Auzisem de multă vreme de Mihai Vinereanu şi de studiile sale. Pentru
aceea postez scurta recenzie de mai jos de pe
NapocaNews. Citez din
text: "limba română este o limbă cu o personalitate proprie de sine
stătătoare al cărui lexic este alcătuit în proporţie de cel puţin 65%
din cuvinte autohtone utilizate de mii de ani pe întinsul Daciei". Vor
mai trece ani pînă cînd cercetările lui Mihai Vinereanu vor primi girul
valorii, şi încă şi mai mulţi ani pînă ele vor pătrunde în conştiinţa
lumii academice internaţionale. Deşi apariţia acestei cărţi este un
prim pas care trebuia făcut acum 120-130 de ani în urmă, îmi doresc ca
şi alte studii de acest fel să vadă lumina tiparului, pentru ca măcar
Românii să poată vorbi în cunoştinţă de cauză despre Români. Se nasc şi
în România oameni, asta e sigur. (
M. Filotheu -
Grup Ortodoxia)
Limba română de la adevar la erori şi controverse teoretice. Importanţa dicţionarului Vinereanu
Apărut la sfârşitul lunii noiembrie 2008 sub semnătura domnului Dr.
Mihai Vinereanu, DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE are în
concepţia autorului menirea de a transmite „un mesaj nou, şi anume,
acela că metoda cercetării lingvistice comparate este nu numai cât se
poate de adecvată, dar, practic, singura posibilă pentru limba română,
atâta timp cât inscripţiile şi glosele traco-dace au rămas insuficient
descifrate.”
Inaugurată pe scară extinsă în studiul limbii române de către B.P.
Haşdeu, metoda comparativ-istorică devine, odată cu perfecţionarea ei
în timp, instrumentul prin care autorul noului dicţionar pune capăt
erorilor teoretice introduse în lingvistica românească de Cihac,
conform căruia limba română ar fi constituită numai din cuvinte
împrumutate: 20% din limba latină, 40% din limbile slave, 20% din limba
turcă şi alte 20% din alte limbi. Toate dicţionarele care i-au urmat
(Tiktin, Puşcariu, Cioranescu, inclusiv cele elaborate sub egida
Academiei Române) au reconfigurat cam aceeaşi structură imaginată de
Cihac, ceea ce dă impresia că limba română ar fi o mixtură bizară
destinată creolizării însoţită în plan gramatical de pierderea aproape
totală a flexiunii morfologice. Comparată însă cu morfologia bogată şi
precisă a declinărilor, dar şi a conjugărilor, specifice limbii române,
ideea că limba română ar fi numai o limbă de adunătură încropită din
graiul răstit al mercenarilor abrutizaţi trimişi în Dacia de Imperiul
Roman, la care s-ar fi adăugat cuvinte rămase pe aici din vocabularul
sumar al migratorilor, este o idee esenţialmente falsă perpetuată doar
prin sfidarea principiului conform căruia o flexiune morfologică
consistentă nu poate să dăinuiască decât în intimitatea unei limbi
mature şi stabile, cu un vocabular propriu bine dezvoltat.
Tot la nivel de principiu a fost şi mai este sfidat caracterul profund
unitar al limbii române vorbită fără nici-o diferenţă atât în
interiorul fostului limes roman cât şi în exteriorul lui. S-a ignorat
şi se ignoră astfel faptul că limba oficială a Imperiului Roman, nu
putea unifica graiul dacilor, aşa cum n-a reuşit să unifice nici macar
dialectele italice, atât de plastic caracterizate la vremea sa de Dante
Alighieri.
În efortul de a se susţine cu orice preţ originea latină sau după caz
originea slavă a multor cuvinte din limba română, toţi autorii de
dicţionare de până acum au recurs în mod absurd la aşa numitele
reconstituiri pretinzând că formele pe care abia le plăsmuiau ar fi
fost în antichitate modele pentru cuvintele româneşti. Or, se afirmă la
nivel de principiu că nu poate fi adevărat decât ceea ce poate fi
probat, aşa încât a accepta pe mai departe că plăsmuirile ar fi avut o
existenţă reală în acel domeniu numit „latina vulgară” înseamnă a
menţine în derizoriu orice studiu privind originea limbii române.
