ROMANIA post-electorala, intre blestemul comunismului si blestemul mediocritatii. O analiza de dr Liviu Turcu

Într-o analiză post-electorală oferită din Statele Unite în exclusivitate ziarului „Curentul“, sociologul Liviu Turcu observă câteva dintre şansele şi responsabilităţile preşedintelui Traian Băsescu, în cel de-al doilea mandat al său. Confirmat preşedinte pe 14 decembrie, exact la 20 de ani de la scânteile anticomuniste de la Iaşi, cu mandatul primit pe 16 decembrie, la 20 de ani de la începutul revoltei de la Timişoara, şi cu jurământul în faţa naţiunii pe 21 decembrie, la 20 de ani de la insurecţia tinerilor din Bucureşti, Traian Băsescu are datoria să facă dreptate martirilor din decembrie 1989 şi să spargă definitiv blestemul comunismului abătut asupra României. Va reuşi, oare?

Blestemul comunismului

România, ca stat privit în perspectiva evoluţiei universale, nu se poate plânge în raport cu altele de absenţa oportunităţilor istorice. Adică, a acelor circumstanţe de ordin special/extraordinar care, potenţial, oferă şansa unei naţiuni de a se repoziţiona profund din punct de vedere sociopolitic, ideologic, militar şi moral atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. În acest sens, românii au fost, în ultimii 20 de ani, martorii şi actorii figuranţi ai recursului explicativ manipulativ cvasiexclusiv la adresa memoriei recente, respectiv moştenirea fostului regim comunist. O moştenire pe post de ghenă defulatorie colectivă, jucând ad-hoc rolul de panaceu universal pentru justificarea eşecului regimului postdecembrist de a aduce România măcar în apropierea nivelului de civilizaţie atins de tovarăşii de drum din Uniunea Europeană. Un demers ce reflectă tragic, sub aspectul consecinţelor, nu numai incapacitatea clasei politice şi a liderilor acesteia de a-şi îndeplini obligaţiile elementare faţă de cei pe care formal îi reprezintă, dar şi o ignoranţă incalificabilă în a înţelege corect „mersul lumii“. De aici impotenţa de a alege o strategie eficientă pentru navigaţia corabiei româneşti în apele tulburi ale contemporaneităţii.
Lista argumentelor ce susţin afirmaţia de mai sus e mult prea lungă şi, în fapt, destul de familiară opiniei publice pentru a mai utiliza fie şi doar o selecţie cu caracter ilustrativ. Calificarea cea mai potrivită pentru descrierea nivelului vieţii politice pe plan intern este, aşa cum s-a putut vedea şi în campania electorală prezidenţială, indigenizarea definiţiei, altfel universal acceptate, a „politicului ca artă a compromisului“ la cea a „politicului ca artă a compromiterii“.  Pentru cei care mai au încă vreun dubiu în legătură cu căderea abisală a calităţii vieţii politice româneşti actuale la un nivel lumpenar, îi invit să recitească ca experiment inedit mesajele oficiale de felicitare sosite la adresa preşedintelui după realegere. Mesaje care sunt adresate nu atât omului, cât ocupantului poziţiei numărul unu în ierarhia statului român. Pentru cei ce cunosc subtilităţile limbajului politico-diplomatic, dacă în România ar fi fost vorba de o democraţie tipic occidentală, şocul ar fi fost deosebit de puternic. Cum însă în cazul României actuale situaţia nu este nici pe departe una normală în raport cu standardele menţionate, cei în cauză s-au văzut probabil obligaţi să încalce cutumele ţinând seama de grosimea epidermei şi volumului cortexului politicienilor, inclusiv a celor aflaţi la cârma statului. Odată cu obişnuitele formule de felicitare ce ţin de protocol, au fost strecurate în text sau lansate public în paralel formulări precum „Aţi primit mandat pentru continuarea acţiunilor decisive de reformare a justiţiei... pentru combaterea corupţiei şi creşterea performanţei în sistemul justiţiar“; „România trebuie să aspire către o guvernare a legilor, nu a bărbaţilor şi femeilor“; „este timpul să începeţi să faceţi, nu numai să vă certaţi“. Nu în cele din urmă, alfabetizarea de facto pe puncte concise a ceea ce ar trebui făcut în regim de urgenţă. Lecturându-le, la început rămâi aparent perplex din cel puţin două motive: primul este că cel puţin formal, fiind vorba de recentele alegeri prezidenţiale, preşedintele, potrivit Constituţiei în vigoare, nu dispune direct de pârghiile necesare atingerii obiectivelor vizate de expeditori; doi, tonul care, aşa cum se zice, face muzica îmi aduce în minte de unul folosit la adresa copiilor retardaţi şi care, dacă tot ţi i-a dat Dumnezeu în ogradă, nu ai ce face şi trebuie să foloseşti „mijloace de comunicare adecvate“.

