Thursday, December 24, 2009

CRACIUNUL IN INCHISORILE COMUNISTE. Colinde la usa chiliei Parintelui Justin Parvu si la Manastirea Petru Voda


„Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“.
(Athanasie Berzescu)

Naşterea Sfântului Prunc înfăşat în dantelăria colindelor, aduse şi scrobite de Îngeri, a fost şi este slăvită şi vestită de toate vârstele, în toate locurile: de la zarva uliţei la entuziasmul sălilor de concert, de la coliba săracului la conacul bogatului, de la chilia umilă a călugărului la somptuoasa catedrală a ierarhului, de la schimnicul pustiei la atenee sau alte edificii culturale, de la reşedinţele regale la încremenitele deportări, de la sânul familiei la sinistrele celule ale fioroaselor temniţe atee. Deţinuţii politici ascundeau în ei sufletul copilăriei aninat de stele când la răspântiile albe se întâlnau cetele de juni şi prichindei chiuind cu urături şi strigături.
În gerul încremenit al penitenciarelor, scânteile sufletelor celor închişi se aprindeau în miezul lor tainic de lumină, lăcrimând mireasma de colind a Crăciunului.

A venit şi-aici Crăciunul,
 Să ne mângâie surghiunul;
 cade albă nea
 peste viaţa mea,
 peste suflet ninge.
 Cade albă nea
 peste viaţa mea
 care-aici se stinge.
 Tremură albastre stele
 peste dorurile mele;
 Dumnezeu de sus
 în inimi ne-a pus
 pâlpâiri de stele.
 Dumnezeu de sus
 în inimi ne-a pus
 numai lacrimi grele.
 Maica Domnului curată
 Adă veste minunată!
 Zâmbetul tău drag,
 înflorească-n prag
 ca o zi cu soare!
 Zâmbetul tău drag
 îl aşteaptă-n prag
 cei din închisoare.
 Peste fericiri apuse,
 tinde-ţi mila Ta, Iisuse.
 Cei din închisori
 Te aşteaptă-n zori,
 pieptul lor suspină,
 de sfânta-Ţi Lumină.
 Cei din închisori
 Te aşteaptă-n zori.


(Radu Gyr - A venit şi-aici Crăciunul)

Deţinuţii politici, îngheţaţi, flămânzi, zdrenţăroşi şi bătuţi, păreau nişte stafii îngrozite ce bântuiau lumea închisorilor. Complet izolaţi de lume tremurau în celulele mici, care striveau puterile lor sufleteşti şi trupeşti. Cu atât mai gravă era povara când în temniţă sălăşluia un suflet de crin, de copil. Avem o astfel de mărturie a Dr. Flor Strejnicu din Cisnădie-Sibiu. „Crăciunul anului 1941, când abia împlinisem 15 ani, l-am petrecut în închisoarea Sibiu, pe atunci loc de detenţie pentru minori. Ocupam noi, minorii, două celule mari, cu paturi suprapuse, în care eram înghesuiţi aproximativ 40 de Fraţi de Cruce. «Vorbitorul» era o dată pe săptămână, Duminica. Aveam voie să scriem o dată  pe lună acasă. Îmi aduc aminte şi acum de una dintre scrisorile trimise mamei mele în preajma Crăciunului.
Mamă dragă,
Dintre gratii, printre lacrimi şi suspine,
Sărutând nebun, zăbrele, cred că te sărut pe tine;
Dar de-odată fierul rece-l simt pe buze: vai! ce grea
Este soarta ce desparte pe copil de mama sa.



Acel Crăciun la 15 ani mi-a marcat toate aducerile aminte“. (Flor Strejnicu, Creşinismul Mişcării Legionare. Ed. Imago, Sibiu, 2001, p. 133).

