Saturday, August 8, 2009
Friday, August 7, 2009
AFACEREA TRANSCHEM revine in actualitate. SENATORUL IULIAN URBAN a descoperit "Un articol pentru care am fost amenintat cu moartea"
Postarea anterioara despre Geoana & Co mi-a adus aminte de Afacerea TransChem, de care m-am ocupat in 1998. Acum cred ca este important sa marturisesc: investigatia a fost realizata cu sprijinul unor specialisti americani de mare clasa.
Cititi pe larg pe site-ul lui Victor
http://victor-roncea.blogspot.com/2009/05/un-articol-pentru-care-am-fost.html
Reclamati abuzurile la adresa office@asistentapentruconsumatori.ro sau la adresa Senatorului : iulian.urban@gmail.com si http://www.urbaniulian.ro/
Vezi si:
Afacerea Transchem, bomba de campanie: Geoana, executat cu sprijinul PSD
Ceea ce părea cel mai banal și plicticos demers politic al verii, înființarea, la inițiativa PDL, a unei comisii de anchetă privind irigațiile din agricultură, și-a arătat azi fața nevăzută: declanșarea unui atac de proporții asupra candidatului PSD la președinție, Mircea Geoană, prin scoaterea la lumină a controversatei afaceri Transchem, de acum 12 ani. Încă o dovadă, dacă mai era nevoie, a faptului că, în România, anchetele se fac numai atunci când interesele politice o cer. Pretextul fiind, evident, "interesul national".
O afacere cederista care a spoliat bugetul statului în favoarea americanilorLuna trecută, PDL a avut ideea înființări unei comisii de anchetă privind felul în care agricultura românească a rămas fără irigații. Prinsă în vălmășagul altor subiecte, presa a tratat superficial subiectul - nici nu era mare brânză de capul lui - iar PSD nu a avut nicio reținere în a-și pune semnătura pe cererea de înființare a comisiei. Ba chiar, prin deputatul Victor Surdu, a plusat, cerând audierea la comisie a unor foști miniștri. Azi, însă, a căzut bomba: comisia a scos la lumină celebra afacere Transchem, de acum 12 ani, peste care se așternuse, demult, praful uitării. La comisie a fost audiat fostul ministru al Finanțelor din 1997, Daniel Dăianu, care a spus că, la vremea respectivă, s-a opus din răsputeri încheierii afacerii Transchem, mai ales după ce primise semnale de avertisment din partea serviciilor secrete în legătură cu un grup de afaceriști care aveau interese oculte legate de afacerea în cauză. El și-a exprimat, totuși, nedumerirea legată de faptul că povestea e scoasă de sub obroc după atâta timp, când România ar trebui să fie interesată mai mult de present și de viitor.
Cum a ajuns Transchem în România
Ce este afacerea Transchem, însă? În 1997, a apărut, la nivelul guvernului Ciorbea, ideea semnării unui contract între corporația americană "TransChem Finance & Trade Corporation", profilată pe activități legate de agricultură, și Societatea Națională de Îmbunătățiri Funciare (SNIF) pentru modernizarea agriculturii. Cu doi ani înainte, în 1995, TransChem derulase un contract similar în Ucraina, soldat cu un eșec major, care a generat un puternic scandal de presă. În România, după cum presa vremii a relatat pe larg, promotorii cei mai fervenți ai afacerii ar fi fost Ionuț Costea, fost secretar de stat la Finanțe și director al BERD pe zona România, Ucraina, Georgia, cumnatul său, Mircea Geoană, ambasador al României în SUA și Alfred Moses, ambasadorul SUA la București. Ministerul Finanțelor, al cărui demnitar era și Costea, nu a ținut cont de situația produsă la ucraineni, ci a acceptat să fie garantul unui credit de 80 milioane de dolari pentru contractul încheiat între unitatea din subordinea Ministerului Agriculturii și TransChem. Declarativ, obiectivele contractului erau: "modernizarea sistemului de irigații, asigurarea parcului agricol cu utilaje de mare capacitate, reducerea costurilor la lucrările agricole, implicarea furnizorilor de utilaje, într-o etapă ulterioară, la producerea acestora în România".Profit american a la Caritas: 800%
Numai că, după semnarea contractului nu s-a mai întâmplat nimic notabil. TransChem a demarat o mega-afacere cu un număr de unități agricole private, iar pe suprafețele de teren astfel obținute au luat ființă asa zisele ferme de tip american. Asociațiile agricole mixte trebuiau să ramburseze creditul din surplusurile de recoltă obținute. Acest lucru nu s-a întâmplat, însă, iar cel care a plătit americanilor a fost garantul afacerii, adică statul, un profit de tip Caritas pentru americani, adică de 800%, la o investiție de numai 11 milioane de dolari, plus niște utilaje second-hand. Prin HG nr. 686/1997, Ministerul Finanțelor, pe atunci condus de Mircea Ciumara, a fost autorizat "să garanteze, în numele statului, dobânzile, comisioanele, spezele bancare, primele de asigurare, precum și alte cheltuieli aferente creditului garantat". Împrumutul extern, în valoare de 160 de milioane de dolari, a fost acordat de Citybank N.A. - SUA. Jumatate din sumă a fost topită prin programul ROMAG '98, destinat modernizării agriculturii cu sprijinul Transchem. Pentru că SNIF nu a avut de unde să plătească, a fost executată silit de către AVAB, în anii care au urmat.
Cine sunt membrii misteriosului "grup de afaceriști"?
Atunci când a fost chestionat de presă pe marginea afacerii Transchem, Costea a susținut că nu el a făcut lobby pentru americani, ci chiar guvernul României însuși, dar a continuat să susțină că acordarea garanției de stat pentru afacerea în cauză, în 1997, nu a fost o greșeală. Însă, Daniel Dăianu a spus, azi, în fața comisiei parlamentare de anchetă, textual: "Eu am avut informaţii privind antecedentele acestui grup de afacerişti. Ştiam ce s-a întâmplat în Ucraina. Am fost informat şi de cei abilitaţi să informeze miniştrii, premierul şi preşedintele, dar am fost ajutat şi de dincolo de Ocean, pentru că erau notorii eşecurile de prin alte părţi. Ca atare, n-am dorit să implic financiar statul român într-o afacere care, din punctul meu de vedere, era foarte discutabilă, având în vedere acele antecedente". Întrebat de Inpolitics, după ședință, cine erau membrii "grupului de afaceriști" menționat, Dăianu a refuzat să comenteze. Comisia i-a mai programat azi la audiere pe fostul ministru țărănist al Agriculturii, cel care a demarat contractual cu Transchem, Dinu Gavrilescu, dar și pe ministrul de Finanțe care i-a succedat lui Dăianu, adică Decebal Traian Remeș, care nu a venit.
O contra-replica la Comisia Udrea?
Este mai mult decât clar, însă, că scoatarea la iveală, după 12 ani, a scandalului Transchem este o decizie eminamente politica ce nu poate avea legătură decât cu apropiata campanie electorală, fiind conceputa ca o armă anti-Geoană (și nu numai) puternică în mâna lui Băsescu și a PDL. Posibil, ca o contra-replica la crearea Comisiei Udrea. Semn că, de 20 de ani încoace, nimic nou nu a apărut în modul în care se derulează bătăliile politice: aceeași căutare de scheleți îngălbeniți în dulapuri, același praf învechit aruncat în ochii opiniei publice. Bogdan Tiberiu Iacob -http://www.inpolitics.ro/
BASESCU a primit, la Ziua Fermei Horticole, un "ceai antifoame"
ARĂNEAG, JUD. ARAD (MEDIAFAX) - Preşedintele Traian Băsescu a primit, vineri, în timp ce vizita o expoziţie de produse în cadrul Zilei Fermei Horticole din localitatea arădeană Arăneag, un "ceai antifoame" oferit de către un expozant, şeful statului replicând că acesta ar fi fost mai bun înainte de 1989.
În timp ce Băsescu vizita expoziţia de produse locale din cadrul Zilei Fermei Horticole, unul dintre expozanţi i-a oferit preşedintelui un "ceai antifoame", transmite corespondentul MEDIAFAX.
Şeful statului a luat punga cu ceai de plante, dând-o unui ofiţer SPP, apoi a râs şi a replicat că acesta ar fi fost mai bun înainte de 1989.
De asemenea, în timp ce se plimba printre standurile cu produse, un localnic la întrebat pe Băsescu dacă şi-a luat "Viagra de Arad", însă şeful statului a zâmbit doar şi a plecat mai departe.
Ulterior, bărbatul le-a declarat ziariştilor că se referea la ţuica de prune, "o delicatesă care ştim că îi place la preşedinte".
Participanţii la eveniment, inclusiv şeful statului, au fost nevoiţi să se retragă, la un moment dat, în corturile pregătite de organizatori, din cauza unei ploi torenţiale care a durat 15 minute. În acest timp, preşedintele a participat la un seminar pe teme horticole.
În cadrul acestuia, el a susţinut un discurs în care şi-a exprimat sprijinul pentru agricultura românească şi i-a îndemnat pe români să se asocieze pentru a crea ferme mai mari şi a supravieţui crizei economice.
Evenimentul, intitulat "Ziua Fermei Horticole - Arăneag 2009", este organizat de Consiliul Judeţean Arad, localitatea fiind aleasă în urma unei investiţii importante în domeniul horticol realizată de un grup de 16 tineri. (Mediafax)
IN NOAPTEA ASTA Romania a mai murit putin. Tatiana Stepa s-a mutat la ceruri de ziua Sfintei Teodora de la Sihla
Tatiana a început să cânte încă de la grădiniţă. În copilărie, ea a urmat cursuri de balet, vioară şi pian. A studiat vioara opt ani, ca instrument principal. A absolvit "Liceul de Arhitectură" din Bucureşti, care a fost şi primul loc unde a auzit muzică folk.
Pentru că a studiat vioara mulţi ani, nu i-a fost greu să înveţe să cânte la chitară. În septembrie 1982, pe stadionul din Făgăraş, a debutat în Cenaclul Flacăra, cu un cântec intitulat "Şi-am să-mi fac o doină", rămânând în componenţa cenaclului până în anul 1985.
Din 1992 şi până în anul 1996, Stepa a fost membră a Cenaclului "Totuşi Iubirea", participând la sute de spectacole.
După interdicţia din 1985 a Cenaclului Flacăra şi a ei ca artistă, a lucrat vreme de 11 ani în mina Lupeni, apoi, ca tehnoredactor de carte, la Bucureşti.
