu – intrând, astfel, în corul larg al acelora care imediat după moartea lui Eminescu în balamuc şi-au adus aminte de primul care i-ar fi denunţat public nebunia. Se ştie de iniţiativa unui grup de tineri studenţi de a plasa, în 1889,  un bust al lui Eminescu în incinta Ateneului Român; nu se cunoaşte bustul, dar un discurs al lui C. Esarcu mulţumeşte Societăţii „Generaţia viitoare”, personal preşedintelui acestei societăţi care aflăm că este Corneliu Botez, pentru iniţiativă şi realizare. În acelaşi an se instituie un Comitet studenţesc la Ploieşti, din studenţi ieşeni şi bucureşteni, care hotărăşte să se adune bani prin colectă publică în scopul ridicării unei statui a lui Mihai Eminescu – la Botoşani, însă. Corneliu Botez este cel care lansează şi de data aceasta listele de subscripţie. Deducem că tinereţea sa studenţească este legată strâns de ridicarea unor statui lui M.Eminescu. Gestul se va realiza abia în 1911, la Galaţi. Mai publică un studiu despre locul de naştere al lui Eminescu, în Evenimentul, Iaşi, 18 februarie 1904. Pentru albumul din 1909, însă, Corneliu Botez face ample anchete documentare printre rudele şi cei care l-au cunoscut pe Eminescu. Adevărata sa operă este acest album, aparţinându-i în propriu multe texte iar pasajerle de legătură şi construcţia arătându-l un inspirat arhitect de imaginbe. Reuşeşte să câştige încrederea unui nucleu foarte important de colaboratori, cu care porneşte cartea şi acţiunea de popularizare a vieţii şi operei poetului. Întreaga corespondenţă legată de eveniment se găseşte, separat de ce s-a publicat în carte, bine ordonată ca pentru arhivă, la Biblioteca Academiei Române.        În privinţa ecourilor care au însoţit campania sa din 1909, redăm pe scurt (dar în fragmente cât de cât semnificative) faptele.

     

2. Timpul dezbinării, timpul îmbinării





    Punerea poeziei alături de proza politică eminesciană în­tre coperţile aceleiaşi cărţi pare, astăzi, un gest firesc edito­rial, dar în contextul marilor rupturi care au dominat viaţa şi opera lui Eminescu până spre anii '30 ai secolului nostru, un asemenea amestec nu putea conveni. De altfel, ca act edito­rial de acest fel, ediţia A. C. Cuza este unică în cultura noastră. Proiectul lui N. Iorga (1), cu acea dorinţă a savantului de a pu­blica Scrisoarea III împreună cu textele lui Eminescu de la Timpul, nu s-a realizat niciodată. Prin Versuri şi proză, V. G. Morţun înţelegea creaţii literare, poezii şi nuvele de pildă, in­troducerea conferinţei lui Eminescu despre Influenţa aus­triacă asupra românilor din Principate în ediţia sa, din 1890, făcându-se în virtutea literarităţii textului, ca pentru a arăta lumii un studiu eminescian, nu un articol de ziar ori o serie de articole.

Fiind un gest cultural unic, ediţia A. C. Cuza (2) are nevoie de înţelegerea contextului. Ea creşte mai puţin din ambiţia de a strânge la un loc moştenirea eminesciană, toată câtă este — cât din dorinţa — foarte ambiţioasă, însă — de a răspunde cu o măsură unică polemicilor necurmate pe seama operei lui Eminescu, polemici ce au întreţinut ziaristica noastră între anii 1909-1911. Lucrurile au rămas, practic, uitate în presă — şi în Bibliografia de la sfârşitul ediţiei A. C. Cuza — care, însă, nefiind nici explicată, nici comentată, rămâne o simplă listă cu trimiteri, ca o scară dezafectată ce nu mai duce nicăieri: nu există vreun monument semnificativ — bibliografie, isto­rie, studii de caz, etc. — dedicat presei româneşti de la înce­putul secolului nostru.

Punctăm pe scurt evenimentele — mai mult din dorinţa de a explica o experienţă culturală ce n-ar avea nevoie de re­petare; deşi se repetă atât de des.

3. „Cel mai poet dintre cuge­tătorii români şi cel mai cugetător dintre poeţii noştri”



Resurecţia publicisticii lui Eminescu s-a făcut în Epoca lui Nicu Filipescu, ziar ce a ambiţionat, în ultimul deceniu al se­colului trecut, să ia locul Timpului eminescian şi să preia programul teoretic al lui Eminescu. La Epoca au scris insis­tent: Grigore Păucescu, Delavrancea, Al.Vlahuţă, I.L.Caragiale, I. Scurtu, N.A. Bogdan, N. lorga, Mihail Dragomirescu — şi Nicu Filipescu însuşi, desigur. Acesta şi-a publicat în foileton cartea Către un nou ideal,(3) care va deveni programul parti­dului conservator spre anul 1900 (aşa cum Era noua, cartea lui P P Carp, devenise programul junimiştilor politici în 1888). În capitolul Credinţele noastre, N. Filipescu analiează pe larg, cu citate ample, teoria eminesciană a păturii super­puse, comparând situaţia descrisă de poet ca ipotetică pen­tru România — cu situaţia din Chile, unde lucrurile se prezin­tă mai rău chiar decât în viziunile eminescine: acolo poporul autohton a devenit, sub pătura superpusă a capitalului finan­ciar mondial, un popor de sclavi. Important între toate este textul lui N. Filipescu din Epoca, 6 decembrie 1896, unde teoriile lui Eminescu sunt rechemate să constituie programul unui nou partid conservator.

Epoca lansează atacuri la adresa Junimii prin pana lui I. L. Caragiale (20 februarie 1896), discută despre manuscrisele pierdute ale lui M. Eminescu (21 iunie 1899), fiind unul din­tre ziarele care-1 vor soma pe Titu Maiorescu să doneze Aca­demiei Române lada cu manuscrise eminesciene, publică amintiri despre Eminescu semnate de N.A. Bogdan (18 fe­bruarie 1902), I. Onea (15 martie 1902), E. Baican (2 martie 1906). În 1909, cu prilejul comemorării a 20 de ani de la moartea lui M. Eminescu, Epoca va înteţi atacurile antiliberale folosindu-se masiv de texte eminesciene. Articolele sunt, desigur, anonime.(4) Important este cel din 14 iunie 1909, care deschide seria, şi din care cităm: „Marţi, 16 iunie (5), se vor îm­plini 20 de ani de la moartea marelui poet şi cugetător Emi­nescu, care stăpâneşte şi astăzi inimile tinerimii noastre. Alţii vor scrie despre geniala sa activitate literară, noi vom reproduce cugetări şi fragmente din articolele politice pe care le-a publicat în Timpul în anii 1880 şi 1881, prorociri care s-au adeverit pe deplin şi care probează o pătrundere şi o preve­dere fără seamăn. Nimeni n-a iubit şi nu s-a întristat mai mult ca el de neamul românesc de pretutindeni, nimeni nu a scris cu mai multă căldură pentru reînvierea şi păstrarea moravu­rilor bune strămoşeşti. Duşman neîmpăcat al vorbelor goale şi al şarlatanilor politici, el a biciuit cu cea mai mare asprime demagogia liberală, câştigul fără muncă şi onoarea fără talent. Preocupat de consolidarea reală şi temeinică a statului ro­mân, a apărat din convingere şi cu pricepere programul par­tidului conservator, fiind încredinţat că numai prin realizarea acestor idei putem ajunge la un program real.