Se deschidea fereastra dimineaţa pentru a pătrunde printre gratiile îngheţate toată asprimea gerului. Când se închidea, deţinuţii îşi puneau doar cămaşa, permisă, iar peste ea zeghea, ce era atât de rară că semăna cu gratiile de la fereastră. Totuşi în ajunul Crăciunului, creştinii simţeau căldura Naşterii Domnului, ca şi cum ar fi fost încălziţi de cele nouă cojoace ale Dochiei.

„Iisus a fost totuşi prezent în celule: în colindele murmurate, în strânsul mâinilor, în glasurile tremurânde care rosteau urarea: «La mulţi ani!». Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziat ceva mai mult pe la căminele lor, a început să răsune, ca într-o catedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai plin, Irmosul Naşterii:

«Îngerii cu păstorii măresc,/ iar magii cu steaua călătoresc».
   Şi la întrebarea: «Cine-i? Cine-I»?
   A venit răspunsul şoptit: «Părintele Imbrescu, de la Biserica Boteanu din Bucureşti»“. (Părintele Zosim Oancea - Închisorile unui preot ortodox. Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, p. 95).
După momentele sublime de tăcere şi de încărcătură emoţională pe care s-a urcat ca pe o scară de mătase, gândul de mulţumire la ceruri, sclipirile Bradului temerar se aud cântate de aceeaşi voce serafică:

 O, brad frumos, ce sfânt erai
 În altă sărbătoare,
 Mă văd copil cu păr bălai
 Şi ochii de cicoare.
 Revăd un alb şi sfânt cămin
 Şi chipul mamei sfinte,
 Imagini de Crăciun senin
 Mi-apar şi azi-nainte.

 Un brad cu daruri şi lumini
 În amintiri s-arată.
 Prin vis zâmbeşte ca un crin
 Copilul de-altădată

 Azi nu mai vine Moş Crăciun
 Ca-n noaptea de cenuşă,
 Ci doar durerile-mi s-adun’
 Să-mi plângă după uşă.

 Trosneşte lacătul de fier,
 Se stige câte-o viaţă,
 S-aude glas de temnicer
 Pe lespedea de gheaţă.

 Omătul spulberat de vânt
 Se cerne prin zăbrele
 Şi-mi pare temniţa mormânt
 Al tinereţii mele.
 (Radu Gyr - O, brad frumos, cit. de Părintele Zosim Oancea. Op. cit. p. 97).

Naşterea Domnului la penitenciarul Suceava în anul 1948 însemna foamete, mizerie, boala, chinurile, injuriile, loviturile, suferinţa ce se adunau toate într-o durere ce străbătea până-n temelii firavele, plăpândele dar frumoasele fiinţe închise, ce-şi mototoleau nădejdea în voia lui Dumnezeu, în temniţa Securităţii din Suceava. Nici una dintre ele nu putea sărbători Naşterea Pruncului, decât înecate de lacrimile dorului de acasă. Colindul fredonat pe rând, la zăbrelele celulei, era îngânat de un cântec de leagăn.

 Dormi copilul mamii, nani, nani,
 A plecat şi ultimul lăstun.
 Ruginiră plopii şi tufanii
 Şi din temniţa ce-i surpă anii,
 Nu s-a mai întors tăticul bun.

Toate se împleteau în Sărbătoare,  Colindul, suferinţa, lacrimile şi dorul de cei dragi:
„Nu voi uita niciodată, mărturiseşte Dumitru Bordeianu, clipele de duioşie şi înălţare sufletească, când, din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui şi până la stingere, ocupantele ieşeau pe rând la geamul celulei şi cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înălţător spre cer, decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toţi arestaţii erau cântecele de leagăn pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai ştiau de ele“.

(Dumitru Bordeianu - Mărturisiri din mlaştina disperării. Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 61).

Naşterea Sfântului Prunc în lagărul de prizonieri de la Mănăstârca din anul 1948.