A treia oportunitate istorică

În realitate, observaţiile şi recomandările au fost făcute cu bună ştiinţă de cele două din cele mai importante cancelarii occidentale tocmai pentru că actualul moment postelectoral prezidenţial reprezintă o a treia oportunitate istorică a perioadei postdecembrie 1989 pentru repoziţionarea structural-funcţională a României pe plan intern, dar şi pe plan extern. Prima oportunitate istorică a fost în decembrie 1989 şi ratată copios, întrucât fosta clasă politică comunistă (nomenclatura) a jucat eficient în vodevilul istoriei în rolul de „Marie cu aceeaşi pălărie“, schimbând doar oportunist eticheta de pe borcanul politico-ideologic. Dirijor a fost, bineînţeles, Ion Iliescu. A fost faza în care a avut loc şi prima împărţire a „prăzii“ economice moştenite de la fostul regim şi care a avut menirea să legitimeze nomenclatura în calitate de noua clasă capitalistă autohtonă.
A doua oportunitate istorică a fost ratată con brio după alegerea, cu sprijinul societăţii civile, a preşedintelui Emil Constantinescu şi care a fost fals percepută, mai ales în exterior, ca prima alternativă politică de guvernare profund noncomunistă. În fapt, o perioadă ce avea să ducă practic, datorită incompentenţei politice şi birocratico-administrative, la dispariţia de pe scena politică a partidului istoric naţional-ţărănist augmentat neinspirat drept creştin-democrat. 
Actuala victorie a preşedintelui Traian Băsescu reprezintă cea de a treia oportunitate istorică. De ce? Pentru faptul că, în pofida unui handicap considerabil reprezentat de poziţiile economico-financiare consolidate timp de 20 de ani de grupurile de interese cu care s-a confruntat, actualul preşedinte are, potenţial, şi el la rândul său câteva puncte de sprijin importante. Subliniez termenul potenţial întrucât în acest moment acestea nu sunt încă angajate/integrate activ în procesul politic de reformare substanţială dorit şi aşteptat de multă lume.

Avantajele lui Băsescu

Primul avantaj este acela că acţiunile sale nu mai sunt condiţionate de constrângerile calculului politic al realegerii sale ca preşedinte. Traian Băsescu şi-a epuizat constituţional acest drept. Al doilea avantaj, cel pierdut atât de lamentabil de preşedintele Emil Constantinescu şi grupul său politic, este reprezentat de valul important al sprijinului popular, mai exact al celor care fie şi instinctiv percep adâncimea crizei sociopolitice şi morale în care se zbate societatea românească. Nu este vorba de un val de proporţiile celui din anul 1996, dar unul suficient pentru a-i fi adus preşedintelui victoria şi care poate fi amplificat dacă şi numai dacă, fie doar şi o parte a celor ce au absentat de la vot sau au votat împotriva lui, vor realiza că vrea să se lanseze cu adevărat în procesul unei schimbări de substanţă a situaţiei actuale. Să nu se uite că o parte importantă a votanţilor în favoarea lui Mircea Geoană s-au aliniat politic în primul rând ideii necesităţii imperioase de reformă, de schimbare a ceea ce există azi în sistemul politic. Aceşti oameni sunt aliaţi naturali pentru actualul preşedinte dacă îi va convinge că de această dată se va ţine de cuvânt.
Pentru amplificarea sprijinului popular, ca bază esenţială în vederea creării condiţiilor necesare politico-legislative de modificare a Constituţiei în sensul eliminării definitive a ambiguităţilor cu privire la definirea atribuţiilor ramurilor puterii, preşedintele Traian Băsescu trebuie mai întâi să se „reinventeze politic“ pe el însuşi, ceea ce este dificil, dar nu imposibil. El trebuie, înainte de toate, să convingă opinia publică că nu este doar exponentul unei federaţii de grupuri de interese economico-financiare, întâmplător mai mici şi mai slabe decât cele ce l-au avut exponent pe contracandidatul său, Mircea Geoană. Ca atare, preşedintele trebuie să convingă că este de facto reprezentantul intereselor marii majorităţi a românilor. Acest proces nu poate avea loc peste noapte şi impune elaborarea unei strategii de mare „imaginaţie politică şi sociologică“. Iar pentru asta preşedintele are nevoie de ceea ce de fapt nu a avut în timpul primului său mandat prezidenţial: sprijinul masiv al intelectualităţii progresiste româneşti prin exponenţii ei cei mai capabili în raport cu obiectivele propuse. La acest capitol, preşedintele Traian Băsescu a trăit la propriu în timpul primului său mandat povestea cu „hainele cele mai frumoase ale împăratului“, în care personajul era de fapt... complet gol.