Suflet mare, care te-ai zbuciumat şi ai suferit pentru toate păcătoşeniile noastre, apostol sfânt al neamului tău, trupul pământului ţi-a fost prea şubred, şi nu a putut conţine multă vreme focarul arzător şi dătător de lumină ce clocotea în ti­ne. Prin moarte ai devenit martirul muncii şi al sărăciei, şi ai lăsat neamului nostru cea mai curată şi mai frumoasă glorie. (...) Prorocirile tale s-au îndeplinit. Statul român ajunsese la marginea prăpastiei. Am avut revolte sângeroase, însă, ca o pe­deapsă dumnezeiască, ele au fost potolite cu cruzime de în­şişi provocatorii lor. Demagogii biciuiţi de tine odinioară, cei fără caracter, fără cultură şi talent, prin tertipuri necinstite au devenit milionari şi spre ruşinea noastră conduc destinele acestei nenorocite ţări".

Acest editorial anunţă o nouă ediţie Eminescu, necesară, din publicistică, şi dă unele informaţii, nu lipsite de interes, despre vechea ediţie a lui Grigore Păucescu, din 1891: „Ca un prinos de recunoştinţă pentru Eminescu care şi-a pus din convingere — fără nici un folos material — talentul şi a dez­voltat ideile sănătoase conservatoare, mândru de această onoare, avem o datorie de conştiinţă a tipări în ediţii popula­re scrierile sale politice şi a le răspândi din belşug la toate pă­turile societăţii noastre, căci el s-a interesat de toate. Cei biciuiţi prin aceste articole au făcut ca să dispară colecţiunea publicată în anul 1891 de regretatul Gr. Păucescu.Vom repro­duce mai jos, fără nici un alt comentariu, fragmente din arti­colele acestea, lăsând cititorul a admira puterea de judecată şi pătrundere, iar comparând cu starea lucrurilor de astăzi se va convinge că s-au realizat pe deplin acele prorociri făcute acum 28 de ani."

Urmează 2 pagini compacte de ziar cu citate masive din articole eminesciene, iar în numărul următor, Epoca va continua cu alte citate, umplând încă două pagini cu articole eminesciene an-tiliberale. În numărul din 17 iunie 1909, iarăşi editorial des­pre ziaristica eminesciană, şi din nou citate masive din artico­le politice eminesciene antiliberale. Este prima campanie de presă de acest fel ce se face în contul lui Eminescu, dându-se citate lungi „fără comentarii" iar ziaristica sa fiind interpreta­tă „profetic" ca antiliberală.

Desigur, gestul nu putea rămâne neobservat. Îl comentea­ză ziarul Viitorul, de orientare liberală (brătienist), într-un editorial de pagina l, din data de 17 iune 1909: „Cu prilejul comemorării morţii lui Eminescu, Epoca publică diferite ex­trase politice ale poetului. Scrise cu pasiune şi convingere, ar­ticolele din Timpul sunt desigur caracteristice pentru modul în care Eminescu înţelegea lumea reală cu luptele şi nevoile ei. De aceea socotim ca o serioasă îmbogăţire a cercetărilor despre Eminescu publicarea scrierilor politice ale poetului de către conştiinciosul şi pătrunzătorul său critic şi biograf, dl. Ioan Scurtu. Credem, totuşi, că Epoca s-ar fi putut lipsi să reproducă cu ocazia acestei aniversări ceea ce Eminescu a scris zi cu zi, în mijlocul vălmăşagului luptei, despre partidele politice şi activitatea lor. Acesta nu este cel mai potrivit chip de a sărbători amintirea şi opera celui mai poet dintre cuge­tătorii români şi celui mai cugetător dintre poeţii noştri. În opera celor mai de frunte oameni este o parte eternă şi o par­te trecătoare. Partea trecătoare din activitatea lui Eminescu aparţine fără îndoială partidului conservator, care a avut norocul să-1 aibă în rândurile sale. Atât însă trebuie să îi fie de ajuns. Partidul conservator trebuie să se mulţumească cu ceea ce i-a dat Eminescu în viaţă, şi să nu caute s-o fructifice şi acum, după 20 de ani de la moarte. Astăzi preluăm cu toţii ceea ce este vecinie în opera poetului".

Polemica se extinde şi la alte ziare, dar se stinge repede sub presiunea realităţii contemporane care atrage mult mai puternic penele ziariştilor. Din aceste două replici, însă, avem de tras câteva concluzii.

Mai întâi, înţelegem condiţia lui I. Scurtu, ca editor al Scrierilor politice şi literare ale lui Eminescu (Editura Minerva, 1904). I. Scurtu se opreşte la publicistica de tinereţe a lui Eminescu, cea de la Curierul de Iaşi, şi promite că va con­tinua cu publicistica de la Timpul. Iată, însă, cât de in­comodă este ziaristica târzie a lui Eminescu — pentru un pu­blic care trăia încă viu ideile şi evenimentele anilor 1880! Incomdă va fi fost, desigur, şi ziaristica de tinereţe a lui Emines­cu — dar I. Scurtu are grija clasificărilor tematice, aduce în­semnări manuscrise ale lui Eminescu, pune capitole de cuge­tări — realizează un fel de ediţie colocvială, domestică, în ca­re durităţile de condei sunt digerabile în vecinătatea imagini­lor artistice şi cu note de subsol bine întreţinute. Nucleul dur al publicisticii eminesciene din culegerea lui Grigore Păucescu nu dă răgaz de colocviu, este ca o masă electrizată ce cu­tremură la simpla alegere. Viitorului, de pildă, i-ar fi plăcut evocarea ziaristicii eminesciene în limitele ediţiei I. Scurtu, pe care-1 laudă. Ediţia din care preia Epoca citatele nu-i poa­te, însă, conveni.



4.„A fi un bun ziarist înseamnă a fi literat prost”



Efectul acestei campanii a Epocii este apariţia, în 1910, la editura Minerva, a ediţiei M. Eminescu: Articole politice, una dintre cele mai criticate ediţii din publicistica eminesciană. Cartea abia se găseşte în câteva biblioteci mari. S-a crezut că editorul ei este G.T. Kirileanu, la sfatul şi cu ajutorul lui N. Iorga (6). Nu poate fi adevărat; greşelile de tipar prezente la tot pasul, lipsa notelor, cel puţin a celor strict necesare — indică o înjghebare în pripă. O semnalare din ziarul Minerva îl arată ca editor pe Victor Verzea, funcţionar al Ministerelor Finanţe­lor (viitort director al poştei Române, în timpul războiului din 1916-1918 va colabora activ cu trupele germane de ocupaţie – şi, desigur, rechizitoriul lui Corneliu Botez de după război în incriminează şi pe el). Cartea preia textele din ediţia Gr. Păucescu, despre care Epoca se plânge că a fost ascunsă de către liberali, (dar şi din ediţia lui G.T. Kirileanu, din 1909, scoasă la Vălenii de Munte). Tot Epoca o prezintă, într-o notă din 10 februarie 1910: „A apă­rut şi se află de vânzare la toate librăriile din ţară şi capitală Articole politice de M. Eminescu, care au fost publicate prin ziarul Timpul în anii 1877-1880 şi 1881. Prin aceste articole, genialul cugetător apără cu căldură şi pricepere doctrina con­servatoare, biciuieşte cu asprime demagogia roşie, înfierează nelegiuirile din acea epocă şi prevesteşte demoralizarea din ziua de azi. Preţul unui volum de 180 de pagii este de 8 bani".