 În lagărele de muncă răspândite pe tot cuprinsul Rusiei sovietice erau în afara prizonierilor de război şi legionari, fie  dintre cei paraşutaţi din Vestul Europei, fie condamnaţi ca duşmani ai comunismului. Astfel sunt cunoscute numele lui Nicu Popescu-Vorkuta, care şi-a scris cutremurătoarele mărturii în cartea  „Un legionar dincolo de cercul polar“, mărturiile părintelui Dimitrie Bejan,  „Oranki-Amintiri din captivitate“, sau cele ale profesorului Eugen Raţiu.
„În lagăr la Mănăstârca, în toate bordeiele ardeau feştile, între ramurile pinilor, pe care atârnau jucării confecţionate din placaj şi carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiseră bradul le închinaseră copiilor care, în colşul de sub icoană, alături de mămica lor, îl implorau pe Moş Crăciun să-l aducă pe tăticul înapoi.
În bordeiul 15 ne adunam şi, lângă bradul din colţ, la lumina opaiţului, cântam colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Uşor, liniştit, ca într-o poveste spusă de bunic, se depăna firul sfintelor amintiri. Ultimul colind aducea rouă în ochii tuturor robiţilor:

      Sub fereastra amintirii ne-adunăm,
      Sufletul de altădată-l colindăm.
      Cad nămeţii şi pierim
      Fără cruce, fără ţară, velerim!
      Trec în caravană magii dorului,
      Peste fruntea rece-a luptătorului.
      Brazii ard în vatra vechiului cătun,
      Noi pornim colindul unui nou Crăciun.
      Gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim
      Flor de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!“
          (Dimirie Bejan - Oranki-Amintiri din captivitate. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. )
    
După sfârşiul pedepsei, legionarii care au supravieţuit au fost repatriaţi. Numai că la gară nu-i aştepta nimeni alţii decât securiştii spre a-i aresta sub învinuiri închipuite şi tocmite de ei. Nicu Popescu-Vorkuta, Eugen Raţiu şi mulţi alţii, şi-au început detenţia pe vremea lui Carol al II-lea, au continuat-o în lagărele naziste, apoi în guberniile ruseşti şi din nou acasă (în temniţă), în patria pe care au slujit-o cu drag şi jertfă.

Crăciunul anului 1949 în închisoarea Piteşti

Cu fulgii de zăpadă înfăşuraţi în gândurile reci, cu discuţiile de nemulţumire atârnând ca nişte ţurţuri pe duşumeaua glaciară aidoma lespedei de afară mulţi deţinuţi îşi trăiau ultimele zvârcoliri. În piepturile mai tinere însă, sufletele evadau din temniţe.
„În Ajunul Crăciunului, povesteşte Ioan Ianolide, mă mărturisisem, la semnalul dat în ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor:
            O, brad frumos,
            Copil bălai, Crăciun şi brad
       S-au stins în alte zile,
       Azi numai lacrimile cad
       Pe-ngălbenite file.
       În bezna temniţei mă frâng
       Sub grele lespezi mute,
       Şi-mpovărat de doruri plâng
       Pe amintiri pierdute.
       Omătul spulberat de vânt
       Se cerne prin zăbrele
       Şi-mi pare lespedea momânt
       Al tinereţii mele.“.
      (Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 262). 

Naşterea Domnului la temniţa Copiilor din Târgşor în iarna lui 1949

Deşi ferestrele celulelor erau astupate cu scândură, în sufletele mocnite de durere ale condamnaţilor fără vină, mai licărea într-un ungher câte un bob de jar. „Într-una din cele două camere ale «izolării», se înfiripase un cor dirijat de viitorul preot Ion Fulea din Sibiu, povesteşte Luca Călvărăsan (arestat ca elev al Frăţiilor de Cruce). Colindele acestuia străbăteau pereţii despărţitori ai camerelor de «închisoare în închisoare» - izolarea -, asfel încât puteau fi auzite de cei de «afară». Răspunsul celor din urmă n-a întârziat. Grigore Istrate compusese «Pluguşorul de la Târgşor», unicat al producţiilor lirice carcerale, care a început să răsune peste toată temniţa.
Deosebit de impresionant a fost şi faptul că oamenii din sat au venit cu daruri pentru elevii din închisoare“. (Luca Călvărăsan, Istoria în lacrimi. Episodul Târgşor şi altele. 2 vol. Editura Bucura Sibiu, 1998, p. 210).