În numele ideii fixe că limba română ar fi de origine latină, până şi
omonimele româno-latine au fost considerate modele pentru cuvintele
românesti, deşi tocmai existenţa acestor omonime reprezină o altă
dovadă clară că limba română nu poate fi de origine latină. Este
celebru cazul cuvântului „mergo” în legatură cu care Sextil Puşcariu a
dat o explicaţie, de care ne jenăm şi astăzi, în tentativa imposibilă
de a corela înţelesul verbului românesc „a merge” cu înţelesul verbului
latinesc „a scufunda”.
Abordările teziste au generat erori de interpretare chiar şi în
cazurile în care aceleaşi cuvinte există într-adevăr, atât în limba
latină, cât şi în limba română, dar care se mai regăsesc şi în alte
limbi indo-europene. Pentru originea cuvântului românesc „cal” s-a
propus latinescul „cabalus”, deşi cu un acelaşi înţeles există şi
cuvântul polonez „kobela”. Şi mai grav este faptul că în încercarea de
a nu se aduce atingere originii latine a limbii române au fost
eliminate din discutie, în mod sistematic, cele peste trei sute de
cuvinte comune atât limbii române cât şi limbii sanscrite, limbă care
este cu cel puţin o mie de ani mai veche decât latina.
Aceste erori comise la nivel teoretic şi altele asemenea lor au produs
un număr însemnat de rezultate inacceptabile în explicarea originii
lexicului românesc, ceea ce i-a determinat pe unii specialişi din
lingvistică, dar mai ales pe cei din domenii conexe, să solicite şi să
propună remedii. Singurul însă, care a dispus de toate resursele
necesare şi mai ales de timp pentru a rezolva în ansamblul ei problema
originii lexicului românesc a fost tânărul cercetător pe atunci Mihai
Vinereanu. Familiarizat temeinic şi cu logica riguroasă a ştiinţelor
exacte, autorul reuşeşte ca după mai bine de douăzeci de ani de efort
solitar să ne ofere ca pe o reuşită de excepţie DICŢIONARUL ETIMOLOGIC
AL LIMBII ROMÂNE, primul întocmit pe baza studiilor de
indo-eurpenistică. Şi este o reuşită de exceptie, atât prin cantitatea
şi calitatea documentaţiei utilizate, cât şi prin siguranţa cu care
aplică metoda comparativ-istorică, ceea ce i-au permis sa demonstreze
că limba română este o limbă cu o personalitate proprie de sine
stătătoare al cărui lexic este alcătuit în proporţie de cel puţin 65%
din cuvinte autohtone utilizate de mii de ani pe întinsul Daciei. În
efortul său de a ajunge la originile reale ale cuvintelor limbii
române, autorul s-a dovedit a fi consecvent în a corecta, inclusiv,
acele inadvertenţe pe care le-a constat la autorii foarte bine cotaţi
pe plan internaţional.
Ca master şi doctor în domeniul lingvisticii desfăşurându-şi
activitatea de cercetare la New York, unde trăişte de peste 15 ani,
obişnuit să se confrunte în congrese internaţionale cu savanţii
generaţiei sale, autorul a gândit şi a realizat DICŢIONARUL ETIMOLOGIC
AL LIMBII ROMÂNE la nivelul standardelor actuale. Acesta este şi
motivul pentru care domnul Prof. Univ. Dr. Constantin Frâncu, Şeful
Catedrei de Limba Română şi Lingvistică Generală a Universităţii „Al.
I. Cuza” din Iaşi s-a considerat îndreptăţit să se refere la dicţionar
în termeni superlativi:
„Prin materialul inedit, lucrarea domnului Dr. Mihai Vinereanu este o
lucrare lexicografică originală, deosebindu-se mult de dicţionarele de
până în prezent, care nu au nici principii ferme, nici metode adecvate.
Consider că dicţionarul … este o foarte serioasă descriere a structurii
etimologice a limbii române întrunind trei condiţii esenţiale:
1. este fără contradictii, bazându-se pe principii ferme respectând criteriul fonetic, dar şi pe cel semantic,
2. este exhaustivă, cercetând literatura de specialitate, dicţionarele
etimologice româneşti existente şi lucrările lixicografice, româneşti
şi străine,
3. spre deosebire de alte dicţionare (DA, DLR, DEX), explică etimologiile şi evoluţiile de sens în mod logic şi plauzibil.