Cartea naşte, desigur, reacţii liberale. Interesată este cea a lui I. U. Soricu, din Adevarul, 9 iunie 1910: „Literatura este cea mai mare duşmană a ziaristicii, şi vice-versa. Duşmănia dintre cele două manifestări, zise de elită, cedează însă în faţa necesi­tăţii inexorabile şi aparenţa suverană a bunei înţelegeri le con­topeşte pe amândouă în faţa opiniei publice, dar nu şi în ochii profesioniştilor. Nu. Un literat mare, un talent pasional, o indi­vidualitate puternică care la un moment dat provoacă o oare­care nedumerire în jurul său, nu poate fi niciodată un ziarist bun. A fi un bun ziarist înseamnă a fi literat prost. Ziaristica, acest motiv de literatură cotidiană, nu cred că a năzuit vreoda­tă a-şi identifica laurii cu aceia ai literaturii. Literaţii mari merg înaintea popoarelor din rândul cărora se ridică. Ei înalţă cu tim­pul mentalitatea generală la mentalitatea lor personală. Ziariştii mari, din contră. Ei îşi coboară mentalitatea lor personală la nivelul mentalităţii celor la care se adresează. Ziaristul aşteaptă un efect imediat, literatura aşteaptă efect îndepărtat.

Ziaristul se adresează mulţimii, literatura se adresează unei pături anume din acea mulţime. Unul are nevoie de sufra­giul celor mulţi chiar a doua zi după cele scrise, altul n-are nevoie a doua zi decât de sufragiul restrâns al celor câţiva ini­ţiaţi şi atâta tot.

Între ziarist şi literat există diferenţe pe care niciodată nici oamenii nici vremurile nu le vor putea şterge,

Şi-aşa fiind, mă miră faptul că unul dintre confraţii noştri a pus chestiunea literaturii în ziaristică. Greşeala cea mare a fost însă că de data aceasta s-a pronunţat şi numele lui Emi­nescu. Nu cumva confraţii noştri îşi închipuie că Eminescu e mare fiindcă a scris şi câteva articole politice! Dacă ziariştii se laudă a-1 fi avut şi pe Eminescu înscris pe vremuri în breas­la lor, ce le rămâne atunci de făcut literaţilor. Toată lumea ştie: de la scrisorile de dragoste şi până la un articol de fond e tot atâta diferenţă cam câtă este de la un articol de fond la Ru­găciunea unui dac."

Desigur, şi ideea lui I. U. Soricu este intersantă şi, poate, din nou actuală — dar surprindem, în atitudinea sa, o altă în­cercare de disociere. Mai înainte, anul trecut, Viitorul vorbea de ce este etern şi ce este pieritor în creaţia oamenilor. Acum se desparte ziaristica de literatură. Opera lui Eminescu a trebuit să facă faţă tuturor acestor rupturi induse cu fiecare prilej al reeditării ei. I. U. Soricu vrea, în fond, imposibilul: să-i despartă pe ziarişti — de Eminescu. Prin ziarişti el înţelege, de fapt, reporteri, simpli purtători de ştiri, ori agenţi electo­rali, propagandişti politici, etc. — adică instrumete făcute cu scopul de a domina, într-un fel, masele. Nu mai e nevoie să spunem că situaţia pe care o descrie este idilică — şi, că deci, demonstraţia sa este un sofism; în epocă ziaristica implica po­lemica, - ceea ce presupune eleganţă în mânuirea ideilor. Zia­riştii monumetului erau, apoi, N. lorga, Nicu Filipescu, Al.Vlahuţă, Barbu Ştefănescu-Delavrancea — condeie literare prin excelenţă. I. U. Soricu însuşi era poet şi autor de manuale didactice. Alte disocieri vor merge, însă, mai departe: creatorul să fie ziarist când face ziaristică, poet când face poezie, etc.

Nu aceasta este însă, polemica ce va face necesară ediţia A. C. Cuza. Culegerea insiprată de Epoca în 1909 şi apărută în 1910 este una slabă, fără prefaţă, fără motivaţie internă, cu texte aranjate în grabă, cu multe greşeli tipografice — dar o ediţie cu tiraj mare ce răspândeşte opera ziaristică a lui Emi­nescu în medii largi. Ediţia A. C. Cuza va încerca să reabiliteze ziaristica lui Eminescu tratând-o ştiinţific, cu mare atenţie faţă de text, cu unele note discrete, cu numeroase secţiuni ale operei lui Eminescu pregătitoare: poeziile antume, postumele, proza fantastică, romanul Geniul Pustiu, traducerea Criticii raţiunii pure de Kant, cu note succinte dar exacte la final.

Colectivul coordonat de A. C. Cuza încearcă să răspundă ştiinţific, cu toată opera lui Eminescu într-o carte, acestor în­cercări de rupere în două a ei şi de aruncare la coş a ziaristi­cii, ca netrebuitoare. Polemica mare pe care o vizează A. C Cuza, şi pe care o consemnează în Bibliografia de la sfârşitul cărţii, este cea din toamna lui 1911, prilejuită de dezvelirea bustului lui M. Eminescu la Galaţi.





5. Galaţi, 1911: după holeră



Acest bust, operă a sculp­torului Carol Stork, fusese gata încă din 1909, când sărbători­le pentru marcarea a 20 de ani de la moartea lui Eminescu nu înseninaseră numai polemicile din Epoca şi Viitorul. În 1909 Corneliu Botez a scos Albumul comemorativ Eminescu şi a organizat o sărbătoare culturală la Bucureşti (pentru că Galaţii erau în carantină) în amintirea poetului. La 16 iunie 1909 merseseră în pelerinaj la mormân­tul de la Cimitirul Belu oamenii de cultură importanţi ai mo­mentului: Dimitrie Anghel, G. Coşbuc, Şt. O. losif, G. Murnu, I. Slavici, Chibici-Râmneanu, I. Scurtu, A. Stavri, Carol Stork. în 1911, la Galaţi, vor lipsi mulţi oameni de cultură, iar sărbătoa­rea va fi patronată de guvern. Presa liberală va fi pregătită să discute cu toată răceala necesară chestiunea Eminescu. Atenţionăm că Albumul scos de Corneliu Botez în 1909 îl reven­dică pe Eminescu poetul, cu informaţii şi comentarii nu toc­mai la locul lor privind munca grea a ziaristului, dezamăgirea lui, etc. La Galaţi se pregăteşte tot sărbătorirea poetului.