Sărbătoarea prin reeducare, a Naşterii Sfântului Prunc   în Decembrie 1950, la temuta închisoare Piteşti.

Dacă până atunci torturile administrate cu destulă uşurinţă de venerabilii stăpâni erau „acceptate“ , în Ajunul sărbătorii, degradarea absolută a intrat în sfera patologicului, atingând paroxismul satanizării. În fiecare celulă persista permanent o putoare dezgustătoare, de continuă vomă. În Noaptea Albă a Crăciunului, temnicerii aşterneau  cruzimea beznei lor mârşave  peste tot, cu vacarm şi loviri. Fiecare deţinut s-a retras în intimitatea lui imaginându-se în preajma celor dragi de acasă. Visul sau reveria, n-a durat însă mult.
„În dimineaţa Crăciunului (mărturiseşte Dumitru Bordeianu), îndată ce a sunat deşteptarea la ora şase, Zaharia, unul din torţionarii-pedagogi ai reeducării, a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineaţă să luăm poziţie fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină şi scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare.
Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare!“
   (Dumitru Bordeianu, op. cit., p.198)

Crăciunul la cea mai fioroasă temniţă-Aiud, în anul 1952
  
   Deşi aveau toate pârghiile puterii, ba mai mult erau sprijiniţi de bolşevicii stăpâni pe ţară, deşi întreaga Elită creştină se afla în închisorile din ţară, totuşi ateii comunişti tremurau şi ei, că flacăra creştină nu numai că nu se stinsese, dar devenise un ditamai vulcanul, care arunca lava sa fierbinte de jertfă peste tot în juru-i. Temnicerii din ordinul mai marilor lor, în preajma sărbăorilor, deveneau mai „atenţi“: confiscau obiectele cu simboluri creştine, înjurau mai des, loveau mai aprig, izolau continuu, năpusteau întunericul peste tot, tocmeau şi premiau delatorii, interziceau închinarea şi chiar rugăciunea, dar spiritul de sacrificiu al multora nu-l putea opri.
Athanasie Berzescu în amintirile legate de Crăciunul anului 1952, ne mărturiseşte: „În sfârşit semnalul de colinde s-a dat. Noi toţi cei din celulă, patru la număr, cu expresia feţei din copilărie, cu inima svâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinşi scânteind în noapte, începem colindul «O, ce Veste minunată!», continuând pe aceeaşi melodie cu «A venit şi-aici Crăciunul», colindul lui Radu Gyr. Gardienii băteau disperaţi cu pumnii şi cu picioarele în uşi, ameninţându-ne şi ordonându-ne să încetăm. Populaţia  Aiudului s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiţi colindul, ca la urmă să cânte şi ei cu noi «Am trăit şi am simţit adânc aceste momente sublime. În acele clipe puteau să se deschidă uşile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic.
Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“.

      Numai temniţa posacă
      a-mpietrit sub promoroacă.
      Stăm în bezna grea,
      pentru noi nu-i stea,
      cerul nu se-aprinde.
      Pentru osândiţi
      Îngerii grăbiţi
      Nu aduc colinde.
(Flor Strejnicu - op. cit. p.143).

Naşterea lui Iisus Hristos în mina Cavnic a anului 1952

  Febra pregătirilor de sărbătoare era în toi. Nu, nu-i vorba de creştini-deţinuţi, ci de gardienii şi stăpânii lor: o stare de alarmă prelungită, percheziţie generală mult timp şi afară pe ger dezbrăcaţi la piele, izolarea în celule separate a celor mai neînfricaţi cu lanţuri la picioare, hrana mai proastă şi mai rară, carceră şi bătaie la discreţie, noaptea exerciţii de alarma. Ordinile severe veneau mult mai de sus, ca măsuri de „prevnire“ a manifestărilor religioase.
  „Când am intrat în mină (spune Ion Ioanid), în galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preoţilor, printre care a lui Popa Scai sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumău, cutremurau galeriile. Când am ieşit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime atârna o creangă de brad, împodobită cu panglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe măsură ce deţinuţii descărcau corfele, creştea numărul vocilor din corul condus de Popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locul lui de muncă şi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar şi cele cunoscute numai de lumea închisorilor.“. (Ion Ioanid, Inchisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I. Ed. Albatros, Bucureşti, 1991, p. 118).

Crăciunul exilului

 La iniţiativa diplomatului Traian Popescu, legionarii auto-exilaţi în Spania au găsit mijlocul de a atrage atenţia celorlalte ţări asupra atrocităţilor comise de regimul comunist în România. Astfel, au fost editate la Madrid 54 serii de vignete filatelice cu caracter istoric, religios, comemorativ, toate având aceeaşi tematică-obiectivă: lupta anticomunistă. Aceste vignete circulau pe corespondenţă alături de timbrele oficiale ale ţării de unde se făcea expediţia, din 10 Mai 1954 până-n 25 Decembrie 1969. Desenul,  aparţinând pictoriţei românce Olga Vasilovschi, reprezintă o celulă de închisoare şi silueta unui deţinut cu lanţuri şi greutăţi la picioare, pe care apar simbolurile comuniste, secerea şi ciocanul. Ansamblul înruchipează neamul românesc încătuşat de comunism. Printre gratiile ferestrei se strecoară lumina stelei de la Betleem, iar sub blânda ei mângâiere deţinutul rememorează tradiţiile româneşti ale Crăciunului de altădată. Pe fiecare vignetă stăscris în română, engleză, franceză şi spaniolă, „Crăciunul 1963 în Europa de Est“. (Traian Popescu/Flor Strejnicu, Din lupta exilului românesc din Spania împotriva comunismului.  Ed. Imago, Sibiu, 1994).

Noaptea de Crăciun pentru cea mai vitează partizană, Lenuţa Faina

Elena Lenuţa Faina a fost Liderul de necontestat al Mişcării Feminine de Rezistenţă. Curajul, devotamentul, iscusinţa, bărbăţia aş putea spune cu care făcea faţă oricărei situaţii, groaza răspândită în rândul Securităţii, de a-i scăpa mereu printre degete, a făcut-o celebră şi de temut. Onoarea cu care a suportat închisoarea a făcut-o demnă de admirat şi vrednică de cinstire.
„Era în anul 1952. În Ajunul Crăciunului (mărturiseşte Eroina noastră), la ora 12 noaptea a venit Securitatea să mă aresteze. Dormeam în acelaş pat cu fata bădiei Oancea. Aceasta era mai tânără decât mine, dar şi ea brunetă cu părul împletit în două codiţe, semăna mult cu mine. Când uşa s-a deschis cu zgomot mare, a apărut în prag Dordea, un prieten al familiei noastre, care locuia în Sibiu şi ştia unde mă ascundeam. Mic de statură şi cam slăbuţ avea în spatele lui trei căpitani voinici. Le era frică să nu trag în ei cu vreo armă automată. S-au pomenit în faţă cu două fete asemănătoare. Mi-am dat seama că nu ştiau pe care s-a someze şi le-am spus: « Eu sunt Elena Faina»“. (Lacrima Prigoanei vol. 2. Ed. Gama, 1997, p.167)


Naşterea Pruncului Sfânt la penitenciarul din Târgu-Ocna.