Din anul 1996 şi până în prezent, Tatiana Stepa a susţinut sute de spectacole pe majoritatea scenelor marilor oraşe din România, Italia, Germania, Franţa, Bulgaria, Republica Moldova.
Sfanta Teodora de la Sihla, praznuita vineri, 7 august, nascuta in 1650, la Vanatori, judetul Neamt, fiica a boierului Joldea, a devenit prima romanca trecuta in randul sfintilor, in 1992, cand Patriarhul Teoctist si Sfintul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarit canonizarea ei.
Thursday, August 6, 2009
"CURVA" PACEPA - Afacerea tradarii (XVIII). KUKLINSKI vs TISMANEANU
Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu.
Pe parcursul lunii iulie, când s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menţionez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinând unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush.
Este necesară o schiţă a cadrului politic internaţional în care a avut loc „defecţiunea“ lui Pacepa, pentru a înţelege cât stă în picioare din „argumentaţia“ hagiografilor acestuia, ce susţin că acesta ar fi adus mari servicii Vestului, deşi este greu de crezut că putea aduce mai mari servicii Occidentului, în acea perioadă, decât Ceauşescu însuşi.
Faptul că abia după zece ani de la intrarea pe mâna americanilor a început să fie folosit Ion Mihai Pacepa arată că de fapt „utilitatea“ sa a început să fie speculată într-un cu totul alt context internaţional decât acela în care „a ales libertatea“, fostul cadru adus în DIE de către Alexandr Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai marele consilierilor sovietici din Securitate, în perioada 1949-1953. Surprinzător sau nu, se pare că acest aspect a fost obliterat din dosarul de cadre al lui Pacepa, „ascendenţa“ sa fiind practic necunoscută colegilor săi de mai târziu, din Securitatea care începuse eliminarea cadrelor sovietice din structură.
După analiza din episoadele trecute a istoricului şi cercetătorului Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Ţăranu, urmează alte selecţii din „Dosarul Pacepa“ realizat de redactorii revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe. Realizatorii „Periscop“ au selectat, cu privire la cazul Pacepa, şi analiza altui specialist, dr. Ion Constantin, cercetător ştiinţific principal la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Acesta trasează o linie de demarcaţie între cazul Pacepa şi alt caz celebru, cazul Kuklinski, realizând a analiză comparativă şi aducând argumente ce scot în evidenţă distincţia netă între aceste două cazuri. Mulţi dintre apologeţii lui Pacepa s-au referit la cazul polonezului Ryszard Kuklinski (foto), pentru a-l zugrăvi şi pe Pacepa drept erou. Vom vedea că deosebirea dintre cele două situaţii nu este în niciun caz în favoarea lui Pacepa.
George Roncea
Cariera militară de excepţie a lui Ryszard Kuklinski
S-a născut la 13 iunie 1930, la Varşovia, ca fiu al lui Stanislaw şi al Annei Kuklinski, într-o familie cu profunde tradiţii catolice. După terminarea războiului şi după încheierea studiilor, în 25 septembrie 1947 Ryszard Kuklinski s-a înrolat în armată şi a fost admis la şcoala de ofiţeri de infanterie nr. 1 din Wroclaw. În acest fel şi-a început Ryszard Kuklinski cariera în Armata Poloneză, a cărei uniformă a purtat-o pånă în noiembrie 1981. În perioada şcolii militare, a avut şansa să fie cunoscut de viitorul şef de Stat Major General şi ministru al Apărării Naţionale, generalul Florian Siwicki, care pe atunci îi era instructor şi avea gradul de maior. Acesta îl va sprijini în repetate rånduri, pe parcursul carierei.
În 1961, a fost admis la Academia Militară de Stat Major, de la Rembertöw, lângă Varşovia, unde a obţinut rezultate foarte bune, iar la sfârşitul cursurilor a fost avansat la gradul de maior. În pofida problemelor de dosar, în anul 1963, Kuklinski a fost cooptat la Statul Major General al Armatei, ţinându-se cont de „eficienţa sa deosebită“. Aici, a îndeplinit diverse funcţii, precum cea de şef al Direcţiei I Planificare Strategică a Apărării în cadrul Departamentului Operaţii a Marelui Stat Major General al Armatei. Exercitarea acestor funcţii îi permitea cunoaşterea unor probleme dintre cele mai sensibile, referitoare la înzestrarea armatei, planificarea activităţilor de instrucţie operativă şi de pregătire a exerciţiilor şi aplicaţiilor militare.
În scurt timp, Kuklinski a câştigat încrederea generalului Jerzy Skalski, care, apoi, de nenumărate ori, i-a înlesnit avansarea pe linie ierarhică. Colaborarea sa a devenit, totodată, indispensabilă pentru următorii şefi ai Marelui Stat Major General al armatei poloneze: generalii Choch şi Jaruzelski. El va ajunge, practic, ofiţerul de legătură între comandamentul Armatei Poloneze şi comandamentul Armatei Sovietice şi al celorlalte armate „frăţeşti“ ale Tratatului de la Varşovia. Acest statut îi va permite să cunoască unele dintre cele mai secrete şi importante informaţii ale Pactului sovietic.
În 1967, este trimis în Vietnam, unde a activat ca membru al misiunii poloneze de pe lângă Comisia Internaţională de Control şi Supraveghere, care monitoriza punerea în practică a deciziilor luate cu ocazia Conferinţei de la Geneva. În perioada de şase luni cât s-a aflat la Hanoi şi în alte localităţi vietnameze, el s-a întâlnit, de mai multe ori, pe linie oficială, cu ofiţeri de grad înalt din armata americană. Este posibil ca în acea perioadă să-şi fi creat contacte în rândul ofiţerilor americani care vor deveni utile ulterior.
Cert este că americanii au reuşit în acea perioadă să recruteze câţiva spioni din rândul militarilor ţărilor socialiste, care fiind însă agenţi dubli lucrau cu mai multă ardoare pentru KGB şi GRU decât pentru CIA.
Motivaţia antisovietică şi anticomunistă a lui Kuklinski
Conform declaraţiilor sale ulterioare, Kuklinski ar fi dorit chiar atunci să înceapă colaborarea cu ofiţeri americani de origine poloneză, cu care putea vorbi deschis, dar ar fi decis să nu facă pasul în acel moment. Oricum, în perioada respectivă, i-a încolţit gândul că ar putea trece de partea cealaltă a baricadei, considerând că în acest fel luptă împotriva ocupantului sovietic al ţării sale.
În vara anului 1968, Kuklinski a fost delegat de ministrul Apărării Naţionale, generalul Jaruzelski, la comandamentul Grupului de Nord al trupelor de ocupaţie sovietice de la Legnica, în calitate de reprezentant al Statului Major General al armatei poloneze, pentru pregătirea intervenţiei în Cehoslovacia a forţelor armate ale unor state membre ale Pactului de la Varşovia, operaţiune cunoscută sub denumirea de cod „Dunărea“. În luna august, când a avut loc invazia, el a îndeplinit funcţia de ofiţer de legătură între generalul Florian Siwicki, comandantul trupelor poloneze din Cehoslovacia, şi centrul de la Varşovia.
După 1968, ofiţerul polonez a devenit tot mai hotărât de a contacta spionajul Statelor Unite şi de a începe colaborarea cu acesta. Motivaţia o constituia agresiunea armatei Poloniei Populare asupra Cehoslovaciei, în numele intereselor imperiale ale Kremlinului, îndoctrinarea comunistă şi dependenţa totală a forţelor armate ale R.P. Polone de mareşalii sovietici.
Ryszard Kuklinski cunoştea în detaliu localizarea diverselor puncte strategice de pe teritoriul ţării, dar şi al altor state membre ale Tratatului de la Varşovia, drumuri, poduri, canale, linii de cale ferată, legături radio şi locuri de aprovizionare cu combustibili pentru mijloacele mecanizate ale armatelor Pactului.
Riscul devastării Poloniei în caz de război NATO-URSS
În vara anului 1970, Kuklinski a aflat mai multe date despre rolul Poloniei în planurile sovietice. Aceste planuri prevedeau, printre altele, şi reacţia la un presupus atac nuclear din partea ţărilor NATO asupra trupelor (printre care şi cele sovietice) care se aflau pe teritoriul Poloniei. Într-o asemenea eventualitate, aproape 90% din miile de tancuri şi celelalte vehicule folosite în cadrul unei astfel de acţiuni ar fi urmat să treacă prin Polonia, pentru a ajunge în R.F. Germania, Franţa, Olanda şi Belgia. Dacă Polonia ar fi devenit ţinta atacului a circa 400-600 de focoase nucleare ale Pactului Nord-Atlantic, reacţia forţelor URSS şi ale celorlalte state membre ale Tratatului de la Varşovia ar fi însemnat transformarea întregului teritoriu al ţării în teatru de război. Chiar în cazul că un asemenea conflict s-ar fi încheiat cu un succes pentru statele Tratatului de la Varşovia, Polonia ar fi rămas în ruine. Un contraatac pe o arie atât de mare de acţiune ar fi fost dezastruos pentru ţară, estimându-se că putea provoca moartea între 3 şi 10 milioane de cetăţeni polonezi. Desigur, un asemenea scenariu, din punct de vedere polonez, era de neacceptat.
(va urma)
TISMANENE, mai na o poza, cu generalul Caraman, ca te-ai obisnuit sa furi, doar esti fiul lui tata Leonte
Are si o viziune aparte despre situatia din Romania, pe care o numesc – spre a fi politicoasa – suprarealista. De fapt, e mai degraba politista.
Pe scurt, totul e bine acum in Romania fiindca lovitura de stat incercata de KGB (a cincea mineriada) a esuat si de partea CIA am sta acum mult mai bine printr-o inrudire de ultima ora a nu stiu carui sef de acolo. O astfel de inclinatie – pe care nici macar n-am caricaturizat-o rezumind-o – nu provine doar din meteahna nationala de-a arunca raspunderea pe straini, dar si din prietenia ce-l leaga acum de spionul Nr. 1 in Franta: Caraman.
Ii publica o carte (la Editura Compania – VT), se vad mereu si viziunea lui pare a fi devenit litera de evanghelie pentru Romosan.”