Încă din primăvara lui 1911 ziarele au început să informe­ze consecvent publicul despre mersul lucrărilor la monu­mentul lui Eminescu şi despre pregătirile de la Galaţi. S-a conturat, încetul cu încetul, programul serbării, s-a comuni­cat lista invitaţilor oficiali şi s-a stabilit data serbării, mai întâi la 9 octombrie, apoi la 16 octombrie din cauza unei noi epidemii de holeră care izbucnise în zonă (iarăşi holera, ca şi în 1909: suntem pe vremea aminti­rilor lui Panait Istrati despre hoţii şi bolile din bălţile Dunării). S-a comunicat de asemenea hotărârea CFR-ului de a face redu­ceri de preţuri la bilete pentru participanţi, indiferent din ce colţ al ţării ar veni. Comentează, totuşi, N. lorga (care venise ca delegat al Societăţii Scriitorilor Români). „Sărbătoarea tre­buia să aducă pe toţi aceia care, mai în vârstă au iubit pe Emi­nescu ca pe un prieten ori 1-au urmat ca pe un învăţător care pierise de sub ochii lor, precum şi pe toţi reprezentanţii pre­sei, ai literaturii de astăzi. Din toate colţurile ţării ar fi trebuit să alerge tinerii care, acum câţiva ani, făcuseră în sufletul lor un altar pentru acest tulburător şi împăciuitor de simţuri, în­tr-o ţară în care clasele de sus s-ar fi împărtăşit într-adevăr de cultura naţională, cele mai mari nume ar fi înconjurat marmu­ra plină de viaţă. Fiindcă niciunul dintre poeţii noştri n-a cu­getat şi simţit mai mult pentru românii din alte ţinuturi. Cu miile ar fi trebuit să alerge fraţii din Bucovina şi din Ardeal. Şi în jurul statuii ar fi trebuit să fluture steagurile a sute de so­cietăţi de tot felul.Această mare manifestare de unitate în cul­tură nu s-a produs, în „tribuna oficială", ca şi în „tribuna pu­blicului" lume mai ales locală, multe doamne care desigur ci­teau cu toatele pe Eminescu, deputaţi şi senatori, înalţi func­ţionari, destui preoţi şi ofiţeri ..." (7) Pe N. lorga îl completează Horia-Petra Petrescu: „S-a simţit, totuşi, lipsa d-lor Coşbuc, Vlahuţă, Delavrancea. De-ar fi fost de faţă, ar fi fost sărbătoarea mai completă. Amânarea a contribuit, desigur, la absenţa lor, precum a contribuit şi absenţa d-lui Goldiş, care avea să vorbească în numele Comitetului naţional. Dl. Tăslăuanu şi-a scuzat absenţa printr-o scrisoare. Nici dl. Goga n-a putut lua parte. A lipsit şi dl. Sextil Puşcaşiu, care avea să reprezinte So­cietatea pentru cultura şi literatura română din Bucovina. (8) Prezenţi la Galaţi au fost, totuşi: Dimitrie Anghel, M. Sadoveanu, Emil Gârleanu, Dimitrie Nanu, Corneliu Moldoveanu (se observă implicarea masivă a Societăţii Scriitorilor Români), dar şi Rădulescu-Motru, Duiliu Zamfirescu (ironie Iorga: „în numele Academiei, era gata să arate, cu acest prilej, atât de potrivit, că toţi oamenii mari au fost latini sau neolatini"). S-au ţinut, desigur, discursuri, s-a omagiat Eminecu. Dar, cum pare a o spune N. lorga, lipsea ceva ca să facă din această săr­bătoare un prilej de unitate naţională. Lipsea, desigur, opera politică a lui Eminescu.Toate aceste prilejuri de întâlnire sub semnul lui Eminescu aveau ceva festiv — şi ceva bănuit, pre­supus, ştiut oarecum în taină: ziaristica sa înflăcărată, de care toată lumea auzise, căreia i se dusese faima prin polemici de presă precum cele din 1909 — dar care nu prea era bine cu­noscută. Un amănunt important: la Galaţi s-a jucat piesa de teatru Laïs de Emile Augier, în traducerea lui Eminescu, spec­tacol care a avut mare succes. Ediţia A. C. Cuza va cuprinde şi această piesă de teatru, după ediţia I. Scurtu, fără nici o notă; editorii consemnează sursa — şi o vor face cu consecvenţă de câte ori apelează la texte publicate de altcineva.

Comentariile încep după sărbătoarea din 16 octombrie. În numărul din 17 octombrie, Epoca dedică pagina întâi în în­tregime lui Eminescu, preluând textul lui Titu Maiorescu: „Poetul Eminescu" (fragmente), sub rubrica „Primele şi ulti­mele versuri" publicând Venere şi Madonă, Kamadeva şi Somnoroase păsărele — dar adăugând şi două articole emi­nesciene, cu titlurile din ediţia scoasă anul trecut: „Roşii" şi „Cultura roşiilor".

Viitorul publică, la 19 octombrie, un articol de circum­stanţă despre Eminescu — iar Epoca din 20 octombrie parcă atât aşteaptă, îl şi comentează: „ Viitorul s-a apucat să laude pe Eminescu. Dacă 1-ar fi criticat sau dacă 1-ar fi tratat de Pantelimon, ne-am fi mirat mai puţin. În adevăr, dacă Eminescu s-ar redeştepta şi ar citi că un ziar liberal — al acelui partid pe care 1-a biciuit toată viaţa — s-a apucat să-1 laude, s-ar socoti foarte nenorocit". Finalul articolului: „Să lase Viitorul pe Emi­nescu în pace, fiindcă Eminescu pe lângă celelalte poezii a mai fost şi redactor politic la Timpul şi a mai scris şi acele Scrisori în versuri care au rămas vestite". Viitorul oferă o re­plică ironică în numărul următor: „Nu mai rămâne acum de­cât ca Epoca să propună ca pe viitor poeziile lui Eminescu să se vândă în folosul clubului conservator".

Intervine în dispută, însă, Voinţa Naţională, celălalt ziar liberal, condus de Gr. G. Cantacuzino şi adunând în paginile lui politicieni mai tineri. Editorialul său din 22 octombrie 1911 se intitulează Eminescu şi reacţionarii. Cităm in extenso „N-au putut să treacă serbarea dezvelirii statuii lui Mihail Eminescu la Galaţi fără a amesteca în ea patimile lor politice, fără a împrospăta tocmai acea parte din viaţa poetului care nu-i face cinste, nici celor care 1-au împins la cele mai nedrep­te şi mai oarbe atacuri împotriva acelor bărbaţi care au înte­meiat România modernă. Cu alte cuvinte, reacţionarii au ţi­nut să aducă aminte generaţiei de azi tocmai acele păcate ale genialului poet ce fatal sunt legate de o mână de pământ. Nu s-au mulţumit că prin înrâurirea lor au făcut din autorul poe­ziei Împărat şi proletar, Înger şi demon, etc. — deci dintr-un tânăr cu idei înaintate, un pamfletar politic care în Satire sau Scrisori a pus în versuri — admirabile, neapărat — arti­colele violente şi nedrepte din Timpul. Aceeaşi înrâurire fu­nestă a avut-o Junimea reacţionară asupra lui Caragiale, prefăcându-1 din satiricul care-ar fi văzut toate ridiculele societă­ţii într-un pamfletar înverşunat împotriva mişcării liberale, adică împotriva regenerării acestei nenorocite ţări. Caragiale însă a scăpat în timpul din urmă de sub tirania reacţionarilor. Pentru Eminescu, deşi naţionalist înfocat, deşi îmbrăţişând în iubirea sa de neam pe fraţii României de la Nistru pan la Tisa, istoria românilor a rămas o carte închisă cu şapte pe-ceţi. El a scos din adâncul inimii sale rănite blestemul:



Cine a-ndrăgit străinii

Mânca-i-ar inima câinii

Mânca-i-ar casa pustia

Şi neamul nemernicia.