Statul bun

Un preşedinte sau un lider politic de marcă trebuie să fie desigur un om inteligent, dar nu neapărat cel mai inteligent om al naţiei sale. Ca lider, în afara carismei necesare asigurării eficienţei procesului comunicării cu opinia publică, el trebuie să aibă calităţile manageriale de a şti să-şi aleagă membrii echipei cu care elaborează şi aplică strategiile considerate esenţiale pentru atingerea obiectivului de a realiza un stat bun. Mulţi se vor fi întrebånd dacă definiţia de stat bun nu este una iluzorie, fiind imposibil de realizat în condiţiile enormei diversităţi de caractere şi interese din lumea de azi. Nimic mai fals, şi asta o demonstrează şi cercetările sociologice, ca şi sondajele de opinie atunci cånd sunt făcute corect. Iată, aşadar, cåteva rezultate uimitor de simple, altfel la nivelul bunului-simţ, obţinute pe plan internaţional la acest capitol: un stat bun pentru cetăţenii săi este unul în care legea este una pentru toţi, este ordine, asiguråndu-se astfel securitatea nediscriminatorie a cetăţeanului; un stat bun este unul care prin capacitatea managerială a sistemului politic şi economic asigură o existenţă materială decentă la nivelul standardului de viaţă, unul în care nu se permite transferul ilegitim de bogăţie de la cei mulţi la cei puţini ca sursă de sărăcie endemică; este unul în care asigurarea locurilor de muncă ca sursă legitimă de venituri pentru atingerea unui nivel de existenţă civilizată este un obiectiv fundamental, alături de grija şi măsurile instituţionale luate pentru funcţionarea unui sistem de educaţie profesional competitiv, dar fără a neglija aspectul culturii politice şi inculcării valorilor morale; un stat bun este unul care nu se angajează în războaie inutile şi nu face din acest mijloc un vector agresiv constant al politicii sale cu alte state; un stat bun este un stat care îşi protejează în mod egal toţi cetăţenii pe teritoriul naţional şi în afara acestuia; este un stat care prin tot ce realizează trezeşte în mod natural respectul şi loialitatea cetăţeanului, dar şi respectul pentru sine şi alte naţii cu care vine în contact. Şi lista poate desigur continua mult, dar odată îndeplinite condiţiile de mai sus vorbim deja de un stat, un sistem politic şi o naţie modernă, civilizată. Eşecul aplicării mecanice şi neadecvate a diferitelor modele de import este din păcate o constantă o istoriei romånilor fie doar şi pentru ultimele două secole cånd se poate vorbi de incipienţa procesului de modernizare socio-politică.

Lipsa intelectualilor cu spirit de sacrificiu

Cåte din obiectivele enunţate mai sus au fost îndeplinite de clasa politică şi conducătorii politici de după decembrie 1989? Răspunsul este evident şi tragic în acelaşi timp. Ar fi timpul ca aceşti factori responsabili pentru împingerea ţării în tomberonul istoriei, fie el şi unul ataşat din motive geopolitice Uniunii Europene şi NATO, să fie obligaţi să lase locul unora dispuşi să facă efortul necesar pentru corectarea situaţiei. Oameni cu o solidă cultură politică, cu o înţelegere profundă a intereselor naţionale şi un spirit de sacrificiu personal necondiţionat.
În primul său mandat, preşedintele Traian Băsescu nu a avut o echipă intelectuală de această talie. Marea majoritate a intelectualităţii de valoare, coloana vertebrală a oricărei societăţi civilizate, nu s-a aflat alături de el şi nu pe motive neînsemnate. El a devenit în primul mandat „captivul“ unui grup de interese intelectual statistic şi valoric minoritar şi care sub umbrela puterii prezidenţiale s-a răfuit lumpenar nu numai cu cei cărora le-a purtat såmbetele încă dinainte de decembrie 1989, dar şi celor care au refuzat să i se alinieze după acea dată. Marea majoritate a intelectualilor de valoare au preferat să se retragă din viaţa politică şi inclusiv din viaţa publică pentru a nu intra în mocirla timpului prezent. Ei au mizat istoriceşte pe efemeritatea existenţială a unor astfel de grupuri agresive intrånd, cum se spune, în conservare. Un abandon socio-politic discutabil sub aspect moral, dar care este o poveste de tradiţie centenară în cultura romånească. Acest subiect merită analizat de sine stătător prin efectele generale nefaste asupra întregii societăţi romåneşti în cadrul evoluţiei ei universale. Cånd am propus dezbaterea publică a acestei teme la mijlocul anilor ‘90 în fieful Grupului de Dialog Social am întåmpinat nu doar o rezistenţă, dar şi o ostilitate bine calculată. Recåştigarea de către Traian Băsescu a sprijinului intelectualităţii romåneşti progresiste concomitent cu îndepărtarea din zona puterii a elementelor intelectuale corupte şi mercenare ce au dispus de puteri discreţionare în primul său mandat va fi o importantă sursă de recåştigare a legitimităţii la nivelul acelei părţi a opiniei publice. O legitimitate fără de care nu va putea construi platforma necesară reformării profunde a sistemului politic inclusiv la nivel instituţional.