CATARII PLESU si LIICEANU vs ROMOSAN si SOTIA: Disidenta de Paris si Heidelberg. PLANURILE ALFA si ATLAS ale Securitatii
Petru Romosan a inceput ca poet, a continuat ca negustor de arta. Acum este directorul unei edituri importante, Compania. Securitatea facuse in anii ’80 o pasiune devastatoare pentru persoana lui, ceea ce l-a determinat sa aiba doua tentative de a trece pe jos granita spre Ungaria (in 1988). Prima data a fost prins. A doua oara a reusit sa ajunga „dincolo“. A locuit in Franta timp de multi ani, dar dupa Revolutie a preferat sa se intoarca in Romania, unde a infiintat, impreuna cu sotia sa, Adina Keneres, Editura Compania. (...)
Petru Romosan: "Sotia mea era deja la Paris, eu eram santajat in scopul de a lucra pentru Securitate (referinta istorica: tovarasul colonel Budeca, pictor amator, tovarasul care se ocupa de angajatii UAP), ca tovaras trimis in Vest, si nu puteam sa imi depun actele de plecare definitiva, mi se refuza dreptul de a depune o cerere. Prin urmare, nu aveam alta solutie decit sa plec pe jos sau sa renunt la reintregirea familiei. Dar nici sa ramin nu puteam, pentru ca institutia respectiva care ma dorea atit de mult continua sa existe. De aceea curajul meu a fost o consecinta logica a acestei situatii inextricabile. Nu am avut niciodata treaba cu Securitatea, doar ei au avut treaba cu mine. In numele adevarului trebuie sa precizez ca atita timp cit am lucrat la UAP, sapte ani, tovarasul Budeca nu mi-a facut nici un rau, dimpotriva, eu i-am produs mari dureri de cap. Mai ales in 1987, cind am reusit sa-l pacalesc major cu un pasaport pentru nevasta-mea. Cred ca bietul om a avut probleme."
Cotidianul: După ce mai fusese contactat în vederea recrutării, Petru Romoşan a semnat angajamentul de informator pentru a-i permite soţiei lui să primească paşaportul şi să plece din România - a doua zi - Fara a da ulterior Note Informative! - Nota mea
Monica Lovinescu. Jurnal, 1981-1984. Selectii (sublinierile imi apartin):
1981, Paris
Marti 15 decembrie:
Cand ma intorc de la dentist (abcesul) il gasesc acasa pe Gabriel Liiceanu. (...) Plesu a scris un articol impotriva patriotismului, el, de cand e in Germania, n-a putut scrie un rand de filosofie.
Miercuri 30 decembrie
Toata ziua la noi, G. Liiceanu.
Totul in jurul lui Noica cu Jurnalul de la Paltinis pe care l-a tinut L. Fabulos dialog socratic si nu mai putin fabuloase sofisme. Dar cand e gresit, eronat, primejdios prin capacitatea intelectuala de a sustine orice, Noica din acest Jurnal seduce, subjuga si-si lasa regretul de a nu-l fi intalnit cand avea intre 25 si 28 de ani, singura varsta cand admite sa-ti fie "antrenor". L. se zbate de fapt acum intr-o recunostinta si o rebeliune amara.
1983, Paris
Duminca 8 mai
Seara, Liiceanu cu sotia.
Miercuri 11 mai
Seara la Liiceanu (varul sau plecat, i-a lasat casa) la cina cu Stoichita. Cateva stiri din tara. Ulea atacat de V. pentru felul cum s-a purtat cu Plesu si evitat apoi de toata lumea, a fost internat la Marcuta. (Interesant! - nota mea)
Vineri 13 mai
Seara Liiceanu cu sotia la noi. Sorin Marculescu i-a scris ca Jurnalul de la Paltinis s-a intors de la cenzura doar cu cateva pagini taiate si lasandu-i-se lui Balaita raspunderea publicarii. S.M. crede deci ca va fi publicat. Si brusc ne intrebam impreuna - dar cu cea mai mare infiorare tot Liiceanu se intreaba - cum va reactiona Eliade la paginile atat de dure impotriva lui, dar nu numai Eliade, ci si Noica insusi, care poate fi furios de repetarea a ceea ce a spus el despre Eliade si de dezvaluirea continutului scrisorilor acestuia din urma, al carui egotism absolut il deplange Liiceanu in Jurnal. (E. da vesti despre el si nu cere niciodata de la Noica).
Acum Noica spune ca s-a terminat in Romania cu cultura pe treizeci de ani. Cum se inseala in toate pronosticurile, poate fi un motiv de speranta. (Si cat de mare dreptatea avea Noica! Faceti calculul - Nota mea)
Duminica 2 octombrie
De la trei dupa amiaza la 12 noaptea, Liiceanu la noi. (...) Ii telefoneaza la Heidelberg lui Andrei Plesu in clipa cand acesta chiar a intrat in casa. E cu Ujica, si Liiceanu scurteaza convorbirea. Dupa ce ne intoarcem de la restaurant, il recheama si vorbim si noi cu el. I-au dat drumul cu copilul.
Vineri 30 decembrie
Seara telefon Culianu - Plesu - Liiceanu. Au sosit la Paris. (...) Liiceanu imi spune ca au venit toti trei cu masina de la Hedeilberg... (Pentru a face Revelionul la Paris)
1984, Paris
Duminica 1 ianuarie
Daca exista semne pentru un in ceput de an, acesta a fost cu adevarat fast. De atata vreme ne doream sa-i vedem impreuna pe Liiceanu cu Plesu - si iata ca s-a intamplat. Toata ziua aici, de la 4 dupa-amiaza la miezul noptii...
Marti 28 februarie
Telefon de la Vlad Georgescu: va trece prin Paris la 9 martie directorul sectiei romane de la Vocea Americii, Edward Mainland, care vrea sa ma vada, sa-i recomand redactorii pentru Vocea Americii. Are trei posturi libere. Ii dau numarul de telefon de la Megeve, dar telefonam imediat lui Plesu. Ocazia pentru el si Liiceanu e unica...
Joi 1 martie
Ieri telefon de la Andrei Plesu. A fost atat de socat de sugestia cu Vocea Americii incat pe moment i s-a taiat respiratia si n-a mai stiut ce sa intrebe. De atunci discuta meru cu Liiceanu. Il lamuresc cat pot.
Duminica 4 martie
La pranz, la telefon Liiceanu si Plesu. Raspunsul - cum ne asteptam (oarecum) - negativ. Liiceanu se scuza, isi cere iertare. (...) S-au tot chinuit pana seara tarziu, ieri, apoi a cazut peste ei o pace noua cand si-au spus "nu". (Le mergea prea bine in Romania! - Nota mea
Sambata 12 mai
Telefon Liiceanu. L-a convins telefonic Imre Toth sa fie vesel! Si face eforturi. Vin in trei, la sfarsitul saptamanii la Paris. Cu sotia si cu Plesu. (:-) - Nota mea)
Luni 21 mai
Seara cina, in Cartierul Latin, cu Liiceanu, sotia lui si Plesu.
Vineri 25 mai
Mai tarziu, ajungem la Liiceanu si Plesu (stau la Oprescu acasa) pentru o cina care nu stiam ca e de aniversare. (Dupa Revelion si ziua de nastere sarbatorita tot la Paris! - Nota mea)
Luni 28 mai
Cina cu cei doi: Liiceanu si Plesu. (...)
Liiceanu si cu Plesu, care ne asteptau seara acasa, sunt inmarmuriti cum de a avut Tudoran curajul sa faca asa ceva prin telefon. (A dat un interviu la Radio Suisse Romande impotriva redeschiderii Canalului). Si cum nu au taiat comunicatia? Si cum nu-l suprima pe D.T.?
Miercuri 30 mai
Azi, miercuri, pe la pranz, Liiceanu si Plesu, in sfarsit singuri. (Nebunaticii... - Nota mea)
Duminica 24 iunie
La Bucuresti e mare bucurie ca au fost invitati 30 de scriitori la Liege (nu stiu ce colocviu) (Printre ei si Manolescu - Nota mea) . Presupun ca e lista data de noi lui Annette pentru Knokke.
Marti 26 iunie
Marti seara telefon cu Liiceanu. Doinas urmeaza sa soseasca la Heidelberg.
Joi 28 iunie
Am citit cu un dublu dezgust cartea lui Haiduc Je refuse de tuer (Plon).
- Primul dezgust: se lauda cu familia lui de comunisti fanatici si mari securisti (taica-sau - Hirsch - adjunct al Ministrul de Interne pe vremea marii terori) si gaseste ca totul mergea bine pana la Ceausescu. (...)
Marti 3 iulie
Goma cu Ana la cafea sa-l vada pe Manolescu (revenit la dejun dupa ce de dimineata fusese la Annette). Telefoneaza si Haulica si i-l trec la telefon.
Ne spunem cu V. ca daca Manolescu n-ar fi indispensabil acolo, ar fi fost cel mai bun director al Europei Libere.
Marti 28 august
Steinhardt perchezitionat de Secu la Rohia. In jurul lui, Rosenthal fabuleaza amarnic (ar fi fost perchezitionat din pricina articolului sau impotriva Jurnalului de la Paltinis) (Catarii de la Paltinis - Revista Familia, decembrie 1983 - Nota mea). Incerc sa-i explic lui Mihnea (Berindei) ca e o aberatie.
FIN (deocamdata)
DEZVALUIRI: Alfa si Atlasul Securitatii
ZIUA prezinta astazi, fara comentarii, planurile Securitatii privind controlul cetatenilor Romaniei comuniste care calatoreau in strainatate. Printre cei avizati favorabil de politia politica in regimul Ceausescu pentru a studia sau munci in Occident, ca persoane de incredere ale statului comunist, se afla si multi favoriti ai regimurilor ulterioare: Iliescu, Constantinescu, Basescu. Oameni politici, afaceristi, intelectuali bursieri, poeti si scriitori, chiar si disidenti, calatoreau cu avizul Securitatii revenind apoi, cuminti, la matca. Nu prezentam o lista, dar asteptam de la cei care au devenit, chiar fara voia lor, colaboratori sau agenti de influenta ai regimului comunist sa urmeze exemplele deja date de alti confrati de-ai lor: daca nu au curajul pasului in fata pentru a-si marturisi vina sa faca direct pasul in spate si sa se retraga din viata publica. Romania are nevoie de un viitor euro-atlantic fara reziduurile comuniste. (D.E.)