Şi totuşi s-a făcut apărătorul tocmai al acelui partid care a înţeles naţionalismul numai întrucât a fost vorba de-a înlătura concurenţa grecilor la tronuri şi la boierii; dar au dat în ge­nunchi la străinii de la toate hotarele, când s-au văzut amenin­ţaţi în privilegiile lor extraordinare, în calitatea lor de a stăpâ­ni peste ţăranii robiţi.

Partidul reacţionar, în slujba căruia Eminescu şi-a pus ta­lentul şi munca, se alcătuia numai din acei naţionalişti care înţelegeau naţionalismul ca domnia lor, cu condiţia să nu se schimbe nimic în starea milioanelor de clăcaşi dar şi din acei care niciodată nu s-au convertit la ideea naţională, ci au ră­mas cum sunt şi astăzi, numai cu numele români sau români­zaţi, dar într-adevăr sunt cu totul stăini de viaţa, de simţirea, de interesele poporului român, nu au încredere în vlaga aces­tui neam şi sunt pururi gata de a sprijini şi azi interesele ce­lor mai răi străini, a le jertfi neatârnarea economică şi la ne­voie chiar şi pe cea politică.

În slujba acestui partid reacţionar a intrat Eminescu, naţio­nalistul, îndrăgostitul de tot ce era românesc, omul care-şi dă­dea seama de primejdia ce ne ameninţă dacă nu vom scutura jugul străinilor în toate privinţele.

Eminescu, în nepriceperea lui, nici n-a înţeles de ce naţio­naliştii liberali s-au adresat la Cultura Europei înaintate, s-au insuflat de ideile Revoluţiei Franceze, de pilda Germaniei, ca­re, ca să ţie piept oştirilor lui Napoleon cel Mare, a dezrobit iobagii şi a aprins flacăra patriotismului în toate inimile. N-a văzut, cum n-au voit sau n-au putut să înţeleagă nici căpete­niile politice ale reacţionarilor, că s-au înarmat cu ideile şi cunoştinţintele europene tocmai fiindcă şi-au dat seama că mân­tuirea ţării şi a neamului cere să ne armăm cu toate cuceririle popoarelor înaintate şi că nu puteam fi noi nici tari nici liberi cu o ţărănime roabă şi o clasă conducătoare nealeasă prin re­laţia liberă din toate elementele, dar cu pretenţia de a guver­na pe temeiul aptitudinilor moştenite ..."

Desigur, Epoca răspunde: editorialul ei din 24 octombrie se intitulează: „Să le fie ruşine!".Tonul este cam acesta: „Emi­nescu a fost un geniu şi a fost un mare naţionalist, de aceea a intrat în partidul conservator.Căci în acest partid este foar­te greu mediocrităţilor să se ridice şi tot atât de greu talente­lor să nu se impună ..."





6. Opera, sub semnl echilibrului



Mare profit n-ar fi a urmări, în continuare, această polemi­că, de vreme ce s-a conturat din capul locului paradigma po­litică în care se integrează majoritatea luărilor de cuvânt. Epoca face două greşeli, desigur conştiente. Mai întâi, consi­deră că partidul conservator de la 1911 este acelaşi de la 1880 — or, lucrurile sunt departe de a arăta astfel. Aşa-zişii conservatori care au deţinut puterea politică între 29 decem­brie 1910 - 28 martie 1912 sunt: P. P. Carp (Preşedintele Consiliului de Miniştri), Alexandru Marghiolan (Ministerul In­dustriilor), Titu Maiorescu (Ministerul Afacerilor Străine), P. P. Carp (Ministerul Finanţelor), Mihail Cantacuzino (Ministerul Justiţiei), Constantin C. Arion (Ministerul Instrucţiunilor şi Cultelor), Nicolae Filipescu (Ministerul de Răzbtoi),Ion Lahovari (Ministerul Agriculturii şi Domeniilor), Dimitrie D. Neniţescu (Ministerul Industriilor şi Comerţului), Barbu Ştefănescu-Delavrancea (Ministerul Lucrărilor Publice); în ministeria­tul anterior, 22 decembrie 1904-12 martie 1907, mai fuseseră cooptaţi:Tache lonescu, Alexandru A. Bădărău, Constantin Istrati; în ministeriatul următor, 28 martie — 14 octombrie 1912, vom mai găsi pe Theodor Rosetti, Emil Pangratti — pentru ca în 1913 să-1 vedem chiar pe Nicolae Xenopol coleg de minister cu Nicolae Filipescu. Acest conglomerat de foştii junimişti, foşti liberali, foşti sinceri liberali, etc., nici cu nume­le nu mai aminteşte de conservatorii de la 1880. Amestecul ca atare, de doctrine politice dar şi de caractere, face ca in­terpretarea diferită a operei politice eminesciene să fie natu­rală, firească: de aceea s-a creat amestecul, pentru că fiecare a văzut în felul său. Cât despre Nicu Xenopol, anii aceştia sunt anii săi politici importanţi. El devine doctrinar ideologic liberal, ziarist şi şef de gazete, om politic indispensabil aproape oricărui guvern. De pe această platformă îşi va permite atacuri dure la adresa Epocii, însoţite de odioase, vitriolate portrete ale lui Eminescu (descinse din pamfletul său antieminescian din 1882). Epoca greşeşte conştient, apoi, când îl asimilează pe Eminescu acelui partid conservator de la 1880 în virtutea faptului că poetul a scris la Timpul şi a susţinut doctrina conservatoare. Abia citind ziarul Timpul — ori o ediţie Eminescu cât de cât cuprinzătoare — îţi dai sama că criticismul eminescian atinge şi destule vârfuri conservatoa­re. Chiar fără aceste lecturi, lucrul se ştia bine în epocă, de vreme ce, printre ziarele care au luat cuvântul în chestiune, putem citi în Opinia în Iaşi asemenea observaţii: „Aruncat de împrejurări în cercurile Junimii literare de pe vremuri, Emi­nescu a rămas credincios legăturilor sale de prietenie cu co­rifeii acestui cerc literar şi îl vedem mai apoi luând o parte activă în publicistica politică a acestei organizaţii, transfor­mată în partid politic. Aceasta nu înseamnă că Eminescu şi-a asimilat în totul ideile politice ale prietenilor săi, el, care era personalitate cu mult superioară acestora. Ca publicist poli­tic, Eminescu şi-a manifestat în orice împrejurare ideile sale politice bine definite şi adesea, foarte adesea, în contrazicere cu ideile dominante în partidul conservator de pe atunci Articolele în chestiunea naţională sunt şi astăzi un monument de gândire clară şi sinceră, pe care numai un spirit înalt ca al lui Eminescu le putea concepe. Conservator în principiu, Eminescu n-a încetat de a urzi în substratul mentalităţii sale conservatoare  principiile  unui  democratism  raţional  şi necesar. Şi mult a avut el să sufere din pricina aceasta".  (9)

În aceste condiţii, când se păstrează, încă, memoria unui Eminescu independent de partidul conservator, este un abuz de încredere a-1 asimila pe gânditorul politic de la Timpul chiar vechiului partid conservator, dar încă a-1 pune printre conservatorii de la 1911.