În concluzie, considerăm că … această lucrare lexicografică va deveni,
cu siguraţă, un punct de referinţă în literatura de specialitate.”
Scris în primul rând pentru specialişti, dicţionarul este de un real
folos pentru noi toţi prin bogăţia de informaţii acumulată din toată
literatura de specialitate a lumii, informaţii care devin tot atâtea
dovezi în favoarea repotenţării indentităţii limbii române.
Cu privire la importanţa dicţionarului, iată care este şi mesjul
autorului către cititor: „Originea limbii române şi a poporului român
vor trebui regândite în mod fundamental, întrucât ştiinţa şi teoriile
ştiinţifice trebuie elaborate în conformitate cu datele lumii reale şi
cu dovezile de ultimă oră de care dispunem, nu datele să fie selectate
şi interpretate în funcţie de teoriile pre-existente.”
Deosebit de important este faptul că la o aceeaşi concluzie ajunsese şi
domnul Prof. Univ. Dr. Sorin Paliga în cartea sa intitulată Influenţe
romane şi preromane în limbile slave de sud apărută în anul 1996.
Ediţia a II-a a cărţii, care a apărut în anul 2006 revăzută şi
complectată arăta din nou că „exemplele analizate şi discutate aici
oferă suficiente argumente pentru reconsiderarea radicală a
raporturilor dintre români şi slavi în orizontul secolelor VI-X p.Ch.”
Ca unul care am ajuns la concluzii asemănătoare cu ale celor doi
autori, dar urmând o cu totul altă cale, cea a metaforei care porneşte
de la arhetipul graiului uman articulat (Urwort), pretind că lucrările
domniilor lor se înscriu între lucrările deosebit de valoroase ale
domeniului, menit să asigure progresul lingvisticii în plan general
european. Dintr-o asemenea perspectivă DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII
ROMÂNE reprezintă însăşi izbânda limbii române pentru a cărei propăşire
au trudit, ştiuţi sau neştiuţi, înaintaşii. La întrebarea lui B.P.
Haşdeu Perit-au dacii?, astăzi putem răspunde cu un NU viguros pe baza
probelor irefutabile ale dicţionarului produse prin metoda
comparativ-istorică unanim acceptată în întreaga lume.
Susţinut de abnegaţia şi profesionlismul doamnei Corina Firuţă,
directoarea editurii ALCOR-EDIMPEX SRL, autorul recentului nostru
dicţionar etimologic a reluat, dar a şi finalizat la nivelul
exigenţelor actuale „munca prea migăloasă şi îndelungată ca să poată fi
dusă până la capăt” începută de Mihai Eminescu alături de blonda
scriitoare Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu.
Considerat o „neapărată trebuinţă” de geniile noastre tutelare,
Eminescu şi Hasdeu, DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE trebuie să
devină pentru fiecare dintre noi cartea noastră cea de toate zilele, în
sensul propriu al cuvântului, pentru a recupera prin efort generalizat
imensele pierderi şi suferinţe provocate de neîncrederea cu care am
tratat timp de 200 de ani concluzia lui Petru Maior, care deşi corifeu
al Şcolii Ardelene, ne atrăgea atenţia că „dacă este să grăim oblu
limba română este muma celei latineşti.”
În încheiere, doresc să vă prezint, la proiector, ca pe un exemplu
edificator felul în care autorul noului dicţionar etimologic, Dr. Mihai
Vinereanu, reuşeşete să stabileasca etimologia corectă pentru verbul
românesc a merge, care dobândeşte astfel statutul de cuvânt stravechi,
daco-românesc, prelatin, inclus în fondul proto-indo-european.
Asociat acestei mari străvechimi, doresc să vă mai prezint şi cuvântul
românesc cloambă, ales pentru a ilustra de o manieră incontestabilă
forţa generativă a cuvintelor româneşti, care au produs prin
metaforizare noi şi noi concepte conservate nu numai de limba
sanscrita, ci şi de limbile din Europa care le-a păstrat în uz până
astăzi.
Cercetator genetică lingvistică
George Liviu Teleoacă
Cartea poate fi gasita la Libraria Sophia