Controlul statului totalitar asupra cetatenilor a fost intarit imediat dupa fuga generalului DIE I.M. Pacepa. Securitatea a preluat in mainile sale controlul deplasarilor in strainatate prin intermediul planurilor Alfa si Atlas - dupa cum arata istoricul Stejarel Olaru in volumul "STASI si Securitatea". Cetatenii Romaniei socialiste nu mai puteau iesi din tara fara sa treaca mai intai pe la ofiterii de Securitate care aveau la indemana toate mijloacele legale pentru a-i recruta. Stejarel Olaru completeaza documentele de arhiva privind cele doua planuri secrete cu informatii obtinute de la fosti ofiteri de Securitate de catre istoricul Alex. Mihai Stoenescu.
Recrutarea celor care voiau sa vada Occidentul
Planul "Alfa" ii viza pe cetatenii romani care urmau sa paraseasca tara pentru o perioada mai scurta de 90 de zile. Stejarel Olaru arata in volumul amintit ca acest plan avea la baza mai multe legi comuniste (Legea 23/1971, HCM 18/1972, HCM 19/1972) legi care se refereau la modalitatea de pastrare a secretului de stat sau a felului in care se clasificau, se pastrau si se manipulau documentele. Stejarel Olaru apreciaza ca "Aceasta baza legislativa oferea posibilitatea ofiterilor de Securitate sa-i agate pe toti cei care paraseau Romania, fiind prelucrati in mod expres indiferent de motivul pentru care plecau. Planul de masuri Alfa referindu-se la cetatenii romani care urmau sa se intoarca din calatorii prevedea ca acestia sa fie contactati de un ofiter de securitate", insa nu neaparat in toate cazurile.
In esenta planul Alfa prevedea pregatirea contrainformativa a cetateanului roman, acesta urmand ca la intoarcere sa declare daca i s-a retinut pasaportul fara motiv, daca a fost contactat de politie sau reprezentanti ai altor institutii straine, daca s-a incercat atragerea lui in activitati potrivnice statului roman sau daca i s-a cerut efectuarea de intermedieri pentru cetatenii romani care aveau rude in strainatate. Practic, sa dea o informare detaliata.
Stejarel Olaru arata in volumul "STASI si Securitatea" ca "Daca cei care plecau in strainatate pe perioade de numai pana la 90 de zile scapau destul de usor, semnand o declaratie sau doua la intoarcere, cetatenii romani care paraseau tara pentru perioade mai mari, fiind vorba numai de cei care plecau in interes profesional, aveau mai mult de suferit. De altfel, masura luata de Securitate era extrem de perversa, fortandu-i pe acestia sa devina in marea lor majoritate informatori sau agenti ai politiei politice din Romania. Masura era prevazuta in celalalt plan al Securitatii, intitulat Atlas care avea la baza acelasi cadru legislativ".
Securitatea aviza bursierii regimului
In principiu, conform planului Atlas, Securitatea putea recruta ca informator pe orice cetatean roman care urma sa se deplaseze in strainatate in interes de serviciu sau la burse, unde plecarea era avizata tot de Securitate. Stejarel Olaru descrie in volumul citat procedurile complexe intreprinse de politia politica din Romania pentru a indeplini planul Atlas.
Verificarile efectuate de Securitate demarau cu o cautare a respectivului candidat la o deplasare in strainatate in evidentele proprii pentru a vedea daca nu cumva acesta fusese recrutat deja mai inainte. In cazul in care eventualul calator sau bursier nu era cuprins in cartotecile Securitatii se trecea la investigatii de domiciliu si serviciu in cadrul carora se adunau cat mai multe informatii personale. Dupa parcurgerea acestei etape avea loc contactarea directa si propunerea de colaborare. Cu aceasta ocazie respectivul primea un nume conspirativ si o parola, devenind colaborator oficial al Securitatii.
Colaboratori recompensati cu grade
"Am descris acest mecanism perfid si corupt al Securitatii pentru a arata ca incepand din anii '80, aproape fara exceptie, cetatenii romani care lucrau in strainatate sau erau reprezentanti ai companiilor romanesti de stat in exterior, colaborau cu o ritmicitate clara cu Securitatea, cei mai multi dintre ei fiind informatori, putini fiind recompensati cu grade de Departamentul Securitatii Statului. In alte conditii, activitatea lor in strainatate nu ar fi fost posibila pentru ca pur si simplu nu era permisa de autoritati" - afirma Stejarel Olaru in lucrarea sa referindu-se la cetatenii romani care au parasit Romania socialista in interes de serviciu in perioada 1978-1989.
Norme de avizare securistica
Planurile Alfa si Atlas au fost extinse in 1987 prin intermediul unor "Norme privind competentele, atributiile si sistemul de lucru referitoare la avizarea persoanelor care se deplaseaza in strainatate, in interes de serviciu sau personal" - publicate integral de Marius Oprea in volumul sau "Banalitatea raului - O istorie a Securitatii in documente 1949-1989". Planul a fost alcatuit din ordinul sefului Departamentului Securitatii Statului Tudor Postelnicu si a fost avizat de generalul colonel Iulian Vlad. Dupa o ampla introducere de conformitate in care se arata ca "la baza elaborarii acestor norme au stat orientarile si indicatiile date de secretarul general al PCR, tovarasul Nicolae Ceausescu" se trece la descrierea modului de avizare a calatoriilor in strainatate.
Practic, Securitatea concentra in mainile sale avizarea calatoriilor in strainatate pentru esalonul de varf al societatii romanesti: directori din ministere, directori de intreprinderi, sefi de servicii pentru laboratoare sau sectii, toti cei care isi desfasurau activitatea in Ministerul Afacerilor Externe sau in sistemul comertului exterior, toti cei incadrati in "institute de cercetare" alaturi de toti cetatenii romani "care aveau acces prin natura muncii la date si documente cu caracter secret de stat sau isi desfasoara activitatea in compartimentele de protocol sau birourile de documente secrete".
Oceanul, Rutierul si Mercur
O deosebita atentie in ceea ce priveste avizarea unei calatorii in strainatate pentru o durata mai mare de 30 de zile era acordata "categoriilor de persoane expres prevazute in programele si planurile de masuri aprobate de conducerea Departamentului Securitatii Statului in actiunile Atlas, Oceanul, Rutierul, Mercur si altele similare care se deplaseaza in strainatate in interes de serviciu".
Numele acestor operatiuni sunt sugestive pentru categoriile socio-profesionale din care faceau parte cei ce trebuiau sa colaboreze cu organele. De asemenea, Securitatea acorda atentie "Persoanelor care se deplaseaza in strainatate la specializare peste 30 de zile si care trebuie sa fie de regula surse ale organelor de Securitate, cu respectarea hotararii de partid care reglementeaza aceasta problema. Se impune ca aceste persoane sa fie bine verificate si testate, atat in tara cat si in exterior, existand o sincronizare intre cadrele verificate sau folosite pe aceasta linie de Securitatea interna si unitatile speciale, spre a se evita paralelismele sau suprapunerile. Dupa caz, avizele pot fi comune".
Si in mod natural, organele de Securitate mai erau foarte atente in ceea ce priveste calatoriile in strainatate ale "persoanelor din reteaua informativa sau care sunt in supraveghere ori urmarire informativa de Securitate, indiferent daca sunt incadrate in munca, sunt liber profesioniste ori pensionate". Nici pasarea nu iesea din tara fara avizul Securitatii.
George DAMIAN / ZIUA
CACIALMAUA Institutului-fantoma de "Istorie a Religiilor" PLESU-OISTEANU. Precizari in tara lui Eliade si Culianu - Un studiu cenzurat de Revista ROST
Formula “în patria lui Eliade si Culianu”, folosită de Teodor Baconsky în Dilema veche (nr. 239/ 11 sept. 2008) pentru a camufla cacialmaua numirii Institutului de istoria religiilor (ihr-acad) cu numele lui Culianu, am regăsit-o la dir. IHR Andrei Plesu în discursul din 20 oct. 2008, unde trebuia să escamoteze acel hocus pocus prin care Mircea Eliade a fost înlocuit printr-un Culianu înobilat de securistul Antohi cu titlul de “nou Eliade”. Evident, formula lui T. Baconsky (1), preluată de Pleşu (sau vice versa) conţine un fals: patria lui Culianu este patria ciuntită (de Bucovina de Nord, Basarabia si Cadrilater) a fostului asistent al lui Nae Ionescu de la Universitatea din Bucureşti. De fapt, menirea acestei false formule nu este aceea de a atrage atenţia asupra micşorării patriei lui Eliade, ci este de a-l coborî pe marele Eliade la nivelul lui Culianu. Formula a fost repetată de Pleşu după Baconsky pentru impunerea acestui neadevăr, pentru propagarea falsului prin care Culianu este făcut de-o potrivă cu Eliade. Dar “patria lui Eliade şi Culianu” este o formulă de-a dreptul vrăjitorească, ea având în sine capacitatea de a face pustiu în jur.
Atenţia celor înteresaţi de istoria religiilor în România lui Mircea Eliade, Nae Ionescu, Ioan G. Coman, Lucian Blaga, Constantin Micu-Stavilă, Mircea Vulcănescu, Irineu Mihălcescu, Vasile Gheorghiu (prof. teologie Cernăuţi), Th. Simensky, Gheorghe Muşu, Cicerone Poghirc, Sergiu Al-George, Arion Roşu, Angelo Moretta, Anton Dumitriu, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Stan M.Popescu, Nichifor Crainic, Teodor M. Popescu, Benedict Ghius, Iustin Moisescu, D. Stăniloaie, etc., magic dirijată de formula repetată ritualic, “patria lui Eliade şi Culianu” se va focaliza negreşit pe cei doi, pe Eliade si Culianu, sau doar pe unul din doi (în orice caz nu pe Eliade căruia i se tot pun în cârcă închipuite vinovăţii politice, nicicând dovedite).
In nr. 83 din noiembrie 2008 al revistei Oglinda literară a apărut numele fişierului (“cacialmauaIIR”) în dreptul titlului articolului meu: Un hocus-pocus si o cacialma: numirea Institutului de Istoria Religiilor cu numele lui Culianu (p.3895). Faptul poate deruta în măsura în care mi s-ar putea atribui pe nedrept un gând pe care nu l-am avut, întrucât nu consider înfiinţarea Institutului de Istoria Religiilor (aflat sub tutela Sectiei de istorie a Academiei) o cacialma. In schimb, extrem de nepotrivită îmi pare numirea Institutului cu numele unui discipol al lui Eliade, dar si al lui Sergiu Al-George si Cicerone Poghirc (dintre profesorii români pe care i-a avut).