Voinţa Naţională, în schimb, îi cântă în strună Epocii şi discută despre conservatori ca despre boierii de altădată, nu mult diferit de cum discuta, în anii 1880, Românul despre boierii de la Timpul. Cearta este pentru un trecut de peste o generaţie. Liberalii de la 1911 nu mai sunt, nici ei, brătieniştii şi rosettiştii de la 1880. Încă de la 1900 liberalii s-au „eminescianizat", şi-au însuşit, chiar împotriva voinţei lor — dar în consens cu evoluţia firească a vremurilor — lecţia eminescia­nă, astfel că-i auzim în parlament rostind discursuri despre protecţionismul vamal, încurajarea economiei naţionale, iubi­rea de patrie în limitele graniţelor naţionale, etc. Polemica politică de la 1911 este ceartă de nostalgii. Dar aceste certuri pe seama lui Eminescu se vor repeta, de acum înainte, cu un oarecare ritual. Acum, în 1911, câştigă liberalii uzând, dar şi abuzând de bunul simţ. În 1924, însă, când cearta pe Emines­cu se va repeta, ca trasă la indigou, avându-1 pe Panait Istrati ca protagonist, bunul simţ va fi de partea gazetăriei emines­ciene. Cauza principală este de căutat în suportul polemicii din 1924: ea se duce în revistele culturale, nu în ziare de par­tid. În 1924 îi vor lua apărarea lui Eminescu — gazetarul: I. Slavici, G.Topîrceanu (10), Octavian Goga — în cele din urmă Pa­nait Istrati fiind constrâns să încline steagul (el îşi va cere scuze publice pentru jignirea lui Eminescu). În 1911 ruptura se face între liberali şi conservatori (citim simbolic termenii, desigur); în 1924 se vor alege de o parte socialiştii şi în gene­ral intelectualii cu vederi internaţionaliste — de cealaltă par­te, însă, nu li se va răspunde din punctul de vedere al unui partid politic, ci se va constitui un lanţ de apărare cultural. Cu oricâte exagerări s-a măsurat atitudinea lui Octavian Goga din 1924, în răspunsul său la pamfletul lui Panait Istrati nu se vede omul politic Goga — ci transpare limpede omul de cul­tură naţională.

Momentul 1909-1911 în receptarea operei ziaristice a lui Emi­nescu rămâne semnificativ şi arată necesitatea cunoaşterii (editării) acestei opere. Polemica din ziarele centrale s-a re­verberat în presa din ţară şi în alte ziare din capitală; suprafa­ţa publicistică defrişată de noi adună peste 50 de titluri de periodice care au luat cuvântul în chestiune. Gestul lui A. C. Cuza este menit să spună lumii culturale de la noi că nu există doi Eminescu, un Eminescu poet şi un Eminescu ga­zetar, ci unul singur, cu o singură operă. Că această operă uni­că trebuie citită în curgerea ei firească şi judecată în efectele ei fireşti. Că, aşa cum în poezie Eminescu a creat şcoală, tot la fel în politică a creat şcoală. Partidele politice se vor revendi­ca, de acum înainte, din doctrina eminesciană — acesta fiind semnul că Eminescu a fost scos de sub umbrela unui singur partid şi pus în centrul magnetic al mai multora, poate chiar al tuturor (şi socialiştii se revendică din Eminescu întrucât­va). În totul, Eminescu este scos din cotidian, din politica zia­relor şi a străzii — şi trecut în domeniul spiritului, în ştiinţă. Bibliografia din finalul ediţiei A. C. Cuza consemnează zia­rele şi revistele „de citit" despre Eminescu, fără a atenţiona, însă, ce se discută acolo. Nu găsim tot excursul nostru docu­mentar în această bibligrafie (lipsesc trimiterile la Opinia, Viaţa Romînească, Ţara nouă, etc.) — editorii dând doar trimiterile la presa care 1-a denigrat pe Eminescu.

O bună ediţie din publistica politică a lui Eminescu nu avea nevoie de altceva decât de extrase din toate aceste opinii ziaristico-politice, care, numai ele, ar fi demonstrat că asupra de măsură cât de necesară era opera teoretică a poe­tului. Lipsa ei duce la apatie, cum demonstrează serbările de la Galaţi, iar prezenţa ei fragmentară în pagini de ziar duce la răscolirea patimilor prezente, în loc să atenţioneze asupra contextului. A. C. Cuza se mulţumeşte cu o prefaţă de circum­stanţă, anunţând că are în lucru un studiu ştiinţific masiv des­pre ideile politice ale lui Eminescu. Acest studiu se află scris şi depus la Biblioteca Academei Române, secţia de manuscrise.

Ediţia A. C. Cuza a rămas celebră pentru partea ziaristicii lui Eminescu. Până la ediţia lui D. Murăraşu, din 1931, va fi masiv consultată pentru citate, alături de ediţia lui I. Scurtu din 1904.  D. Murăraşu, înţelege, însă, că textele eminesciene trebuiesc însoţite de note şi comentarii; ediţiile sale sunt exemplare din acest punct de vedere, dar incomplete da­torită volumului mare de text. Astfel că, pe lângă ediţiile D. Murăraşu, ediţia A. C. Cuza rămâne de consultat pentru tex­tele eminesciene pe care le conţine în plus.

Abia I. Creţu în cele două ediţii ale sale, din 1939, şi din 1942, epuizează cuprinsul ediţiei A. C. Cuza, dar tot fără note mai bogate de subsol. Ediţia academică, cu cele cinci volume dedicate publicisticii, are aceste note şi comentarii dar tot nu dizolvă ediţia A. C. Cuza într-un corpus organic, necesar. Ediţia academică scoate de sub paternitatea lui Eminescu câ­teva texte importante, atribuite de-a lungul timpului poetului şi rămase legate de numele lui..

Astfel că nu poate fi vorba, încă, de dizolvarea ediţiei A. C. Cuza (sau a ediţiei D. Murăraşu) într-un alt corpus, mai cuprinzător.Textele eminesciene ale ediţiei din 19l4, sunt,încă, semne de întrebare în eminesciologie.

Nici Perpessicius n-a preluat — de data aceasta, din mo­tive de cenzură politică — toate ineditele din ediţia A. C. Cu­za. Poezia La arme! rămâne necunoscută marii ediţii Perpe­ssicius, la fel ca şi poemul Moldova.

