Jurnalistul Octavian Pescaru a chelfănit pe 23 decembrie 1989
doi terorişti din brigăzile formate de ruşi din republicile asiatice
ale URSS.23 decembrie 1989, pe la 5-6 seara. Veneam dinspre Unirea şi mă îndreptam către Piaţa Universităţii. Eram împreună cu prietenul meu, inginerul Vancu Bogdan, cu care fusesem şi pe 21 la baricada de la Universitate. Mergeam pe trotuarul de vizavi de Spitalul Colţea. Bucureştiul arăta straniu. Oamenii se mişcau care încotro, parcă fără o ţintă precisă, ca într-o scenă din „Mad Max“. Am ajuns în dreptul străzii Doamnei (care duce către BNR) şi am făcut un scurt popas ca să ne aprindem câte o ţigară. În momentul acela am văzut un ARO coborând de pe strada Colţei către bulevard cu viteză mică. Din maşină au izbucnit deodată focuri de armă. Se trăgea în noi, aşa, dintr-odată!
În preajma noastră nu mai era absolut nimeni. Se vedeau limpede flăcările de la gura armelor. Mai multe gloanţe s-au înfipt într-un chioşc de îngheţată aflat pe colţul străzii, iar altele au făcut praf vitrina unui magazin de alături. Maşina a virat dreapta către Piaţa Universităţii unde viermuiau tot soiul de maşini, maşinuţe şi utilaje grele folosite în construcţii. Noi ne-am dezmeticit repede după rafalele care ne trecuseră pe la urechi şi am luat-o la fugă către maşina care se mişca în continuare cu mică viteză. Forţat de utilajele care îi tăiau calea, ARO-ul a virat dreapta către Piaţa Rosetti. Prinsă între două măgăoaie, maşina a fost făcută armonică (şi a zăcut apoi până prin martie 1990 pe trotuarul din faţa Teatrului Foarte Mic). Din ea au apucat să sară doi inşi. Eu şi Bogdan am văzut toată scena în timp ce alergam către ARO.
Când am ajuns la cei doi ocupanţi ai maşinii, în jurul lor se adunaseră deja vreo 10-20 de oameni. Tipii din maşină erau îmbrăcaţi în uniforme ale armatei române, fără peltiţe, trese şi fără cuc la căciuli. Erau larg descheiaţi la mantale şi ţineau câte un pistol îndreptat în sus. Cu chiu, cu vai am liniştit mulţimea care voia să-i linşeze, explicând că noi eram cei în care trăseseră şi că vrem să ştim cine sunt şi ce hram poartă. Bogdan îşi aminteşte că cei doi „aveau privirile tulburi, de parcă erau drogaţi sau beţi şi priveau tâmp, fără să scoată vreun cuvânt“. Eu îmi aduc aminte că unul dintre ei purta mustaţă, avea ten măsliniu sau mai închis la culoare, în orice caz, şi pronunţa stricat numele lui Ceauşescu. Atât îmi amintesc că spunea: „... Ciaşescu, Ciaşescu...“. L-am pocnit, l-am dezarmat, l-am legat şi l-am urcat alături de celălalt într-o camionetă descoperită care apăruse brusc lângă noi. „Îi ducem la televiziune, să-i vadă poporul“, ne asigurau cei din camionetă, cărora nu le-am dat atenţie.
Eu şi Bogdan eram mândri că pusesem mâna pe primii terorişti adevăraţi ai Revoluţiei. Prima mea nedumerire s-a născut însă chiar în momentele imediat următoare. În loc s-o cotească la dreapta spre Romană, aşa cum era normal, camioneta s-a dus în jos spre Kogălniceanu. Am urmărit apoi insistent jurnalele tv şi am frunzărit toate ziarele vremii până pe la sfârşitul lui ianuarie ‘90, sperând să aflu veşti despre prietenii mei teroriştii. Din păcate, nimic până în ziua de azi. Sătul de atâta aşteptare, nu-mi rămâne decât să-i salut pe cei doi care ne-au transformat în ţinte vii în seara de 23 decembrie 1989, oriunde s-ar afla.
Posts
No comments:
Post a Comment