In articol notasem că Ioan Petru Culianu a scris în bio-bibliografia alcătuită în noiembrie 1990 că n-a apucat să fie angajat ca profesor asociat (sau conferenţiar) de istoria religiilor la Divinity School. De aici cacealmaua de a nesocoti poziţia academică si onorurile conferite lui Eliade, spre a da (în cadrele unui for academic) întâietate discipolului Culianu (nerecunoscut drept mare savant de mediul academic american şi nici de cel francez unde si-a trecut în zece ani doctoratul de Stat), numind Institutul de istoria religiilor întemeiat “sub auspiciile Academiei Române”, cu numele unui visiting professor la Chicago.
La un an de la moartea lui Eliade, un universitar american din şcoala de la Chicago scria despre Culianu că ar fi un “est-european” promiţător, după opinia lui Eliade, “the most promising young scholars in the History of Religion” (Kitagawa, 28 sept. 1987 în rev. Obs. Cult., nr.87/23 oct.2001). Aşadar, la data când lista celor cinci volume de istoria religiilor scrise de savantul I.P.Culianu era deja completă(2), în America era considerat un tânăr promiţător, si nicidecum savantul de renume mondial, marea personalitate comparabilă cu Eliade sugerată de formula lui Pleşu/Baconsky. In paranteză fie spus, recunoaşterea “internaţională” a savantului Culianu, atâta câtă este ea, se datorează ascocierii numelui său cu cel al lui Eliade, ceea ce a echivalat (uneori la propriu, cum s-a întâmplat cu Dicţionarul religiilor tradus în 15 limbi) cu o confiscare a gloriei lui Eliade (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri).
In total dezacord cu afirmaţiile lansate vreme de aproape două decenii despre “strălucita sa carieră” de istoric al religiilor, în bio-bibliografia redactată în vederea angajării permanente la Divinity School, I.P.Culianu consemnează că, luându-şi doctoratul de Stat în 1987, nu a predat istoria religiilor decât în anul universitar 1987-1988 si atunci doar ca “visiting professor la Divinity School si la Universitatea din Siena-Arezzo”.
Desigur, visiting professor (plătit cu ora) a fost si Sergiu Al-George, la Universitatea din Bucureşti. Dar ce diferenţă! E suficient să se citească “corespondenţa ştiinţifică si colegială, la rang de paritate” (apud. Alexandru Paleologu) purtată de Sergiu Al-George cu Jean Filliozat, Madelaine Biardeau, Claude Levi-Strauss, Giuseppe Tucci, Johannes Schubert, Pavel Poucha, etc (3) si să se compare scrisorile lui Sergiu Al-George către Eliade cu misivele din Italia si din Olanda trimise maestrului său de Culianu (v. Dialoguri întrerupte, Polirom, Iaşi, 2004).
Tot în nr. 83 al revistei Oglinda literară, în cea de-a treia parte a articolului meu Culianu în locul lui Eliade? (p.3858) s-a strecurat o greşală pe care n-am mai putut s-o îndrept, desi în site-ul meu (www.geocities.com/isabelavs/ ) o remediasem. Citind în volumul Convorbiri cu si despre Eliade (editor M. Handoca, Ed. Humanitas, Buc., 1998) înterviul lui Culianu din 1981, am crezut că la un moment dat el face referire la postul de radio din Bucureşti, de unde am dedus că a fost în ţară. De fapt, Culianu vorbise la BBC, iar cele scrise de mine despre revenirea în ţară nu aveau temei. Eroarea se înscria însă perfect în seria excepţiilor de la regulă pe care le semnalasem în comparaţia dintre Ion Omescu şi Culianu, exilaţi amândoi în 1972. Primul, o personalitate de valoare recunoscută în Occident, un specialist în Shakespeare premiat de Academia Franceză de care comuniştii din ţară se făceau că nu ştiu, că nu există, Ion Omescu fiind ostracizat, ca toţi ceilalţi exilaţi. In schimb, Culianu, care nu impresionase prin nimic ieşit din comun lumea istoricilor religiilor, era puternic mediatizat înainte de 1989 (de Oişteanu si Antohi) cu interviuri si recenzii în reviste academice.
La Institutul de Istoria Religiilor pe care Pleşu a ţinut să-l numească “Ioan Petru Culianu” se pare că a ajuns si biblioteca indianistului Arion Roşu. Îmbucurătoare este şi vestea că directorul interimar al institutului înfiinţat prin H.G. nr.32/ 9 ian. 2008 a desemnat pe unul din cei cinci angajaţi să fie secretar al Consiliului ştiinţific. Cum bine se ştie, Institutul de istoria religiilor înfiinţat de Andrei Pleşu în 1990 sub cupola Ministerului Culturii a funcţionat (condus de Radu Bercea) vreo 14 ani fără Consiliu ştiinţific. Să nu se repete ilegalitatea petrecută la Institutul “Sergiu Al-George”, noul institut “Ioan Petru Culianu” se mândreşte a-l avea drept secretar ştiinţific pe autorul următoarelor rânduri: “Vizitator care, initial, nu îti putea preciza câte luni va rămine la Chicago, Eliade s-a transformat de mult timp intr-o categorie, cumva genetică, a studiilor transcontinentale de istorie a religiilor. Acesta e si suportul prin care noua carte a lui Bryan Rennie [Changing Religious Worlds. The Meaning and End of Mircea Eliade. Religious Studies, Albany, State University of New York Press 2001, 306 p.] se justifica. In ceea ce ne priveste, acest meaning a survenit, cu toate volutele lui, in intervalul 1927-1943, pentru ca de acolo pina in 1967 sa se monumentalizeze tacerea ca sonorizare a unui sfirsit impus. De atunci încoace, nu exista in fond nici un semn definitiv ca prodigiosul înregistrat de Eliade a primit o comparabilă montură a receptarii, si aceasta nu e o operatie pe care trei schitari ale asimilarii si doua comentarii favorabile ei o vor putea dezlocui” (Eugen Ciurtin, în rev. Observatorul Cultural, nr. 92 din 2001).
Isabela Vasiliu Scraba
Eseist filosof, istoric al filosofiei
Membra a Uniunii Scriitorilor din Romania
Sectia Critica-Eseistica
_______
Note: 1. Invocând universalismul lui Cantemir, Teodor Baconsky consideră că între Universitatea din Bucureşti, politizată la maximum spre a scoate comunişti de nădejde (pe modelul lui Andrei Pleşu, secretar al Biroului Organizaţiei de Bază a tineretului comunist din Institutul de Istoria Artei), si Universitatea bucureşteană absolvită în 1928 de Mircea Eliade n-ar fi fost nici cea mai mică diferenţă. Dacă ar fi citit ultimul interviu al lui Culianu din decembrie 1990, ar fi aflat opinia ceva mai realistă a profesorului invitat la Divinity School “că în viaţa unui om care a trecut prin şcoala de tip marxist mai rămâne uneori un anumit tip de gândire simplistă”. Culianu se pare ca n-avea inocenţa lui Teodor Baconsky care nu poate distinge diferenţa între pregătirea universitară oferită de învăţământul de tip marxist (prelungit după 1989 in forme modificate conjunctural) si pregătirea lui Eliade cu personalităţi de anvergura intelectuală a unui Nae Ionescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Mircea Florian si ceilalţi profesori care pe atunci făceau faima universităţii bucureştene. Cum bine se ştie, după 1945 învăţământul superior românesc a fost golit de personalităţi (fie rămase în Occident, precum Mircea Eliade, Nicolae Herescu, etc., fie ucise sau întemniţate) si asezonat cu politruci în slujba ocupantului sovietic al ţării ciuntite.
Iată fragmentul din articolul lui Baconsky la care ne-am referit: “degeaba a reuşit cultura de sorginte cantemirească să pregătească –prin anii treizeci [pe Mircea Eliade] si, respectiv şaptezeci [pe membrul PCR, Culianu] ai veacului trecut –personalităţi care, salutar instalate la Universitatea din Chicago -[Eliade, cu un profesorat de trei decenii, ar fi fost, după Baconski, la fel de salutar instalat precum I.P. Culianu, ajuns acolo ca visiting professor] -, au contribuit [si Eliade, si Culianu, fără nici o diferenţiere între contribuţiile celor doi] atât de convingător la dezvoltarea unei ştiinţe si, respectiv, istorii generale a religiilor… E absurd să deţinem în patrimoniul românesc nume de asemenea anvergură [Eliade coborât spre a avea aceeasi anvergură precum Culianu] si să nu formăm cadrul menit să le valorifice moştenirea” (v. Teodor Baconski, Din polul opus, în rev. Dilema veche, nr. 239/ 11 sept. 2008). “Valorificarea moşternirii” ar reprezenta tocmai numirea cu numele lui “I.P.Culianu” a Institutului de Istoria Religiilor condus de Plesu, fapt nespecificat în articolul din Dilema veche, cacialmaua acestei numiri fiind prea din cale afară de evidentă.
2. La data când profesorul Kitagawa nu văzuse în Culianu acel savant de care se entuziasmează peste măsură istorici ai religiilor precum Patapievici, Pleşu, Oişteanu si Antohi, Ioan Petru Culianu îşi publicase deja cele cinci volume de autor. După Pleşu si ceilalţi, opera în cinci volume a lui Culianu (din care nici unul premiat de Academia Franceză, sau măcar de cea Italiană),“bate” opera stiinţifică în patruzeci de volume a lui Eliade, premiată de cele mai prestigioase academii occidentale. Iată desfăşurarea cronologică a volumelor de istoria religiilor publicate de Culianu: (a) licenţa din noiembrie 1975, Gnosticismo e pensiero contemporaneo: H. Jonas (1985); (b) Mircea Eliade (1978); (c) lucrarea de 3eme cycle din 1980, Experiences de l’extase (1984); (d) Eros et Magie a la Renaissance (1984) bazată pe licenţa de la Bucureşti din 1972 si (e) teza pentru doctoratul de Stat din 1987, Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes tipărită întâi la Lille. In rest, protejatul lui Eliade a editat separat părţi din volumele mai sus menţionate, a scris lucrări de beletristică şi a lucrat la volume colective. Cei care-i atribuie mai multe cărţi ştiinţifice le dublează sau triplează pe acestea cinci pornind de la faptul că ele au fost publicate cu nume diferite în franceză, italiană si engleză (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si Culianu în universul minciunii post-decembriste).
3. v. Corespondenţa Sergiu Al-George în rev. Biblioteca indica, nr.3/1998, număr îngrijit de indianistul Vlad Sovărel, traducător din Mistica tantrică (Ed. Herald, Bucureşti, 2004, ed.II-a, 2008).