Masiva ediţie A. C. Cuza (680 de pagini) este o recapitulare a lui Eminescu în ajunul Primului război mondial. Cupride toate poeziile publicate până atunci din Eminescu, antume şi postume, la care adaugă un însemnat număr de poezii din manuscrisele de la Academie (Perpessicius consemnează, cu acribie, toate priorităţile ediţiei), precum şi poeziile populare culese de Eminescu ori aflate între manuscrisele sale (colec­ţia lui Miron Pompiliu). Antumele sunt confruntate cu revis­tele în care au apărut — şi cu manuscrisele. Nu verificăm aceste onfruntări pentru că, din sondaje, rezultă că textul se aliniază supus la ediţiile Scurtu. În notele din finalul volumu­lui se anunţă lapidar, pentru unele postume preluate din ediţiile Il. Chendi ori N. Hodoşi: „Cu îndreptări după manuscri­se". Ar fi nedrept să introducem măsura confruntărilor de text pentru o ediţie care se vrea — şi este! — un monument atotcuprinzător. Anonimii care au lucrat la această ediţie (N. lorga crede că numai A. Cusin; în realitate munca nu putea fi făcută de un singur editor, trebuie că este vorba de un grup mai larg selectat, probabil, dintre studenţii şi foşti studenţi ai profesorului A. C. Cuza) nu au avut răgazul obişnuirii cu ma­nuscrisele eminesciene, nu s-au ilustrat ca grafologi. Perpessi­cius va discuta, în notele sale, câteva descifrări ale ediţiei A. C. Cuza arătând deficienţele — inerente. Ca reuşită editorială în privinţa unui text manuscris eminescian trebuie amintită mai întâi Critica raţiunii pure, traducerea din Kant, prima editare foarte atentă, cu note preţioase de subsol, pe care o comentează favorabil şi ediţia academică. Apoi, drama Bog­dan Dragoş, care propune, semnalate în note (p. 675-678) numeroase lecţiuni diferite faţă de ediţia lui Iuliu Dragomirescu. Un lucru interesant: punând faţă în faţă textele, pe două coloane, deasupra primei coloane este consemnată: „Ed. luliu Dragomirescu (Socec)" — iar deasupra celei de-a doua: „Ed. I.V Ionescu & N. Georgescu". Aceştia sunt editorii-tipografi ai cărţii şi vor explica, într-o notă transmisă presei, de ce a întârziat tipărirea ei (lipsa prefaţei şi abundenţa ma­terialului). Sub numele generic „Ediţia A. C. Cuza" se regăseş­te, aşadar, din voinţa editorilor, „Ediţia I. V lonescu & N. Geor­gescu". Ediţia este, într-adevăr, colectivă: un adevărat şantier pe care A. C. Cuza doar îl coordonează.

La Geniu Pustiu, acesta notă: „Ms.Ac. Rom. p. 21-84. Cu îndreptări după manuscris". Se dă textul pe două coloane, dar nu se mai specifică ce termeni se îndreaptă, în final: „Restul îndreptărilor se poate vedea comparând ambele edi­ţii". Editorii se despart de I. Scurtu, pe care nu-1 numesc, însă, din cel puţin două motive. Mai întâi, ediţiile lui I. Scurtu sunt cunoscute (fiind singurele, în epocă) — iar apoi editorii vor relua, fără îndreptări, Laїs după I. Scurtu şi numeroase texte jurnalistice, cugetări, etc.

N. lorga este cel care laudă constant ediţia A. C. Cuza, ară-tându-i importanţa culturală: „Ediţia de Opere complecte pe care o datorăm d-lui A. C. Cuza şi colaboratorului său anonim care, dacă nu mă îndoiesc, e d-1 A. C. Cusin, care mai târziu a dat articole de ziar şi de reviste, are însă un mare merit, în ea, pe lângă o mare parte, nu totdeauna rău cetită, din lirica păs­trată în caietele care le păstrăm noi / la Academie, n.n./, se dau încercările de dramă atât de îndrăzneţe, şi nu numai Săr­manul Dionis şi Făt-Frumos din lacrimă, dar şi articolele lui, atât de remarcabile ca idei, onestele şi pătrunzătoarele ar­ticole de critică teatrală şi literară din Curierul de laşi" . La rândul său,Perpessicius recunoaşte meritele ediţiei A.C. Cuza ori de câte ori se confruntă cu texte editate pentru prima oa­ră în ea. Caracterizarea generală, din tabloul ediţiilor, este de asemenea elogioasă. „Punând la contribuţie lucrările înainta­şilor cu Chendi şi Scurtu în frunte, aducând uneori corectări din confruntarea cu manuscrisele şi cu adaose preţioase, precum la postume suava elegie Stau în fereastra susă, pierdu­tă totuşi din pricina repartizării materialelor printre exerciţii­le juvenile — ediţia A. C. Cuza a adus, întâia, imaginea unui scriitor fecund, de o vastă şi variată activitate şi a stimulat mai mult ca orice pledoarie către acea ediţie integrală, şi critică, pe cale de realizare".

Acesta este semnul sub care putem plasa ediţia: a stimu­lat. A ambiţionat lumea eminesciană către realizarea între­gului. Este, în fond, prima ediţie enciclopedică eminesciană.

* * *



...Nu cred că a numărat cineva statuile şi busturile dedicate lui Eminescu şi presărate prin ţară sau prin lume. Gestul lui Corneliu Botez este, şi prin acesta, semnificativ: omul care din prima tinereţe a visat la un chip pentru poet a reuşit, în 1911, să deschidă o serie şi să impună o ţinută. Din pacate, in Bucuresti cel putin, placile dedicate trecerii lui Eminescu printre noi sunt degradate sau chiar distruse... Prin albumul scos în 1909, Botez a ţinut în tensiune lumea teoretică românească timp de doi ani provocând cea mai amplă dezbatere din cultura română pe tema operei eminesciene: şi în acest domeniu este un întemeietor. Marile gesturi naţionale se fac, la noi, prin reacţie. Trebuie să negi, cel puţin simbolic, ceva – pentru a afirma întregul.





l .Vezi N. lorga: Eminescu în şi din cea mai nouă ediţie, în N. Iorga: Eminescu, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie de Nicolae Liu, Editura Junimea, Iaşi, 1981 (Colecţia Eminesciana, nr. 25) — p. 177: „Şi iarăşi — a treia împărţire — judecata politică şi socială, aceea are a sta deoparte, cu părerea de rău că admirabilele Scrisori nu pot fi puse în mijlocul chiar al prozei de studii şi articole de ziar care-i este mediul firesc."