Interesul inter-naţional reciproc

Al treilea avantaj pentru finalizarea unei adevărate „revoluţii“, cum a denumit-o în discursul său ambasadorul uneia din marile aliate occidentale, este sprijinul politic extern declarat pentru preşedintele Traian Băsescu în direcţia unor reforme profunde. Nu mă număr la modul general printre „fanii“ intervenţiilor vectorilor externi în politica internă a unui stat, altfel suveran şi independent. Aceste influenţe pot fi desigur de o diversitate şi intensitate variabilă şi depind în egală măsură de situaţia şi interesele ambelor părţi. În politica romånească există însă, în mod tradiţional, obiceiul nefast al diverselor grupuri politice de a cere sprijinul unor factori politici externi cånd nu sunt în postura de a accede singure la putere. Un obicei care la råndul lui a creat mituri în legătură cu rolul şi amploarea acestor influenţe şi tipuri de intervenţie. Menţionånd acest aspect, am îndeosebi în vedere invocarea directă sau indirectă, de tipul bluffului manipulaţionist, de către un politician, partid sau grup de interese a sprijinului primit de factori de putere de prestigiu externi. Această metodă a intrat curent după decembrie 1989 în arsenalul mijloacelor diversioniste utilizate pe scena politică romånească. Nici recenta campanie electorală prezidenţială nu a făcut excepţie. Un exemplu este invocarea prin mijloace propagandistice în mass-media a ideii susţinerii candidatului Mircea Geoană, nici mai mult, nici mai puţin decåt de o alianţă occidentală pe axa Washington-Berlin-Bruxelles.
În realitate, clasa politică romånească şi majoritatea liderilor ei nu par a fi înţeles, în detrimentul intereselor naţionale, nici geneza reală a procesului acceptării Romåniei în cele două organizaţii internaţionale şi nici modul în care ar trebui să acţioneze pentru valorificarea pozitivă a noului statut regional. Datorită acestui fapt, un proces serios de reformare pe plan intern, precum cel care teoretic ar putea fi declanşat de preşedintele Traian Băsescu, este dorit şi binevenit în cancelariile occidentale ale ţărilor membre ale Uniunii Europene, întrucåt le rezolvă o serie întreagă de situaţii disfuncţionale aflate în conflict acut cu statutul şi funcţionalitatea organizaţiei. Este aşadar, înainte de toate, o chestiune de interes reciproc.

Spargerea blestemului

Pånă atunci, însă, trebuie constatat la modul cel mai realist că situaţia raportului de forţe între grupurile de interese ce au stat în spatele alianţelor electorale pro-Băsescu şi pro-Geoană a rămas practic neschimbat. Un fel de „pat sahistic“ care chiar dacă va fi în cele din urmă spart prin reînvierea vechii axe PDL-PNL-UDMR va consfinţi pe fond menţinerea vechiului statu-quo. Iar dacă această formulă nu va fi gåndită de preşedinte ca una de tranziţie, care să permită în mod inteligent pregătirea şi aplicarea etapizată a „marii strategii de reformare profundă“ aşteptată atåt pe plan intern, cåt şi extern, compromisul se va tranforma într-o reţetă sigură pentru îngroparea definitivă a celei de-a treia mari oportunităţi istorice de după decembrie 1989. Ar fi un semn şi o victorie a mediocrităţii cvasi-perpetue a clasei politice şi a liderilor ei. Este motivul pentru care, personal, păstrånd echidistanţa politică, am avut şi am senzaţia continuă că asupra Romåniei s-a abătut de mult timp un adevărat blestem mistic al mediocrităţii. Rămåne de văzut dacă viaţa va confirma sau infirma acest verdict.
Dr Liviu Turcu
Titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei

A doua alegere a lui Băsescu, a treia şansă a României
Curentul - luni, 21 decembrie 2009

© Curentul