UN FALS filozof al religiilor (PLESU) despre Eliade - Studiu refuzat de Revista ROST pe motiv ca e "supt din pix", apud C. Tarziu
Aservit comandamentelor politice dinainte de 1989, Andrei Pleşu l-a “reconsiderat” pe Eliade într-un articol scris şi publicat prin 1984-1985, cuprins în volumul post-decembrist Limba păsărilor (1994). Recenzând cartea apărută la fosta Editură Politică condusă înainte de 1990 de Valter Roman, tatăl premierului de după Revoluţia din decembrie 1989, George Pruteanu scria că autorul textelor disparate cuprinse în ea reuşeşte performanţa “să nu renunţe la comprehensiunea jovială chiar şi a adevărurilor solemne”. Rândurile lui Pruteanu denotă simpatia faţă de “angelologul” Pleşu, cum îi plăcea prin acei ani să fie numit. Dar si nivelarea materialist-dialectică încurajând “modul jovial” de înţelegere a adevărurilor solemne. După un an de frecventare a mediilor occidentale în calitate de ataşat cultural la Londra şi la Lisabona, Mircea Eliade observase că unii scriitori au tendinţa de a-şi însuşi “filozofia la modă a timpului în care trăiesc, chiar în aspectele ei cele mai sterile şi mai vulgare” (Jurnal, 29 mai 1941).
Pentru ca lucrările ştiinţifice ale lui Eliade să nu dăuneze materialismului şi nivelării culturale din comunism, ele au fost tipărite cu mare greutate şi multă parcimonie (1). La data “reconsiderării” istoricului religiilor, publicul românesc era foarte avid de Eliade. Poate de aceea în articolul său, spre a mai tempera spiritele înfierbântate de ecoul sucesului marelui Eliade, Andrei Pleşu plasează din start două neadevăruri crase, ambele cu vădite tendinţe manipulatorii în sensul micşorării realei aprecieri de care s-a bucurat (2) faimosul istoric al religiilor. De o certă vioiciune în exprimarea falsurilor şi a incoerenţelor ideatice menite a ilustra o aşa-zisă componentă sud-est europeană a gândirii lui Eliade, nomenklaturistului nu-i reuşeşte altceva decât să demonstreze duplicitatea culturii comuniste a cărei victimă predilectă a fost şi continuă să fie Mircea Eliade.
Cum am menţionat deja, articolul debutează cu nişte informaţii bibliografice dubioase. “Primul text monografic dedicat, în Occident, lui Mircea Eliade a apărut în 1963”, notează Pleşu desconsiderând adevărul care nu era greu de aflat: deja în 1960 era apărută cartea lui Welbon, Image of Man, an anthropogeny by a Historian of Religions: Mircea Eliade (v. M. Eliade, Contribuţii biobliografice, de M. Handoca, 1980, pp.98-99). Pleşu scrie aceste lucruri făcându-se că nu ştie de cartea lui Handoca, aflată în majoritatea bibliotecilor publice din Bucureşti. Oricum, dacă cineva ar fi vrut să comenteze neadevărurile strecurate de el ca din întâmplare, teroarea ideologică permanentă determina refuzul articolelor cu accente critice, catalogate a priori drept “atac la persoană”. În plus, revistele importante se aflau sub controlul comuniştilor internaţionalişti, adică a grupării “literare” din care Pleşu făcea parte (v. Cartea albă a securităţii, 1996).
Desigur Mircea Eliade era perfect la curent cu duplicitatea acestei mafii literare care deţinea poziţile cheie în cultura română şi care amâna cât putea publicarea operelor sale. De aceea filosoful religiilor n-a ezitat să-i dea biografului său 3000 de franci francezi (v. Jurnalul) ca acesta să poată plăti în 1980 tipărirea volumului Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice, indiferent unde. Numai că această soluţie implica riscul desconsiderării cărţilor astfel apărute, şi atunci, ca şi acum.
In fraza care succede primeia: “A urmat o destul de lungă tăcere, după care însă, începând din 1976 exegeza (…) a intrat într-o fază de acumulare galopantă”, atât partea cu “lunga tăcere”, cât si imaginarea unui moment -1976- în care situaţia s-ar fi îmbunătăţit sînt pure invenţii ale lui Andrei Pleşu care nu pot fi probate prin nimic. După 1963 până la volumul din 1976 a lui Saliba nu a urmat nici o “o tăcere”, fie ea lungă ori scurtă, cum doreşte, prin cel de-al doilea neadevăr, a-şi induce în eroare cititorii fostul conducător a tinerilor comunişti din Institutul de Istoria Artei.
Pentru că tezei de doctorat de la Northwestern University din 1960, i-au urmat cartea americanului Altizer din 1963 (singura amintită de Pleşu), urmată şi ea de teza de doctorat despre Le Thème du Temps dans l’oeuvre de Mircea Eliade prezentată la Université catholique de Louvain în1965. Un an mai târziu apărea în Italia la Università di Bari o altă teză dedicată operei lui Mircea Eliade. In America s-a publicat în 1968 exegeza lui Schreiber, The value of History and of Jesus Christ în the works of Mircea Eliade, iar în 1969 apărea masiva lucrare de 460 p. (Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade) în care Eliade era omagiat de cele mai mari personalităţi ale timpului (G. Tucci, P.Ricoeur, G.Dumezil, G. Scholem, W. Mueller, E.Benz, U. Bianchi, E.Junger, G. Spaltmann, universitarii spanioli de origine română: Vintilă Horia, George Uscătescu şi scriitorii Emil Cioran şi Vigil Ierunca, etc.).
Myth and Symbol din 1969 - pe care auto-intitulatul “filosof al religiilor”(3) se face că nu-l ştie (cum “nu-l ştie” nici Editura Humanitas care în două decenii n-a avut timp să afle de existenţa volumului, pentru a-l traduce şi tipări în româneşte) -, a fost urmat în America de două teze de doctorat despre Mircea Eliade în 1970, trei în 1971, două în 1972 şi una la Toronto în 1973. Între 1973 şi 1976 în Japonia s-au tradus şi tipărit în 13 volume operele marelui istoric al religiilor, desigur însoţite de felurite exegeze ale gândirii savantului. In 1974 s-au publicat trei doctorate despre Eliade la Louvain, unul la Otawa în 1975, alte două la Louvain în 1975, iar în 1976 nu a apărut doar “Homo religiosus” in Mircea Eliade a lui Saliba, ci şi un volum de exegeză semnat de profesorul de la Universitatea din Roma, Leo Lugarini, Tema del sacro: R. Otto e Mircea Eliade.
Aşadar de o “tăcere destul de lungă”, - pe care n-am greşi prea mult s-o numim “tăcere totală” -, nu poate fi vorba decât în ce priveşte receptarea ştiinţifică a operei de filosofia religiilor scrisă de un istoric al artei. Precizarea noastră nu ţine de biografia lui Pleşu. Ea are în vedere mai ales iubirea de frumos a acestuia. Intr-adevăr, acel opus magnum al său apărut în 2003 încântă privirea cu vrăbiile sale stilizate. Agăţate pe sârmă una lângă alta, cele trei înaripate se regăsesc cu precizie în susul fiecărei pagini din cele 280 ale cărţii: şi pentru bucuria artistică şi să nu se uite că este vorba de o carte Despre îngeri!
In ce-l priveşte pe Eliade, numai în perioada celor 14 ani avuţi în vedere de Pleşu (între 1963 si 1976) despre numeroasele sale cărţi de istoria religiilor s-au scris vreo 20 de lucrări de doctorat în SUA, Canada şi Europa occidentală, fără a mai pune la socoteală studiile ample care i-au fost consacrate de diverşi autori occidentali în 6 volume colective apărute pe la diferite universităţi în această perioadă (v. M. Handoca, Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice, 1980, pp.100-101) asta desigur fără a considera că anul 1976 ar fi produs vreo schimbare în ritmul de apariţie a exegezelor la opera lui Eliade.
Cum bine se ştie, dar se ocultează în mod răuvoitor, Mircea Eliade a fost membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece universităţi. Generaţii întregi au învăţat în Occident carte după lucrările lui. Marele istoric ale religiilor a fost permanent onorat de lumea academică pentru activitatea sa ştiinţifică. “Acumularea galopantă” (apud. Pleşu) a preţuirii sale ca istoric al religiilor a culminat cu tipărirea (post-mortem) la Macmillan (New York, 1987) a celor 8 volume duble la care profesorul de la Chicago a fost redactor şef: Mircea Eliade, The Encyclopedia of Religions (16 volume). Citarea culegerii de “studii omagiale publicată de H.P.Duerr” (unde există şi un articol scris de Culianu) ca un fel de culme atinsă în 1984, chiar un adevărat Everest al aprecierii de care s-a bucurat faimosul istoric al religiilor aduce o notă înveselitoare în articolul lui Pleşu.
În fapt, prin toate onorurile academice care i s-au conferit, Eliade a fost răsplătit de confraţii săi de-a lungul întregii vieţi pentru profunzimea gândirii sale şi pentru reala îmbogăţire a patrimoniului de valori culturale a omenirii. Mircea Eliade nu este un produs al unor maşinaţii politice puse în funcţiune din timp. El n-a fost predestinat de alţii să ocupe o poziţie proeminentă. Eliade n-a ajuns la premii si onoruri pe criterii extra-culturale, într-o atmosferă de teroare ideologică exercitată constant în România ciuntită şi batjocorită prin inventarea limbii moldoveneşti, aşa cum s-a întâmplat cu Pleşu, fost membru de partid împins în faţă din cea mai fragedă juneţe prin publicarea primelor sale conspecte de istoria artei, la vremea când Ion Frunzetti (1918-1985) avea 53 de ani şi putea scrie cu mult mai mult folos pentru cultura românească, fiind din adevărata elită. Doar Andrei Pleşu, după trei decenii de mediatizare - de la debutul din 1971 cu acele notiţe din albumul Corot (Antologia şi traducerea textelor, selecţia imaginilor şi cronologia: ANDREI PLEŞU) -, continuă să fie un scriitor notoriu, dar, din păcate, cu o notorietate slab susţinută de operă.