2. M. Eminescu: Opere complecte. Poezii. Nuvele. Roman. Teatru. Cuge­tări. Scrieri: Literare, economice, politice şi filosofice. Scrisori. Critica ra­ţiunii pure de Kant. Cu o prefaţă st un studiu introductiv de A.C. Cuza. Iaşi. Editat de Librăria românească, Institutul de Arte Grafic." N.V Ştefaniu & Co.", 1914, IX + 680 + errata. Este, poate, impropriu denumită „ediţia A.C. Cuza". La ea au lucrat mai mulţi editori — unul dintre ei, Alexandru Cusin, este amintit de N. lorga, alţii sunt aleşi, probabil, dintre studenţii şi asistenţii lui A.C. Cuza. Unele texte sunt preluate tale quale după I. Scurtu (citat la note). A.C. Cuza, el însuşi, a publicat poezii de Eminescu în Con­vorbiri -literare. La un moment dat, în note, făcând confruntarea cu alte ediţii, textul fiind pus pe două coloane, deasupra coloanei ce indică ediţia stă scris: „Ediţia Ştefaniu & Georgescu". Editorii îşi pun, aşadar, marca asu­pra cărţii — dar în interior. Ediţia A.C. Cuza este, de fapt, o enciclopedie Eminescu, singura de acest fel din cultura română (strângând într-un sin­gur volum tot ce poate contribui la „completitudine"), la care s-a lucrat co­lectiv şi coordonat, ca pentru orice enciclopedie. Cât priveşte adjectivul: complecte, nu-1 suspectăm de agramatism. Este, mai întâi, în tradiţie moldavă: vezi ediţia Poesii complecte scoasă în 1893 de A.D. Xenopol. Apoi nu uităm că epoca este saturată de studii clasice. Complect vine de la latinescul complecto = îmbrăţişez, iar complet, de la latinescul compleo - umplu. Aşadar, opere „îmbrăţişate", cu sensul buchet (întreg), antologie, florilegiu (vezi Criticilor mei: „Unde vei găsi cuvântul /Viaţa-n floare să le lege?")

3. Nicolae Filipescu: Către un nou ideal, Bucureşti, 1896.

4.  Citatele care urmează sunt extrase din lucrarea noastră, mai vastă „Ritmul contestărilor lui Eminescu: 1909-1911 - 1924", aflată în manuscris. Acest excurs bibliografic a fost întocmit în anul 1986 pentru a convinge forurile de decizie (Ministerul Culturii şi Academia Română) de necesita­tea unei bibliografii comentate a receptării ziaristicii lui Eminescu de-a lun­gul timpului. Ca bibliograf la serviciul de Bibliografie al Academiei Româ­ne, am propus acest punct de vedere pentru întocmirea Bibliografiei Emi­nescu, lucrare la care am participat şi care se află în arhiva serviciului. Fiind vorba de foiletarea profesională a aproape o sută de titluri de perio­dice, nu resimţim nevoia de a indica, în note, fiecare trimitere în parte. Pen­tru definitivarea acestui capitol din cercetările noastre, însă, trebuie să-i aducem mulţumiri colegei Marina Vazaca — pe care o şi mustram toto­dată că nu foloseşte imensa informaţie acumulată în decursul acestei „munci forţate" la amintita biografie.

5. Data de 16 iunie a fiecărui an a fost considerată, până în perioada inter­belică, zi comemorativă a lui Eminescu. 15 iunie, care i-a luat locul după 1939 (semicentenarul morţii poetului) este o dată convenţională simetrică faţă de 15 ianuarie, apropiată de sărbătorile sfârşitului de an şcolar, etc.

6.  G.T. Kirileanu a copiat texte eminesciene din Curierul de Iaşi şi Timpul pentru ediţia I. Scurtu, din 1905. C. Bostan, în prefaţa şi în notele la antologia pe care i-o dedică (vezi: G. T. Kirileanu sau viaţa ca o carte. Mărturii inedite. Ediţie îngrijită şi Cuvânt înainte de Constantin Bos­tan, Editura Eminescu, 1985) îl consideră coeditor, alături de I. Scurtu, al ediţiei: M. Eminescu: Scrieri politice şi literare. La fel, Aurelia Rusu (vezi textul său: „30 septembrie 1960", în antologia citată). G.T. Kirileanu a scos, în 1909, ediţia: M. Eminescu: Icoane vechi şt icoane nouă („Timpul" de­cembrie 1877), la Vălenii de Munte. Cartea are o prefaţă de N. Iorga, iar pe copertă găsim scris: Din scrierile în proză ale lui M. Eminescu. Reprodu­se cu prilejul comemorării a 20 de ani de la moartea scriitorului. Editorul a semnat cu o iniţială, „K". Despre apariţia ei, Şerban Cioculescu scrie: „La recomandarea lui Titu Maiorescu, care-i preţuia cultura şi inteligenţa, P.P. Carp i-a pus la dispoziţie (lui G.T. Kirileanu, n.n.) colecţia Timpului din anii colaborării lui Mihai Eminescu, spre a-i servi la culegerea de articole politice" (vezi Şerban Cioculescu: însemnări în marginea „Jurnalului" ine­dit al lui G.T. Kirileanu, în antologia citată, p. 27. Recunoaştem, aici, condi­ţiile editării lui Eminescu: girul lui Titu Maiorescu îl determină pe Petre Carp să-1 ajute pe editor în alcătuirea ediţiei. De bună seamă, recomandarea res­pectivă se referea la proiectul lui I. Scurtu (anunţat în Prefaţa la Scrieri po­litice şi literare) de a edita, în trei volume, întreaga publicistică a lui M. Eminescu. G.T. Kirileanu întrerupe, însă, colaborarea cu I. Scurtu, scoate singur broşura din 1909 — iar apoi proiectul însuşi cade, datorită pole­micilor politice din anul 1911 pe marginea ziaristicii eminesciene. Ediţia din 1910, despre care vorbim, conţine şi texte din broşura lui G.T. Kirileanu; de bună seamă, acesta nu este străin de întreprinderea ziarului Epoca. I.S. Mugur, însă, în Mişcarea, 22 oct. 1910, p. l, făcând o scurtă retrospec­tivă a ediţiilor Eminescu, afirmă că ediţia Articole politice, din 1910, este scoasă de Victor Verzea, funcţionar la poştă.

7. N. Iorga: Statuia lui Eminescu. În Neamul românesc literar, Vălenii de Munte, II (1911), nr. 41, oct. 23, p. 641-643. Reluat în N. lorga:Eminescu.Ediţie îngrijită. Studiu introductiv, note şi bibliografie de Ntcolae Liu, Editura Junimea, laşi (Colecţia Eminesciana, nr. 25), p. 116-118 (fără comentarii, însă).

8. în Românul, Arad, 25 oct./7 nov. 1911, Horia Petra-Petrescu, tânăr ziarist lăudat de N. lorga, reia impresii de la sărbătoarea gălăţeană în Lucea­fărul, Sibiu, 16 nov. 1911.

9 .xxx-./w amintirea unui geniu naţional. Opinia Iaşi, 19 oct. 1911, p. l.

10. Interesantă fusese luarea de cuvânt a lui G.Topîrceanu din 1911 în Viaţa romînească, nr. 10/1911, el scrie: „... Mihai Eminescu a fost cel mai înainte de toate poet. Mihai Eminescu a mai fost şi un gânditor social care a avut o concepţie politică asupra vremii în care a trăit. Care dintre aceste două personalităţi a fost comemorată la Galaţi? întârziaţii au sărbătorit mai cu seamă pe poet. Moderna generaţie mai mult personalitatea socială a lui Eminescu." În 1924, G.Topîrceanu va fi unul dintre polemiştii redutabili împotriva lui Panait Istrati, reluând atacurile pe cont propriu, în Lumea, bazar săptămânal (grupul de la Viaţa romînească, patronat de Mihail Sa-doveanu, va fi înclinat să dea uitării pamfletul lui Panait Istrati şi-1 va primi pe scriitor în Iaşi, introducându-1 între intelectualii moldoveni).



N. Georgescu





No comments: