GHEORGHE JIJIE LA 90. Un erou anticomunist credincios idealurilor national. LA MULTI ANI!

Membru de seama al miscarii de rezistenta, traitor si marturisitor al atrocitatilor din temnitele comuniste, Gheorghe Jijie (foto dreapta), unul dintre eroii anticomunisti ai Romaniei, a implinit ieri 90 de ani.
Motorul Federatiei fostilor detinuti politici a sarbatorit acest moment cu modestia-i caracteristica.
Nascut la 10 iunie 1919 in orasul Botosani, absolvent al Facultatii de Constructii Hidrotehnice, sef de lucrari la aceeasi facultate, Gheorghe Jijie este arestat impreuna cu parintii sai in mai 1948, in lotul Stefan Iacobescu, Septimiu Pop, Dumitru Cumpata si Nicolae Luca. Este condamnat la zece ani ani de inchisoare pentru "uneltiri contra statului" si sta inchis, alaturi de marile personalitati ale elitei interbelice, la Jilava, Aiud si Gherla, ca si in coloniile de munca de la Periprava si Noua Culme, perioada in care fratele sau, Nelu Jijie, fost comandant legionar, este asasinat in temnita. Pentru ca refuza colaborarea cu Securitatea, i se prelungeste pedeapsa cu inca trei ani. In prezent este secretarul general al Federatiei Romane a Fostilor Detinuti Politici si Luptatori Anticomunisti si isi continua activitatea pentru Romania, alaturi de Parintele Justin Parvu.
Gheorghe Jijie este autorul monografiei "George Manu", despre universitarul anticomunist cazut la Aiud, aparuta sub egida Fundatiei George Manu.
La Multi Ani, Gheorghe Jijie! (V.R) Un erou la 90 de ani - ZIUA

Credincioşi idealurilor nationale

Este emoţionantă remarca lui Gheorghe Jijie, cu care debutează capitolul “Ecouri şi mărturii” din bogata sa monografie “George Manu” , publicată de Fundaţia purtând numele universitarului căzut victimă a ‘tuberculozei de Aiud’. Am folosit acest termen în nădejdea că un tânăr licenţiat în medicină va pleca de la născocirea mea obraznică pentru a studia într-o teză de doctorat manifestările şi, eventual, vindecările ‘miraculoase’ ale acestei boli necruţătoare în bolgiile Aiudului şi ale celorlalte temniţe comuniste. Fraza la care mă refeream este: “lumina pe care Dumnezeu a pus-o în mintea lui George Manu a radiat în toate direcţiile, cât timp a vieţuit, s-a propagat reflectându-se din oglindă în oglindă umană şi apoi a rămas împietrită sub forma unei icoane sfinte în adâncul fiecăruia din cei care l-au cunoscut” (p.321).

Pentru cititorii care nu au ştire despre acest aspect al existenţei celui care a fost elevul d-nei Curie, sub îndrumarea căreia şi-a susţinut teza: “Recherches sur l’absorption des rayons á” şi, la polul opus al existenţei, a fost comandant interimar al Mişcării Legionare (1943), conferenţiarul universitar George Manu a condus o adevărată şcoală în penitenciarul Aiud. Pentru această pricină, acelaşi Gheoghe Jijie a găsit o inspirată desemnare a sa prin sintagma: “Rectorul Universităţii Aiud”.

În ce măsură merita George Manu un titlu universitar de maximă însemnătate, precum cel citat? Ştiinţa sa neegalată de nimeni dintre condamnaţi l-a desemnat ca emiţătorul unic al tuturor tăbliţelor de săpun, tălpilor de bocanc (pentru cei din aceeaşi celulă), spărturilor de geam, ce circulau din om în om, din celulă în celulă, de la un etaj la celălalt, răspândind lecţii de limbi moderne (franceză, engleză, germană), însoţite de lămuririle gramaticale, de vocabularele cuvenite, de exerciţiile potrivite. Dicţionare complete dintr-o limbă într-alta, tratate de istorie, geografie, fizică, istorie literară, desigur la un nivel astfel chibzuit din punct de vedere pedagogic încât să poată folosi şi colegii de detenţie cu o pregătire mai puţin sigură şi complexă cunoştinţele puse de el în circulaţie. Cât timp a trăit George Manu, de toate acestea s-au bucurat toţi contemporanii săi de la Aiud.

Alături de mijloacele expuse mai sus pentru răspândirea învăţăturii, s-a folosit intens şi bătutul în perete sau în ţevile caloriferelor, în ritmul alfabetului Morse. Atunci când urmărirea la care-i supuneau caraliii pe condamnaţi a întrecut măsura şi se părea că nu le mai rămânea acestora nici o şansă de a mai folosi înaltele cunoştinţe ale profesorului devenite mană cerească pentru ei, George Manu inventă un sistem de comunicare nou şi imbatabil, pentru a nu se întrerupe ‘cursurile Universităţii’ sale. Este vorba despre transpunerea alfabetului Morse în noduri făcute pe fire de aţă smulse din obiele sau saltele: un nod = un punct, iar două noduri geminate = o linie. Aţa făcută tibişir era lăsată să cadă la uşa colegilor, la baie, la closet ş.a.m.d. Aceştia, culegând-o, o ‘citeau’ nu nesaţ şi studiau cele înscrise pe nodurile ei...!

O atare viaţă, închinată exclusiv celorlalţi, fu încununată, prin voia de sus, de o exemplară renunţare la ultimul bine ce i se putea face: medicamentele, antibioticele recent intrate în ţară, singurele în stare să combată tbc-ul ce-l măcina. Crăciun, comandantul Aiudului, i-a propus să-i dea streptomicină în schimbul abjurării crezului său politic. George Manu socoti că preţul sufletului său era mult mai mare decât sănătatea sa trupească. Astfel, când se pregătea să-şi dea îngerilor acest suflet păzit cu ultima suflare, ceru colegului arhitect Goga: “Spune tuturor că nu am acceptat nici cel mai mic compromis” (p.432).

Gheorghe Jijie reia spusele unui martor al repauzării profesorului. Ele sună ca o pagină de “Pateric”:

“Se stingea în fiecare clipă. Numai ochii îi mai ardeau ca două luminiţe şi pieptul i se zbătea dureros. Transpiraţia morţii îi scosese broboane pe frunte şi pe pieptul care îi era dezvelit. Deodată, ţintindu-şi privirea în tavan, a zis cu o voce de nerecunoscut:

– Iertaţi-mă, fraţilor. Daţi-mi voie să oftez o dată.

Profesorul Manu a oftat adânc. Parcă acest oftat se asemăna cu un alt geamăt, pe care Fiul Omului l-a avut pe Cruce, când suferinţele au atins paroxismul. Apoi s-a zvârcolit într-un spasm scurt, chinuitor, faţa i s-a crispat şi din pragul morţii a mai avut luciditatea de a mai spune câteva cuvinte pe care nu le voi putea uita niciodată:

– Fiţi credincioşi idealurilor voastre şi rămâneţi demni.

A mai spus câteva cuvinte pe care noi, care eram lângă el, în alte paturi de suferinţă, nu le-am înţeles. După un timp, trupul lui a început să se răcească şi pe faţa lui s-a înălţat, din străfundurile fiinţei lui, din nou, seninătatea, doar în colţul buzelor şi sub unghiul pleoapelor s-au adâncit câteva cute subţiri şi negre de durere” (p.368-369).
http://www.procesulcomunismului.com/