Alexandru Dragomir îi spusese tânărului Fabian Anton că există oameni care nu sînt faimoşi de pomană, cum a fost Noica, de pildă. Andrei Pleşu a reuşit performanţa de a deveni notoriu rămânând un scriitor ca mulţi alţii, autor al unei firave opere “ştiinţifice” lăudată prin reciprocitate şi prin relaţii clientelare, un eseist diferit de alţi eseişi prin cele două ministeriate. Un faimos scriitor de limbă română cu atât mai “singularizat” cu cât nici ca ministru al culturii, nici ca ministru de externe nu s-a preocupat să lămurească politicienii din vest cum este cu limba şi cu etnia “moldovenească”, ocupat cum era să le spună că România e “ţara lui Dracula” (4). E drept însă că ambele posturi au coincis cu vreo zece distincţii academice, recolta mai bogată fiind la cel de-al doilea portofoliu ministerial, deşi între timp nu-i mai apăruse nici o nouă contribuţie ştiinţifică la filosofia religiilor.
La urma urmelor, pentru notorietatea lui Pleşu nu a fost necesară scrierea niciunui volum de istoria religiilor, fiindcă publicarea unui plăpând curs post-decembrist “despre îngeri” şi tipărirea unor colecţii de articole de manipulare ideologică şi post-ideologică (în stilul articolului despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade) nu intră în categoria istoriei religiilor. Sigur, asta este părerea noastră. Dar ea e indirect confirmată de Andrei Pleşu care pentru propriile-i producţii de “filosof al religiilor” a inventat o rubrică specială pe care a botezat-o “religie şi modernitate”.
Inedita direcţie de cercetare a istoriei religiilor a fost omologată cu prilejul înfiinţării Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) pe care îl conduce (H.G. nr. 32/09-01-2008). Si, ca să nu rămână nici un dubiu asupra insolitului gen de cercetări preconizate pentru această nouă rubrică a istoriei religiilor, e suficient să menţionăm cartea despre “alunecările fasciste” ale Bisericii ortodoxe din România interbelică scrisă de specialistul în ortodoxie al Institutului, care, fiind în Elveţia, visa să scrie despre “fasciştii” Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, dar i-a luat-o Alexandra Laignel-Lavastine înainte (5). Theodor Cazaban observa escalada în confuzie pornită de la cuvântul “legionar”, însemnând fascist, “fascist” însemnând nazist, iar “nazist” însemnând ce-i mai rău pe lume: “In acest amalgam, în această escaladă de confuzie se poate practica orice fel de manipulare”, concluziona jurnalistul.
Spre a evidenţia provincialismul lui Eliade, Andrei Pleşu s-a gândit să fie original si să nu repete ce-au spus alţii mai ştiutori decât el despre românitatea latentă în toate scrierile renumitului profesor de la Chicago, format la o excelentă universitate românească în efervescenţa culturală a unei ţări libere şi respectate la Societatea Naţiunilor datorită miniştrilor care o reprezentau peste hotare.
Pe urmele unui perfect necunoscut, fostul ministru al culturii ţine să evidenţieze o aşa-zisă “componentă sud-est europeană” în scrierile hermeneutului universurilor religioase, fără a-şi bate capul să argumenteze ideea. In locul oricărei demonstraţii, Andrei Pleşu invocă un obscur profesor de istoria religiilor de la Universitatea din Ierusalim (un israelit bulgar, sârb, ucrainian sau rus după numele de rezonanţă slavă) care scrisese despre existenţa unor “elemente de spiritualitate răsăriteană identificabile în structurile adânci” ale personalităţii lui Eliade, respectiv “romanitate, adausuri slave, balcanism, francofilie, intruziuni austriece şi germane” (A. Pleşu, Axa lumii şi “spiritul locului”. Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, în vol. Limba păsărilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.94).
Culegerea de articole (de 272 de pagini) intitulată în mod ridicol Limba păsărilor figurează alături de volumul Despre îngeri drept marile opere de “filosof al religiilor”(6) tipărite de cripto-comunistul Andrei Pleşu. În Limba păsărilor, model de lăutărism ca “un fel de deschidere superficială spre orice subiect” (apud. A.Pleşu), articolul din 1984 consacrat lui Mircea Eliade ar fi despre “spaţiul de obârşie” ca particular îmbinat cu universalul. Si totuşi, eseistul nu scrie despre universal si particular cum greşit indică titlul: Axa lumii şi “spiritul locului”. Pleşu nu scrie nici despre arhaicitatea ridicată la rangul de universalitate (v. Arhaic şi universal, 1981) pe care o evidenţiase la Eliade indianistul Sergiu Al-George, savant recunoscut de confraţii de peste hotare, fost deţinut politic şi demn urmaş al marelui istoric al religiilor, ca şi prietenii săi apropiaţi, Arion Roşu, Ion Larion Postolache şi Cicerone Poghirc, marginalizaţi de teroarea ideologică instituită şi menţinută de garda veche a Anei Pauker, din care făcea parte Leonte Răutu, frecventat de Pleşu.
Ilustrând un lăutărism cam afon (v. nota la Berdiaev, “un liber cugetător credincios”, în Limba păsărilor, 1994) , Pleşu abandonează “modul jovial de înţelegere” (7), doar în prezenţa elitei româneşti marginalizate. La spusele lui Petre Ţuţea (8) că ruşii “nu au ce căuta în Europa” - evident referitoare la intrarea în Europa a sovieticilor prin alipirea Basarabiei şi Bucovinei de nord însoţită de masacrarea şi întemniţarea românilor atât din teritoriile zmulse cât şi din ţara controlată de mercenarii ruşilor -, Plesu pune pe tapet valorile culturii ruse. Jovialul cripto-comunist s-a făcut a nu înţelege gluma lui Ţuţea că Dostoevski “e neamţ”, consemnând ofuscat că Ţuţea “torpilează evidenţele printr-un delirant abuz de autoritate”(op. cit., p.147)
Cât despre Eliade (marginalizat şi el de nomenklaturişti) , subtitlul articolului din Limba Păsărilor indică o preocupare pentru “universalitate şi universalitate(bis) la Eliade”. Prima universalitate este privită ca “axă a lumii”. A doua, numită impropriu provincialism ca “spirit al locului”, este un soi de universalitate de arie mai restrânsă, sud-est europeană. Andrei Pleşu începuse deslânatul său discurs despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, adică despre acea universalitate aleasă de obscurul universitar care l-a impresionat atât de mult pe Pleşu (simile simili cognoscitur), veştejind “starea de roză ebrietate a patriotismului local”, calul său de bătaie în toate împrejurările când îşi propune să se refere la valorile majore ale culturii româneşti. Si totuşi, nu credem că faimosul Noica era cuprins de “ebrietatea patriotismului local” când explica universalismul şi românitatea lui Mircea Eliade (v. Constantin Noica în vol. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, 1998).
In octombrie 1981 Constantin Noica vorbea de căutarea de sine a marelui istoric al religiilor, căutare “mai adâncă decât îl îndemna veacul”. In tot ce-a scris, Mircea Eliade s-a căutat pe sine, urmărindu-se “până la izvoarele sale, româneşti ca şi străine” (op.cit.), sfârşind prin a preface (în felul său propriu) iraţionalismul aparent (al vieţii) în raţionalism, în existenţă cu sens. Chiar dacă multora, - orbiţi de mass-media -, opinia lui Constantin Noica nu le este pe plac, credem că ea are mai multă greutate si îndreptăţire decât incoerentele păreri despre Eliade avansate de un fals discipol al filosofului Noica, dublat de un fals “filosof al religiilor”.
-----
Note:
1.v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade şi manipularea post-decembristă perpetuând duplicitatea dinainte de 1989, pe pagina de internet a autoarei.
2. Micşorarea realei aprecieri de care s-a bucurat Mircea Eliade în lumea academică occidentală a fost realizată prin anii 1984-1985 de Pleşu prin minciuni. Marin Niţescu observase că în comunism, minciuna este “deliberată, calculată, verificată şi tipizată, ca o necesitate interioară, ca un instrument indispensabil în dialectica puterii” (M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului, Ed. Humanitas, 1995, p.353). Tactica micşorării importanţei culturale a istoricului religiilor se poate observa în toate prezentările lui Eliade făcute de Editura Humanitas. Aici sînt fără greş omise toate distincţiile academice primite de marele filosof al religiilor, iar mai nou tinerilor cumpărărori ai cărţilor lui Eliade nici nu li se mai arată cine a fost autorul. Pe volumele din 2008 şi 2009 Liiceanu, în lipsa oricărei prezentări biografice, îi trece lui Eliade două liste. Una cu “opera ştiinţifică şi filosofică”, alta cu “opera literară”, fără minima precizare că în ambele liste e vorba de o selectie de titluri (v. M.Eliade, Intoarcerea din rai, 2008; M.E., India. Biblioteca maharajahului. Santier, 2008; M.E., Huliganii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009).
3. Spre deosebire de perseverenta micşorare a lui Eliade la fosta Editură Politică, - unde Liiceanu i-a tot publicat o serie de cărţi, fără a ajunge nici în 20 de ani la tipărirea integrală a operei eliadeşti -, în bio-bibliografia din volumul lui Andrei Pleşu, Despre îngeri, (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.2), găsim înşirată întreaga recoltă de onoruri şi premii obţinute de scriitor fie ca ministru al culturii, fie ca ministru de externe, fie ca rector la Colegiul Noua Europă care “funcţionează cu fonduri din străinătate” (apud. Pleşu, rev. “22”, nr.959), Institut privat care o are drept directoare pe fata acelui Leonte Răutu din garda veche a Anei Pauker, din care mai făceau parte Crohmălniceanu, I. Vitner şi N. Moraru. In pagina a doua a volumului Despre îngeri mai găsim prezentarea lui Pleşu ca “filosof al religiilor”, precum şi informaţia după care, prin faptul că a ţinut cursuri despre îngeri la Facultatea de Filozofie, Andrei Pleşu ar fi predat acolo “istoria religiilor”.
4. v. Andrei Pleşu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.160; precum şi Isabela Vasiliu-Scraba, Inspiraţia angelică a d-lui Pleşu, în vol. Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004, pp.100-104 care se poate citi on-line.
5. Cel care (în emisiunea de la TV Cultural din 13 martie 2009) o admira pe autoarea volumului despre “uitarea fascismului” pentru reuşita cărţii ei este Mirel Bănică, din clientela aripii Răutu-Pleşu (NEC) ca beneficiar al burselor oferite de acest Institut privat. Volumul despre “alunecările fasciste” ale Bisericii ortodoxe româneşti în perioada interbelică a fost publicat de Polirom, având la bază un doctorat din 2004.