 „Era o iarnă liniştită,- îşi va aminti mai târziu Ioan Ianolide - cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la Schit ne vesteau rugăciunile călugărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură să nu fi fost primite. Ele au fost auzite în ceruri, ele au adus cerurile pe pământ şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna.
 În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.
Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuse un pic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna.
Cu sfială m-am apropiat de părintele Gherasim ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:
-Ai venit?...Mă bucur. Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec de mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc. Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie.
S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:
-      Aici va fi într-o zi pelerinaj. „

 Din acea camera 4 a Penitenciarului Târgu-Ocna a pornit către noi Colindul celui ce avea să dea mărturie Neamului sau cel nemuritor întru Naşterea Sfântului Prunc :
 Pe malul Trotuşului
 Cântă robii Domnului,
 Înjugaţi la jugul Lui.
 Dar cântarea lor e mută,
 Că-i din suferinţă multă
 Şi-i cu lacrimi împletită.

 În inima robului,
 Domnu-şi face ieslea Lui,
 În noaptea Crăciunului.

 Flori de crin din ceruri plouă
 Peste ieslea Lui cea nouă
 Şi din flori picură rouă.

          Stă un copilaş în zare
          Şi priveşte cu mirare
          La fereastra de-nchisoare.
          Lângă micul copilaş
          S-a oprit un îngeraă,
          Ce-i şopteşte drăgălaş:
          „Azi Crăciunul s-a mutat
           Din palat la închisoare,
           Unde-i Domnu-ntemniţat“.
           Şi copilul cel din zare
           A venit la închisoare
          Să trăiască praznic mare.

        Valeriu Gafencu - Colind.

de Gheorghe Constantin Nistoroiu
Decembrie 2009, Târgu Neamţ

Crăciunul în închisorile comuniste
Curentul - joi, 24 decembrie 2009

Sa nu il uitam pe fratele Daniel Corogeanu! Craciun Fericit!


Doamna Aspazia Oţel Petrescu ne trimite o poezie scrisă de Radu GYR la ieşirea din închisoare: Pom de Crăciun. "Am pus prin cetini oseminte".

Cu îngerii ce se-ndurau să vină,
Veneau smochine din Ierusalim
Iar noi pândeam, prosteşte şi sublim,
Pe moş-Crăciun la geamuri de hermină.

Şi când plângea în cer un heruvim,
Cădeau în brad mari lacrimi de lumină,
Creştea din fiecare-o mandarină
Şi ne dădea azur să mirosim.

Ce gravi stau astăzi numai pe morminte
Serafi de piatră, orbi şi fără grai,
În sănii nu mai vin ca mai-nainte.

Nici moş-Crăciun, nici sfântul Neculai,
Iar noi am pus prin cetini oseminte
Şi-am oblonit fereastra către rai.
Cu îngerii ce se-ndurau să vină,
Veneau smochine din Ierusalim
Iar noi pândeam, prosteşte şi sublim,
Pe moş-Crăciun la geamuri de hermină.

Şi când plângea în cer un heruvim,
Cădeau în brad mari lacrimi de lumină,
Creştea din fiecare-o mandarină
Şi ne dădea azur să mirosim.

Ce gravi stau astăzi numai pe morminte
Serafi de piatră, orbi şi fără grai,
În sănii nu mai vin ca mai-nainte.

Nici moş-Crăciun, nici sfântul Neculai,
Iar noi am pus prin cetini oseminte
Şi-am oblonit fereastra către rai.


Publicat de Vlad-Mihai 

2 comments:

Anonymous said...

Victore, spune-le oamenilor adevarul adevarat, pt ca stii mai bine ca altii ca america-i in picaj orchestrat, sa speram ca presedintele nu va face jocul bilderbergilor. Cred ca daca explica poporului, e cea mai buna solutie.
Nu cred ca-ti doresti un guvern mondial, nu`ti doresti copiii intr-o organizare orwelliana..se intampla in america, deschide ochii poporului. CURAJ!.

OVIDIU said...

Salut Victor,
te-as ruga sa comentezi

Sarbatori fericite!

http://stirea.wordpress.com/2009/12/25/dumnezeu-nu-te-iarta-ion-iliescu-dumnezeu-iarta-pe-cei-ce-cred-in-domnul-isus-si-traiesc-o-viata-curata-dupa-voia-lui-dumnezeu/