6. In fişa din Who’s who (Pegasus Press, Bucureşti, 2002, p. 518), Andrei Pleşu se trece “istoric şi profesor universitar”. De aici aflăm că are doctoratul în istoria artei luat în 1980 şi că ajunsese la gradul de lector universitar în 1982, la Secţia de Istoria şi Teoria Artei a Facultăţii de Arte Plastice (absolvită în 1971), fiind documentarist şi muzeograf până pe 28 decembrie 1989. În 1991-1992 apare brusc, din lector la Arte Plastice, profesor universitar la Facultatea de Filozofie, cu toate că făcea pe conducătorul de doctorate în istoria filozofiei încă din 15 octombrie 1990, fără să fie absolvent de filozofie şi fără a avea doctoratul în acest domeniu. Cu o ezitare care spune multe, pe volumul Limba Păsărilor (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994) Andrei Pleşu nu a mai trecut că a fost profesor la Facultatea de Filozofie din 1991. El a trecut că ar fi fost “profesor din 1992”.
7. v. G. Pruteanu, Un Sancho Panza în Est, în rev. “România literară”, nr.8/ 1995.
8. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Petre Ţuţea: “orice mare inteligenţă basculează între religie şi filosofie” care se poate citi on-line.
MAFIA CULTURNICA impusca din nou banul vaduvei. Grupul de interese MANOLESCU - PLESU si-a auto-acordat 120.000 de euro din FONDUL NATIONAL CULTURAL
Castigatorii acestui an au fost, ca de obicei, aceiasi profitori ai tuturor regimurilor: Revista GheDeSe (cum ii zicea Brucan) "22", revista de budoar a intelectualilor rosii "Observator cultural", care apartine familiei de milionari in euro Musat (Musat si Asociatii), Uniunea Scriitorilor lui Manolescu si alte fundatii anonime sau maghiare.
Nu in ultimul rand, pe langa toate revistele respinse Academiei si Institutului Iorga, se afla si publicatia fostilor detinuti politic "Memoria - Revista Gandirii Arestate" .
Dupa parerea mea Agentia Nationala de Integritate si chiar si DNA ar trebui sa intervina neintarziat pentru cercetarea modalitatii prin care au fost conferite aceste fonduri, tinand cont de gravul conflict de interese ce rezulta din faptul ca membrii Comisiei sunt in totalitatea lor colaboratori sau angajati ai revistelor si fundatiilor sponsorizate de stat "cu manuta lor" si legati clientelar de grupurile de interese patronate de Manolescu, Liiceanu si Plesu - GDS, Humanitas si Noua Europa a noilor kominternisti. Practic si-au auto-acordat propriile salarii, din banul public!
Iata nerusinatele "Rezultate ale sesiunii de finanţare pentru reviste şi publicaţii culturale 2009"
Denumirea solicitantului - Titlul revistei - Punctaj - Suma acordată
1. Institutul de Istorie a religiilor Academia Română - Studia Archaeus - 94.67 - 10436.93
2. Asociaţia de Prietenie Korunk - Korunk – Fenomenul cultural ca element de responsabilizare socială şi economică - 92.33 - 11218.53
3. Fundaţia România Literară - România Literară -92.00 - 183420.80
4. Asociaţia Artphoto - Pavilion Nr. 13 - 90.00 - 15450.42
5. SC Idea Design SRL - Idea Artă şi societate - 89.00 - 27520.00
6. Institutul de Istorie a religiilor Academia Română - Studia Asiatica - 88.33 - 10285.60
7. Isoni Design SRL - Omagiu Remix Culture Magazine - Ediţia A 14-A - 88.33 - 41830.40
8. Q-Group proiect s.r.l. - Arhitectura nr. 77-79/2009 - 88.00 - 28208.00
9. Fundaţia Transsylvania Nostra - Transsylvania Nostra (patrimoniu construit), numărul 4/2009 - 87.50 - 13364.40
10. Fundaţia Culturală Secolul 21 - Secolul 21 - 86.67 - 74716.80
11. S.c. Revista 22 s.r.l - 22 URBS -85.67 - 48710.40
12. Fundaţia pentru cultură şi drepturile omului - Bucureştiul cultural - 84.00 - 16099.20
13. Fundaţia Arhitext design - Arhitext - 84.00 - 64190.40
14. Muzeul Naţional Al Ţăranului Român - Martor nr. 14/2009 - 83.00 - 25456.00
15. Academia de Muzică „Gheorghe Dima” - Intermezzo - 83.00 - 2600.98
16. Asociaţia Artresearch - Revista Man.in.fest Nr.3-2009 - 82.67 - 6604.80
17. Centrul de pregătire profesională în cultură - Revista muzeelor - 82.67 - 3311.00
18. S.C. Observatorul Cultural SA - Observatorul Cultural - 82.00 - 16787.20
19. SC Napsugar S. r.l. - Editarea suplimentului revistei pentru copii Napsugár - 82.00 - 22105.44
20. Revista Convorbiri Literare Iaşi - Convorbiri Literare - 82.00 - 16718.40
21 - Uniunea Scriitorilor din România (USR) - Noua Literatură - 82.00 - 16521.95
22. Revista Vatra - Vatra - 81.67 - 9845.28
23. Revista Apostrof - Apostrof - 81.00 - 14596.61
Total - 679999.56
Comisia de evaluare şi selecţie:
Alexander Baumgarten - CV: "În anul universitar 2000-2001 am fost bursier al "New Europe College" din Bucureşti. (...) Conduc la editura Humanitas din Bucureşti colecţia "Surse clasice" "
Alexandru Cistelecan - Membru al USR, membru al Colegiului de Redactie al Revistei "Vatra"
Peter Demeny - Colaborator al revistei "Observator Cultural"
Caius Dobrescu - Fost consilier al ministrului Afacerilor Externe... Andrei Plesu
Liviu Papadima - În perioada 1995-1996 a fost bursier al New Europe College din Bucureşti, incluzînd o călătorie de studii de o lună (aprilie 1996) la Vrije Universiteit, Amsterdam (cercetarea empirică a receptării literare), Teza de doctorat coordonata de... Paul Cornea. Citat: " Ca bursier NEC am mai invatat un lucru, despre care nu m-as fi gindit la vremea respectiva ca-mi va fi atit de folositor zece ani mai tirziu: cum poate functiona „cuceritor“ o institutie"
Ruxandra Demetrescu - "Oct. 2003-iulie 2004, Fellow la New Europe College, Bucureşti". Conducător ştiinţific al Tezei sale de doctorat: "Prof. univ. dr. Andrei Pleşu "
Elena Vlădăreanu - "mica vedeta" de 28 de ani, rasfatata tuturor revistelor "culturale".
Exemplu de "poezie":
"la dracu! cum să nu fim trişti
dacă însuşi dumnezeu e un biet locatar
în apartamentul de la etajul doi
îl inundăm de fiecare dată
când se sparge ţeava şi mama
nu are timp să cheme instalatorul
atunci vai sfintele lui picioare
îngheaţă în covorul
îmbibat cu apă rece
cum să nu tremuri de frig iarna
dacă însuşi dumnezeu e un locatar
pervers care priveşte cu binoclul la blocul din faţă
fata care la doar douăzeci-douăşcinci de ani are sânii atât de lăsaţi
care-şi fixează fără să nimerească vreodată
din prima sutienul cu burete
acelaşi sutien negru uzat
cum să nu fim trişti când însuşi dumnezeu
se masturbează plângând… "
Elena Vladareanu - care acorda Fondul National Cultural!
Gasiti aici si lista proiectelor respinse:
Rezultate sesiune finantare (2009)
COMENTEZI NISTORESCULE, COMENTEZI?! Radio DEUTSCHE WELLE - Sectia "Romana" - si deficitul de rusine. Inapoi la Acuzatorul Poporului
„Cotidianul“ şi condiţia precară a presei româneşti
Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift: Schimbarea de conducere la ziarul „Cotidianul“ a provocat o criză, care dovedeşte că presa românească nu a reuşit încă, în ciuda unor aparenţe de stabilitate, să-şi găsească normalitatea profesională.
Situaţia ziarului „Cotidianul“ arată cît de mult depinde presa românească de capriciile patronatului şi de circumstanţele politice.
Apropierea campaniei electorale provoacă mereu cutremure în presă, organizări şi reorganizări menite să reaşeze forţele mediatice în ordine de bătaie.
Se pare că la „Cotidianul“ s-a întîmplat la fel. Patronatul a numit un nou director cu opinii politice tranşante şi, în plus, l-a investit cu puteri discreţionare.
Totuşi schimbarea nu s-ar fi remarcat atît de uşor, dacă noul director, Cornel Nistorescu, nu ar fi recurs la două decizii cel puţin controversate.
Decizii controversate
Grupul de ziarişti din jurul publicaţiei Caţavencu – şi care au relansat ziarul „Cotidianul“ – au organizat de ani buni o veritabilă campanie privind epurarea vieţii publice de colaboratorii Securităţii. De aceea interdicţia formulată de noul director a părut să fie o schimbare de optică de rău augur. Cornel Nistorescu a confirmat întrucîtva că nu agrează deconspirările, întrucît a comentat actul condamnării comunismului pe un ton depreciativ. În plus, era vorba de un prieten al său, pe care nu îl putea vedea demolat în propria sa publicaţie.
În sfîrşit, scandalul nu ar fi luat amploare dacă noul director nu ar fi decis să-l concedieze pe Cristian Pătrăşcoiu, unul dintre ziariştii cunoscuţi şi foarte preţuiţi ai publicaţiei, argumentînd că acesta face parte din grupul acelora care „profită“ de pe urma condamnării comunismului. Îndoielile cu privire la autoritatea de care dispune noul director au fost şi ele rispite de declaraţiile lui Sorin Ovidiu Vîntu, care a spus că nu se amestecă în politica editorială.
Presa, mijloc de presiune politică
Dincolo de întîmplarea în sine se reţine situaţia precară a presei din România. Se ştie de ani buni că există în România prea multe posturi de televiziune şi prea multe ziare pentru o piaţă totuşi relativ modestă.
Multe „tribune de presă“ sînt menţinute artificial fără o reală acoperire de piaţă, cu scopuri care depăşesc nevoia generală a informării şi dezbaterii publice.
Televiziunile şi ziarele sînt veritabile mijloace de presiune politică, activate periodic atunci cînd este nevoie de ele. În restul timpului, presa funcţionează în aparenţă normal şi ziariştii trăiesc şi ei cu iluzia unei stări de relativă libertate. Pînă în ziua în care ziarul sau postul de televiziune sînt chemate să-şi îndeplinească scopul pentru care au fost multă vreme finanţate.
Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Robert Schwartz